Insurer guarantee fund liability for late payment penalties: requirement of a prior illegal administrative decision and the scope of the 450,000 RON claim-based cap under Law 213/2015

Şedinţa publică din data de 12 octombrie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 14.06.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a formulat acţiune în contencios administrativ prin care a solicitat instanţei de judecată, ca în temeiul art. 19 din Legea 554/2004 să oblige pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat acesteia prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/23.08.2017 constând în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv de 0,2%/zi de întârziere, potrivit Normei ASF nr. 23/2014 de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data plăţii efective; până în data de 06.09.2021 penalităţile sunt în cuantum de 15688.92, iar în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtului FGA la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 157 din 1 februarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele: a respins ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate a Deciziei FGA nr. 16517/27.08.2018; a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii ca neîntemeiată; a respins excepţia tardivităţii acţiunii ca neîntemeiată; a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

1.3. Căile de atac exercitate în cauză

Recursul principal formulat de reclamanta A. S.A.

Reclamanta A. S.A. a criticat hotărârea atacată pentru nelegalitate, invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În esenţă, recurenta-reclamantă a susţinut că prin respingerea acţiunii în angajarea răspunderii patrimoniale a FGA, prima instanţă a încălcat prevederile legale care reglementează răspunderea patrimonială a autorităţii publice, arătând că prezenta acţiune tinde la angajarea răspunderii patrimoniale a FGA pentru repararea prejudiciului produs A. prin respingerea în mod nelegal a cererii de plată a despăgubirilor şi lipsa A. de folosinţa sumelor de bani la care era îndreptăţit.

În continuare, recurenta-reclamantă a criticat raţionamentul primei instanţe care a considerat că de vreme ce Decizia FGA nr. 16517/27.08.2018 nu a fost contestată, deci nu a fost declarată nelegală, acţiunea în despăgubiri este neîntemeiată. În realitate, însă, în opinia recurentei-reclamante, angajarea răspunderii patrimoniale a autorităţii este condiţionată de existenţa unui act administrativ nelegal cauzator de prejudicii. În speţă, actul administrativ nelegal este refuzul FGA a da curs cererilor de plată a despăgubirilor formulate de A., aşa cum a fost exprimat în Decizia 16.517/27.08.2018 şi reiterat prin Decizia 18.140/27.08.2018.

A mai susţinut recurenta-reclamantă că, în condiţiile pronunţării şi publicării deciziei ICCJ nr. 29/2020 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, caracterul nelegal al Deciziei FGA nr. 16517/27.08.2018 este evident. Din considerentele acestei decizii rezultă că societatea de asigurare care se subrogă în drepturile asiguratului său este îndreptăţită să solicite Fondului desdăunarea iar noţiunea de "creanţă de asigurare" cuprinde şi creanţa transmisă de o persoană asigurată către asigurătorul său în temeiul subrogaţiei legale şi cu privire la care se exercită dreptul de regres. Prin urmare, susţinerea Fondului cu privire la faptul că plafonul de 450.000 RON ar fi prevăzut de lege prin raportare la creditor şi nu la creanţă este eronată. Obligaţia de garantare ia naştere odată cu încheierea contractului de asigurare şi devine efectivă prin împlinirea termenului reprezentat de momentul la care asigurătorul intră în faliment. Aşadar, obligaţia de garantare este un accesoriu al contractului de asigurare, ceea ce înseamnă că numărul obligaţiilor de garantare este egal cu cel al contractelor de asigurare încheiate.

Totodată, a arătat că prin transmiterea dreptului izvorât din contractul de asigurare se transmite şi obligaţia de garantare ca efect al principiului accesorium sequitur principale, iar o limitare a garantării prin aplicarea plafonului prevăzut de lege prin raportare la creditorul care a dobândit mai multe drepturi izvorâte din contracte de asigurare reprezintă lipsirea unora din aceste drepturi de protecţia oferită de lege. O atare situaţia ar încălca principiul egalităţii (principiu constituţional şi principiu general al dreptului civil) şi ar fi contrară chiar scopului urmărit de legiuitor.

Prin soluţia pronunţată, prima instanţă a procedat la valorificarea efectelor Deciziei FGA nr. 16517/27.08.2018, decizie care contravine vădit prevederilor Deciziei ICCJ nr. 29/2020 publicată în data de 15.06.2020 în Monitorul Oficial şi devenită obligatorie în temeiul art. 521 alin. (3) C. proc. civ.

În realitate, în opinia recurentei-reclamante, în baza Deciziei ICCJ nr. 29/2020 prima instanţă ar fi trebuit să constate că Decizia FGA nr. 16517/27.08.2018 este un act administrativ nelegal şi să constate îndeplinită condiţia existenţei unei act administrativ ilicit, procedând astfel la angajarea răspunderii patrimoniale a FGA.

Mai mult, refuzul de a da curs cererii de plată ce face obiectul prezentului dosar a fost reiterat de către FGA şi prin Decizia 18.140/28.01.2019 care are 3 anexe: anexa 1 cuprinde dosarele deja achitate, anexa 2 cuprinde dosarele respinse conform acestor menţiuni şi anexa 3 cuprinde alte două cereri de plata menţionate expres în Decizia nr. 18140/28.01.2019.

Aşadar, Decizia nr. 18140/28.01.2029 conţine în mod expres refuzul FGA de a achita cele 270 de cereri de plată menţionate în anexa 2. În plus, la baza refuzului tuturor cererilor de plată sunt aceleaşi argumente ce ţin de interpretarea prevederilor Legii nr. 213/2015 şi mai ales a noţiunilor de creanţă de asigurare, creditor de asigurare şi a modului de aplicare a plafonului de 450.000 RON pentru plata despăgubirilor. Or, Decizia FGA nr. 18140/28.01.2019 a fost atacată şi desfiinţată ca nelegală prin hotărârea pronunţată de ICCJ în data de 19.11.2021 în dosarul x/2021

Prin urmare, nelegalitatea refuzului de a da curs cererii de plată a despăgubirilor este incontestabilă, iar prima instanţă putea să reţină ca îndeplinită această condiţie fie în baza soluţiei pronunţate de ICCJ în dosarul NR. x/2019 - respectiv anularea Deciziei FGA nr. 18.140/28.01.2019, fie prin valorificarea efectelor Deciziei ICCJ nr. 29/2020 împotriva Deciziei FGA nr. 16.517/27.08.2018. Totodată, condiţionând admisibilitatea acţiunii strict de anularea Deciziei FGA nr. 16.517/27.08.2018 printr-o hotărâre anterioară, recurenta-reclamantă a apreciat că prima instanţă încalcă normele de drept material care stabilesc condiţiile pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorităţii publice.

Pentru motivele arătate, a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat şi obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

Recursul incident formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor

Prin cererea de recurs întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul FGA a solicitat casarea în parte a sentinţei de fond şi, în rejudecare, respingerea acţiunii reclamantei pe cale de excepţie ca fiind inadmisibilă şi, în secundar, ca fiind tardiv formulată.

În esenţă, a învederat că cererea de plată nr. x/23.08.2017 a fost soluţionată prin Decizia FGA nr. 16517/27.08.2018, poziţia 66, aşa cum rezultă din copia deciziei depusă în anexă la prezenta cerere de recurs. Decizia FGA nr. 16517/27.08.2018 nu a fost contestă de reclamanta şi nu face obiectul dosarului nr. x/2019 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin urmare, cererea reclamante privind obligarea FGA în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, la plata de penalităţi de întârziere sau dobânzi legale este inadmisibilă, art. 19 din legea contenciosului administrativ având un caracter de excepţie faţă de regula instituită de art. 8 din aceeaşi lege, excepţie ce constă în condiţionarea exercitării separate a acţiunii în despăgubire faţă de acţiunea în anularea actului administrativ numai în cazul în care persoana vătămată ar face dovada unor împrejurări obiective care au făcut imposibilă stabilirea întinderii prejudicului, situaţie care nu se regăseşte în cauza de faţă, reclamanta solicitând penalităţi sau dobânzi în temeiul legii şi nu al evaluării pretinsului prejudiciu şi nefăcând nici măcar dovada contestării actului administrativ printr-o acţiune anterioară.

În subsidiar, recurentul-pârât a solicitat respingerea acţiunii ca tardivă, având în vedere faptul că reclamanta ar fi putut solicita despăgubiri pentru o pretinsă întârziere în soluţionarea cererii de plată cel mai târziu în termen de 10 zile de la primirea Deciziei de soluţionare a acesteia, potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, şi nu la o diferenţă de aproape 3 ani după aceasta.

1.4. Apărările formulate în cauză

Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului formulat de recurenta-reclamantă întrucât motivele de recurs formulate se referă la o situaţie/soluţie reţinută de Curtea de Apel Bucureşti, însă în alte dosare pe care A. le-a demarat împotriva FGA, şi în care, au fost respinse, ca inadmisibile, atât excepţia de nelegalitate invocată, cât şi cererea de chemare în judecată. În speţă, cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca nefondată şi nicidecum ca inadmisibilă, aşa cum în mod eronat se precizează prin cererea de recurs, criticile aduse din această perspectivă fiind complet străine de considerentele reţinute de prima instanţă în hotărârea atacată, ceea ce echivalează cu lipsa totală de motivare a cererii de recurs.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat arătând, în esenţă, că FGA nu poate fi obligat la plata unor penalităţi pentru sume care au fost respinse prin Decizia FGA nr. 16517/27.08.2018 deoarece acest act administrativ nu mai poate forma obiect al cenzurii instanţei de contencios admmistrativ pe această cale principală şi nici pe cale incidentală, expirarea termenelor pentru contestarea lui, pe calea acţiunii directe, constituindu-se într-un fine de neprimire, ce nu mai permite analizarea altor aspecte ridicate de către părţi.

De asemenea, a arătat faptul că la baza stabilirii răspunderii patrimoniale trebuie să stea culpa FGA, concretizată în emiterea unui act nelegal sau în refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau un interes legitim. Culpa FGA, ca o condiţie a răspunderii administrativ-patrimoniale, se poate constata numai în cadrul acţiunii în nelegalitatea unui act administrativ sau a unui refuz al administraţiei publice, deci în cadrul unei acţiuni în anulare, în condiţiile contenciosului administrativ, şi nicidecum prin invocarea unei excepţii de nelegalitate în cadrul procesului pornit pentru prejudicii, a cărei soluţionare nu are nicio relevanţă, aşa cum a arătat şi instanţa de fond prin sentinţa recurată.

II. Soluţia instanţei de recurs

2.1. Preliminar, analizând cererea de suspendare a judecăţii prezentului recurs până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2022 aflat pe rolul Judecătoriei Sector 2 Bucureşti, formulată de recurenta-reclamantă, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că este neîntemeiată şi o va respinge pentru următoarele motive:

În susţinerea cererii de suspendare a judecăţii recurenta-reclamantă a arătat că se impune dispunerea acestei măsuri ţinând cont de faptul că a promovat acţiune în obligarea intimatului-pârât la soluţionarea cererilor de plată şi constatarea caducităţii deciziei nr. 16517/27.08.2018, în contextul în care intimatul-pârât a invocat în apărare decizia menţionată, prin care a respins o serie de cereri de plată formulate de A., decizie cu privire la care a susţinut că nu a fost contestată şi continuă să producă efecte, iar A. a solicitat autorităţii pârâte să dea curs cererilor sale de plată faţă de efectele obligatorii ale deciziei nr. 29/2020 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Faţă de apărările intimatului-pârât din prezenta cauză, a considerat recurenta că dreptul său la plata penalităţilor, ca accesoriu al dreptului la despăgubiri, ar putea depinde de soluţia ce se va pronunţa în dosarul nr. x/2022 aflat pe rolul Judecătoriei Sector 2, fiind îndeplinite, în opinia acesteia, condiţiile pentru suspendarea judecăţii prezentei cauze.

În conformitate cu prevederile art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., instanţa poate suspenda judecata când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi, acest text de lege reglementând un caz de suspendare facultativă, ceea ce presupune o analiză din partea instanţei a oportunităţii suspendării judecăţii cauzei, în raport de elementele acesteia. Aşadar, în sensul acestor prevederi legale, suspendarea judecăţii cauzei este facultativă, neconstituind o obligaţie pentru instanţă.

Demersul judiciar ce face obiectul prezentei cauze priveşte solicitarea reclamantei A. S.A. de obligare a pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor, la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate sub nr. x/23.08.2017 constând: în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv de 0,2%/zi de întârziere, potrivit Normei ASF nr. 23/2014 de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data plăţii efective; până în data de 06.09.2021 penalităţile sunt în cuantum de 15688.92, iar în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Dosarul nr. x/2022 aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti are ca obiect constatarea caducităţii Deciziei FGA nr. 16517/27.08.2018 şi existenţei unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluţionarea cererilor de plată la care aceasta se referă şi, pe cale de consecinţă, să se dispună obligarea FGA la soluţionarea de îndată a respectivelor cereri de plată.

Având în vedere că obiectul celor două dosare este diferit, Înalta Curte constată că dezlegarea cauzei de faţă nu depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul dosarului nr. x/2022 atât timp cât prin decizia FGA contestată în cadrul dosarului menţionat nu a fost soluţionată şi cererea de plată ce formează obiectul prezentului dosar.

Prin urmare, raportat la pretenţiile deduse judecăţii în prezenta cauză, Înalta Curte apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., nefiind necesară suspendarea judecării recursului, deoarece litigiul poate fi judecat indiferent de soluţia ce urmează a fi pronunţată în dosarul nr. x/2022 aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 2.

2.2. Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul-pârât a invocat excepţia nulităţii recursului, motivat de faptul că cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca neîntemeiată şi nicidecum ca inadmisibilă, aşa cum în mod eronat se precizează prin cererea de recurs, criticile aduse din această perspectivă fiind complet străine de considerentele reţinute de prima instanţă în hotărârea atacată, ceea ce echivalează cu lipsa totală de motivare a cererii de recurs.

Înalta Curte procedând la analizarea conţinutului cererii de recurs formulată de recurenta-reclamantă, constată că susţinerile recurentului-pârât nu se verifică. Astfel, în prezenta speţă, recurenta-reclamantă este nemulţumită de soluţia dată de prima instanţă asupra fondului cauzei, prin care s-a respins ca neîntemeiată acţiunea demarată de A. în angajarea răspunderii patrimoniale a FGA pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată a despăgubirilor.

Totodată, se constată că recurenta-reclamantă a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a prezentat argumentele pentru care a considerat că prima instanţă a încălcat prevederile legale care reglementează răspunderea patrimonială a autorităţii publice.

Întrucât nu se poate reţine o lipsă de motivare a recursului, cum în mod eronat susţine recurentul-pârât, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului ca neîntemeiată.

2.3. Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte va respinge, atât recursul declarat de recurenta-reclamantă, cât şi recursul declarat de recurentul-pârât, ca nefondate, pentru următoarele considerente:

Cu referire la situaţia de fapt care a dus la situaţia litigioasă dintre părţi, Înalta Curte reţine că reclamanta a investit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune în despăgubiri, întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, considerând că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru acoperirea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrată sub nr. x/23.08.2017 la Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

În susţinerea pretenţiilor formulate s-a raportat la decizia nr. 18140/28.01.2019, decizie contestată în cadrul dosarului nr. x/2019 care a fost anulată prin Decizia nr. 5732/2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a invocat în apărare inadmisibilitatea acţiunii, motivat de faptul că, în realitate, cererea de plată a recurentei-reclamante a fost soluţionată în sensul respingerii prin Decizia nr. 16517/27.08.2018, care nu a fost contestată în instanţă, deşi a fost comunicată la data de 03.09.2018, şi nu prin Decizia nr. 18140/28.01.2019 invocată de partea reclamantă, iar în subsidiar a invocat tardivitatea cererii de chemare în judecată.

Faţă de apărările intimatului-pârât, recurenta-reclamantă a invocat excepţia de nelegalitate a Deciziei nr. 16517/27.08.2018, întemeindu-şi demersul pe dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Soluţionând cauza în primă instanţă, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate invocată de reclamantă, a respins excepţia inadmisibilităţii şi tardivităţii acţiunii invocate de pârât, iar pe fondul cauzei a respins acţiunea reclamantei ca neîntemeiată.

În esenţă, a reţinut că cererea de plată nr. x/23.08.2017 nu a făcut obiectul Deciziei FGA nr. 18140/28.01.2019, indicată de reclamantă, ci a fost respinsă prin Decizia FGA nr. 16517/27.08.2018 (poz 66 din anexă nr. 2) comunicată reclamantei la data de 13.09.2018 şi că, în raport de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, nu este îndeplinită cerinţa premisă stabilită pentru acoperirea prejudiciului, întrucât reclamanta nu a făcut dovada faptului că împotriva Deciziei FGA nr. 16517/27.08.2018 a formulat acţiune în anulare şi că aceasta ar fi fost admisă, constatându-se nelegalitatea deciziei.

Învestită cu soluţionarea cererilor de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Prin recursul incident formulat în cauză, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a criticat soluţia primei instanţe în sensul respingerii excepţiilor inadmisibilităţii şi tardivităţii cererii de chemare în judecată, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că în mod corect prima instanţă a reţinut caracterul admisibil al cererii de chemare în judecată în raport de dispoziţiile art. 19 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004, care permit persoanei vătămate să solicite despăgubiri pe calea unei acţiuni subsidiare în pretenţii, atunci când a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri.

Din cuprinsul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubiri curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei" rezultă faptul că nu există nicio cauză de inadmisibilitate a acţiunii în despăgubiri formulată separat de acţiunea în anulare, singura condiţie impusă fiind respectarea termenului de prescripţie de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004 reglementează tocmai acele situaţii în care acţiunea pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin emiterea actului administrativ tipic sau asimilat este formulată pe cale separată, partea având deschisă o astfel de posibilitate de a acţiona.

De altfel, întreaga reglementare a acţiunii în contenciosul administrativ subiectiv determină concluzia conform căreia acţiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acţiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

Aşa fiind, respingerea unei cereri de chemare în judecată ca inadmisibilă intervine în acele ipoteze în care, prin lege, este în mod expres interzisă formularea unei acţiuni ori în acele situaţii în care este stabilită o anumită procedură pentru exercitarea unui drept, iar partea nu a urmat-o, formulând direct acţiunea în faţa instanţei de judecată.

Concluzionând, Înalta Curte va respinge motivul de recurs prin care se invocă inadmisibilitatea cererii deduse judecăţii, ca nefondat.

În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii acţiunii care a fost, de asemenea, respinsă de către instanţa de fond, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentului-pârâtului, că pentru formularea acţiunii în despăgubiri întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu este incident termenul de 10 zile calculat de la primirea deciziei de soluţionare a cererii, astfel cum stabilesc prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, ci sunt aplicabile prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)."

În speţă însă, nu se poate reţine tardivitatea cererii de chemare în judecată raportat la modalitatea în care reclamanta a stabilit cauza juridică a acţiunii şi la elementele temporale invocate de aceasta.

Or, prin cererea de chemare în judecată, în susţinerea pretenţiilor formulate, reclamanta s-a raportat la Decizia FGA nr. 18140/28.01.2019, decizie contestată în cadrul dosarului nr. x/2019 care a fost anulată prin Decizia nr. 5732 din 19.11.2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, iar acţiunea care face obiectul prezentului dosar a fost înregistrată pe rolul instanţei de contencios (Curtea de Apel Bucureşti) la data de 14.06.2021, cu respectarea termenului impus de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte mai reţine că părţile au poziţii divergente cu privire la actul administrativ prin care au fost soluţionată cererea de plată nr. x/23.08.2017, aceste chestiuni factuale litigioase legate de obiectul şi efectele deciziei FGA nr. 18140/28.01.2019 anulate de instanţă, ţinând de fondul cauzei, raportat la cauza juridică a acţiunii, astfel cum a fost configurată de reclamantă.

Totodată, prin Decizia FGA nr. 16517/27.08.2018 nu a fost exprimat refuzul de a soluţiona pe fond cererea de plată nr. x/23.08.2017, aceasta nefiind respinsă în procedura administrativă pentru inexistenţa unui drept de creanţă. Astfel că, prin raportare la această decizie nu se poate determina data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei invocate.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va respinge ca nefondată şi critica invocată, în subsidiar, de recurentul-pârât cu privire la tardivitatea cererii de chemare în judecată.

În ceea ce priveşte recursul formulat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că s-a criticat, din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., doar soluţia pe fondul cauzei, prin care s-a respins ca neîntemeiată acţiunea în angajarea răspunderii patrimoniale a FGA.

Astfel, prin motivele de recurs, recurenta-reclamantă susţine că în mod greşit a reţinut prima instanţă că acţiunea în despăgubiri este neîntemeiată atât timp cât, angajarea răspunderii patrimoniale a autorităţii este condiţionată de existenţa unui act administrativ nelegal cauzator de prejudicii, iar acest act este reprezentat de Decizia FGA nr. 16.517/27.08.2018 şi reiterat prin Decizia FGA nr. 18.140/27.08.2018 în cuprinsul căreia pârâtul a refuzat să dea curs cererilor de plată a despăgubirilor formulate de A..

Înalta Curte constată că această critică este nefondată şi va fi respinsă având în vedere că prin Decizia nr. 16517/27.08.2018 recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins cererile de plată formulate de S.C. A. S.A. cu privire la suma de 2.019.021,68 RON (între care şi cererea de plată ce face obiectul prezentei cauze, menţionată la poziţia nr. 66 din anexa nr. 2 a deciziei nr. 16517/27.08.2018), iar această decizie nu a fost contestată de recurenta-reclamantă şi a dobândit caracter definitiv.

Înalta Curte nu poate primi nici critica recurentei-reclamante în sensul că prima instanţă ar fi trebuit să reţină ca fiind îndeplinită condiţia privind "nelegalitatea refuzului de a da curs cererii de plată a despăgubirilor" în raport de soluţiile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2019 prin care a fost desfiinţată Decizia FGA nr. 18140/28.01.2019, ori prin valorificarea efectelor Deciziei ICCJ nr. 29/2020 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi care ar fi trebuit aplicate cu privire la Decizia FGA nr. 16517/27.08.2018, atât timp cât considerentele celor două hotărâri (cea pronunţată în dosarul nr. x/2019 şi cea pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept) nu vizează analiza temeiniciei deciziei nr. 16517/27.08.2018 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Problema de drept pe care Înalta Curte a dezlegat-o prin Decizia nr. 29/2020 a privit chestiunea dacă, prin creanţă de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, Înalta Curte statuând că, în interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

Este de necontestat că, prin Decizia nr. 16517/27.08.2018, FGA a respins cererile de plată formulate de A. pe motivul atingerii plafonului de 450.000 RON, prin interpretarea şi aplicarea eronată a prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 într-un sens contrar celor decise de instanţa supremă prin decizia interpretativă nr. 29/2020. Cu toate acestea, intervenţia Înaltei Curţi, prin mecanismul de unificare a jurisprudenţei prevăzut de art. 519-521 C. proc. civ., ulterior emiterii şi comunicării de către FGA a Deciziei nr. 16517/27.08.2018, respectiv ulterior expirării termenului legal de contestare a acestui act de către reclamantă, nu are semnificaţia invocată de societatea recurentă, a nelegalităţii prezumate a deciziei. Câtă vreme reclamanta nu şi-a exercitat dreptul de a ataca actul administrativ considerat vătămător, prezumţia de legalitate a actului este consolidată şi nu poate face obiectul contestării în prezenta cauză, nici chiar în contextul pronunţării deciziei nr. 29/2020, la doi ani de când reclamanta a luat la cunoştinţă de existenţa actului.

Cât priveşte invocarea, ca act administrativ vătămător, a Deciziei nr. 18140/28.01.2019, Înalta Curte constată că, potrivit dispozitivului acestei decizii, FGA a respins alte două cereri de plată decât cea care face obiectul prezentului litigiu, menţionate în borderoul nr. 3. Recurenta-reclamantă s-a prevalat de împrejurarea că această decizie cuprinde şi borderoul nr. 2, în care figurează şi cererea de plată ce face obiectul prezentei cauze. Însă, astfel cum rezultă din actele cauzei şi susţinerile părţilor, acest borderou se referă la cererile de plată deja respinse prin Decizia nr. 16517/27.08.2018, fiind reluate considerentele referitoare la depăşirea plafonului de despăgubire, dar fără a se dispune prin dispozitivul deciziei o nouă soluţie de respingere a acestor cereri.

Înalta Curte mai reţine că dosarul nr. x/2019, având ca obiect acţiunea în anularea Deciziei nr. 18140/28.01.2019, a fost soluţionat de ÎCCJ-SCAF în recurs, prin decizia nr. 5732/2021, în sensul admiterii recursului declarat de reclamanta A., anulării Deciziei nr. 18140 din 28.01.2019, emisă de pârât şi obligării pârâtul FGA să soluţioneze pe fond cererile de plată nr. x/18.10.2018 şi nr. y/18.10.2018689 formulate de reclamantă, fiind respinsă, în rest, acţiunea. Aşadar, există o soluţie definitivă a instanţei de contencios administrativ care constată că Decizia nr. 18140/28.01.2019 priveşte numai cele două cereri de plată, iar nu pe cele respinse la plată prin Decizia nr. 16517/2018.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2.4. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de suspendare a cauzei formulată de recurenta-reclamantă, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) C. proc. civ., până la soluţionarea dosarului nr. x/2022 aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, ca neîntemeiată, va respinge excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare de către recurentul-pârât şi va respinge atât recursul declarat de recurenta-reclamantă, cât şi recursul declarat de recurentul-pârât, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a judecăţii recursului formulată de recurenta-reclamantă.

Respinge excepţia nulităţii recursului formulat de reclamantă.

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. şi recursul incident formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 157 din 1 februarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 12 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.