Equalization of magistrate allowances to sectoral maximum including judicial awards

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 10 iunie 2016, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, astfel cum a fost precizată la data de 3 aprilie 2017, reclamantele A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Cluj Napoca şi Tribunalul Sălaj, au solicitat obligarea pârâţilor:

- să emită noi ordine de salarizare în vederea recalculării indemnizaţiei de încadrare lunare pentru reclamantele A. şi C. începând cu data de 09.04.2012, iar pentru reclamanta B. începând cu data numirii în profesie, respectiv 20.12.2013, în funcţie de vechimea în profesie şi în muncă, gradul profesional şi funcţia fiecăruia dintre reclamanţi îndeplinită în cadrul instanţei;

- să recalculeze sporurile şi alte drepturi aferente diferenţei indemnizaţiei de încadrare lunare pentru reclamantele A. şi C. începând cu data de 09.04.2012, iar pentru reclamanta B. începând cu data numirii în profesie, respectiv 20.12.2013, în funcţie de vechimea în profesie şi în muncă, gradul profesional şi funcţia fiecăruia dintre reclamanţi îndeplinită în cadrul instanţei;

- să plătească actualizarea sumelor de plată cu rata inflaţiei, calculată de la data scadenţei fiecărui drept salarial lunar al reclamantelor până la plata efectivă;

- să plătească dobânda legală calculată de la data scadenţei fiecărui drept salarial lunar al reclamantelor şi până la plata efectivă;

- să ţină cont, la emiterea ordinelor de salarizare, în cazul promovărilor în funcţie şi al numirii în funcţii de conducere a judecătorilor, de procentele aferente vechimii în muncă şi în funcţie, avute la data promovării, ce urmează să fie incluse în indemnizaţia de încadrare brută lunară de la data de 31.12.201, chiar dacă respectiva vechime în muncă/în funcţie a fost îndeplinită ulterior acestei date.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1310 din 11 aprilie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a admis în parte acţiunea formulată de reclamantele A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Cluj Napoca şi Tribunalul Sălaj;

- a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să emită un nou ordin de salarizare al reclamantelor începând cu data de 09.04.2015, conform dispoziţiilor art. 1 alin. (5) indice 1 din O.U.G. nr. 83/2014, modificată prin Legea nr. 71/2015;

- a obligat pârâţii să achite reclamantelor diferenţele salariale rezultate, precum şi dobânda legală calculată de la data scadenţei fiecărei sume, actualizate cu rata inflaţiei;

- a respins, în rest, acţiunea, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1310 din 11 aprilie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea în tot a acţiunii.

Recurentul-pârât a criticat soluţia instanţei de fond sub aspectul greşitei reţineri a faptului că reclamantele erau îndreptăţite la calcularea indemnizaţiei în raport de valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, începând cu data de 09.04.2015, întrucât un alt ordonator principal de credite, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a stabilit indemnizaţiile de încadrare în raport de această valoare de referinţă sectorială de la o dată ulterioară, respectiv 01.10.2016, conform Ordinului Preşedintelui ÎCCJ nr. 283/2016.

A susţinut pârâtul că şi-a îndeplinit obligaţiile ce-i reveneau faţă de reclamante prin emiterea Ordinului ministrului Justiţiei nr. 4680/C/21.12.2016, în aceeaşi zi cu publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016. La emiterea acestui ordin s-a avut în vedere că, la data de 01.08.2016, se aflau în plată indemnizaţii de încadrare brute lunare stabilite prin Ordinele ministrului Justiţiei nr. 1561/2015, nr. 1562/2015 şi nr. 1563/2015, cu luarea în considerare a drepturilor stabilite prin hotărâri judecătoreşti, care nu se situau la valoarea de 405 RON.

Totodată, atât timp cât dispoziţiile art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 erau în vigoare, autoritatea ministerială nu putea emite acte administrative contrare prevederilor legale, astfel încât abia după publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 74/2016 a emis OMJ nr. 4680/C/2016.

A mai arătat pârâtul că, ulterior, prin OMJ nr. 219/C/01.02.2017, a fost modificat OMJ nr. 4680/C/2016, în sensul stabilirii, începând cu data de 01.10.2016, a unei valori de referinţă sectoriale de 405 RON, majorată cu 10%, potrivit Legii nr. 293/2015, având în vedere că această valoare de referinţă sectorială a fost aplicată la nivelul altor ordonatori principali de credite din sistemul justiţiei. Prin urmare, în opinia recurentului, doar de la data de 01.10.2016 poate fi avută în vedere, la calcularea indemnizaţiilor, valoarea de referinţă sectorială de 405 RON.

În privinţa emiterii ordinelor de salarizare individuale, recurentul-pârât a susţinut că o pretinsă inacţiune îi putea fi imputată doar dacă nu şi-ar fi luat angajamentul emiterii acestor acte.

Recurentul-pârât a criticat şi obligarea sa, prin dispozitivul sentinţei recurate, la plata diferenţelor salariale către reclamanţi, susţinând că, potrivit Legii nr. 500/2002 şi H.G. nr. 652/2009, această obligaţie revine angajatorului reclamantelor, Tribunalul Sălaj, iar nu Ministerului Justiţiei.

Prin concluziile scrise depuse la dosarul instanţei de recurs la data de 11.12.2019, pârâtul Ministerul Justiţiei a susţinut că cererea de chemare în judecată a rămas fără obiect, ca urmare a emiterii, în aplicarea OMJ nr. 4680/C/2016 şi nr. 219/C/2017, a ordinului individual de salarizare nr. 1475/C/2017, iar diferenţele salariale stabilite prin raportare la acest ordin au fost achitate reclamantelor în luna decembrie 2017.

Ulterior, a mai arătat recurentul, prin Ordinul ministrului Justiţiei nr. 2066/C/2018 s-a stabilit în favoarea judecătorilor şi asistenţilor judiciari o indemnizaţie de încadrare brută lunară calculată prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 421,63 RON, pe perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, respectiv de 463,50 RON, pe perioada 01.12.2015 - 31.12.2017. În aplicarea acestui ordin au fost emise OMJ nr. 3073/C/2018 şi nr. 92/C/2019, prin care au fost recalculate drepturile salariale cuvenite reclamantelor pe perioada 09.04.2015 - 30.06.2018.

Prin urmare, a arătat recurentul-pârât, prin emiterea acestor ordine autoritatea ministerială şi-a îndeplinit obligaţiile impuse prin sentinţa civilă recurată în cauză, astfel încât acţiunea a rămas fără obiect.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosarul instanţei de recurs, precum şi prin concluziile scrise formulate faţă de precizările ulterioare ale recurentului-pârât, intimatele-reclamante au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa atacată în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei este nefondat, pentru următoarele considerente:

Referitor la argumentul rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată, invocat de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei, Înalta Curte îl apreciază a fi nefondat.

Lipsa de obiect a acţiunii a fost susţinută de pârât prin raportare la emiterea unor ordine de salarizare colective şi individuale, prin care a fost recunoscut dreptul reclamantelor la calcularea indemnizaţiei lunare brute prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 421,63 RON, pe perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, respectiv de 463,50 RON, pe perioada 01.12.2015 - 31.12.2017.

Obiectul acţiunii civile de faţă este reprezentat de pretenţia reclamantelor de a le fi recunoscute, calculate şi achitate drepturile salariale, având în vedere refuzul pârâtului de a răspunde solicitării de emitere a unui nou ordin de salarizare, în conformitate cu textele de lege indicate. Înalta Curte constată că ordinul colectiv nr. 2066/C/2018 şi ordinul individual nr. 92/C/2019 (în anexele căruia sunt menţionate reclamantele) au fost emise de Ministerul Justiţiei ulterior pronunţării sentinţei recurate şi după declararea recursului, fiind depuse la dosar în timpul judecării căii de atac. Prin urmare, obiectul acţiunii exista atât la data introducerii cererii, cât şi la data pronunţării hotărârii de fond, iar emiterea ordinelor anterior indicate, după soluţionarea cauzei în primă instanţă, cu consecinţa recalculării cuantumului indemnizaţiei de încadrare cuvenită reclamantelor, nu reprezintă o împrejurare de natură a lipsi de obiect acţiunea, ci reprezintă o punere în executare a dispoziţiilor instanţei de fond, având efectul unei achiesări la dispoziţiile din sentinţă referitoare la emiterea ordinului de salariazare.

Mai mult, din cuprinsul ordinelor depuse la dosar nu rezultă că reclamantelor le-ar fi fost achitate în integralitate drepturile salariale restante, actualizate cu rata inflaţiei şi dobânda legală, astfel cum au solicitat prin acţiune. Potrivit art. 2 din OMJ nr. 92/C/2019, plata diferenţelor salariale se va face după alocarea sumelor corespunzătoare în buget, iar la dosarul cauzei nu a fost depusă de către pârât vreo dovadă a plăţilor efectuate în temeiul acestui ultim ordin, intimatele-reclamante susţinând, prin concluziile scrise, că aceste sume nu au fost achitate. Aşadar, şi dacă se reţine că pârâtul şi-a îndeplinit obligaţia de emitere a ordinului de salarizare în condiţiile dispuse de instanţa de fond, acesta a făcut dovada îndeplinirii parţiale a obligaţiilor din sentinţă, astfel încât, nici din această perspectivă nu se poate susţine că acţiunea este lipsită de obiect.

În consecinţă, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, argumentele recurentului-pârât referitoare la lipsa de obiect a cererii de chemare în judecată.

În ceea ce priveşte critica referitoare la îndeplinirea de către pârât a obligaţiilor legale ce-i revin, ca urmare a emiterii Ordinului ministrului Justiţiei nr. 4680/C/2016, în aceeaşi zi cu publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 74/2016, Înalta Curte le apreciază a fi, de asemenea, nefondate.

Un prim considerent îl reprezintă chiar emiterea Ordinelor ministrului Justiţiei nr. 2066/C/2018 şi nr. 92/C/2019, în cuprinsul cărora modalitatea de calcul a indemnizaţiei brute lunare este diferită de cea din OMJ nr. 4680/C/2016, confirmând susţinerile reclamantelor cu privire la folosirea de către pârât a unei valori de referinţă sectorială eronate pentru calcularea drepturilor salariale cuvenite magistraţilor, începând cu data de 09.04.2015. Astfel, Înalta Curte constată că OMJ nr. 4680/C/2016 OMJ dispunea ca plata drepturilor salariale cuvenite magistraţilor să se facă prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 381,83 RON, începând cu data de 1 octombrie 2016, iar prin modificarea adusă prin OMJ nr. 219/C/2017, s-a prevăzut o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, majorată cu 10%, începând cu aceeaşi dată - 1 octombrie 2016, fără menţiuni cu privire la perioada 09.04.2015 - 01.10.2016. Pe de altă parte, OMJ nr. 2066/C/2018 şi nr. 92/C/2019 prevăd calcularea indemnizaţiei lunare brute prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 421,63 RON, pe perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, respectiv de 463,50 RON, pe perioada 01.12.2015 - 31.12.2017, adică prin utilizarea chiar a unei valori mai mari decât cea menţionată în sentinţa recurată (405 RON).

Aşadar, emiterea în anii 2018-2019 a noilor ordine de salarizare are valoarea unei recunoaşteri a unei valori de referinţă sectoriale inferioare, în dezacord cu prevederile legale şi cu deciziile pronunţate de Curtea Constituţională şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a condus la existenţa unor diferenţe salariale între reclamante şi alţi magistraţi din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale.

Prin motivele recursului declarat în cauză, pârâtul Ministerul Justiţiei a susţinut că, anterior datei de 01.10.2016, nu pot fi stabilite drepturile salariale cuvenite reclamantelor în raport de valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, de la data de 09.04.2015, întrucât la data de 09.04.2015 nu existau în plată indemnizaţii calculate în raport de aceste valori, la nivelul altor ordonatori principali de credite fiind acordată valoarea de referinţă sectorială de 405 RON doar începând cu data de 01.10.2016. Or, instanţa de fond a reţinut, în raport de adresa nr. x/21.12.2016 a ÎCCJ şi de hotărâri judecătoreşti pronunţate anterior, că, într-o serie de litigii au fost stabilite cu caracter definitiv drepturile salariale cuvenite unor magistraţi, prin raportare la această valoare de referinţă sectorială, cu începere de la data de 09.04.2015, considerent pe care recurentul nu l-a criticat sau invalidat în vreun fel în calea de atac.

Totodată, prin dispoziţiile art. 1 alin. (5)1 din Legea nr. 71/2015, privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, s-a stabilit obligaţia egalizării indemnizaţiilor pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul acelei autorităţi/instituţii, dispoziţii care, potrivit Deciziei nr. 23/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se aplică şi familiei ocupaţionale "Justiţie".

Prin urmare, începând cu data de 09.04.2015, reclamantele din prezenta cauză aveau dreptul de a beneficia de indemnizaţii brute de încadrare calculate în raport de valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, astfel cum beneficiau şi alţi magistraţi, în urma pronunţării unor hotărâri judecătoreşti definitive, fiind neîntemeiată susţinerea pârâtului în sensul că această indemnizaţie poate fi avută în vedere doar de la data de 01.10.2016, dată de la care a fost aplicată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Consiliul Superior al Magistraturii în salarizarea personalului propriu.

Argumentul pârâtului nesocoteşte considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 749/2016, care a stabilit că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare (…) trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi să fie acelaşi pentru tot personalul salarizat potrivit dispoziţiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice."

Potrivit considerentelor 26-32 din această hotărâre, forul constituţional a reţinut că hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea indemnizaţiei de încadrare a magistraţilor reclamanţi în cauzele respective au aplicabilitate generală, întrucât prin acestea nu s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situaţii de fapt particulare, ci s-au interpretat norme de lege cu aplicabilitate generală. În continuare, Curtea Constituţională a stabilit că efectul constatării neconstituţionalităţii art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin O.U.G. nr. 43/2016, îl reprezintă calcularea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare la care se face egalizarea prin includerea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti (considerentul 32).

Prin urmare, însăşi instanţa de control constituţional a stabilit modalitatea în care se va face aplicarea dispoziţiilor legale, consecutiv constatării caracterului neconstituţional al normelor cu examinarea cărora a fost învestită, în sensul extinderii beneficiilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti individuale întregii categorii profesionale şi familii ocupaţionale, aceasta fiind unica modalitate de înlăturare a inechităţilor constatate în sistemul de salarizare a personalului bugetar.

Consecvent cu decizia Curţii Constituţionale, prin Decizia nr. 36/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a reţinut că:

"În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare."

Este necesar a se menţiona că, la data pronunţării sentinţei de fond, prima instanţă a avut în vedere nivelul maxim al indemnizaţiilor aflate în plată, care se calculau în raport de valoarea de referinţă sectorială de 405 RON. În prezent, Înalta Curte constată că, urmare a emiterii de către Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a Ordinului nr. 75/15.03.2018, care prevede calcularea indemnizaţiilor cuvenite personalului propriu prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 421,63 RON, pe perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, respectiv de 463,50 RON, pe perioada 01.12.2015 - 31.12.2017, nivelul maxim al indemnizaţiilor aflate în plată, inclusiv cele cuvenite reclamantelor, ar trebui se raporteze la aceste valori.

În acest context, Înalta Curte concluzionează în sensul că valoarea de referinţă sectorială calculată de pârât prin OMJ nr. 4680/C/2016 şi OMJ nr. 219/C/2017 nu respectă prevederile legale, fiind stabilită într-un cuantum inferior celui cuvenit magistraţilor reclamanţi, motiv pentru care soluţia instanţei de fond este legală.

Referitor la argumentul pârâtului privitor la angajamentul său de emitere a ordinelor individuale de salarizare, Înalta Curte reţine că relevanţă în soluţionarea cauzei prezintă emiterea efectivă a actului cu caracter individual prin care sunt tranşate pretenţiile de natură salarială ale reclamantelor care fac obiectul cererii de chemare în judecată, act pe care, dacă ne raportăm la Ordinul nr. 92/C/2019, pârâtul l-a emis cu întârziere, în timpul judecării căii de atac, deşi reclamantele solicitaseră emiterea ordinului de salarizare prin cererea adresată la data de 07.12.2015, anterior promovării acţiunii. Intenţia emiterii ordinului nu echivalează cu îndeplinirea obligaţiei legale ce incumbă pârâtului.

În ceea ce priveşte critica referitoare la obligarea Ministerului Justiţiei la plata efectivă a drepturilor salariale, Înalta Curte o va respinge, ca nefondată.

Este reală susţinerea recurentului-pârât, în sensul că această autoritate ministerială nu are atribuţia legală a plăţii drepturilor salariale către reclamante, ci această obligaţie revine în sarcina angajatorului, ordonator secundar sau terţiar de credite, respectiv instanţei în cadrul căreia activează reclamantele. În acest sens, Înalta Curte are în vedere dispoziţiile art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, care prevăd că bugetul curţilor de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiţiei, ministrul justiţiei având calitatea de ordonator principal de credite, de art. 6 pct. VII subpct. 3 din H.G. nr. 652/2009, potrivit căruia Ministerul Justiţiei asigură fondurile necesare, fundamentează şi elaborează proiectul bugetului pentru activitatea proprie, a instituţiilor publice din sistemul justiţiei pentru care ministrul justiţiei şi libertăţilor cetăţeneşti are calitatea de ordonator principal de credite şi a unităţilor subordonate Ministerului, repartizând creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite şi urmărind modul de utilizare a acestora, dar şi de prevederile art. 125 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, conform cărora calitatea de ordonatori secundari/terţiari de credite revine Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, curţilor de apel, parchetelor de pe lângă curţile de apel, tribunalelor şi parchetelor de pe lângă tribunale, care au în structură câte un departament economico-financiar şi administrativ, condus de un manager economic.

Însă, prin încheierea de dezbateri din 11 aprilie 2017, instanţa de fond a reţinut, cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei, că acest pârât va fi menţinut în cauză, pe capătul de cerere vizând plata diferenţelor salariale, "doar pentru opozabilitate". Menţiunea din dispozitivul sentinţei recurate cu privire la obligarea "pârâţilor" la plata diferenţelor salariale trebuie, aşadar, interpretată în raport de menţiunile încheierii care face parte integrantă din sentinţă şi care confirmă că obligaţia de plată efectivă a drepturilor salariale nu incumbă pârâtului Ministerul Justiţiei, acesta fiind obligat doar la emiterea ordinului de salarizare a reclamantelor, în condiţiile dispuse de prima instanţă.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 1310 din 11 aprilie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 iulie 2020.