Deductibility of expenses and input VAT for transactions with tax-inactive counterparties under the Fiscal Code
Romania (RO)
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the appeals of the taxpayer and the local tax authority, upheld the nullity of the regional tax authority’s appeal for lack of proper motivation, and thereby confirmed the lower court’s partial ruling that annulled a portion of the tax assessment (specifically regarding corporate income tax) while upholding the remaining adjustments. The dispute centered on a tax inspection where authorities disallowed expenses and input VAT deductions for transactions with counterparties declared inactive by the national tax administration, as well as adjustments based on transfer pricing; the taxpayer argued in good faith and invoked EU law principles, while the authorities relied on domestic strict liability rules. The decisive legal basis included Article 11(12) and Article 21(4)(r) of the Fiscal Code, which provide that transactions with taxpayers declared inactive are not recognized for tax purposes, and the court applied the CJUE Paper Consult precedent (Case C-101/16) to establish that taxpayers have a statutory duty to verify the active status of trading partners, thereby barring the good faith defense. Additionally, the court held that challenges to the proportionality of attorney fees and the awarding of costs from prior procedural cycles did not constitute valid grounds for cassation under Article 488(1)(8) of the Code of Civil Procedure.
Legislator headnote
AI generatedart. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ, art. 20 din Legea nr. 554/2004, art. 248 alin. (1) C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ, art. 489 C. proc. civ; Deductibility of expenses and input VAT for transactions with tax-inactive counterparties under the Fiscal Code: The dispute centered on a tax inspection where authorities disallowed expenses and input VAT deductions for transactions with counterparties declared inactive by the national tax administration, as well as adjustments based on transfer pricing; the taxpayer argued in good faith and invoked EU law principles, while the authorities relied on domestic strict liability rules. The decisive legal basis included Article 11(12) and Article 21(4)(r) of the Fiscal Code, which provide that transactions with taxpayers declared inactive are not recognized for tax purposes, and the court applied the CJUE Paper Consult precedent (Case C-101/16) to establish that taxpayers have a statutory duty to verify the active status of trading partners, thereby barring the good faith defense. Additionally, the court held that challenges to the proportionality of attorney fees and the awarding of costs from prior procedural cycles did not constitute valid grounds for cassation under Article 488(1)(8) of the Code of Civil Procedure.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedLegal basis for dismissing the appeals of the taxpayer and the local tax authority as unfounded.
Procedural rule applied to declare the nullity of the appeal filed by the regional tax authority.
Full text
Şedinţa publică din data de 22 noiembrie 2023
Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:
I. Procedura în faţa primei instanţe
1. Cadrul procesual
1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal la data de 14.09.2016, sub număr x/2016, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara:
- anularea în tot a Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 1044/77/29.02.2016 emisă de către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara;
- anularea în tot a Deciziei de impunere nr. x/13.07.2015 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/13.07.2015, cu consecinţa exonerării de la plata acestora şi restituirea sumelor achitate de societate cu acest titlu împreună cu dobânzile legale aferente;
- constatarea nelegalităţii ajustării veniturilor societăţii de către autorităţile fiscale prin stabilirea unor venituri suplimentare în cuantum de 99.133.355 RON aferente activităţilor de producţie din perioada 2008-2013;
- anularea în parte a Dispoziţiei de măsuri nr. 4300/03.07.2015 emise de AJFP Maramureş cu privire la măsurile 1 şi 2;
- anularea Dispoziţiei de măsuri nr. 6369/25.08.2014 emise de AJFP Maramureş, prin care s-a dispus în sarcina societăţii furnizarea unor documente contabile;
- anularea Deciziei de suspendare a inspecţiei fiscale nr. x/26.08.2014;
- obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor ocazionate de judecarea prezentei cereri.
1.2. Prin sentinţa civilă nr. 384 din data de 21 decembrie 2017, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal:
- a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de anulare a raportului de inspecţie fiscală;
- a admis în parte acţiunea formulată de A. S.A., în contradictoriu cu pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara;
- a anulat Raportul de inspecţie fiscală nr. x/13.07.2015 şi Decizia de impunere nr. x/13.07.2015, ambele emise de pârâta AJFP Maramureş;
(iv) a anulat în parte Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 1044/77/29.02.2016, în ceea ce priveşte raportul de inspecţie fiscală şi decizia de impunere;
- a respins în rest acţiunea, cu privire la cererea de anulare a Dispoziţiei de măsuri nr. 4300/03.07.2015, a Dispoziţiei de măsuri nr. 6369/25.08.2014 şi a Deciziei de suspendare a inspecţiei fiscale nr. x/26.08.2014, emise de AJFP Maramureş;
- a obligat pârâtele la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în cuantum de 40.050 RON reprezentând onorariu expert (19.500 RON), onorariu avocat (20.000 RON) şi taxă judiciară de timbru (550 RON).
1.3. Prin Decizia nr. 6059 din data de 17 noiembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie:
- a admis excepţia nulităţii recursului declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş, invocată de intimata-reclamantă A. S.A.
- a anulat, ca nemotivat, recursul declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş împotriva sentinţei civile nr. 384 din 21 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
- a respins, ca neîntemeiată, excepţia nulităţii recursului declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, invocată de intimata-reclamantă A. S.A.
- a admis recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 384 din 21 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
- a casat, în parte, sentinţa recurată, respectiv în privinţa soluţiei de admitere în parte a acţiunii, de anulare a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/13.07.2015 şi a Deciziei de impunere nr. x/13.07.2015, ambele emise de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş şi de anulare în parte a Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 1044/77/29.02.2016.
- a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în limitele casării.
- a menţinut dispoziţiile din sentinţa recurată referitoare la respingerea excepţiei inadmisibilităţii cererii de anulare a raportului de inspecţie fiscală şi respingerea acţiunii cu privire la cererea de anulare a Dispoziţiei de măsuri nr. 4300/03.07.2015, a Dispoziţiei de măsuri nr. 6369/25.08.2014 şi a Deciziei de suspendare a inspecţiei fiscale nr. x/26.08.2014, emise de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş.
2. Hotărârea atacată în cauză
Prin sentinţa civilă nr. 125 din 9 martie 2022, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara.
A anulat în parte raportul de inspecţie fiscală nr. x/13.07.2015 şi Decizia de impunere nr. x/13.07.2015, ambele emise de pârâta AJFP Maramureş, precum şi Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 1044/77/29.02.2016 emisă de DGRFP Timişoara cu referire la raportul de inspecţie fiscală şi decizia de impunere, în ceea priveşte suma de 9.645.500 RON stabilită suplimentar cu titlu de impozit pe profit precum şi accesoriile aferente acestei sume, cu consecinţa exonerării societăţii reclamante de la plata acestor sume.
A respins în rest acţiunea.
A obligat pârâtele la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în cuantum de 120.050 RON reprezentând: onorariu expert (19.500 RON în primul ciclu procesual + 10.000 RON în al doilea ciclu procesual), onorariu avocat parţial (20.000 RON în primul ciclu procesual + 30.000 RON în recurs + 40.000 RON în al doilea ciclu procesual) şi taxă judiciară de timbru (550 RON).
3. Recursurile exercitate în cauză
a. Împotriva acestei sentinţe a promovat recurs reclamanta A. S.A., invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
În motivarea căii de atac formulate, recurenta arată că instanţa de fond a încălcat prevederile art. 21 alin. (4) lit. r) şi art. 11 alin. (1)2 Codul fiscal.
Cu titlu preliminar, arătă că organele fiscale au considerat nedeductibile la calculul impozitului pe profit cheltuielile înregistrate de Societate în legătură cu furnizorii consideraţi inactivi în baza de date ANAF (SC B. S.R.L. şi S.C. C. SRL), astfel: cheltuieli de 1.632 RON în 2009 şi cheltuieli de 160.580 RON în 2011.
Inspectorii fiscali şi-au justificat decizia pe baza art. 21 alin. (4) lit. r) din Codul fiscal.
De asemenea, raportându-se la aceleaşi facturi emise de S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. SRL), organele fiscale au stabilit un debit de TVA suplimentar în valoare de 38.849 RON, la care s-au calculat obligaţii accesorii în valoare de 7.820 RON.
În susţinerea impunerii, inspectorii fiscali au invocat dispoziţiile art. 11 alin. (1)2 din Codul fiscal.
Reiterează recurenta considerentele înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din Decizia de casare nr. 6059/2020 pronunţată în prezenta cauză în primul ciclu proocesual şi apoi expune propriile argumente, după cum vor fi prezentate mai jos.
În primul rând, recurenta redă Hotărârea CJUE din cauza C-101/16 (Paper Consult) şi arată că, în ciuda susţinerilor primei instanţe, A. a acţionat cu bună - credinţă, neputând fi sancţionată exclusiv pentru condiţii de formă, respectiv modalitatea în care s-au comportat co-contractanţii săi, având în vedere că tranzacţiile respectă condiţiile de fond şi formă privind deducerea TVA-ului.
Din documentele justificative depuse la dosarul cauzei reiese în mod evident că Societatea respectă prevederile legale aplicabile în ceea ce priveşte dreptul de deducere întrucât îndeplineşte atât condiţia de forma - deţine facturi conforme, cât şi condiţia de substanţă - serviciile au fost efectiv utilizate în realizarea de operaţiuni taxabile.
În al doilea rând, toate operaţiunile de prestări servicii de la cei doi furnizori au la bază operaţiuni reale, putând fi dovedite cu documente justificative: contracte, facturi, procese-verbale de recepţie etc, documente despre care organele fiscale nu fac nici un fel de aprecieri întrucât acestea nu au pus la îndoială realitatea operaţiunilor realizate de cei doi furnizori, ci singurul motiv pentru care au refuzat dreptul de deducere a cheltuielilor este reprezentat de faptul că aceşti furnizori se aflau în situaţie de inactivitate fiscală conform evidenţelor actuale ale ANAF.
În plus, neacordarea dreptului de deducere a cheltuielilor/TVA încalcă principiul proporţionalităţii, consacrat expres la art. 5 alin. (4) TFUE şi analizat în jurisprudenţa CJUE.
În acest sens, în Cauza C-286/94, Garage Molenheide BVBA v. Belgia, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut ca "în acord cu principiul proporţionalităţii, un Stat Membru trebuie să angajeze acele mijloace care, permiţându-i sa îşi atingă obiectivele propuse, aduc cel mai puţin atingere scopurilor şi principiilor susţinute de legislaţia comunitară".
Susţine recurenta şi încălcarea/aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 168 Codul de procedură fiscală şi art. 8 şi 18 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 554/2004 în ce priveşte respingerea cererii de restituire a sumelor achitate în temeiul actelor administrativ fiscale anulate.
Nici legea contenciosului administrativ, nici Codul de procedură fiscală nu prevăd limitări cu privire la posibilitatea contribuabilului de a solicita restituirea sumelor achitate in temeiul unui titlu anulat, acesta având alegerea uneia dintre cele doua căi procedurale: formularea unui capăt de cerere accesoriu în acţiunea în anulare sau parcurgerea procedurii administrative după obţinerea unei soluţii de anulare a actului administrativ prin care au fost stabilite obligaţiile achitate.
În niciun caz nu se poate reţine că simpla reglementare a procedurii administrative de restituire a sumelor cuvenite contribuabililor ar genera inadmisibilitatea unui capăt de cerere în acest sens într-o procedura contencioasă, o astfel de interpretare excesiv de formalistă şi lipsită de orice justificare în drept fiind în mod evident contrară scopului urmărit de legiuitor, respectiv acela de a asigura recuperarea de către contribuabil a sumelor pentru care nu există un titlu. Mai mult, instanţa nu explică de ce procedura prevăzută de Codul de procedură fiscală ar fi incompatibilă cu formularea unei cereri de restituire direct în faţa instanţei de judecată, atunci când restituirea îmbracă forma repunerii părţilor în situaţia anterioară emiterii unui act nelegal cu a cărui anulare este învestită o instanţă judecătorească.
Astfel, acest capăt de cerere este accesoriu capetelor de cerere principale care au ca obiect anularea parţială a Deciziei de soluţionare nr. 1044/77/29/02.2016 şi a Deciziei de impunere nr. x/17.07.2015, sens în care se va da efect principiului quod nullum est nullum producit effectum. Pe cale de consecinţă, unul dintre efectele nulităţii este restituirea sumelor achitate în temeiul unor acte administrative fiscale anulate.
În drept, invocă prevederile art. 20 din Legea nr. 554/2004, art. 483 si art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
b. A declarat recurs şi pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş, în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, prevalându-se de cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
Recurenta arată că hotărârea instanţei de fond este nelegală cu privire la anularea in parte a raportului de inspecţie fiscala nr. x/13.07.2015 si Deciziei de impunere nr. x/13.07.2015, ambele emise de AJFP Maramureş, precum si a Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 1044/77/29.02.2016 emisa de DGRFP Timişoara, pentru motivele arătate în recursul celei din urmă.
Recurenta precizează că se impune respingerea in integralitate a acţiunii introductive formulată de către S.C. A. S.A., sens în care susţine recursul promovat de către Direcţia Generala Regionala a Finanţelor Publice Timişoara, motivele fiind întemeiate si legale.
Cuantumul cheltuielilor de judecată stabilite de instanţa în sarcina recurentei este nejustificat de mare.
Consideră ca in mod netemeinic instanţa acorda cheltuieli de judecată şi pentru ciclurile procesuale anterioare, în condiţiile în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin hotărârea prin care a admis recursul, a apreciat greşită într-o mare măsura expertiza care a stat la baza soluţiei casate.
Astfel, neputând fi reţinută culpa recurentei în primul ciclu procesual cu privire la toate aspectele, nu doar la expertiza, consideră că în mod greşit au fost acordate cheltuieli şi pentru primul ciclu procesual, hotărârea casata neproducand efecte.
Chiar şi prin neacordarea acestor cheltuieli cuantumul lor tot ar fi ridicat fiind în contradicţie chiar cu hotărârile CEDO în acest domeniu.
Astfel, caracterul rezonabil ai cheltuielilor de judecată semnifica faptul ca, acestea sa nu fie exagerate în raport cu natura activităţii efectiv prestate, cu complexitatea cauzei, aspect ce nu se regăseşte în cazul cheltuielilor stabilite în acest dosar, al căror cuantum este exagerat raportat la cele arătate.
Recurenta invocă dispoziţiile art. 453 alîn. 1 C. proc. civ., in conformitate cu care partea care a pierdut procesul poate fi obligata sa suporte cheltuielile ocazionate de proces, insa prin aceasta trebuie ca partea care a pierdut procesul sa se afie in culpa procesuala sau, prin atitudinea sa in cursul derulării procesului, sa fi determinat aceste cheltuieli.
Nici una din aceste condiţii nu este îndeplinita.
În aprecierea cuantumului onorariilor de avocat si expert judiciar, instanţa trebuie să aibă în vedere atât valoarea pricinii cât şi proporţionalitatea onorariului cu volumul de muncă depus în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului.
În drept, invocă prevederile art. 205, art. 223 alin. (3), art. 451, art. 453, art. 488 alin. (1) pct. 8, alături de celelalte dispoziţii legale invocate in Recursul promovat de DGRFP Timişoara.
c. Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara a promovat, de asemenea, recurs întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
4. Apărările intimatelor
Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului societăţii reclamante şi, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat;
A depus întâmpinare şi recurenta-reclamantă prin care a invocat excepţia nulităţii recursurilor autorităţilor fiscale şi, în subsidiar, a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.
Recurenta-reclamantă a solicitat şi respingerea recursului promovat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, în ceea ce priveşte soluţia referitoare la neacordarea deductibilităţii unor cheltuieli TVA pentru achiziţii de la persoane impozabile declarate inactive, ca fiind lipsit de interes.
II Analizând legalitatea sentinţei recurate prin prisma susţinerilor părţilor şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
Preliminar, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., vor fi analizate excepţiile invocate în cauză.
Astfel, privind excepţia nulităţii recursului Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Maramureş, invocată de intimata-reclamantă, Înalta Curte o priveşte ca neîntemeiată, urmând a o respinge ca atare, constatând că, deşi această parte arată că îşi însuşeşte criticile celeilalte autorităţi fiscale, totuşi formulează şi argumente proprii cu privire la nelegalitatea sentinţei recurate.
Tot astfel, privind excepţia lipsei de interes a recursului promovat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, Înalta Curte urmează a o respinge întrucât interesul părţilor în formularea recursului se analizează la data promovării căii de atac şi este dat de existenţa unei sentinţe prin care acţiunea a fost admisă, acest interes subzistând cât timp sentinţa instanţei de fond nu a fost casată/desfiinţată/anulată.
Excepţia nulităţii recursului promovat de reclamantă este de asemenea neîntemeiată, Înalta Curte observând în acest sens că prin cererea depusă sunt dezvoltate critici privind aplicarea greşită de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 145, art. 21 şi art. 11 alin. (1)2 din Codul fiscal, dar şi a art. 168 din Codul de procedură fiscală şi art. 8 şi 18 din Legea nr. 554/2004, ceea ce se subsumează cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Este însă întemeiată excepţia nulităţii recursului promovat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara.
În acest sens, Înalta Curte constată că potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă "motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".
Articolul 486 alin. (2) Cood procedură civilă stabileşte că menţiunea prevăzută la art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. este prevăzută sub sancţiunea nulităţii.
Or, prin cererea de recurs formulată, pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara nu dezvoltă critici cu privire la sentinţa recurată, ci doar reia apărările din primul ciclu procesual, făcând referire inclusiv la caracterul extraordinar al cheltuielilor cu plăţile compensatorii, deşi aceste aspecte au fost tranşate definitiv de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În consecinţă, Înalta Curte urmează să dea eficienţă dispoziţiilor art. 489 C. proc. civ. şi să constate nulitatea recursului pârâtei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara.
Asupra recursurilor formulate de reclamantă şi de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş, în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, Înalta Curte reţine că se invocă de către recurente greşita aplicare şi interpretare a normelor de drept material, critici care se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Situaţia de fapt în cauză, astfel cum a fost stabilită de prima instanţă, este următoarea
În perioada 23.07.2014 - 29.06.2015, recurenta - reclamantă S.C. A. S.A. a făcut obiectul unei inspecţii fiscale în domeniile impozit pe profit şi TVA, desfăşurată de către Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş.
Perioada supusă verificării a fost 01.01.2008 - 30.06.2014 în cazul impozitului pe profit şi respectiv 01.12.2008 - 30.06.2014 în cazul TVA.
Ca urmare a finalizării inspecţiei fiscale au fost emise Decizia de impunere nr. xnr. 536/13.07.2015 şi Raportul de inspecţie fiscală nr. xnr. 4478/13.07.2015 prin intermediul cărora au fost stabilite obligaţii fiscale principale şi accesorii suplimentare în sarcina societăţii reclamante, respective Impozit pe profit stabilit suplimentar de plată şi obligaţii accesorii în sumă totală de 26.552.586 RON pentru perioada 01.01.2008 - 20.06.2014, precum şi taxă pe valoare adăugată stabilită suplimentar de plată şi obligaţii accesorii în sumă totală de 46.669 RON.
Contestaţia formulată de recurenta-reclamantă a fost respinsă ca neăntemeiată prin Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 1044/77/29.02.2016.
Împotriva Deciziei de soluţionare nr. 1044/77/29.02.2016 emise de DGRFP Timişoara, a Deciziei de impunere nr. x/13.07.2015, a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/13.07.2015, a Dispoziţiei de măsuri nr. 4300/03.07.2015, a Dispoziţiei de măsuri nr. 6369/25.08.2014 şi a Deciziei de suspendare a inspecţiei fiscale nr. x/26.08.2014, societatea a formulat acţiune în anulare, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub numărul de dosar x/2016
Prin sentinţa civilă nr. 384/2017, pronunţată în primul ciclu procesual, s-a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de anulare a raportului de inspecţie fiscală. S-a admis în parte acţiunea, în sensul că au fost anulate raportul de inspecţie fiscală nr. x/13.07.2015 şi Decizia de impunere nr. x/13.07.2015, ambele emise de pârâta AJFP Maramureş. S-a respins în rest acţiunea, cu privire la cererea de anulare a Dispoziţiei de măsuri nr. 4300/03.07.2015, a Dispoziţiei de măsuri nr. 6369/25.08.2014 şi a Deciziei de suspendare a inspecţiei fiscale nr. x/26.08.2014 emise de AJFP Maramureş.
Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs atât pârâta DGRFP Timişoara, cât şi pârâta AJFP Maramureş.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat în data de 17.11.2020 prin Decizia nr. 6059/2020, prin care a dispus următoarele:
"Admite excepţia nulităţii recursului declarant de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş, invocată de intimata-reclamantă A. S.A. Anulează, ca nemotivat, recursul declarat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş împotriva sentinţei civile nr. 384/21.12.2017, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Respinge, ca neîntemeiată, excepţia nulităţii recursului formulat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, invocată de intimata - reclamantă A. S.A.
Admite recursul declarant de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 384/21.12.2017, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Casează, în parte, sentinţa recurată, respectiv în privinţa soluţiei de admitere în parte a acţiunii, de anulare a Raportului de inspecţie fiscal nr. x/13.07.2015 şi a Deciziei de impunere nr. x/13.07.2015, ambele emise de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş şi de anulare în parte a Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr 1044/77/29.02.2016. Trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe în limitele casării.
Menţine dispoziţiile din sentinţa recurată referitoare la respingerea excepţiei inadmisibilităţii cererii de anulare a raportului de inspecţie fiscală şi respingerea acţiunii cu privire la cererea de anulare a Dispoziţiei de măsuri nr. 4300/03.07.2015, a Dispoziţiei de măsuri nr. 6369/25.08.2014 şi a Deciziei de suspendare a inspecţiei fiscale nr. x/26.08.2014 emise de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş.
Definitivă."
Prin decizia de casare s-a stabilit, cu titlu obligatoriu pentru instanţa de trimitere, necesitatea efectuării în cauză a unei expertize în specialitatea fiscalitate, expertiză ce a fost administrată în rejudecarea cauzei.
Înalta Curte constată că recursurile reclamantei şi pârâtei Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş, în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, sunt nefondate, sentinţa recurată fiind pronunţată cu corecta aplicare şi interpretare a normelor de drept material.
Privind recursul reclamantei, Înalta Curte reţine, mai întâi, că impozitul pe profit şi obligaţiile accesorii stabilite suplimentar contestate se referă la sume suplimentare de plată cu titlu de impozit pe profit ca urmare a ajustării veniturilor aferente activităţii de producţie a A. în urma analizei dosarului preţurilor de transfer, diferenţe privind stocarea - destocarea producţiei şi nedeductibilitatea cheltuielilor la calculul impozitului pe profit în legătură cu furnizori consideraţi inactivi în baza de date ANAF. De asemenea, în legătură cu furnizori consideraţi inactivi în baza de date ANAF a fost respinsă şi deductibilitatea TVA aferentă.
Contrar criticilor recurentei-reclamante, sunt corecte constatările primri instanţe conform cărora la calculul impozitului expertul nu trebuia să ţină cont de faptul că A. a declarat impozit pe profit in valoare de 511.257 RON pentru anul 2013, care nu a fost inclus în calculul de impozit aferent acestui an, cât timp această sumă va fi valorificată prin fişa de plătitor, după procedurile stabilite prin Codul de procedură fiscală privind imputarea sumelor în funcţie de vechime atât pentru debite cât şi pentru accesorii.
În privinţa nelegalităţii stabilirii de sume suplimentare de plată cu titlu de impozit pe profit şi TVA vizavi de achiziţiile efectuate de recurenta-reclamantă de la companii declarate inactive, se observă că organele fiscale au considerat nedeductibile la calculul impozitului pe profit cheltuielile înregistrate de recurentă în legătură cu furnizorii consideraţi inactivi în baza de date ANAF (SC B. S.R.L. şi S.C. C. SRL), astfel: cheltuieli de 1.632 RON în 2009; cheltuieli de 160.580 RON în 2011, organele fiscale stabilind un debit de TVA suplimentar în valoare de 38.849 RON, la care s-au calculat obligaţii accesorii în valoare de 7.820 RON.
Prima instanţă a avut în vedere considerentele deciziei de casare şi a reţinut corect că neacordarea deductibilităţii cheltuielilor şi a dreptului de deducere a TVA pentru achiziţiile făcute de recurenta-reclamantă de la B. S.R.L. şi C. S.R.L. în 2009 şi 2011 a fost întemeiată de autoritatea fiscală pe împrejurarea că cele două persoane impozabile au fost declarate inactive, prin ordin al preşedintelui ANAF publicat pe site-ul ANAF, înainte de efectuarea tranzacţiilor, temeiul legal fiind dispoziţiile art. 11 alin. (12) din Codul fiscal.
Conform acestora, nu sunt luate în considerare de autorităţile fiscale tranzacţiile efectuate cu un contribuabil declarat inactiv prin ordin al preşedintelui ANAF, publicitatea ordinului asigurându-se prin afişarea pe pagina de internet a ANAF.
Înalta Curte mai reţine că prima instanţă a ţinut seama, cât priveşte domeniul armonizat al TVA, de interpretarea acestuia în jurisprudenţa CJUE, hotărârea din cauza C-101/16 Paper Consult fiind relevantă întrucât priveşte interpretarea Directivei TVA în situaţia facturilor emise de un contribuabil declarat inactiv de către administraţia fiscală, adică întocmai situaţia fiscală din speţă.
Însă judecătorul fondului a constatat că aceste dispoziţii trebuie văzute în lumina considerentelor deciziei respective, aşa cum a reţinut şi I.C.C.J. prin decizia de casare, în cauză singura obligaţie impusă persoanei impozabile constând în consultarea listei contribuabililor declaraţi inactivi afişate la sediul ANAF şi publicate pe pagina de internet a acesteia, verificare uşor de efectuat.
Or, prin obligarea persoanei impozabile să efectueze această verificare, legislaţia naţională urmăreşte un obiectiv care este legitim şi chiar impus de dreptul Uniunii, şi anume acela de a asigura colectarea corectă a TVA ului şi de a evita frauda, rezultând că o asemenea verificare poate fi cerută în mod rezonabil unui operator economic.
Faţă de acestea, corect a conchis prima instanţă că, situaţia fiscală a recurentei - reclamante, care a tanzacţionat cu persoane impozabile declarate inactive, nu este aceea a unui contribuabil care nu poate fi sancţionat pentru comportamentul inadecvat al furnizorilor săi, întrucât o persoană impozabilă care încheie tranzacţii supuse la plata TVA ului cu un operator economic declarat inactiv trebuie, în toate cazurile, să fie considerată ca ştiind sau ca trebuind să ştie că încheierea unor astfel de tranzacţii prezintă un risc de evaziune fiscală.
În concluzie, contrar criticilor recurentei, acesteia îi revenea sarcina de a dovedi că tranzacţiile sale cu contribuabili inactivi respectă condiţiile de fond şi de formă privind deducerea TVA ului în sensul Directivei 2006/112 şi că nu a existat nicio pierdere de venituri fiscale, dovadă care nu a fost făcută.
Cât priveşte impozitul pe profit, art. 11 alin. (12) şi art. 21 alin. (4) lit. r) Codul fiscal reglementează nedeductibiliitatea cheltuielilor într-o astfel de ipoteză.
Aşa fiind, este legală soluţia primei instanţe cu privire la legalitatea stabilirii de sume suplimentare de plată cu titlu de impozit pe profit şi TVA pentru achiziţiile efectuate de la companii declarate inactive.
Privind recursul pârâtei Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Maramureş în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, Înalta Curte notează că prin acesta se face doar referire la criticile expuse de recurenta Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Timişoara, critici care au fost deja apreciate ca fiind lovite de nulitate şi care nu mai pot fi analizate.
Singurele critici proprii formulate de recurenta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş, care pot fi analizate de instanţa de recurs, sunt cele referitoare la nelagalitatea acordării cheltuielilor de judecată.
Cu privire la acest aspect, Înalta Curte observă că, sub un prim aspect, recurenta susţine cuantumul nejustificat de mare al cheltuielilor de judecată stabilite de instanţă în sarcina sa, precum şi necenzurarea cuantumului onorariilor de avocat si expert judiciar.
Sub un al doilea aspect, recurenta invocă greşita acordare a cheltuielilor de judecată din ciclurile procesuale anterioare, în lipsa culpei sale procesuale din respectivele etape ale procesului.
Asupra primului aspect, Înalta Curte constată că motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 3/2020 pronunţată în recursul în interesul legii.
Se mai reţine că şi necenzurarea cuatumului onorariului de expert este tot o problemă de netemeinicie şi nu de nelegalitate a sentinţei, neputând fi supusă analizei instanţei de recurs.
Privind al doilea aspect, Înalta Curte reţine că potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.
Or, stabilirea părţii care a pierdut procesul nu se poate face decât la finalul procesului, indiferent câte cicluri procesuale are acesta.
La final se stabileşte şi cuantumul cheltuielilor efectuate de partea câştigătoare pe parcursul ntegului proces, fiind aşadar corectă obligarea recurentei-pârâte, ca parte care a pierdut procesul, la plata tuturor cheltuielilor de judecată, inclusiv a celor din ciclurile procesuale anterioare.
Faţă de acestea, fiind neîntemeiate criticile recurentelor, astfel cum au fost analizate mai sus, Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile formulate de reclamanta A. S.A. şi, respectiv, de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş, în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, în temeiul art. 496 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului formulat de recurenta reclamantă A. S.A. invocată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, ca neîntemeiată.
Respinge excepţia nulităţii recursului formulat de recurenta pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş, în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca invocată derecurenta reclamantă, ca neîntemeiată.
Admite excepţia nulităţii recursului formulat de recurenta pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara.
Constată nul recursul formulat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 125 din 9 martie 2022 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Respinge recursurile formulate de recurenta reclamanta A. S.A. şi recurenta pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş, în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca împotriva sentinţei civile nr. 125 din 9 martie 2022 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 22 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.