Bank loan abusive clauses: scope of appellate review of negotiation evidence and administrative commission justification under CJUE Case C-621/17

Şedinţa publică din data de 16 februarie 2023

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi la data de 18.04.2016, reclamanţii A. şi B. au solicitat instanţei ca, în contradictoriu cu pârâta C., să se constate caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în contractul de credit bancar nr. x/25.04.2008, respectiv clauzele de la pct. 5, 6 şi 9 lit. d), clauze ce se regăsesc şi în Anexa la contractul de credit la pct. 2.10a şi 3.9; să dispună anularea clauzelor abuzive cu consecinţa modificării contractului dintre părţi în sensul înlocuirii clauzei referitoare la dobândă, în sensul că dobânda contractuală este formată din marja fixă - 1,00 pp - iniţial stabilită prin contract plus indicele EURIBOR şi eliminarea clauzei referitoare la comisionul de administrare; să oblige pârâta la emiterea de noi grafice de rambursare în raport cu clauzele ce vor fi eliminate, respectiv, modificate în contract, sub sancţiunea de daune cominatorii în cuantum de 50 de RON/zi de întârziere până la executarea acestei obligaţii; să oblige pârâta la restituirea sumelor plătite de către reclamanţi în mod nedatorat, în baza clauzelor considerate abuzive, ce urmează a fi anulate de instanţă; să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

În drept au fost indicate: Legea nr. 193/2000, Legea nr. 296/2004, O.G. nr. 21/1992, Legea nr. 190/1999, art. 948 pct. 3, art. 964 şi art. 1010 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 675/14.07.2017, Tribunalul Iaşi, secţia a - II - a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A.. A constatat caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la punctele 5, 6 şi 9 lit. d) din contractul de credit nr. x/25.04.2008 încheiat de părţi şi s-a dispus anularea acestora. A obligat pârâta la restituirea către reclamanţi a sumelor de bani încasate în baza clauzelor anulate începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată - 18.04.2016 - la zi. A respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate. A respins cererea reclamanţilor de restituire a onorariului provizoriu achitat în contul expertului contabil.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A. şi B. şi pârâta C. S.A.

Prin decizia nr. 122/2018 din 26 februarie 2018, Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a respins apelul declarat de pârâta C. S.A. împotriva sentinţei nr. 675 din 14 iulie 2017 pronunţate de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal. A admis apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei nr. 675 din 14 iulie 2017 pronunţate de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, hotărâre pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată, a constatat caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la punctele 5, 6 şi 9 lit. d) din contractul de credit nr. x/25.04.2008 încheiat de părţi şi s-a constatat nulitatea acestora, a obligat pârâta la restituirea către reclamanţi a sumelor de bani încasate în baza clauzelor constatate nule, începând cu data de 18 aprilie 2013 până la zi şi a păstrat restul dispoziţiilor din sentinţă, care nu contravin deciziei. A respins cererile apelanţilor-reclamanţi A. şi B. şi intimatei-pârâte C. S.A. privind plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii, au formulat recurs atât reclamanţii A. şi B., cât şi pârâta C. S.A..

Prin decizia nr. 967/2021 din 13.04.2021 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de reclamanţii A. şi B. şi de pârâta C. S.A. împotriva deciziei nr. 122/2018 din 26 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 119 din 14.03.2022 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a fost respins apelul promovat de către reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei nr. 675/2017/CIV din 14 iulie 2016, pronunţate de către Tribunalul Iaşi, secţia II civilă, de contencios administrativ şi fiscal. A fost admis apelul formulat de către pârâta C. S.A. împotriva sentinţei nr. 675/2017/CIV din 14 iulie 2016, pe care a schimbat-o în tot. A respins cererea de chemare în judecată introdusă de către reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A. A obligat reclamanţii-intimaţi A. şi B. să plătească pârâtei-apelante C. S.A. suma de 9.935,51 RON, cheltuieli de judecată.

Prin recursul declarat la data de 2 mai 2022, împotriva deciziei civile nr. 119 din 14.03.2022 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă reclamanţii A. şi B. au invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenţii apreciază decizia atacată ca fiind rezultatul aplicării greşite a dispoziţiilor legale ce guvernează constatarea caracterului abuziv al clauzelor dintr-un contract de credit.

În acest sens se arată că instanţa de apel nu a valorificat poziţia vulnerabilă pe care consumatorul o are în relaţiile cu un profesionist, ignorând intenţia legiuitorului de a ocroti partea slabă a contractului.

Prin decizia nr. 967/2021 din 13.04.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de reclamanţi şi de pârâtă împotriva deciziei nr. 122/2018 din 26 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

În cuprinsul deciziei de casare au fost indicate condiţiile de a căror îndeplinire depinde stabilirea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, şi anume: clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, prin ea să nu se creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi să nu fie respectată cerinţa bunei-credinţe.

Înalta Curte a precizat că instanţa de apel iniţial nu a luat în considerare argumentele pârâtei cu privire la caracterul negociat al clauzelor analizate, sens în care a pus în vedere necesitatea examinării notei de acordare a unui nivel negociat al costurilor şi adresei din 15.04.2008 de aprobare a condiţiilor preferenţiale de cost aferente creditului (anexe).

În rejudecarea cauzei, instanţa de apel a interpretat cele două înscrisuri drept dovadă a complinirii obligaţiei băncii de a purta negocieri cu clientul.

Recurenţii arată că instanţa trebuie să analizeze punctele de vedere ale tuturor părţilor, însă această îndatorire nu poate conduce la soluţionarea cauzei numai în baza unor sustineri neverificate. Cele două documente amintite anterior, deşi există, nu îndeplinesc condiţiile juridice de valabilitate ale unui înscris încredinţat analizei pe calea judecăţii susţinut de următoarele argumente: simpla inserare a termenului, negociat în titlul unui înscris nu atestă automat această caracteristică; lipsa semnăturii reclamanţilor sugerează că aceste documente înglobează numai voinţa emitentei şi lipsesc de validitate actul în ceea ce priveşte data întocmirii, stând deplină dovadă a lipsei actului şi faptului negocierii în procedura prealabilă acordării creditului.

În etapa rejudecării, Curtea de apel a reţinut că la data de 21.09.2010 a intrat în vigoare actul adiţional la contractul de credit (acceptat tacit) prin care s-a stabilit că dobânda variabilă se calculează în funcţie de cotaţia indicelui de referinţă independent Euribor la 6 luni, la care se adaugă 8,76 puncte procentuale marjă pe an.

Însuşi conţinutul actului adiţional infirmă posibilitatea unei acceptări tacite. Astfel, punctul 8 din act, cu referire la modificarea conţinutului clauzelor contractuale, stabileşte că împrumutatul are la dispoziţie un termen de 15 zile de la primirea notificării pentru a comunica opţiunea sa, iar neprimirea unui răspuns nu este considerată acceptare tacită şi contractul rămâne neschimbat.

Recurenţii indică în mod expres faptul că actul adiţional stă probă fără a fi însoţit de dovezi de comunicare către aceştia, în totală contradicţie cu art. 80 din O.U.G. nr. 50/2010, motiv pentru care apreciază că reţinerea argumentului de intrare in vigoare a actului adiţional la contractul de credit se constituie într-o eroare gravă de apreciere asupra probei.

Instanţa a precizat că efectele actului adiţional au încetat odată cu transmiterea unei notificări la data de 22.02.2011, prin care se indică şi noua modalitate de stabilire a dobânzii. În acelaşi paragraf s-a menţionat un al doilea moment în care se presupune că s-au comunicat aceste modificări, mai exact 08.03.2011. Această din urmă comunicare a fost identificată de instanţă la dosarul tribunalului, însă este lipsită de relevanţă dată fiind natura indescifrabilă a însemnărilor, faptul comunicării şi raţionamentul instanţei fiind eronate.

În conţinutul Notificării din data de 22.02.2011 se face menţiunea încetării efectelor Actului adiţional, astfel că, privind la acesta ca la un înscris valabil, se poate trage concluzia inactivării acestuia prin notificarea menţionată şi reîntoarcerea la contractul iniţial. Deşi se arată că vor fi menţinute principiile Ordonanţei nr. 50/2010 în relaţia contractuală se face trimitere - în mod fals- la rata dobânzii şi raportarea directă a acesteia la indicele de referinţă EURIBOR.

Caracterul înşelător al acestei comunicări precum şi atitudinea la fel de înşelătoare a băncii rezultă mai cu seamă din etapa apărărilor în apel-faza iniţială- când C. a prezentat formula DRV ca fiind formată din Euribor 6M+7,76 p.p+1pp, cele 7,76 puncte proccntuale fiind un element de noutate ce, în continuare nu corespunde realităţii de calcul aplicat din 2009 până în prezent. S-a ajuns la situaţia în care indicele EURIBOR fiind sub pragul de 0%, dobânda aplicată creditului în discuţie să fie la nivelul 10-12%, situaţie total imprevizibilă la momentul iniţial, dar şi împovărătoare.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenţii au susţinut că instanţa de apel- în rejudecare- şi-a raliat raţionamentul la comunicarea efectuată în mod incert prin actul datat 22.02.2011 fără a mai trece prin filtrul analizei proprii conţinutul notificării prin raportare la relaţia contractuală dedusă judecăţii şi fără a cerceta valabilitatea comunicărilor poştale prezentate.

Chiar şi în condiţii de valabilă comunicare, recurenţii arată faptul că textul datat 22.02.2011 nu răspunde cerinţelor legale de comunicare în ceea ce priveşte: cuantumul dobânzii, modul de calcul, indicii variabili care influenţează în mod direct procentul de dobândă.

La momentul rejudecării, instanţa s-a folosit de particularităţile unui alt dosar în luarea deciziei recurate, făcând referire la nume de persoane care nu au legătură cu cauza. Or, eventuala valorificare a probelor dintr-un alt dosar impune incontestabil o revenire asupra judecăţii. Instanţa de apel a conchis asupra dobânzii prin aprecierea de a nu fi plătit dobânda cu fluctuaţii semnificative câtă vreme aceasta s-a încadrat între 9,9 si 12,4.

Instanţa de apel a infirmat caracterul abuziv al clauzei privind DRV apreciind că a existat negociere pe această temă, că nu s-a produs dezechilibru între drepturi şi obligaţii, că prezumţia de bună-credinţă a băncii în relaţia cu recurenţii nu a fost afectată, validând cu uşurinţă o dispoziţie contractuală ce a făcut obiectul a numeroase judecăţi, inclusiv la Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, judecăţi care au sancţionat caracterul abuziv al DRV.

În ceea ce priveşte comisionul de administrare lunară- 53,82 euro- acesta reprezintă un cost abuziv prin raportare la valoarea iniţială a creditului, respectiv 0,03 %; lipsa unui minim reper la serviciile oferite în cuantumul acestui comision. În Contract comisionul este menţionat la pct. 9d cu indicarea valorii şi procentului aplicabil, iar în Condiţii generale de creditare-Anexa la Contract comisionul este menţionat la pct. 3.9, fără indicarea unui mod de calcul.

Intimata C. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 22.09.2022, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 24.11.2022 a fost admis în principiu recursul, fiind stabilit termen în sedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea acestuia.

La termenul din data de 16 februarie 2023, în conformitate cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a luat în examinare recursul şi a reţinut următoarele:

Recurenţii au invocat nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Cu referire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenţii au arătat că decizia atacată este rezultatul aplicării greşite a dispoziţiilor legale ce guvernează constatarea caracterului abuziv al clauzelor dintr-un contract de credit.

În acest sens recurenţii arată că, motivul pentru care, în primul ciclu procesual, Înalta Curte a trimis cauza spre rejudecare a avut în vedere faptul că instanţa de apel nu a luat în considerare argumentele pârâtei cu privire la caracterul negociat al clauzelor analizate, sens în care a reţinut necesitatea examinării notei de acordare a unui nivel negociat al costurilor şi adresei din 15.04.2008 de aprobare a condiţiilor preferenţiale de cost aferente creditului.

În rejudecarea cauzei, susţin recurenţii, instanţa de apel a interpretat greşit cele două înscrisuri drept dovadă a complinirii obligaţiei băncii de a purta negocieri cu clientul, deşi instanţa era obligată să analizeze punctele de vedere ale tuturor părţilor şi să constate că acestea nu îndeplinesc condiţiile juridice de valabilitate ale unui înscris încredinţat analizei pe calea judecăţii.

Deşi această critică vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 în ceea ce priveşte verificarea caracterului abuziv al clauzelor cu referire la negocierea acestora, elementele de conţinut au în vedere modul de interpretare a probelor, respectiv a celor două înscrisuri menţionate anterior, motiv pentru care Înalta Curte nu o poate analiza.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în consecinţă instanţa de recurs nu poate analiza aspecte care vizează fondul pricinii, cum este procedura negocierii clauzelor contractuale, întrucât controlul judiciar este limitat la analiza legalităţii deciziei atacate, prin urmare nu vizează şi netemeinicia acesteia ce rezultă din criticile recurenţilor privind modul de interpretare a înscrisurilor existente la dosar, depuse de intimată în vederea dovedirii caracterului negociat al clauzei privind dobânda.

În consecinţă, trimiterile recurenţilor la situaţia rezultată în urma apariţiei O.U.G. nr. 50/2010, care a determinat modificări în raporturile juridice dintre părţi şi care au produs efecte care sunt contestate în prezenta cauză inclusiv în calea de atac a recursului, sunt elemente de care ţin de fondul pricinii şi care nu pot fi analizate în această etapă procesuală.

Înalta Curte nu poate primi nici critica recurenţilor prin care aceştia susţin că cele două înscrisuri nu îndeplinesc condiţiile juridice de valabilitate ale unui înscris încredinţat analizei pe calea judecăţii având în vedere că instanţa nu a fost învestită în cauză cu cercetarea legalităţii acestora.

Criticile prin care recurenţii invocă nelegalitatea deciziei din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate atât timp cât din considerentele deciziei atacate rezultă că instanţa a analizat comunicarea efectuată prin actul datat 22.02.2011 sub aspectul efectelor sale, în limitele în care a fost învestită, deoarece, astfel cum s-a precizat anterior, recurenţii nu au învestit instanţa cu analiza legalităţii actului adiţional propus de intimată în urma apariţiei O.U.G. nr. 50/2010. Prin urmare, instanţa s-a limitat argumentativ la conţinutul învestirii.

Recurenţii au criticat şi faptul că instanţa de apel, în rejudecare, a făcut referire la o persoană care nu are legătură cu cauza şi ca atare, eventuala valorificare a probelor dintr-un alt dosar, atrage casarea deciziei.

Înalta Curte va înlătura această critică având în vedere că eroarea sesizată de recurenţii nu depăşeşte cadrul unei erori materiale, din conţinutul argumentului expus de instanţă rezultând elemente legate în mod cert de prezentul dosar, astfel că instanţa nu a valorificat probe din alt dosar, cum greşit susţin recurenţii.

În ceea ce priveşte criticile prin care se arată că instanţa de apel a infirmat caracterul abuziv al clauzei privind DRV apreciind că a existat negocierea acestei clauze, deşi această dispoziţie contractuală a făcut obiectul a numeroase judecăţi care i-au reţinut caracterul abuziv, se reţin ca nefondate având în vedere că modul de susţinere şi argumentare a demersului judiciar este particular fiecărei cauze.

Înalta Curte va reţine ca nefondate şi criticile prin care recurenţii reiterează caracterul abuziv al clauzei care prevede comisionul de administrare lunară din perspectiva lipsei contraprestaţiei serviciilor, raportat la faptul că prin decizia atacată a fost motivat amplu acest aspect, instanţa de apel făcând trimitere inclusiv la modul de interpretare a acestui tip de clauze în jurisprudenţa CJUE.

Astfel, CJUE prin hotărârea pronunţată în Cauza Kiss (C-621/17), a reţinut că nu există obligativitate din partea creditorului să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau de mai multe clauze contractuale.

Faţă de considerentele reţinute, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 119 din 14 martie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A.

Totodată, reţinând culpa procesuală, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ. va obliga recurenţii să plătească intimatei suma de 3236,76 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 119 din 14 martie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A.

Obligă recurenţii să plătească intimatei suma de 3236,76 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 februarie 2023.