Inadmissibility of special annulment objection against final decision resolving a prior annulment proceeding

Şedinţa publică din data de 6 decembrie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la 28 noiembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., ca, în urma comparării titlurilor de proprietate ale celor două părţi, să se dea eficienţă titlului de proprietate al reclamantei şi pe cale de consecinţă, să se dispună obligarea pârâtei să lase reclamantei, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul situat în Bucureşti.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 563 şi art. 566 C. civ.

2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa nr. 185 SC din 05 februarie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B..

A obligat-o pe pârâtă să lase reclamantei, în deplină proprietate şi posesie, imobilul situat în Bucureşti.

A obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 10.462 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată în apel

Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 2039 A din 17 decembrie 2019, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei tribunalului.

4. Decizia pronunţată în recurs

Prin decizia nr. 195 din 02 februarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 2039 A din 17 decembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

A casat decizia şi sentinţa nr. 185 SC din 05 februarie 2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi a respins acţiunea, ca inadmisibilă.

A obligat-o pe intimata-reclamantă A. la plata sumei de 13.569 RON către recurentă, cheltuieli de judecată în recurs şi apel.

5. Decizia pronunţată în contestaţie în anulare

Prin decizia nr. 1778 din 06 octombrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva deciziei nr. 195 din 2 februarie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2017.

A obligat-o pe contestatoare la plata sumei de 2.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata B..

6. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1778 din 06 octombrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2022, a formulat contestaţie în anulare contestatoarea A..

Prin cererea formulată, contestatoarea a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 şi art. 508 alin. (4) C. proc. civ., anularea hotărârii.

În dezvoltarea motivelor de contestaţie în anulare, contestatoarea a invocat faptul că dezlegarea dată prin decizia atacată este rezultatul unor erori materiale care au condus la omiterea/confundarea unor elemente determinante pentru soluţionarea cauzei supuse judecăţii.

După prezentarea situaţiei de fapt şi a judecăţii realizate în fazele procesuale anterioare, contestatoarea a invocat că instanţa a omis să analizeze aplicabilitatea autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 1217/2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII civilă asupra deciziei nr. 2039/2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în ceea ce priveşte calitatea părţilor, obiectul şi cauza celor două litigii.

Dacă ar fi analizat această aplicabilitate, atunci instanţa ar fi reţinut că excepţia autorităţii de lucru judecat nu este incidentă în cauză, nefiind îndepiinită condiţia celor trei identităţi: calitate părţi, obiect şi cauză.

Totodată, a mai susţinut şi că instanţa a omis să analizeze aplicabilitatea autorităţii de lucru judecat, sub forma efectului său pozitiv, a deciziei nr. 239/1999 asupra deciziei nr. 1217/2004.

Instanţa a nesocotit autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 239/1999, sub forma efectului său pozitiv, ce reprezintă titlul său de proprietate în cotă de 1/1, care a statuat că aceasta este proprietara exclusivă a imobilului, în calitate de unică moştenitoare (descendentă în viaţă) a bunicii paterne C., aspect care constituie proba de necontestat a existenţei dreptului său de proprietate exclusivă asupra imobilului în cauză.

Autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 239/1999 a fost încălcată, nesocotită şi denaturată de instanţele de control judiciar, pentru a se crea aparenţa unei stări de coproprietate falsă, nereală şi necorespunzătoare adevărului.

Decizia nr. 239/1999 a statuat, cu autoritate de lucru judecat, asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate, a tranşat situaţia juridică a imobilului şi a titularului dreptului de proprietate, în sensul că partea contestatoare este proprietara exclusivă a imobilului - bun succesoral, în calitate de moştenitoare (nepoată de fiu predecedat), descendent legal şi unică acceptantă a succesiunii def. C. (titularul bunului succesoral este numai acceptantul succesiunii).

Intimata nu are nicio îndreptăţire asupra imobilului în cauză, nefiind nici moştenitoare şi nici acceptantă a succesiunii def. C..

Peste decizia nr. 239/1999 nu se putea suprapune o reanalizare şi reconfigurare a dreptului de proprietate în 2004, bazată pe considerentul fals al existenţei unei coindiviziuni, ca urmare a modificării unilaterale şi absolut nelegal, de către instanţă, a cererii introductive, în ceea ce priveşte cadrul procesual.

Decizia nr. 239/1999, care tranşează asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate în patrimoniul contestatoarei, a stabilit că aceasta este proprietar exclusiv, în cotă de 1/1, asupra imobilului.

O dezlegare dată unei probleme de drept litigioase, printr-o hotărâre irevocabilă, este de natură să clarifice din acel moment acea problemă, creând speranţa legitimă că ea nu va mai fi negată de o altă instanţă de judecată într-o procedură ulterioară.

Altfel spus, obligativitatea deciziei nr. 239/1999, privind soluţionarea irevocabilă a problemei juridice referitoare la dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză, se impune în hotărârile ulterioare, instanţa de judecată fiind ţinută să pronunţe aceeaşi soluţie, în caz contrar ajungându-se la situaţia încălcării componentei res judicata a puterii de lucru judecat.

Or, în cauza de faţă, chestiunea coproprietăţii nu a fost o problemă dedusă judecăţii pentru a putea fi tranşată şi a primi, astfel, o dezlegare din partea instanţei, neexistând nici măcar acele titluri de proprietate în cotă indiviză de 1/2, reţinute prin decizia contestată, pe care le-ar justifica ambele părţi în litigiu.

Orice alte interpretări ori raţionamente folosite în combaterea susţinerilor sale privind contestaţia în anulare ce vizează retractarea hotărârii atacate, nu fac altceva decât să încalce flagrant prevederile art. 6.1 din Convenţia Europenă a Drepturilor Omului, care stabilesc că instanţele sunt obligate să ţină cont de situaţiile juridice soluţionate definitiv în procedurile judiciare anterioare.

Aşadar, trebuie observat că decizia nr. 1217/2004, reţinută ca fiind o hotărâre care "a tranşat o chestiune litigioasă", încalcă puterea de lucru judecat a hotărârii anterioare - respectiv a deciziei nr. 239/1999, prin care s-a statuat irevocabil cu privire la dreptul de proprietate şi întinderea acestuia, instanţele sesizate ulterior neputând să mai repună în discuţie constatările jurisdicţiilor anterioare.

Decizia nr. 1217/2004, invocată cu autoritate de lucru judecat, nu tranşează problema de drept dedusă judecăţii şi nu se pronunţă cu privire la cererea de comparare a celor două titluri de proprietate, cu care a fost învestită instanţa, în limitele stabilite de reclamant, instanţa de apel statuând asupra altor chestiuni, care nu fac obiectul cauzei şi care nu pot fi reţinute cu titlu de res judicata.

Decizia nr. 1217/2004 nu poate fi reţinută cu autoritate de lucru judecat în raport cu cererea contestatoarei ce face obiectul dosarului nr. x/2017, întrucât nu este îndeplinită condiţia celor trei identităţi: părţi, obiect şi cauză.

Prin urmare, decizia nr. 1217/2004 a analizat o revendicare între doi coindivizari, cu un obiect şi o cauză diferite, inexistente şi fictive de cele cu care a fost învestită, reţinându-se, în considerente, doar faptul că "prin urmare, flecare dintre părţi are dreptul la 1/2 din dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză. Astfel, reclamanta nu are dreptul de proprietate exclusivă asupra imobilului în cauză, ci doar asupra cotei de 1/2, acţiunea în revendicarea întregului drept pentru sine fiind neîntemeiată". Aşadar, această chestiune a fost singura referire a instanţei de apel şi propriul său raţionament, fără nicio legătură cu cauza şi fără ca eventuala problemă juridică să fi fost dedusă judecăţii.

A mai invocat şi existenţa unei confuzii a instanţei care a soluţionat contestaţia în anulare, care, prin decizia nr. 1778/2022, a reţinut existenţa a două titluri de proprietate în cotă de 1/2 fiecare - în realitate ambele titluri de proprietate fiind în cotă de 1/1 fiecare.

De altfel, instanţa a comis o eroare materială atunci când a reţinut această situaţie, a existenţei a două titluri de proprietate în cotă de 1/2 fiecare, în condiţiile în care este evident că aceasta nu putea "revendica" o cotă de 1/2 din imobil, având deja cota de 1/1 din dreptul de proprietate asupra acestui imobil.

Instanţa a confundat momentul tranşării dreptului de proprietate al contestatoarei, care a fost tranşat definitiv prin decizia nr. 239/1999, şi nu prin decizia nr. 1217/2004, cum greşit s-a reţinut.

Această ultimă decizie a creat în considerentele sale o situaţie ireală, încălcând autoritatea de lucru judecat, sub forma efectului său pozitiv, a deciziei nr. 239/1999.

Confuzia instanţei referitoare la momentul tranşării dreptului de proprietate a dus la reţinerea unei situaţii necorespunzătoare, neadevărate, în sensul că dreptul de proprietate al contestatoarei ar fi fost tranşat prin decizia nr. 1217/2004.

Prin hotărârea atacată se reţine faptul că motivele invocate de contestatoare nu se circumscriu unor erori materiale în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., analiza motivelor şi argumentelor prezentate fiind superficială.

Normele juridice trebuie interpretate în sensul în care pot produce efecte şi nu în sensul neaplicării ei, potrivit principiului "actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat".

Or, pentru a aplica corect norma juridică, aceasta trebuie interpretată atât în litera, cât şi în spiritul ei. Spiritul unei legi ar trebui să conducă la crearea şi la acceptarea, de către cel împuternicit cu aplicarea ei, şi a altor interpretări ale unor prevederi şi aceasta numai din necesitatea de a asigura respectarea, conform cu realităţile şi cu circumstanţele concrete ale vieţii, care au fost avute în vedere şi de legiuitor în emiterea şi aplicarea acesteia, în scopul stabilirii ori restabilirii adevărului, sens în care a făcut referire şi la jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

Nici motivarea hotărârii atacate nu respectă rigorile art. 425 alin. (1) C. proc. civ., de vreme ce instanţa nu s-a preocupat de analiza atentă a cauzei şi argumentelor prezentate şi dovedite, apreciind foarte sumar că motivele invocate de către contestatoare nu se circumscriu unor erori materiale în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Prin modalitatea în care instanţa a înţeles să motiveze decizia contestată, consideră că nu au fost respectate nici exigenţele impuse de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aşa cum este aceasta interpretată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a stabilit că dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le i consideră pertinente pentru cauza lor, iar acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată.

Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

A arătat contestatoarea că nu înţelege să critice lipsa unui răspuns detaliat pentru fiecare argument în parte, ci lipsa unei analize efective şi coerente a argumentelor, susţinerilor şi motivelor invocate de aceasta, pe care instanţa le-a ignorat.

Prin urmare, contestaţia în anulare, ca şi cale extraordinară de atac, aşa cum este reglementată în C. proc. civ., oferă posibilitatea retractării unei hotărâri judecătoreşti definitive care se vădeşte a fi greşită în raport cu unele împrejurări de fapt, ce nu au fost observate de instanţă.

Dată fiind pronunţarea deciziei civile nr. 239/1999, definitivă şi irevocabilă, prin care s-a reţinut întinderea reală a dreptului de proprietate exclusivă al contestatoarei, în cotă de 1/1 din imobilul în cauză, dar şi puterea de lucru judecat de care se bucură aceasta, şi faţă de situaţia reţinută de instanţă prin hotărârea supusă contestaţiei, prezenta cale de atac constituie un remediu procesual important pentru înlăturarea unei erori materiale care a făcut ca hotărârea judecătorească să fie viciată chiar în substanţa sa.

7. Apărările formulate în cauză

În data de 15.11.2023, în termenul legal, a formulat întâmpinare intimata B., prin care a solicitat, în principal, respingerea contestaţiei ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca nefondată.

În ceea ce priveşte inadmisibilitatea căii de atac, a invocat prevederile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, precum şi dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 şi art. 503 alin. (3) C. proc. civ.

În situaţia contestaţiei în anulare care formează obiectul prezentului dosar s-a formulat o contestaţie în anulare împotriva unei decizii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în soluţionare unei alte contestaţii în anulare, ceea ce excede prescripţiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., care stabilesc faptul că "hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când (...) 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale."

Cum nu suntem în prezenţa unei hotărâri date în recurs, care să fi fost rezultatul unei erori materiale, a precizat că prezenta cale extraordinară de atac este inadmisibilă, hotărârea atacată fiind definitivă şi nesupusă niciunei căi de atac.

Pe fondul contestaţiei în anulare, a precizat că se impune respingerea acesteia în condiţiile în care, prin decizia atacată, s-a respins, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de aceeaşi contestatoare împotriva deciziei nr. 195/02.02.2022 pentru faptul că motivele formulate de contestatoare nu se încadrează în cele prevăzute expres şi limitativ de dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., ceea ce face şi ca motivele de fapt şi de drept invocate în prezenta contestaţie în anulare să nu fie întemeiate, în condiţiile în care dezlegarea dată contestaţiei în anulare, prin decizia atacată, nu poate fi rezultatul unei erori materiale.

Aceasta întrucât se repune în discuţie modul în care instanţa de recurs a reţinut, prin decizia nr. 195/02.02.2022, autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 1217/2004, ca fiind rezultatul unei greşeli materiale, invocând, astfel, o greşeală de judecată care nu se încadrează în ipotezele pentru care C. proc. civ. permite remedierea lor, pe calea contestaţiei în anulare, şi care au în vedere exclusiv erorile ce ţin de judecata formală şi nu de fond a recursului.

A mai arătat că, în accepţiunea textului de lege menţionat ca temei de drept al contestaţiei în anulare, se are în vedere o eroare materială evidentă, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor, sens în care a făcut trimitere la doctrina juridică şi la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Concluzia unanimă este că, în lumina art. 503 alin. (2) pct 2 C. proc. civ. şi a jurisprudenţei naţionale şi europene, contestaţia în anulare specială are în vedere dezlegarea dată recursului prin săvârşirea unei greşeli materiale în legătura cu aspectele formale ale judecării recursului şi care au avut drept consecinţă darea unei soluţii greşite.

Or, motivele invocate de contestatoare nu se încadrează şi nu pot fi încadrate în sfera noţiunii de "eroare materială" şi având în vedere caracterul contestaţiei în anulare de a fi o cale extraordinară de atac, de retractare a hotărârii judecătoreşti pronunţate în recurs, cu nesocotirea unor norme procedurale, iar nu şi pentru netemeinicie, a precizat că motivul invocat de către contestatoare nu se încadrează în dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., referindu-se, în acest sens, inclusiv la Decizia nr. 355/2019 a Curţii Constituţionale.

În data de 17.11.2023, contestatoarea a depus note scrise, prin care a solicitat admiterea căii de atac formulate. În data de 20.11.2023, contestatoarea a depus un set de înscrisuri, însoţite de note explicative, precizând în mod expres faptul că acestea se regăsesc la dosarul cauzei, nefiind înscrisuri noi. În data de 04.12.2023, contestatoarea a depus note scrise în completarea celor depuse anterior, prin care a solicitat admiterea contestaţiei în anulare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia contestată, Înalta Curte constată caracterul inadmisibil al contestaţiei în anulare formulate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Potrivit art. 457 alin. (1) C. proc. civ. "hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei".

Regula are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţia României stipulând că mijloacele procesuale de atac ale hotărârii judecătoreşti sunt cele prevăzute de normele legale, iar exercitarea acestora se realizează în condiţiile legii.

Prin prezentul demers judiciar, întemeiat pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., care reglementează contestaţia în anulare specială, contestatoarea a solicitat anularea deciziei nr. 1778 din 06 octombrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2022, prin care a fost respinsă, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de aceeaşi parte împotriva deciziei nr. 195 din 02 februarie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2017.

În raport cu dispoziţiile legale incidente şi cu succesiunea hotărârilor pronunţate în soluţionarea cererilor contestatoarei, se constată că decizia nr. 1778 din 06 octombrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, contestată în prezenta cauză, este o hotărâre nesusceptibilă a fi atacată pe calea contestaţiei în anulare speciale, fiind o hotărâre definitivă, pronunţată în soluţionarea unei alte contestaţii în anulare speciale, formulată împotriva unei hotărâri pronunţate în recurs.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., "hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când: (...) dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale."

De asemenea, potrivit prevederilor art. 503 alin. (3) C. proc. civ., "dispoziţiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanţelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs."

Aşadar, având în vedere că decizia atacată a fost pronunţată în calea extraordinară de retractare a contestaţiei în anulare, iar nu în recurs sau în apel, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 503 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., anterior menţionate, partea nu are deschisă posibilitatea formulării contestaţiei în anulare speciale împotriva acesteia.

Relevante, în acest sens, sunt şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2023, referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 503 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., potrivit cărora, în cazul contestaţiei în anulare speciale, condiţia de admisibilitate are în vedere doar obiectul acesteia, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 503 alin. (2) C. proc. civ., respectiv poate fi formulată împotriva hotărârilor instanţelor de recurs.

Obiectul contestaţiei în anulare speciale este extins şi la hotărârile instanţelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs, prin alin. (3) al art. 503.

Aşadar, Curtea a observat în jurisprudenţa sa că, prin art. 503 alin. (2) C. proc. civ., legiuitorul a reglementat calea de atac extraordinară a contestaţiei în anulare speciale numai pentru hotărârile instanţei de recurs şi în condiţiile prevăzute la art. 503 alin. (3), şi pentru hotărârile instanţei de apel, spre deosebire de calea de atac extraordinară a contestaţiei în anulare obişnuite, de drept comun, care are ca obiect hotărârile definitive.

Curtea a constatat că această reglementare nu poate contraveni dispoziţiilor constituţionale, deoarece, potrivit art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Constituţie, legiuitorul stabileşte condiţiile de exercitare a căilor de atac (par. 18).

Într-o altă hotărâre (Decizia nr. 304/2019), Curtea Constituţională a mai statuat şi că dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. nu încalcă prevederile art. 21 din Constituţie, deoarece, potrivit jurisprudenţei constante a instanţei constituţionale, dacă legiuitorul este suveran în a reglementa diferit în situaţii diferite accesul la o cale ordinară de atac, fără ca prin aceasta să fie afectat liberul acces la justiţie, a fortiori o atare concluzie se impune atunci când în discuţie este accesul la o cale extraordinară de atac, care, prin definiţie, are caracter de excepţie şi poate fi valorificată numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, în caz contrar existând riscul producerii unor perturbări majore ale stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice (par. 37).

Or, unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalităţii căilor de atac şi el presupune că părţile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege, astfel că nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Aşadar, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu pot fi folosite alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

Prin urmare, având în vedere că motivele invocate prin prezenta cale de atac se circumscriu contestaţiei în anulare speciale, care poate fi exercitată doar împotriva hotărârilor instanţelor de recurs şi în anumite condiţii, şi a instanţelor de apel, conform cadrului normativ incident (ceea ce nu este cazul deciziei a cărei anulare se cere, care a fost pronunţată în soluţionarea unei contestaţii în anulare), prezenta cale de atac este inadmisibilă.

Reţinând culpa procesuală a contestatoarei şi dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., se va dispune obligarea acesteia la plata către intimata B. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.500 RON, reprezentând onorariu de avocat, dovedite prin factura seria x nr. x/17.11.2023 şi chitanţa nr. x/17.11.2023, depuse la dosar.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 508 C. proc. civ., urmează să respingă, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva deciziei nr. 1778 din 06 octombrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2022.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva deciziei nr. 1778 din 06 octombrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2022.

Obligă pe contestatoare la plata sumei de 2.500 RON către intimata B., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 decembrie 2023.