FGA guarantee cap applies per individual CASCO subrogation claim, not per creditor

Şedinţa publică din data de 19 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 11.02.2019, sub numărul unic de dosar x/2019, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 18140/28.01.2019 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin care această refuză plata către A. a sumei totale de 3.579,8 RON ("Decizia FGA"), rezultată dintr-un număr de 2 de cereri de plată menţionate în borderoul nr. 3 anexat Deciziei FGA, cu consecinţă obligării FGA la plată sumelor solicitate de A., conform cererilor de plată.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 256 de la data de 12 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă contestaţia formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 256 de la data de 12 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a formulat cerere de recurs, reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea cererii de recurs, casarea sentinţei civile atacate, iar, în urma rejudecării, pe fond, admiterea în integralitate acţiunii A..

În dezvoltarea motivului de casare invocat a arătat recurenta- reclamantă faptul că prima instanţă a interpretat în mod greşit instituţia subrogaţiei prevăzute în dreptul civil la art. 2.210 C. civ. prin raportare la prevederile Legii nr. 213/2015, în măsura în care este depăşit plafonul de garantare.

Prin urmare, C. civ. stabileşte cu titlu de principiu dreptul asigurătorului care a acoperit prejudiciului in baza contractului de asigurare de a se îndrepta împotriva celui vinovat de producerea prejudiciului.

Aşadar, posibilitatea asigurătorului de a recupera sumele plătite cu titlu de despăgubiri este consacrată expres de C. civ. şi face parte din regulile generale aplicabile contractului de asigurare, fără ca această posibilitate a asigurătorului să intre în contradicţie cu caracterul aleatoriu al contractului de asigurare.

Cu toate acestea, dreptul asigurătorului de a se subroga în drepturile asiguratului împotriva persoanei răspunzătoare este necondiţionat de existenţa unei pierderi contabile sau de cuantumul primelor de asigurare încasate de asigurător până la data la care acesta şi-a dezdăunat asiguratul.

Prin urmare, considerentele instanţei în sensul ca A. si-ar fi despăgubit asiguratul în baza unui contract de asigurare facultativă, iar încheierea acestor contracte implica anumite riscuri, inclusiv riscul privind incertitudinea recuperării indemnizaţiei de asigurare, nu pot fi primite pentru a bloca acest drept al A. de a se subroga în drepturile asiguratului său împotriva celui ţinut să răspundă, de vreme ce tocmai legea, reglementând contractul de asigurare, creează acest drept în favoare asigurătorului.

A. se subroga in drepturile persoanei păgubite şi se îndreaptă pentru recuperarea sumei plătite acesteia împotriva FGA, cel care garantează plata despăgubirilor pe care asigurătorul RCA al vinovatului de producerea accidentului - B. - ar fi trebuit să le plătească. Prin urmare, în mod greşit, a statuat pârâtul că A. reprezintă un singur creditor de asigurare pentru toate sumele încasate/care ar mai fi de încasat, chiar dacă aceste sume rezultă din dosare de daună diferite.

Prin acţiunea formulată a solicitat obligarea pârâtului FGA la plata sumelor solicitate în conformitate cu art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Având în vedere caracterul de plină jurisdicţie a contenciosului administrativ, instanţa are posibilitatea obligării directe a pârâtului la plata sumelor solicitate, în măsura în care legea îi conferă reclamantului un drept în acest sens.

Potrivit art. 16 şi art. 20 din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, toate condiţiile erau îndeplinite pentru ca dreptul său la plata sumelor solicitate prin cererea de plată să fie recunoscut în mod direct.

În decizia FGA se menţionează un singur motiv de respingere a cererii de plată, şi anume atingerea plafonului de 450.000 RON prevăzut de dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Prima instanţă a interpretat şi a aplicat greşit prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004 şi dispoziţiile art. 16 din Norma nr. 16/2015, apreciind că nu ar fi îndeplinite condiţiile pentru obligarea directă a FGA la plata sumelor solicitate prin cererea de plată. Or, având în vedere existenţa documentului de avizare aflat la dosarul cauzei(documentul de la data de 26.10.2016), cererea de plată a fost analizată deja de către FGA din toate punctele de vedere, direcţiile de specialitate constatând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru plata sumelor.

Astfel, în mod greşit, prima instanţă a apreciat că obligarea directă a pârâtului FGA la plată ar reprezenta o imixtiune în activitatea Fondului, din moment ce toate condiţiile prevăzute de lege erau îndeplinite.

1.4 Apărările formulate în cauză

Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate, ca fiind legală şi temeinică.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa instanţei de fond, prin prisma criticilor formulate în cererea de recurs, prin raportare la ansamblul probatoriu administrat în cauză, precum şi la dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

Prin cererile de plată evidenţiate la borderoul nr. 3 anexat Deciziei FGA, reclamanta A. a solicitat plată daunelor suportate de A. în calitatea sa de asigurător de asigurare facultativă de tip CASCO în cele 2 de dosare de daună. Fiecare dintre cele 2 de dosare de daună a fost deschis ca urmare a unor accidente rutiere, prin care au fost avariate autoturisme asigurate CASCO de subscrisa A., cei vinovaţi de producerea accidentelor fiind asiguraţi RCA ai B. S.A.

Pe scurt, raporturile juridice născute şi relevante sunt: urmare a producerii accidentului, în sarcina B., asigurătorul RCA al persoanei vinovate se naşte obligaţia de reparare a prejudiciului conform art. 26 din Norma ASF 23/2014 (în vigoare la acel moment); persoana păgubită însă, asigurată CASCO la A. poate şi solicită efectiv repararea prejudiciului de către asigurătorul ei CASCO; A. suportă reparaţiile şi în temeiul art. 2210 din C. civ. se subrogă în drepturile asiguratului său despăgubit şi este îndreptăţit astfel să ceară despăgubiri de la B., conform art. 26 din Norma ASF 23/2014; B. intrând în faliment, obligaţia de plată a B. este garantată de FGA, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015.

Prin decizia emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor au fost respinse cererile de plată cu motivarea anterior amintită, reclamanta formulând contestaţie, aceasta fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2019.

Înalta Curte reţine că, aşa cum reiese din actele dosarului, că cererea de plată a fost formulată de reclamantă, în calitatea de creditor de asigurare, pentru sumele încasate sau care ar mai fi de încasat din dosarele de daună.

Prin decizia contestată, pârâtul a considerat, ca urmare a unei interpretări eronate a dispoziţiilor legale incidente speţei, că A. reprezintă un singur creditor de asigurare pentru toate sumele încasate sau care ar mai fi de încasat, chiar dacă acestea ar rezulta din dosare de daună diferite. Prin urmare, a respins cererea cu motivarea că A. a depăşit limita maximă a plafonului de 450.000 RON prevăzut de Legea nr. 213/2015.

Dispoziţiile legale relevante din Legea 213/2015 sunt următoarele:

Art. 4 alin. (1) lit. a) teza i - creanţa de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă;

Art. 4 alin. (1) lit. b)(iii) - persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Din această perspectivă, este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (Legea nr. 213/2015), se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admiţând sesizarea formulată în dosarul nr. x/2017 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a stabilit următoarele:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte".

Aşadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanţele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanţă în parte.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă, interpretarea şi aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2), fiind greşite, în raport de cele statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, obligatorie.

Pe de altă parte, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, consecinţa constatării nelegalităţii Deciziei nu poate fi obligarea directă a Fondului la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plăţii acesteia. Chiar dacă dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004 consacră caracterul de plină jurisdicţie a contenciosului administrativ, conferind posibilitatea instanţei de contencios să reformeze decizia administrativă, Înalta Curte apreciază că aceasta poate avea loc doar în măsura în care eventuala obligare a pârâtului la reevaluarea situaţiei ar prezenta caracter exclusiv formal, lipsind litigiul de finalitatea sa firească.

Or, în speţă, această situaţie nu se regăseşte. Aceasta întrucât pârâtul nu a analizat fondul dreptului pretins de parte, rezumându-se la a emite decizia de respingere prin prisma reţinerii depăşirii plafonului de garantare. Prin urmare obligarea directă pârâtul la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, s-ar produce o imixtiune în activitatea Fondului, negându-i posibilitatea de a evalua pe fond cererea de plată.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa instanţei de fond este afectată de viciul nelegalităţii, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., impunându-se reformarea soluţiei pronunţate.

Pentru considerentele expuse, întrucât Decizia contestată a fost emisă de pârât cu încălcarea prevederilor Legii 213/2015, fiind nelegală şi vătămând dreptul reclamantei de a-i fi analizată cererea de plată pe fond, Înalta Curte, apreciind întemeiat motivul de recurs, va admite cererea, va casa sentinţa civilă recurată, iar pe fond, va admite în parte acţiunea, va anula Decizia nr. 18140 din 28.01.2019 emisă de pârât şi va obliga pârâtul să soluţioneze pe fond cererile de plată nr. x/18.10.2018 şi nr. y/18.10.2018689 formulate de reclamantă, în temeiul prevederilor art. 1 alin. (1) şi 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, urmând să respingă în rest cererea ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 256 din 12 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti– secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi, în rejudecare, pe fond:

Admite în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Anulează Decizia nr. 18140 din 28.01.2019 emisă de pârât şi

Obligă pârâtul să soluţioneze pe fond cererile de plată nr. x/18.10.2018 şi nr. y/18.10.2018689 formulate de reclamantă.

Respinge, în rest, acţiunea.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 noiembrie 2021.