Swiss-franc loan clauses partly upheld, imprevision adjustment quashed and remanded.

Şedinţa publică din data de 4 aprilie 2023

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la data de 31.05.2017 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâtele C. S.A. şi D., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună:

I - anularea clauzelor prevăzute la pct. 4.2, 4.4, 4.5, 5.1 lit. b), 5.1 lit. e), 5.2, 8.2, 8.4, 8.5, 8.10, 8.15, 8.16, 8.18 din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x din 04.12.2007 ca fiind abuzive;

II - obligarea pârâtelor la restituirea comisionului de acordare a creditului în cuantum de 3.680 CHF şi a dobânzii legale remuneratorii aferente acestuia, capăt de cerere evaluat la suma de 23.346,466 RON;

III - constatarea caracterului fix al dobânzii datorate de reclamanţi în temeiul contractului de credit, respectiv de 4,5 % p.a.;

IV - obligarea pârâtelor la restituirea sumelor achitate cu titlul de dobândă peste valoarea de 4,5% p.a. şi la plata dobânzii legale remuneratorii aferente, capăt de cerere evaluat la suma de 7.883 RON;

V - constatarea caracterului abuziv al clauzei 6.1 din contract privind riscul valutar, constatarea nulităţii absolute a acestei clauze şi stabilizarea cursului valutar CHF/LEU la valoarea de 2,1389 LEU/CHF la data acordării creditului, respectiv data de 04.12.2007;

VI - în subsidiar, obligarea pârâtelor la restituirea sumelor achitate în plus aferente fiecărei rate, prin raportare la cursul valutar indicat la pct. V, în temeiul plăţii nedatorate, şi obligarea la plata dobânzii legale aferente acestor sume, capăt de cerere evaluat la suma de 125.448 RON;

VII - stabilizarea cursului valutar CHF/LEU la valoarea de 2,1389 LEU/CHF din data acordării creditului, astfel încât reclamanţii să achite următoarele rate prin raportare la acest curs;

Totodată, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 190/1999, art. 970, art. 969, art. 1092 alin. (1) C. civ. de la 1864, art. 18 din O.G. nr. 21/1992, art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13, art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011, Legii nr. 193/2000, art. 18 din O.G. nr. 21/1992, art. 38 din O.U.G. nr. 50/2010, paragraful (19) din Directiva 2008/48/CE, precum şi prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi art. 204 din C. proc. civ.

La solicitarea instanţei, reclamanţii au precizat valoarea petitelor II, IV şi VI prin notele scrise din 05.12.2017.

Reclamanţii au formulat la 17 aprilie 2018 o cerere de majorare a câtimii pretenţiilor, având în vedere concluziile raportului de expertiză tehnică contabilă precum şi o cerere de renunţare la judecată cu privire la capetele de cerere I.1, I.2, III şi IV.

Prin încheierea din 15.12.2017, Judecătoria Sector 3 Bucureşti, secţia Civilă a respins excepţia necompetenţei materiale invocate de pârâtă prin întâmpinare.

Prin sentinţa civilă nr. 7485 din 13.06.2018, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, s-a luat act de renunţarea reclamanţilor la judecarea capetelor de cerere I.1, I.2, III şi IV, s-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, în sensul că:

- s-a admis capătul de cerere I.3, s-a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 4.5 din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x din 04.12.2007 şi s-a dispus eliminarea clauzei din contract;

- s-a admis capătul de cerere I.4 şi s-a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 5.1 lit. b) din contract privind comisionul de acordare a creditului şi s-a dispus eliminarea clauzei;

- s-a admis capătul de II de cerere, astfel cum a fost precizat şi au fost obligate pârâtele la restituirea, către reclamanţi, a sumei de 3.680 CHF, achitată cu titlu de comision de acordare a creditului, precum şi la plata sumei de 4.194,85 RON, reprezentând cuantumul dobânzii remuneratorii aferente comisionului de acordare a creditului, calculat potrivit obiectivului nr. 1 al raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză;

- s-a admis capătul de cerere I.6 şi s-a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 5.2 din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x/04.12.2007 şi s-a dispus eliminarea clauzei prevăzute la art. 5.2 din contract;

- s-a admis, în parte, capătul de cerere VII şi, în consecinţă, s-a dispus adaptarea, pentru viitor, a contractului, în sensul că sumele datorate de către reclamanţi, pârâtei, se vor calcula la o valoare a francului elveţian (CHF) stabilită ca diferenţă între cursul CHF de la momentul plăţii şi cursul CHF existent la data de 04.12.2007, data semnării contractului, la care se va adăuga valoarea CHF de la momentul semnării contractului;

- s-au respins, ca neîntemeiate, capetele de cerere I.5, I.7, I.8, I.9, I.10, I.11,I.12,I.13, V şi VI;

De asemenea, s-a dispus ca fiecare parte să suporte propriile cheltuieli de judecată reprezentând onorariul de avocat şi au fost obligate pârâtele să achite reclamanţilor suma de 1.070 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, respectiv jumătate din onorariul de expert.

2. Împotriva sentinţei şi încheierii pronunţate de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în data de 15.12.2017, au formulat apel pârâtele C. S.A. şi D.., solicitând admiterea apelului cu consecinţa schimbării în parte a încheierii, în sensul admiterii excepţiei necompetenţei materiale a Judecătoriei Sector 3 Bucureşti şi, pe cale de consecinţă, declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti şi a sentinţei, în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 2468 din 26.06.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a admis apelul formulat de pârâte împotriva sentinţei, a fost anulată sentinţa atacată şi s-a reţinut cauza spre competentă soluţionare în primă instanţă de către Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pricina fiind înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 11.12.2019, sub nr. x/2019.

Prin sentinţa nr. 559 din 10.06.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2019, s-a luat act de renunţarea reclamanţilor la judecarea capelelor de cerere I. 1 şi 2, III şi IV, s-a admis, în parte, cererea precizată de reclamanţi, s-a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 5.2 din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x din 04.12.2007 şi s-a dispus eliminarea clauzei din contract.

Au fost respinse celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate.

A fost obligată pârâta C. S.A. să plătească reclamanţilor cheltuieli de judecată în sumă de 1.500 RON şi, totodată, reclamanţii să plătească pârâtei C. S.A., cheltuieli de judecată în sumă de 5.000 RON.

Au fost compensate în parte cheltuielile de judecată până la concurenţa sumei celei mai mici şi au fost obligaţi reclamanţii să-i plătească pârâtei C. S.A., cheltuieli de judecată în sumă de 3.500 RON.

3. Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii A. şi B., prin care au solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei apelate în privinţa soluţiei de respingere a petitelor cererii de chemare în judecată şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată în totalitate, astfel cum a fost modificată şi precizată, cu obligarea intimatelor pârâte în solidar la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

De asemenea, împotriva aceleiaşi sentinţe pârâtele C. S.A. şi D.. au promovat apel incident, prin care au solicitat schimbarea în parte a hotărârii atacate în sensul înlăturării considerentelor privind încheierea unui contract de adeziune între părţi şi a respingerii în totalitate a acţiunii formulate.

Prin decizia civilă nr. 1707 A din 28.10.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019, s-a admis apelul principal formulat de reclamanţi, s-a schimbat în parte sentinţa civilă apelată în sensul că s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei cuprinse la art. IV pct. 4.5 din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x din 04.12.2007 referitoare la dobânda majorată şi s-a dispus adaptarea, pentru viitor, a contractului în sensul că sumele datorate de către reclamanţi în temeiul contractului se vor calcula la valoarea francului elveţian de la momentul semnării contractului (04.12.2007), la care se adaugă 50% din diferenţa dintre cursul CHF de la momentul plăţii şi cursul CHF din data de 04.12.2007.

De asemenea, au fost obligate pârâtele să plătească reclamanţilor suma de 2.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în fond şi reclamanţii să plătească pârâtelor suma de 2.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în fond.

Au fost compensate în totalitate cheltuielile de judecată aferente judecăţii fondului şi au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate.

Totodată, a fost respins, ca nefondat, apelul incident formulat de pârâte.

Au fost obligate pârâtele să plătească reclamanţilor suma de 1.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel şi reclamanţii să plătească apelantelor pârâte suma de 1.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, fiind compensate în totalitate cheltuielile de judecată aferente judecăţii apelului.

4 Împotriva deciziei din apel au formulat recurs reclamanţii A. şi B., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., prin care au solicitat casarea în parte a deciziei atacate iar, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată în totalitate astfel cum a fost modificată şi precizată. De asemenea, au mai solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată din primul ciclu procesual, constând în onorariul de avocat şi de expert, cheltuielile de judecată din etapa rejudecării cauzei pe fond la Tribunalul Bucureşti, cele din apel, precum şi cele din recurs, constând în onorariul de avocat.

Potrivit recurenţilor-reclamanţi primul motiv de apel a fost respins în mod greşit de către instanţa de apel, decizia atacată fiind pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 425 C. proc. civ. şi art. 4 din Legea nr. 193/2000 sub aspectul caracterului nenegociat al contractului de credit semnat de părţi.

În continuare recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa de apel în mod greşit a respins criticile privind caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de acordare prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. b) din contract, întrucât aceasta a fost pronunţată cu încălcarea art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Recurenţii au precizat că acest comision de acordare face parte din preţul contractului însă, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, are un caracter abuziv. În acest sens, recurenţii-reclamanţi invocă jurisprudenţa C.J.U.E., respectiv Cauza C-484/08 Caja de Ahorros z Mote de Piedad de Madrid, Cauza C-241/98 Salvat Editores S.A. vs Sanches Alcon Prades şi Cauza C-26/1 Kasler vs OTP.

Mai arată recurenţii că acest comision de acordare este o dobândă mascată introdusă fără vreo justificare, banca neefectuând niciun serviciu pentru semnarea creditului. Totodată clauza privind comisionul de acordare a produs un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Pe de alta parte, recurenţii susţin că banca are o conduită contrară bunei credinţe, care a afectat dezechilibrul contractual prin inserarea comisionului de acordare în condiţiile în care este perceput şi un comision de analiză prevăzut la art. 5.1. lit. a) pentru care banca a analizat situaţia recurenţilor în vederea acordării creditului.

În concluzie, recurenţii susţin că acest comision de acordare nu este exprimat într-un limbaj clar şi inteligibil.

De asemenea, recurenţii-reclamanţi au mai menţionat că instanţa de apel, în mod greşit, nu a reţinut caracterul abuziv al clauzei prevăzută la art. 5.1 lit. e) din contract în ceea ce priveşte obligarea reclamanţilor la orice alte costuri care ar putea apărea, întrucât încalcă prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, respectiv caracterul negociat al contractului.

Mai arată recurenţii că prin decizia recurată instanţa de apel nu a motivat prin raportare la cele reţinute de prima instanţă privind caracterul abuziv al clauzei menţionate la art. 8.2 din contract referitoare la modificarea unilaterală de către bancă a graficului de rambursare ca urmare a modificării ratei dobânzii.

Recurenţii menţionează că această clauză nu este exprimată în mod clar şi inteligibil, încălcând astfel dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În continuare, recurenţii susţin că instanţa de apel în mod greşit nu a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 8.4 din contract privind posibilitatea creditorului de a cesiona creanţa rezultată din contractul de credit, întrucât nu a fost negociată, este contrară bunei-credinţe şi creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Potrivit recurenţilor-reclamanţi instanţa de apel în mod greşit a respins criticile privind caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 8.5, 8.10, 8.15 şi 8.16 din contract care cuprind dreptul băncii de a declara scadenţa anticipată a creditului, întrucât a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1025 C. civ. de la 1864, nefiind o decădere din beneficiul termenului în caz de insolvabilitate.

Clauza prevăzută la art. 8.5 din contract se referă la declararea scadenţei anticipate de drept, fără formalităţi, dacă a fost declarată scadenţa anticipată a oricărui alt credit acordat de alte instituţii financiare din grupul creditorului, fiind invocate motive extrinseci contractului de credit.

Recurenţii susţin că şi clauza prevăzută la art. 8.10 din contract este contrară art. 4 din Legea nr. 193/2000, deoarece trebuie interpretată coroborat cu celelalte clauze mai sus indicate, care dau posibilitatea băncii să impună oricând comisioane şi dobânzi crescute sau comisioane şi dobânzi noi, în mod unilateral.

Prin această clauză banca şi-a asigurat dreptul de a impune când doreşte pe parcursul contractului de credit majorarea dobânzilor sau a comisioanelor existente cât şi să introducă unele noi, neexercitarea acestui drept asigurat în mod unilateral până acum neînsemnând că nu şi-l poate exercita în viitor.

Totodată, şi clauza prevăzută de art. 8.15 este abuzivă, întrucât banca şi-a asigurat în mod nelegal dreptul de a declara scadenţa anticipată a creditului după propria sa voinţă discreţionară. Această clauză trebuie analizată şi ea în contextul clauzelor abuzive mai sus indicate, prin care Banca a impus clauze conform cărora poate modifica în mod unilateral dobânzile şi comisioanele existente sau poate introduce unele noi după bunul său plac.

În aprecierea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 8.18 din contract privind dreptul băncii de stocare a datelor cu caracter personal, instanţa de apel a încălcat prevederile Regulamentului nr. 679/2016 şi Legii nr. 363/2018, întrucât nu s-a realizat o prelucrare legală a datelor personale ale reclamanţilor.

Potrivit recurenţilor în mod greşit instanţa de apel nu a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 6.1 din contract privind clauza de schimb valutar, întrucât s-au încălcat dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 190/1999, oferta de credit fiind comunicată odată cu contractul. Astfel, banca nu şi-a respectat obligaţia de informare privind riscurile acordării creditului în CHF potrivit art. 4 alin. (1) şi (2) din Directiva 93/13.

Instanţa de apel nu a analizat criticile apelanţilor reclamanţi privind lipsa informării în conformitate cu dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 289/2004 şi Regulamentul BNR 3/2007.

În aprecierea recurenţilor, instanţa de apel a înlăturat în mod greşit aplicarea Cauzei C.J.U.E. C-26/13 Kasler vs Ungaria de la analiza clauzelor de risc valutar.

5. Împotriva aceleiaşi decizii au formulat recurs şi pârâtele C. S.A. şi D.. în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care au solicitat casarea, în parte, a hotărârii recurate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe. De asemenea, au mai solicitat obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În aprecierea recurentelor-pârâte, în mod greşit instanţa de apel a reţinut încălcarea prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, considerând contractul ca fiind de adeziune, şi ale art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, reţinând că obligaţia de iniţiere a negocierii aparţine profesionistului.

Recurentele-pârâte susţin că intimaţii-reclamanţi au avut posibilitatea de a verifica în mod facil condiţiile în care puteau contracta şi de a decide în cunoştinţă de cauză, beneficiind de timpul necesar pentru a verifica oportunitatea contractării, cât şi pentru a compara această ofertă cu cele asemănătoare existente pe piaţă, pentru a lua decizia cea mai bună din punct de vedere economic.

Recurentele-pârâte menţionează că au fost prezentate informaţiile necesare cu ocazia încheierii contractului de credit şi a fost oferită posibilitatea de a influenţa conţinutul şi natura clauzelor contractuale.

În opinia recurentelor, esenţial este faptul că, în raport de tipul creditului acordat, respectiv credit ipotecar pentru investiţii imobiliare, prevederile Legii nr. 190/1999 impun doar obligaţia punerii la dispoziţia consumatorului a unei oferte scrise care va cuprinde detaliile/condiţiile contractului, însă nu condiţionează profesionistul să se asigure că partea interesată se prevalează de acest termen şi nici nu condiţionează încheierea contractului de expirarea acestei durate minime stabilite prin lege.

Or, recurentele susţin că această obligaţie a fost îndeplinită, fiind prezentată oferta, care a avut o valabilitate de 30 de zile. Împrejurarea că reclamanţii au înţeles să renunţe la beneficiul termenului poate fi doar rezultatul unei opţiuni personale.

Recurentele arată că nu este vorba despre un contract de adeziune, iar existenţa unor clauze preformulate nu echivalează cu încălcarea obligaţiei de a oferi consumatorului posibilitatea de a influenţa natura şi conţinutul prevederilor contractuale. În acest sens sunt şi prevederile art. 5 din Legea nr. 193/2000, în opinia recurentelor.

Procesul de negociere este unul complex şi presupune implicarea activă a consumatorului pentru a obţine o adaptare a clauzelor la propriile sale nevoi, implicare ce presupune o informare activă şi o diligenţă în ceea ce priveşte protejarea propriilor interese. Prin urmare, în opinia recurentelor, nu poate fi obligat un consumator să se implice în procesul de negociere şi să solicite înlăturarea sau modificarea unor clauze contractuale, ori să ceară reducerea costurilor pe care le are de suportat pe o durată îndelungată de timp.

Potrivit recurentelor, constatând caracterul abuziv al clauzei reglementate de art. 4.5 din contractul de credit, instanţa de apel a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, întrucât dobânda reprezintă o parte componentă a costului total al creditului şi, fiind exprimată în termeni clari şi inteligibili, este exclusă analizei caracterului abuziv.

În ceea ce priveşte clauza menţionată în cuprinsul art. 4.5, prin care împrumutaţii s-au obligat sa plătească o dobânda majorată a creditului în cuantum de 10% pe an peste dobânda curentă stabilită conform art. 4.2. şi 4.4. din Contract, această clauză are natura unei clauze penale în acord cu prevederile art. 4 din Legea nr. 469/2002.

Astfel, clauzele contractuale contestate sunt în concordanţă cu principiul libertăţii contractuale, nefiind adusă atingere prevederilor Legii nr. 193/2000 şi celorlalte dispoziţii care interesează ordinea publică şi morală, conform reglementărilor cuprinse în art. 5 şi art. 968 C. civ. de la 1864.

Perceperea unei dobânzi penalizatoare nu era interzisă de niciun text de lege în vigoare la momentul încheierii Contractului, dispoziţiile art. 25 lit. j) din O.U.G. nr. 50/2010, chiar dacă nu sunt aplicabile în cauză, menţionând posibilitatea perceperii unei rate a dobânzii pentru ratele plătite cu întârziere, dovedesc caracterul legal al clauzei.

Potrivit recurentelor-pârâte, instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile art. 4 alin. (5) si (6) din Legea nr. 193/2000 şi a menţinut soluţia primei instanţe de constatare a caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art. 5.2 din contractul de credit privind dreptul de a modifica nivelul comisioanelor în funcţie de politica sa de creditare.

În aprecierea recurentelor, instanţa de apel a aplicat în mod greşit teoria impreviziunii, întrucât nu sunt întrunite condiţiile legale ale aplicării acesteia. Care rezultă din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv din Deciziile nr. 623/2016 şi nr. 62/2017. Astfel cum s-a reţinut şi în Decizia nr. 62 din 07.02.2017 a Curţii Constituţionale, devalorizarea monedei este circumscrisă riscului valutar inerent, putea fi prevăzută în mod rezonabil, fiind un element previzibil, asumat de părţi şi nu putea constitui risc supraadăugat, soluţia instanţei de apel fiind contrazisă de analizele financiare de specialitate contemporane momentului încheierii contractului de credit.

Potrivit recurentelor, modalitatea de adaptare dispusă de către instanţa de apel nu respectă criteriile la care face referire jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României menţionată anterior.

Pe de altă parte, în opinia recurentelor, în cauză era aplicabil principiul nominalismului reglementat prin art. 1578 şi art. 1584 C. civ. de la 1864, instanţa de apel nesocotind efectele verificării legalităţii clauzei de risc valutar de la art. 6.1 din contract.

Recurentele susţin că instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze şi nivelul veniturilor realizate de intimaţi pe durata creditului.

Recurentele invocă şi normele din legea dării în plată ce reglementează cazurile legale de impreviziune analizate de Curtea Constituţională prin decizia nr. 432/2021.

Prin întâmpinarea depusă la 28.07.2022, pârâtele C. S.A. şi D.. au invocat excepţia nulităţii recursului declarat de către reclamanţi pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe fond, respingerea recursului ca nefondat. De asemenea, au mai solicitat obligarea recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 18 octombrie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor către părţi, cu menţiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă părţile nu au exercitat acest drept.

Prin încheierea din 7 februarie 2023 s-a respins excepţia nulităţii recursului formulat de reclamanţii A. şi B., au fost admise în principiu recursurile declarate împotriva deciziei civile nr. 1707 A din 28 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi s-a stabilit termen de judecată la data de 4 aprilie 2023, cu citarea părţilor în şedinţă publică.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele:

I. Recurenţii-reclamanţi invocă prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. privind încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii în legătură cu nerespectarea dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ., precum şi art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privind încălcarea art. 4 din Legea nr. 193/2000, cu referire la hotărârea pronunţată de instanţa fondului.

Înalta Curte constată că recurenţii-reclamanţi nu fac altceva decât să reitereze în calea extraordinară de atac a recursului criticile valorificate prin cererea de apel în legătură cu presupusul caracter contradictoriu al considerentelor sentinţei apelate prin care, deşi s-a reţinut că este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi anume a caracterului nenegociat al contractului de credit semnat cu pârâta-intimată, nu au fost admise toate petitele cererii de chemare în judecată.

Verificând decizia recurată, Înalta Curte formulează observaţia că instanţa de apel a înlăturat acest motiv de apel, întrucât condiţia lipsei negocierii clauzelor din contractul dedus judecăţii a fost confirmată de instanţa fondului, lipsind interesul reanalizării acesteia în calea de atac devolutivă a reclamanţilor, iar soluţia de respingere a cererilor formulate prin acţiune nu s-a întemeiat pe neîndeplinirea acestei condiţii, ci pe absenţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor din contract, nefiind, în concluzie, cazul unei contradicţii a considerentelor sentinţei apelate.

Prin urmare, având în vedere că obiectul recursului îl formează decizia instanţei de apel şi nu sentinţa, constatându-se că nu este cazul unei încălcari de către instanţa de apel a regulilor de procedură ori de drept substanţial, aceste critici vor fi înlăturate.

Recurenţii-reclamanţi susţin nerespectarea prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 în soluţionarea cererii de anulare a art. 5 alin. (1) lit. b) din contractul de credit care stipulează comisionul de acordare, de 2% din valoarea creditului, motiv circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Nici aceste critici nu pot fi primite, constatându-se că prin decizia recurată instanţa de apel a confirmat susţinerile apelanţilor-reclamanţi, în sensul că art. 5.1 lit. b) din contractul de facilitate de credit şi garanţie privind achitarea unui comision de acordare în cuantum de 3860 CHF nu intră sub incidenţa dispoziţiilor de excepţie ale art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi nu priveşte obiectul principal al contractului.

Instanţa de apel a confirmat validitatea elementelor analizei primei instanţe, care a procedat în mod legal la verificarea caracterului clar şi inteligibil al clauzei, a cerinţei existenţei dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, implicit a atitudinii subiective a instituţiei de credit faţă de inserarea în contract a acestei clauze.

La rândul său, instanţa de apel, în cadrul controlului judiciar devolutiv, a apreciat corect că perceperea comisionului de acordare se înscrie în cerinţele art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, analiza efectuată conformându-se regulilor de drept substanţial incidente şi reperelor jurisprudenţei CJUE.

Instanţa de apel a verificat condiţia dezechilibrului, aşa cum este consacrată în art. 4 din Legea nr. 193/2000, în sensul că are în vedere drepturile şi obligaţiile contractuale, scopul instituirii comisionului care rezultă cu claritate din denumirea acestuia, caracterul inteligibil juridic, în lipsa unor termeni echivoci ori ambivalenţi care să reflecte o eventuală rea-credinţă din partea instituţiei de credit, precum şi îndeplinirea condiţiei exprimării într-un mod clar şi inteligibil, care permite decelarea facilă şi neechivocă a scadenţei şi a prestaţiilor reciproce asumate de părţi, fără a se putea confunda cu comisionul instituit pentru analiză prin art. 5.1 lit. a) din contract.

De asemenea, criticile circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitoare la interpretarea jurisprudenţei CJUE, nu pot fi reţinute, instanţa de apel întemeindu-şi concluziile în sensul confirmării soluţiei primei instanţe pe aplicarea şi interpretarea deciziilor relevante în speţă, pronunţate de instanţa europeană în cauzele C-26/13 şi C-621/17.

Nici criticile privind nulitatea clauzei de risc valutar de la art. 6.1, nu pot fi reţinute, constatându-se că părţile nu au derogat prin convenţie, ci au reprodus contractual regula legală supletivă a nominalismului monetar instituită prin dispoziţiile art. 1578 C. civ. de la 1864, astfel încât instanţa de apel a reţinut corect excluderea de la cenzurarea judiciară a conţinutului acesteia, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 ce transpune în dreptul intern art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

Recurenţii-reclamanţi reiterează prin memoriul de recurs şi nulitatea celorlalte clauze din contractele de credit deduse judecăţii prin cererea de chemare în judecată, în legătură cu care instanţa de apel, înlăturând motivele de apel ale reclamanţilor a confirmat soluţia primei instanţe. Aceste critici nu pot fi reţinute, constatându-se că ignoră conţinutul real al considerentelor deciziei recurate.

Motivul principal reţinut de instanţa de control judiciar devolutiv a fost acela al incidenţei principiului de drept non reformatio in pejus care nu permite agravarea situaţiei părţii în propria cale de atac şi care îşi menţine incidenţa şi în al doilea ciclu procesual, urmare a faptului că rejudecarea cauzei a fost o consecinţă a admiterii căii de atac devolutive a pârâtelor, soluţia de respingere a acestor capete de cerere nefiind contestată de reclamanţi prin declararea căii de atac a apelului în primul ciclu procesual.

În această situaţie, astfel cum a reţinut instanţa de apel, a incidenţei art. 481 C. proc. civ., la care recurenţii nu fac nicio referire în memoriul de recurs, nu există interesul verificării legalităţii asupra analizei subsidiare efectuate de instanţa de apel, întrucât nu ar putea conduce la casarea deciziei recurate, în vederea admiterii capetelor de cerere privind nulitatea clauzelor de la art. 5.1 lit. e) art. 6.1, art. 8.2, art. 8.4, art. 8.5, art. 8.10, art. 8.15, art. 8.16, art. 8.18, inclusiv a cererii subsecvente nulităţii clauzei de risc valutar, de restabilire a prestaţiilor contractuale, prin stabilizarea cursului de schimb de la data încheierii contractului.

În legatură cu criticile formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. de recurenţii-reclamanţi, privind modul de interpretare şi aplicare a teoriei impreviziunii, Înalta Curte formulează precizarea că urmează a fi analizate împreună cu motivele de nelegalitate ale pârâtelor, în cadrul căii de atac a acestora.

II. În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-pârâte invocă încălcarea art. 4 din Legea nr. 193/2000 în legătură cu concluzia instanţelor de fond că instituţia de credit nu şi-ar fi îndeplinit obligaţia de negociere a prevederilor contractuale contestate, iar iniţiativa de negociere ar aparţine profesionistului şi nu consumatorului.

Aceste critici nu sunt fondate, constatându-se că în mod corect instanţa de apel, în aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, a reţinut că pârâtele-creditoare nu au administrat dovezi prin care să răstoarne prezumţia de nenegociere a clauzelor contractuale criticate, contractul fiind încheiat la aceeaşi dată cu transmiterea ofertei de credit către debitori.

Înalta Curte formulează observaţia că absenţa ori existenţa negocierii efective a clauzelor contractuale disputate, în sensul posibilităţii reale a destinatarilor ofertei de creditare de a influenţa conţinutul şi natura clauzelor rezultă în urma administrării probelor, obligaţie procesuală care revenea instituţiei de credit pârâte, o reapreciere a probelor administrate în vederea stabilirii situaţiei de fapt nefiind posibilă în cadrul căii extraordinare de atac a recursului.

Înalta Curte, înlăturând criticile recurentelor-pârâte, reţine doar că posibilitatea de negociere sub aspectul unei alte opţiuni a împrumutaţilor decât de a adera la clauzele prestabilite şi principiul libertăţii contractuale sunt noţiuni juridice care nu se confundă. De asemenea, lipsa negocierii este inerentă în cazul consumatorului de servicii financiare, urmare a disproporţiei vădite în raporturile juridice cu profesionistul-finanţator, înmânarea ofertei de contract neputând fi echivalată cu negocierea contractului care are un caracter preformulat.

Recurentele-pârâte critică în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. soluţia instanţei de apel pronunţată în apelul principal al reclamanţilor, de anulare a clauzei de la art. 4.5 din contract.

Clauza anulată prevedea că pentru plata cu întârziere a oricărei sume ce decurge din contract, împrumutatul se obligă să plătească dobânda majorată, în cuantum de 10% peste dobânda stabilită conform art. 4.2 şi art. 4.4 din contract. Totodată, se stipula că dobânda majorată se calcula zilnic de la data scadenţei, până la data achitării integrale efective, asupra tuturor sumelor nerambursate la termenele stabilite potrivit contractului, putând depăşi cuantumul creditului acordat.

Astfel, criticile nu sunt fondate şi nu pot fi reţinute dispoziţiile de excepţie de la art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, ori ale art. 25 lit. j) din O.U.G. nr. 50/2000, care nu este incident în raport cu data încheierii contractului de credit (4 decembrie 2007), ori argumentele privind principiul libertăţii contractuale, avându-se în vedere lista-anexă la Legea nr. 193/2000 în forma incidentă rationae temporis, ce la lit. i) cuprindea "clauzele prin care consumatorul este obligat la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant".

Instanţa de apel, constatând că prin modul de redactare clauza penală de la art. 4.5 se încadra în tiparul listei-anexă a clauzelor prezumate abuzive, şi-a completat în mod corect analiza efectuată în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, privind îndeplinirea condiţiilor generale care definesc caracterul abuziv.

Nu sunt fondate criticile recurentei-pârâte în sensul că soluţia instanţei de apel s-ar fi limitat la o apreciere economică de natură cantitativă. Dimpotrivă, concluziile instanţei de apel în legătură cu dezechilibrul semnificativ şi încălcarea de către instituţia de credit pârâtă a principiului bunei-credinţe au fost în legătură cu atingerea situaţiei juridice în care a fost plasat consumatorul prin punerea în sarcina sa, printr-o clauză impusă de instituţia de credit, a unei obligaţii suplimentare, neprevăzute de normele naţionale, reperele analizei fiind conforme jurisprudenţei CJUE (v.hotărârea pronunţată la 16 ianuarie 2014 în cauza Constructora Principado S.A. vs. José Ignacio Menendez Alvarez).

Astfel, instanţa de apel nu a constatat interdicţia instituirii unei clauze penale, ci a comparat nivelul majorării dobânzii penalizatoare instituit prin clauza contestată cu nivelul maxim legal aplicabil neprofesioniştilor reglementat prin dispoziţiile O.G. nr. 9/2000 şi O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală şi remuneratorie, concluzionând că prin posibilitatea depăşirii cuantumului creditului acordat au fost eludate dispoziţiile legale imperative şi că s-a deplasat astfel, în mod nelegal, echilibrul contractual în favoarea pârâtei-creditoare.

Recurentele-pârâte critică şi respingerea apelului lor incident având ca obiect soluţia primei instanţe de anulare a clauzei de la art. 5.2 din contract, prin care instituţia de credit avea dreptul de a modifica nivelul comisioanelor în funcţie de politica sa de creditare, fiind invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte nu poate reţine încălcarea art. 4 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 193/2000, având în vedere încadrarea clauzei menţionate anterior în una dintre situaţiile prevăzute în lista - anexă a aceluiaşi act normativ.

Astfel, la lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data încheierii contractului, au fost considerate abuzive clauzele care dau dreptul modificării unilaterale a clauzelor contractuale fără un motiv specificat în contract şi acceptat de consumator, prin semnarea acestuia.

În mod corect s-a reţinut prin decizia recurată că, astfel, clauza contestată nu făcea decât să instituie o prerogativă unilaterală şi discreţionară în favoarea creditoarei, lipsită de transparenţă, fără ca motivul activării clauzei să fie suficient de clar descris şi determinat, neavând relevanţă faptul că ulterior încheierii contractului clauza nu a fost pusă efectiv în executare, cauza de nulitate a convenţiei cercetându-se în raport cu data încheierii acesteia.

În legătură cu criticile recurentelor-pârâte privind admiterea apelului reclamanţilor şi a cererii de adaptare a contractului de credit dedus judecăţii pentru viitor, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, că se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privind încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, recursul pârâtelor fiind fondat.

Astfel, recurentele-pârâte au invocat încălcarea atât a prevederilor legale care reglementează cazurile de impreviziune, astfel cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, prin nesocotirea riscului valutar inerent implicit al contractului de credit acordat în monedă străină (CHF), cât şi a art. 6.1 din contract care reflectă principiul nominalismului reglementat prin art. 1578 şi art. 1584 din C. civ. de la 1864, precum şi nesocotirea criteriilor legale în vederea adaptării contractelor de credit desprinse din jurisprudenţa obligatorie a Curţii Constituţionale.

Înalta Curte constată caracterul fondat al criticilor recurentelor-pârâte, întrucât instanţa de apel, deşi a reţinut corect reperele teoretice ale instituţiei impreviziunii statuate prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 62/2017 şi nr. 623/2016, nu le-a aplicat în soluţionarea cauzei decât aparent.

Astfel, instanţa de apel, în lipsa unei instituiri exprese a unui prag al variaţiei cursului de schimb valutar care să fie asumat de părţile contractante, nu a operat decât la nivel formal distincţia între riscul cu valenţe obiective, inerent contractelor de credit încheiate în monedă străină pentru perioade lungi de timp, cum este şi contractul supus analizei, pe de o parte şi, pe de altă parte, riscul supraadăugat.

Or, doar riscul valutar care nu putea face obiectul, în concret, al unei previzionări de către niciuna dintre părţile contractului, trecând dincolo de puterea de prevedere a acestora ar fi putut justifica ajustarea contractului, prin impunerea judiciară a unui mecanism contractual de substituţie a voinţei părţilor.

Înalta Curte reţine că, pentru a se evita arbitrariul în aprecierea împrejurărilor care au determinat onerozitatea excesivă a prestaţiilor debitorilor şi a ratei de schimb valutar ca efect al impreviziunii, pentru echilibrarea prestaţiilor, cu prioritate se impunea deducerea ponderii riscului valutar asumat în mod rezonabil de consumatori.

În această privinţă, nu pot fi primite criticile privind incidenţa Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 432/2021 referitoare la impreviziunea reglementată de Legea nr. 77/2016, prin dispoziţiile incidente în cauză din C. civ. de la 1864, act normativ sub imperiul căruia s-a încheiat contractul de credit, nefiind instituite prezumţii plasate în sfera riscului supraadăugat al contractului şi nici alte criterii valorice de impreviziune, cum este procentul de 52,6% avansat de pârâte prin memoriul de recurs.

Înalta Curte constată că prima instanţă, pornind de la premisa corectă că părţile din contract şi-au asumat un anumit risc rezonabil al schimbării circumstanţelor în ce priveşte variaţia cursului valutar, pentru stabilirea acestuia, în absenţa unei clauze contractuale de impreviziune, a recurs la parametrii istoricului valutar, respectiv la evoluţia indicatorului de curs valutar într-un interval de referinţă cuprinzător, anterior încheierii contractului dedus judecăţii. Astfel, a concluzionat că debitorii se puteau în mod rezonabil aştepta la dublarea cursului valutar în intervalul de 30 ani pentru care s-a acordat creditul, în contextul în care, în ultimii 10 ani înainte de încheierea contractului (în perioada 4 decembrie 1998 - 4 decembrie 2007) cursul valutar înregistrase creşteri similare de peste 100%.

În ce priveşte contextul factual al cauzei, instanţa de apel a reţinut posterioritatea schimbării împrejurărilor economice în care a fost încheiat contractul de credit şi intervenirea riscului supraadăugat, urmare a crizei economice şi a deciziilor Băncii Naţionale a Elveţiei, care au condus la valorizarea excesivă a monedei creditului (CHF), în sensul dublării la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte constată că instanţa de apel, în aplicarea principiului rebus sic stantibus, nu a fost preocupată să stabilească nivelul riscului valutar asumat în mod rezonabil de debitori, care ar fi putut fi anticipat pentru parcursul executării contractului şi, în consecinţă, nici intervalul de variaţie-reper pentru aprecierea riscului supraadăugat. Singurii termeni de referinţă din considerentele deciziei recurate, prin care a fost schimbată sentinţa apelată de reclamanţi, sunt cursul de schimb valutar de la data încheierii contractului şi cel de la data introducerii acţiunii.

De asemenea, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a adoptat soluţia de intervenţie directă în mecanismul contractual preluând mecanic formula matematică avansată subsidiar de reclamanţi prin cererea de apel, fără nicio referire la obligaţiile exigibile după intervenirea schimbării excepţionale a împrejurărilor şi sarcina suportată de debitori, subsecvent riscului supraadăugat. Acest ultim element al analizei era esenţial, întrucât componenta valorică a materializării riscului valutar asumat în mod rezonabil de consumator rămâne exclusiv în sarcina acestuia.

Totodată, se observă că formula de reechilibrare a contractului a avut ca obiectiv o distribuire egală între creditor şi debitor a pierderilor rezultate pentru debitor din creşterea cursului valutar al francului elveţian, conducând în mod firesc la o scădere a debitului datorat, însă principiul echităţii impunea instanţei de apel să verifice, prin argumente pertinente, şi măsura afectării prin soluţia adoptată a dreptului de creanţă din perspectiva creditorului, reper care nu se regăseşte în considerentele deciziei recurate decât cu privire la cererea reclamanţilor de îngheţare a cursului valutar de la data încheierii contractului, care a fost respinsă.

Reclamanţii au susţinut şi insuficienţa disponibilităţilor băneşti pentru plata datoriilor, motiv în legătură cu care Înalta Curte reţine că în măsura în care nu are legătură cu contractul de credit nu poate justifica incidenţa impreviziunii, aceasta vizând doar ruina contractuală şi dinamica obligaţiilor reciproce materializată în producerea riscului supraadăugat şi nicidecum ruina patrimonială a debitorilor determinată de cauze personale.

Înalta Curte, înlăturând criticile recurenţilor-reclamanţi din calea de atac a acestora subliniază că, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat şi produce efecte viitoare asupra executării şi nu efecte pentru trecut, context în care nu poate fi primită solicitarea de aplicare pe tot parcursul derulării contractului de facilitate de credit şi de garanţie a cursului de schimb valutar CHF/leu de la data încheierii contractului.

În acest sens, răspunzând criticilor din recursul reclamanţilor, Înalta Curte reţine că soluţia de îngheţare a cursului valutar la nivelul de la data încheierii contractului nu putea fi adoptată prin revizuirea judiciară a contractului pentru impreviziune, în vederea reechilibrării acestuia, în măsura în care privind întreaga datorie ar fi condus la o transferare inechitabilă, integrală a efectelor riscului valutar în patrimoniul creditorului, cum corect a reţinut instanţa de apel.

Înalta Curte subliniază însă că instanţa de apel nu se putea îndepărta de cadrul judecăţii instituit prin cererea de chemare în judecată şi calea de atac devolutivă prin care au fost expuse temeiurile situaţiei juridice a cărei rezolvare o urmăreau reclamanţii-apelanţi.

Reclamanţii au afirmat reaua-credinţă a societăţii pârâte cu care au contractat - profesionist în activitatea de creditare - şi lipsa de transparenţă contractuală a efectelor patrimoniale ale dinamicii cursului valutar, solicitând în cadrul acţiunii în anulare eliminarea clauzei de risc valutar apreciate ca abuzivă, dublată de constatarea impreviziunii şi de intervenţia instanţei în sensul adaptării contractului în temeiul dispoziţiilor de drept comun, solicitare reiterată în recurs.

În legătură cu regulile de drept substanţial incidente, astfel cum sunt dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, Înalta Curte reţine că impreviziunea fiind un mecanism recunoscut în mod implicit în C. civ. de la 1864, de reechilibrare a raporturilor contractuale, urmare a unor evenimente exterioare, necontrolabile şi neacceptate de părţile contractului la momentul încheierii acestuia, instanţa de apel era chemată să valorifice principiile bunei-credinţe şi echităţii în interpretarea şi executarea contractului în temeiul art. 969, art. 970 şi art. 1584 din C. civ. de la 1864.

Or, reclamanţii au susţinut pe tot parcursul procesului, inclusiv prin cererea de apel în cadrul criticilor alocate incidenţei impreviziunii, reaua-credinţă a instituţiei de credit cu care au încheiat contractul, în ce priveşte îndeplinirea obligaţiei de informare cu privire la caracteristicile monedei străine, care le-ar fi creat în mod fals convingerea că au încheiat în mod avantajos convenţia de împrumut.

Prin decizia recurată, instanţa de apel nu a primit criticile reclamanţilor şi a interpretat clauza de risc valutar în sensul că se rezuma la transpunerea principiului nominalismului monetar, potrivit cu care suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia.

Astfel, instanţa de apel, validând eficacitatea clauzei valutare, cât şi apărările pârâtelor formulate prin întâmpinare, în sensul caracterului imprevizibil al supraaprecierii francului elveţian şi al imposibilităţii unei previzionări a amplitudinii aprecierii valorice faţă de leu, deci al respectării principiului bunei-credinţe, a admis o cerere a reclamanţilor prin care se susţinea tocmai contrariul, cu consecinţa incongruenţei soluţiei adoptate.

Cauza cererii de revizuire a contractului, astfel cum a fost concepută de reclamanţi, din perspectiva momentului de la care se impunea adaptarea contractului şi, deci, a împrejurărilor la care se raportează aprecierea acestui moment în cadrul controlului judiciar devolutiv, potrivit voinţei declarate a reclamanţilor, fiind subsumată scopului de stabilizare retroactivă a cursului valutar de la momentul încheierii convenţiei, nu permitea o analiză disociată, neputând conduce la admiterea cererii subsidiare.

Prin urmare, pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul reclamanţilor şi va admite recursul pârâtelor declarat împotriva deciziei civile nr. 1707 A din 28 octombrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, va casa în parte decizia atacată şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru judecarea apelului reclamanţilor, în limitele stabilite prin decizia de casare, potrivit art. 501 C. proc. civ., respectiv doar în legătură cu adaptarea contractului pentru impreviziune, urmând a fi menţinute în rest celelalte dispoziţii ale deciziei recurate şi a se avea în vedere, în rejudecare, şi cererile formulate privind acordarea cheltuielilor de judecată din recurs care, în raport cu soluţia de casare pronunţată, nu pot fi acordate în această etapă procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B., împotriva deciziei civile nr. 1707 A din 28 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Admite recursul declarat de pârâtele D. şi C. S.A. împotriva aceleiaşi decizii.

Casează în parte decizia atacată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru judecarea apelului reclamanţilor.

Menţine în rest celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 aprilie 2023.