Legality of applying the 450,000 RON guarantee cap per creditor rather than per claim in insurance guarantee fund disputes

Şedinţa publică din data de 11 mai 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 04.06.2021 sub numărul x/2021 reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat, în temeiul art. 19 raportat la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciul cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate sub nr. x/04.04.2017 constând: în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv de 0,2%/zi de întârziere, potrivit Normei ASF nr. 23/2014 de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data plăţii efective, penalităţile până la 06.02.2021 fiind de în cuantum de 8382.4 RON; în subsidiar, despăgubiri reprezentând dobânda legală penalizatoare, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, cu cheltuieli de judecată.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1833 din 7 decembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate invocată de reclamantă, a respins excepţiile procesuale: inadmisibilitatea şi tardivitatea acţiunii, invocate de pârât, iar pe fondul cauzei a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1833 din 7 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate şi invocând în drept prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 din C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului a susţinut, sub un prim aspect, că prin soluţia pronunţată cu privire la excepţia de nelegalitate invocată împotriva deciziei nr. 16517/27.08.2018, prima instanţă a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, iar hotărârea este nemotivată, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 din C. proc. civ.

După expunerea împrejurării ce a generat necesitatea invocării excepţiei de nelegalitate a deciziei nr. 16517/27.08.2018 în faţa primei instanţe, recurenta-reclamantă a arătat că motivul respingerii cererii de plată de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor a constat în depăşirea plafonului de garantare de 450.000 RON pe creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, invocându-se prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. Intimatul-pârât a apreciat în mod nelegal că plafonul trebuie aplicat pe creditor de asigurare, iar nu pe creanţă de asigurare, aspect care rezultă fără îndoială din considerentele Deciziei nr. 29/2020, pronunţată de Înalta Curţe de Casaţie şi Justiţie în dezlegarea unei probleme de drept, pe care le-a redat în cuprinsul cererii de recurs.

În opinia recurentei-reclamante, din considerentele deciziei anterior citate reiese că societatea de asigurare care se subrogă în drepturile asiguratului său este îndreptăţită să solicite Fondului desdăunarea, iar noţiunea de "creanţă de asigurare" cuprinde şi creanţa transmisă de o persoană asigurată către asigurătorul său în temeiul subrogaţiei legale şi cu privire la care se exercită dreptul de regres, astfel că este eronată susţinerea intimatului-pârât potrivit căreia plafonul de 450.000 RON ar fi prevăzut de lege prin raportare la creditor şi nu la creanţă. Totodată, având în vedere că obligaţia de garanţie ia naştere odată cu încheierea contractului de asigurare şi devine efectivă prin împlinirea termenului reprezentat de momentul la care asigurătorul intră în faliment, obligaţia de garantare este un accesoriu al contractului de asigurare, ceea ce înseamnă că numărul obligaţiilor de garantare este egal cu cel al contractelor de asigurare încheiate.

De altfel, a arătat recurenta-reclamantă, prin transmiterea dreptului izvorât din contractul de asigurare se transmite şi obligaţia de garantare ca efect al principiului accesorium sequitur principale, iar o limitare a garantării prin aplicarea plafonului prevăzut de lege, prin raportare la creditorul care a dobândit mai multe drepturi izvorâte din contracte de asigurare, reprezintă lipsirea unora din aceste drepturi de protecţia oferită de lege. În plus, o atare situaţie ar încălca principiul egalităţii şi ar fi contrară chiar scopului urmărit de legiuitor.

Pentru motivele expuse, ţinând cont că în acest sens a statuat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată în dezlegarea unei probleme de drept, recurenta-reclamantă a concluzionat că decizia nr. 16157/27.08.2018 este un act administrativ individual nelegal, iar în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prima instanţă ar fi trebuit să constate nelegalitatea acesteia, admiţând excepţia de nelegalitate.

Criticând argumentele reţinute de prima instanţă în fundamentarea soluţiei pronunţate, a arătat că această soluţie este nelegală din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, redat în recurs, întrucât acest text de lege consacră posibilitatea de a verifica legalitatea unui act administrativ individual pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate, oricând şi indiferent de emitentul actului administrativ, iar acolo unde legea nu distinge sau nu impune condiţii suplimentare, nu se poate distinge nici de către părţi sau de către instanţă sau să se impună restricţii suplimentare.

În continuare, a evocat decizia Curţii Constituţionale nr. 426 din 10 aprilie 2008 şi a afirmat că, indiferent dacă decizia nr. 16517/27.08.2018 poate fi atacată şi pe calea acţiunii principale, instanţa putea şi trebuia să verifice legalitatea acesteia pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate, soluţia de respingere fiind contrară regulilor de procedură care consacră posibilitatea invocării excepţiei de nelegalitate. Prin respingerea ca inadmisibilă a excepţiei de nelegalitate, pentru niciun alt motiv decât acela că decizia respectivă, ca orice alt act administrativ, poate fi atacată cu acţiune directă, recurenta a considerat că prima instanţă a încălcat o alternativă procedurală pe care chiar legea o oferă, fiindu-i încălcat liberul acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil.

De asemenea, a apreciat că, deşi prima instanţă susţine că legalitatea deciziei nr. 16517/27.08.2018 nu poate fi verificată pe cale incidentală, nu indică argumentele juridice sau care sunt raţionamentele logico-juridice care stau la baza unei astfel de soluţii.

În susţinerea opiniei exprimate a expus considerente de ordin doctrinar şi jurisprudenţial referitoare la obligaţia motivării unei hotărâri judecătoreşti, atât din perspectiva doctrinei şi jurisprudenţei naţionale, cât şi din perspectiva jurisprudenţei europene, şi a concluzionat că motivarea primei instanţe cu pricire la excepţia de nelegalitate nu corespunde cerinţelor legale dezvoltate în jurisprudenţa naţională şi europeană invocate. Altfel spus, prima instanţă a considerat că decizia nr. 16517 din 27.08.2018 a Fondului de Garantare a Asiguraţilor nu poate fi verificată decât pe calea acţiunii principale, neoferind niciun argument în sprijinul acestei reţineri.

Sub un al doilea aspect, sentinţa de fond a fost criticată pentru pretinsa nelegalitate a soluţiei pronunţate asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în angajarea răspunderii patrimoniale a intimatului-pârât, considerând că prima instanţă a încălcat prevederile legale care reglementează răspunderea patrimonială a autorităţii publice.

A expus recurenta temeiul formulării acţiunii, prin intermediul căreia tinde la angajarea răspunderii patrimoniale a intimatului-pârât pentru repararea prejudiciului ce i-a fost produs prin respingerea în mod nelegal a cererii de plată a despăgubirilor şi prin lipsirea sa de folosinţa sumelor de bani la care era îndreptăţită, precum şi condiţiile necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale, respectiv: existenţa unei fapte ilicite (în speţă existenţa unui act administrativ nelegal) actul să fi cauzat un prejudiciu, între efectele actului şi prejudiciu să existe un raport de cauzalitate şi autoritatea să fi fost în culpă, şi a conchis prin a susţine că angajarea răspunderii patrimoniale a autorităţii este condiţionată de existenţa unui act administrativ nelegal cauzator de prejudicii.

În speţă, actul administrativ considerat nelegal este refuzul intimatului-pârât de a da curs cererilor de plată a despăgubirilor pe care le-a formulat, aşa cum a fost exprimat prin decizia nr. 16517/27.08.2018 şi reiterat prin decizia nr. 18140/27.08.2018.

A susţinut că, deşi de cele mai multe ori, caracterul ilegal al actului administrativ este constatat fie în cadrul aceleiaşi acţiuni, fie printr-o hotărâre anterioară, în condiţiile pronunţării şi publicării deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 29/2020 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, caracterul nelegal al deciziei nr. 16517 este evident.

Prin urmare, prima instanţă ar fi trebuit să procedeze la analizarea şi admiterea excepţiei de nelegalitate şi este evident că şi condiţia existenţei actului administrativ nelegal pentru angajarea răspunderii patrimoniale a intimatului-pârât ar fi fost îndeplinită.

Mai mult decât atât, a susţinut că refuzul intimatului-pârât de a da curs cererii de plată ce face obiectul prezentei cauze, a fost reiterat şi prin decizia nr. 18140/28.01.2019, care are trei anexe: anexa 1 cuprinde dosarele deja achitate; anexa 2 cuprinde dosarele respinse conform acestor menţiuni, iar anexa 3 cuprinde alte două cereri de plată menţionate în mod expres în decizia nr. 18140/28.01.2019.

Aşadar, decizia FGA menţionată anterior (care a fost desfiinţată ca nelegală prin hotărârea pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 19.11.2021, în dosarul nr. x/2021) conţine în mod expres refuzul intimatului-pârât de a achita cele 270 de cereri de plată menţionate în anexa 2, iar la baza refuzului tuturor cererilor de plată sunt aceleaşi argumente ce ţin de interpretarea prevederilor Legii nr. 213/2015 şi, mai ales, a noţiunii de creanţă de asigurare, creditor de asigurare şi a modului de aplicare a plafonului de 450.000 RON pentru plata despăgubirilor.

Concluzionând, a arătat că nelegalitatea refuzului de a da curs cererii de plată a despăgubirilor este incontestabilă, iar prima instanţă putea să reţină ca îndeplinită această condiţie, fie în baza soluţiei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2019, respectiv anularea deciziei nr. 18140/28.01.2019, fie prin analizarea şi admiterea excepţiei de nelegalitate împotriva deciziei nr. 16517/27.08.2018. Totodată, condiţionând admisibilitatea acţiunii strict de anularea deciziei nr. 16517 printr-o hotărâre anterioară, a considerat că prima instanţă a încălcat normele de drept material care stabilesc condiţiile pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorităţii publice.

Pentru motivele arătate, a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat şi obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei civile atacate ca fiind temeinică şi legală.

A arătat că dispoziţiile punctului 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. invocat de către recurenta-reclamantă ca motiv de recurs nu este în niciun fel motivat, nefiind arătate normele procedurale care au fost încălcate de instanţa de fond, motiv pentru care intervine excepţia nulităţii cu privire la acest punct.

Referitor la primul motiv de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a învederat că nu este incident întrucât sentinţa recurată este motivată, cuprinzând în mod clar motivele pentru care instanţa de fond a decis în sensul respingerii excepţiei de nelegalitate, precum şi a acţiunii formulate.

Pe fondul cauzei, în esenţă, recurentul-pârât a arătat că s-a reţinut în mod corect de prima instanţă că este nefondată o cerere de chemare în judecată pentru care se solicită despăgubiri în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 fără ca, în prealabil, prejudiciul să fie cert. De asemenea, trebuie avut în vedere şi faptul că la baza stabilirii răspunderii patrimoniale stă culpa procesuală, concretizată în emiterea unui act nelegal sau în refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau un interes legitim.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486 şi art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 11 mai 2023, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

2.1. Preliminar, analizând cererea de suspendare a judecăţii prezentului recurs până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2022 aflat pe rolul Judecătoriei Sector 2 Bucureşti, formulată de recurenta-reclamantă, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că este neîntemeiată şi o va respinge pentru următoarele motive:

Demersul judiciar ce face obiectul prezentei cauze priveşte solicitarea reclamantei A. S.A. de obligare a pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor, la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate sub nr. x/14.06.2017 constând: în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv de 0,2%/zi de întârziere, potrivit Normei ASF nr. 23/2014 de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data plăţii efective, penalităţile până la 06.04.2021 fiind în cuantum de de 3712,92 RON; în subsidiar, despăgubiri reprezentând dobânda legală penalizatoare, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

În susţinerea cererii de suspendare a judecăţii recurenta-reclamantă a arătat că se impune dispunerea acestei măsuri ţinând cont de faptul că a promovat acţiune în obligarea intimatului-pârât la soluţionarea cererilor de plată şi constatarea caducităţii deciziei nr. 16517/27.08.2018, în contextul în care intimatul-pârât a invocat în apărare decizia menţionată, prin care a respins o serie de cereri de plată formulate de A., decizie cu privire la care a susţinut că nu a fost contestată şi continuă să producă efecte, iar A. a solicitat autorităţii pârâte să dea curs cererilor sale de plată faţă de efectele obligatorii ale deciziei nr. 29/2020 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Faţă de apărările intimatului-pârât din prezenta cauză, a considerat recurenta că dreptul său la plata penalităţilor, ca accesoriu al dreptului la despăgubiri, ar putea depinde de soluţia ce se va pronunţa în dosarul nr. x/2022 aflat pe rolul Judecătoriei Sector 2, fiind îndeplinite, în opinia acesteia, condiţiile pentru suspendarea judecăţii prezentei cauze.

În conformitate cu prevederile art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., instanţa poate suspenda judecata când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi, acest text de lege reglementând un caz de suspendare facultativă, ceea ce presupune o analiză din partea instanţei a oportunităţii suspendării judecăţii cauzei, în raport de elementele acesteia. Aşadar, în sensul acestor prevederi legale, suspendarea judecăţii cauzei este facultativă, neconstituind o obligaţie pentru instanţă.

Pornind de la aceste considerente Înalta Curte apreciază, raportat la pretenţiile deduse judecăţii în prezenta cauză, că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., nefiind necesară suspendarea judecării recursului, deoarece litigiul poate fi judecat indiferent de soluţia ce urmează a fi pronunţată în dosarul nr. x/2022 aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 2. Prin urmare, va respinge cererea de suspendare a judecăţii cauzei.

2.2. Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul-pârât a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare în ceea ce priveşte motivul de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că, în situaţia în care, deşi se invocă mai multe motive de nelegalitate ale sentinţei atacate prevăzute expres de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., iar unul dintre acestea este nemotivat, nu intervine o nulitate parţială a recursului, având în vedere că sancţiunea nulităţii vizează nemotivarea acestei căi de atac în ansamblul ei, astfel cum reiese din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d), art. 487 alin. (1) şi art. 489 C. proc. civ.

2.3. Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Cu referire la situaţia de fapt care a dus la situaţia litigioasă dintre părţi, Înalta Curte reţine că reclamanta a investit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune în despăgubiri, întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, considerând că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru acoperirea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrată sub nr. x/04.04.2017 la Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

În susţinerea pretenţiilor formulate s-a raportat la decizia nr. 18140/28.01.2019, decizie contestată în cadrul dosarului nr. x/2019 care a fost anulată prin Decizia nr. 5732/2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a invocat în apărare inadmisibilitatea acţiunii, motivat de faptul că, în realitate, cererea de plată a recurentei-reclamante a fost soluţionată în sensul respingerii prin decizia nr. 16517/27.08.2018, care nu a fost contestată în instanţă, deşi a fost comunicată la data de 03.09.2018, şi nu prin decizia nr. 18140/28.01.2019 invocată de partea reclamantă.

Faţă de apărările intimatului-pârât, recurenta-reclamantă a invocat excepţia de nelegalitate a deciziei nr. 16517/27.08.2018, întemeindu-şi demersul pe dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Soluţionând cauza în primă instanţă, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate invocată de reclamantă, a respins excepţia inadmisibilităţii şi tardivităţii acţiunii invocate de pârât, iar pe fondul cauzei a respins acţiunea acţiunea reclamantei ca nefondată.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs formulată de reclamantă, Înalta Curte va răspunde punctual criticilor de nelegalitate invocate.

Recurenta-reclamantă a criticat soluţia pronunţată de prima instanţă cu privire la excepţia de nelegalitate a deciziei nr. 16517/27.08.2018, invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 din C. proc. civ.. În acest sens, a susţinut că au fost încălcate regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv cele prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, precum şi faptul că hotărârea este nemotivată, fiindu-i încălcat liberul acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că prima instanţă a pronunţat soluţia cu respectarea regulilor de procedură ce reglementează această instituţie, analizând, cu prioritate, condiţiile de admisibilitate a excepţiei de nelegalitate. Faptul că a respins ca inadmisibil demersul părţii, urmarea neîndeplinirii condiţiei de admisibilitate reţinute, nu înseamnă că i-a încălcat liberul acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, deoarece, aşa cum s-a reţinut în mod constant în jurisprudenţa europeană şi în cea naţională, accesul la justiţie nu este unul absolut, putând fi limitat în anumite condiţii prevăzute de lege. Inclusiv din perspectiva jurisprudenţei Curţii Constituţionale, accesul la justiţie nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte aceasta, instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, inclusiv reglementarea unor condiţii de admisibilitate a acţiunii în speţa analizată, fiind de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură cum sunt cele prevăzute pentru soluţionarea excepţiei de nelegalitate.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu ori la cererea părţii interesate."

Excepţia de nelegalitate este reglementată ca un mijloc procesual de apărare ce poate fi invocat în cadrul unui proces deja început, indiferent de obiectul acestuia, fiind o formă de control judecătoresc al legalităţii actului administrativ diferită de acţiunea directă în contencios administrativ, prin care se tinde la anularea actului emis de o autoritate publică.

Totodată, prezintă relevanţă dispoziţiile alin. (3) al art. 4 din Legea nr. 554/2004 conform cărora:

"În cazul în care a constatat nelegalitatea actului administrativ cu caracter individual, instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate va soluţiona cauza, fără a ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată."

Aşa cum rezultă din prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, admiterea excepţiei de nelegalitate nu are ca efect anularea actului administrativ nelegal, astfel încât raportul de drept administrativ existent între autoritatea emitentă şi destinatarul actului nu este modificat şi nici stins. În schimb, admiterea acestei excepţii produce consecinţe asupra raportului juridic transpus în plan procesual în litigiul de fond, pentru că instanţa va judeca litigiul fără a mai ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată, făcând să devină lipsite de suport susţinerile părţii care îşi fundamentează dreptul pretins sau apărarea pe actul administrativ respectiv.

Or, în prezenta cauză, decizia nr. 16517/27.08.2018 care face obiectul excepţiei de nelegalitate reprezintă practic actul administrativ a cărui nelegalitate este invocată în susţinerea cererii de despăgubiri din prezenta cauză, iar o soluţie de admitere a excepţiei de nelegalitate a acesteia ar avea drept consecinţă înlăturarea deciziei de la soluţionarea cauzei pendente, iar nu anularea cum solicită partea recurentă-reclamantă şi cum prevede în mod expres art. 19 din Legea nr. 554/2004, în temeiul căruia s-au solicitat despăgubirile.

Aşadar, este corectă concluzia primei instanţe în sensul că legalitatea actului administrativ cu caracter individual ce formează din această perspectivă obiectul cauzei, nu poate fi cercetată pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate, ci doar pe calea principală a acţiunii în anulare, date fiind particularităţile cauzei.

Având în vedere că în sensul art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi al art. 6§1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv, Înalta Curte constată că motivarea sentinţei de fond respectă aceste cerinţe, fiind posibilă exercitarea controlului judiciar asupra acesteia.

În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ., invocate în cererea de recurs din perspectiva încălcării regulilor de procedură şi a nemotivării hotărârii sub aspectul soluţiei pronunţate asupra excepţiei de nelegalitate, nu sunt fondate. Împrejurarea că recurenta-reclamantă nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe, nu poate conduce la incidenţa motivelor de nelegalitate invocate, deoarece ipotezele susţinute nu se verifică în speţă.

Cu privire la soluţia pronunţată pe fondul cauzei, recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că prima instanţă a încălcat prevederile legale care reglementează răspunderea patrimonială a autorităţii publice. Deşi nu a invocat în mod expres motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că susţinerile părţii recurente se încadrează în acest text de lege şi le va analiza din această perspectivă.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că, în înţelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum şi prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă, fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege. De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale incidente în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei."

Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 (temeiul de drept invocat în susţinerea pretenţiilor formulate de recurenta-reclamantă) este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal, iar condiţiile atragerii răspunderii sunt cele reglementate de C. civ.

Astfel, condiţiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt: (1) existenţa unui prejudiciu, (2) existenţa unei fapte ilicite, (3) existenţa unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită şi prejudiciu, (4) existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

Totodată, prejudiciul pretins trebuie să fie unul cert, astfel cum impun dispoziţiile art. 1532 C. civ.

În speţă, aşa cum în mod corect a reţinut prima instanţă, recurenta-reclamantă solicită despăgubiri derivate din faptul că nu i-a fost soluţionată pe fond cererea de despăgubire de către FGA în integralitatea sa, ci cu respectarea plafonului de 450000 RON (în interpretarea FGA anterior pronunţării deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată pentru dezlegarea unor chestiuni de drept). Cu alte cuvinte, recurenta-reclamantă consideră că refuzul de a i se analiza pe fond cererea de despăgubire privind debitul principal (plata despăgubirii acordate de reclamantă ca urmare a accidentului auto cauzat de conducătorul auto asigurat la asiguratorul falit B.) ar determina naşterea dreptului la accesorii (penalităţi/dobânzi) pentru debitul refuzat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Or, contrar interpretării date de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că din moment ce recurentei-reclamante nu i s-a stabilit în mod definitiv că are, pe fond, dreptul la despăgubiri derivate din raportul de asigurare, aceasta nu poate invoca cu temei existenţa unui prejudiciu reparabil cauzat de refuzul analizării cererii privind debitul principal.

Faptul că recurenta-reclamantă a solicitat prin cererea de plată adresată FGA acordarea unei anumite sume cu titlu de despăgubiri nu echivalează cu cunoaşterea întinderii prejudiciului, întrucât suma solicitată urma a fi acordată doar sub condiţia analizării acesteia de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în baza atribuţiilor conferite prin Legea nr. 213/2015, iar în urma analizei, suma solicitată de către recurenta-reclamantă putea fi respinsă sau diminuată.

Prin urmare, câtă vreme intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a exprimat un refuz pe fond al acordării despăgubirii solicitate, prejudiciul pretins de recurenta-reclamantă nu este unul cert, nefiind astfel îndeplinită una dintre condiţiile obligatorii ale răspunderii civile delictuale.

Având în vedere că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a hotărârii de fond, aceasta fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în speţă, argumentele expuse în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea acesteia, Înalta Curte va respinge ca nefondat demersul judiciar iniţiat de recurenta-reclamantă, cu consecinţa păstrării ca legale a sentinţei atacate.

Cât priveşte solicitarea recurentei-reclamante din cererea de recurs privind obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 453 din C. proc. civ. pentru acordarea cheltuielilor de judecată, raportat la soluţia pronunţată asupra recursului declarat.

2.4. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru motivele arătate la pct. II. 2.1. din prezenta decizie, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de suspendare a judecăţii recursului formulată de recurenta-reclamantă.

Pentru argumentele expuse la pct. II. 2.3 din decizie, nefiind întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge recursul formulat de reclamanta, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a judecăţii recursului formulată de recurenta-reclamantă.

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1833 din 7 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 11 mai 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.