Enforcement of salary order: VRS reference values and scope of coercive penalties under Law No. 554/2004

Şedinţa publică din data de 25 mai 2023

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii. Hotărârea instanţei de fond

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, la data de 09.11.2020, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantele A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Ministrul Justiţiei, în temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004,

- aplicarea conducătorului pârâtului, Ministrul Justiţiei, a unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, cu începere de la data de 29.08.2020 şi până la data executării efective a obligaţiei de a face stabilită în titlul executoriu sentinţa civilă nr. 1310/11.04.2017 pronunţată de Curtea de apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2016, definitiva prin respingerea recursului;

- obligarea la plata către reclamante a penalităţilor în cuantum de 500 RON pe zi de întârziere cu titlul de despăgubiri, cu începere de la data de 29.08.2020 (data expirării termenului legal de 30 de zile) şi până la executarea obligaţiei de a face stabilită în titlul executoriu, cu cheltuieli de judecată.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 534 din 18 martie 2022, Curtea a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

2. Cererea de recurs

Împotriva acestei hotărâri, reclamantele A., B. şi C. au formulat recurs, solicitând casarea hotărârii recurate şi, în urma rejudecării, admiterea cererii astfel cum a fost formulată.

După ce au prezentat cele reţinute de prima instanţă, au susţinut recurentele că instanţa a interpretat greşit starea de fapt şi legea, când a apreciat că solicitările lor corespund unei alte cauze juridice şi că nu au corespondent în dispozitivul şi considerentele titlului executoriu.

Este adevărat că VRS invocată nu a fost avută în vedere la pronunţarea titlului executoriu şi a deciziei pentru că nu erau pronunţate hotărârile judecătoreşti invocate, pentru că plata drepturilor salariale de MJ s-a făcut prin raportare la o VRS care era greşit determinată şi nu se poate susţine că, în prezent, nu ar avea dreptul la calcularea salariilor la o valoare corectă.

Dispozitivul este explicit, MJ fiind obligat să emită un nou ordin de salarizare al reclamantelor începând cu 09.04.2015 conform art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 modificată prin Legea nr. 71/2015.

Nu înseamnă că, dacă s-a stabilit ulterior că nu a fost determinat corect cuantumul VRS, pârâţii să fie exoneraţi de a aplica titlul executoriu întocmai. Pârâţii nu au arătat care este cuantumul VRS maxim aflat în plată la momentul de referinţă la care titlul executoriu a stabilit obligaţia în sarcina MJ.

Prin urmare, respingerea recursului ar însemna că cele două hotărâri care au statuat în favoarea lor ar rămâne fără efect şi că dreptul câştigat ar fi iluzoriu.

3. Apărările formulate. Aspecte procedurale

3.1. Intimaţii-pârâţi Ministerul Justiţiei şi Ministrul Justiţiei au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

3.2. Pentru termenul din 16 februarie 2023, s-a dispus citarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în locul Ministerului Justiţiei şi Ministrului Justiţiei, avându-se în vedere modificările legislative survenite ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, respectiv art. 142 alin. (6), potrivit căruia Înalta Curte Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile de natură procesuală ale Ministerului Justiţiei privind bugetul instanţelor, ce decurg din aplicarea alin. (2) al aceluiaşi articol.

Ministerul Justiţiei şi Ministrul Justiţiei au depus cerere prin care, în raport cu dispoziţiile legale menţionate, au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar recurentele au depus punct de vedere prin care au solicitat respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus cerere prin care a precizat că înţelege, în temeiul art. 146 alin. (6) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, să se subroge Ministerului Justiţiei cu privire la toate drepturile şi obligaţiile acestuia, cu asumarea tuturor consecinţelor legale aferente.

Recurentele-reclamante au depus punct de vedere prin care au arătat că nu se impune admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocate de intimatul-pârât.

4. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs şi a normelor de drept incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, neputându-se reţine că instanţa ar fi interpretat eronat dispoziţiile legale.

4.1. Preliminar, instanţa de control judiciar constată că, în temeiul art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, a operat o subrogare legală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Preşedintelui ÎCCJ în drepturile şi obligaţiile Ministerului Justiţiei, respectiv a Ministrului Justiţiei, "inclusiv în cele de natură procesuală şi cele care decurg din hotărâri judecătoreşti şi alte titluri executorii".

Astfel, în cauză, intimaţi-pârâţi vor figura Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

4.2. Instanţa de control judiciar reţine că, prin sentinţa civilă nr. 1310 din 11 aprilie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. x/2016, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantele A., B. şi C. şi a fost obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să emită un nou ordin de salarizare al reclamantelor începând cu data de 09.04.2015 conform dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 modificată prin Legea nr. 71/2015, să achite diferenţele salariale, dobânda legală la aceste sume, actualizate cu rata inflaţiei.

Sentinţa a rămas definitivă la data de 29.07.2020, prin respingerea recursului prin decizia civila nr. 3987 din 29 iulie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Recurentele-reclamante, prin cererea de chemare în judecată, au apreciat că pârâtul Ministerul Justiţiei nu şi-a îndeplinit obligaţia stabilită prin titlul executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 1310/2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a, susţinând că ar fi trebuit emis câte un ordin individual pentru fiecare reclamantă prin care drepturile salariale să fie stabilite prin raportare la VRS 440,10 RON începând cu 09.04.2015, VRS 484,18 RON începând cu 01.12.2015 şi, respectiv, VRS 605,225 RON începând cu 01.08.2016.

Prima instanţă a respins acţiunea, reţinând, în esenţă, că pârâtul şi-a îndeplinit obligaţia de emitere a ordinului de salarizare în condiţiile dispuse prin sentinţa ce constituie titlul executoriu, făcând dovada îndeplinirii obligaţiei de a face, prin sentinţa a cărei neexecutare se invocă, stabilindu-se că "valoarea de referinţă sectorială trebuie să fie unică pentru întreaga familie ocupaţională justiţie, cuantumul acesteia fiind 405 RON, până la data de 30.11.2015, şi 405 RON plus majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015, începând cu data de 01.12.2015".

Aspect necontestat, în aplicarea OMJ nr. 4680/C/21.12.2016 a fost emis OMJ nr. 1475/C/2017, prin care s-a dispus recalcularea la nivelul maxim, începând cu data de 09.04.2015, a drepturilor salariale pentru judecătorii din cadrul Curţii de Apel Cluj. Tot prin raportare la acest ordin, a fost emis şi OMJ nr. 2191C/01.02.2017, prin care s-a acordat VRS 405, iar în aplicarea OMJ nr. 2066/C/24.05.2018, a fost emis OMJ nr. 92/C/04.01.2019, prin care s-a dispus recalcularea, pentru perioada 09.04.2015 - 30.06.2018, a drepturilor salariale pentru judecătorii din cadrul Curţii de Apel Cluj, inclusiv pentru reclamante.

Această situaţie de fapt a fost reţinută şi prin Decizia nr. 3987/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, care a constatat că OMJ nr. 2066/C/2018 şi nr. 92/C/2019 au prevăzut calcularea indemnizaţiei lunare brute prin utilizarea unei VRS mai mari decât cea menţionată în sentinţa nr. 1310/2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Art. 24 alin. (1) prevede că în situaţia în care, în urma admiterii unei acţiuni, autoritatea publică este obligată să emită un act administrativ, executarea hotărârii se face de bunăvoie în termenul prevăzut în cuprinsul hotărârii, sau în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive în lipsa precizării unui termen.

În raport cu criticile recurentelor-reclamante, Înalta Curte reţine că, în cadrul procedurii de executare pe care o reglementează art. 24 din Legea nr. 554/2004, nu poate fi pusă în discuţie legalitatea sau temeinicia hotărârii judecătoreşti a cărei executare se solicită, instanţa având de analizat numai dacă actele emise de autoritatea pârâtă se conformează obligaţiilor impuse prin titlul executoriu şi, în caz contrar, dacă neexecutarea hotărârii este efectul unei conduite culpabile a autorităţii.

Din cuprinsul art. 24 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 554/2004 rezultă scopul coercitiv al amenzii şi penalităţilor de întârziere, aplicarea lor urmărind constrângerea autorităţii publice la executarea obligaţiei stabilite prin titlu (hotărâre judecătorească).

O primă observaţie care se impune o reprezintă împrejurarea că hotărârea care constituie titlul executoriu şi a cărei neexecutare o invocă recurentele nu conţine nicio referire la o anume valoare sectorială de referinţă, instanţa dispunând obligarea pârâtului la emiterea ordinelor de încadrare conform art. 1 alin. (51) din Legea nr. 71/2015 de la data intrării în vigoare, respectiv 09.04.2015, prin raportare la nivelul maxim prevăzut de lege pentru funcţia deţinută.

Instanţa de fond, în cauză, a reţinut că Ministerul Justiţiei a recunoscut prin ordinele generale emise pentru perioadele 09.04.2015-30.11.2015, 01.12.2015-31.12.2017 şi apoi începând cu 01.01.2018, valoarea sectorială de referinţă de 421,36 RON şi apoi 463,5 RON.

Soluţia instanţei care constituie titlul executoriu este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, respectiv că "(…) Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, astfel încât personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Prin urmare, în acest caz, nu va funcţiona regula menţinerii în anul 2015 a aceluiaşi nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază şi sporuri) pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparaţie cu salariile de bază şi sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca şi acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creştere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare."

Totodată, concluzia nu contrazice nici aplicarea Deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, care vine să sublinieze principiul egalităţii în faţa legii a tuturor categoriilor de salariaţi, inclusiv a magistraţilor, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicare a unor hotărâri judecătoreşti obţinute anterior şi incluse în baza de salarizare.

De altfel, pârâtul Ministerul Justiţiei a înţeles să valorifice considerentele deciziei Curţii Constituţionale, prin emiterea Ordinului nr. 4680/C din 21.12.2016, adresat tuturor judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate şi curţilor de apel, precum şi asistenţilor judiciari, în cuprinsul căruia indemnizaţia de încadrare brută a fost recalculată începând cu data de 09.04.2015.

Ulterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a calculat retroactiv, prin ordinele de salarizare 75/15.03.2018 şi 296/07.11.2017 drepturile salariale în raport de valoarea de referinţă sectorială de 405, hotărâre urmată de emiterea Ordinului MJ nr. 2066/C/2018 şi Ordinului MJ nr. 92/C/2019, prin care se stabilesc drepturile salariale pentru toţi judecătorii din cadrul instanţelor din circumscripţia Curţii de Apel Cluj pentru perioadele 09.04.2015-30.11.2015, 01.12.2015-31.12.2017 şi 01.01.2018-30.06.2018, adică s-a emis şi ordinul individual a cărui lipsă o invocă recurentele-reclamante.

Prin urmare, titlul executoriu de care se prevalează recurentele-reclamante a fost executat în privinţa emiterii ordinelor individuale care recunosc raportarea drepturilor salariale la VRS solicitată la momentul formulării acţiunii iniţiale. Prin Decizia nr. 3987/2020 a ÎCCJ, s-a constatat că emiterea acestor ordine reprezintă o punere în executare a dispoziţiilor instanţei de fond, având efectul unei achiesări la dispoziţiile din sentinţă referitoare la emiterea ordinului de salarizare.

Susţinerile recurentelor-reclamante cu privire la recalcularea indemnizaţiei de încadrare în raport de titluri obţinute ulterior de magistraţi cărora li s-au stabilit drepturile salariale în raport de indemnizaţiile acordate de DNA şi DIICOT, nu pot fi primite, pentru că excedează cadrului procesual obiectiv dedus judecăţii prin recurs.

Or, aceste aspecte au fost reţinute cu temei de prima instanţă, prin sentinţa ce face obiectul prezentului recurs, care a constatat că recurentele-reclamante urmăresc aplicarea unei amenzi ministrului justiţiei şi a unor penalităţi de întârziere prin raportare la o altă cauză juridică, cu o altă întindere a dispozitivului hotărârii.

De altfel, chiar prin cererea de recurs s-a precizat faptul că VRS invocată nu a fost avută în vedere la pronunţarea titlului executoriu şi a deciziei pentru că "nu erau pronunţate hotărârile judecătoreşti invocate de noi".

4.3. Prin urmare, criticile dezvoltate prin cererea de recurs nu sunt apte a duce la casarea sentinţei recurate, care a fost pronunţată şi motivată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile în cauză, astfel că, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva sentinţei nr. 534 din 18 martie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 25 mai 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.