Limits of annulment motion for material error and omission of cassation grounds in declassification of state secrets

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2022

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Cadrul procesual

1.1 Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 02.11.2016, sub numărul x/2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Serviciul Român de Informaţii şi U.M. 0735 Ploieşti, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună: conexarea prezentului dosar la Dosarul nr. x/2013 aflat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti şi să fie obligaţi pârâţii S.R.I. si U.M. 0735 Ploieşti să întreprindă măsurile legale în vederea declasificării/să declasifice o serie de documente şi înregistrări audio-video (solicitate prin cererea nr. x din 09.09.2016) şi să le depună la dosarul nr. x/2013 aflat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti; să prezinte dovezi ale unor fapte (privind comunicarea sau caracterul unor acte) şi înregistrări ale unor discuţii.

De asemenea, a solicitat obligarea S.R.I. şi U.M. 0735 Ploieşti să-i elibereze o autorizaţie de acces la informaţii clasificate cu nivelul de secretizare corespunzător nivelului de secretizare cel mai înalt al înscrisurilor clasificate (informaţii secrete de stat şi informaţii secrete de serviciu) menţionate ca probe în notele de probatoriu (depuse în dosarele nr. x/2013 şi nr. y/2013) şi al înscrisurilor clasificate (informaţii secrete de stat şi informaţii secrete de serviciu) pe care pârâţii S.R.I. şi U.M. 0735 Ploieşti pretind că le-au depus sau urmează să le depună ca probe la structura de securitate a Curţii de Apel Ploieşti în dosarul nr. x/2013; cu cheltuieli de judecată ocazionate de prezenta cauză.

Prin întâmpinare, pârâţii au invocat excepţia lipsei calităţii lor procesuale pasive în ceea ce priveşte cererea de declasificare a adresei Parlamentului României transmisă SRI 279/59/28.05.2001 şi hotărârea CSAT 00127/2010.

1.2 Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa nr. 208 din 24 noiembrie 2017 (din care face parte integrantă, potrivit legii, şi încheierea de dezbateri din 10 noiembrie 2017), Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive şi cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Serviciul Român de Informaţii şi U.M. 0735 Ploieşti (denumită şi Direcţia Judeţeană de Informaţii Prahova), ca neîntemeiate.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesual pasive invocată de pârâte prin referire la cererea de declasificare a adresei Parlamentului României transmisă SRI 279/59/28.05.2001 şi la hotărârea CSAT 00127/2010, instanţa nu a primit-o ca excepţie, întrucât a constatat că împrejurările invocate constituie aspecte care ţin de analiza pe fond a cauzei.

1.3 Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei nr. 208 din 24 noiembrie 2017 şi a încheierii de dezbateri din 10 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs reclamantul A..

De asemenea, reclamantul a formulat un recurs "împotriva soluţiei de respingere a sesizării Curţii Constituţionale" cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 519 din C. proc. civ. în ceea ce priveşte sintagma "învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă".

În motivarea acestui din urmă recurs, recurentul reclamant a susţinut că la termenul de judecată din 10.11.2017 a solicitat primei instanţe să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea unor chestiuni de drept cu problema de drept referitoare la "stabilirea modalităţii de susţinere în faţa instanţei a aspectelor cuprinse în înscrisuri clasificate în cadrul proceselor unde se solicită declasificarea respectivelor înscrisuri" şi să suspende dezbaterile până la pronunţarea deciziei prevăzute de art. 521 alin. (1) din C. proc. civ.

Totodată, faţă de condiţia de admisibilitate referitoare la învestirea completului de judecată al Curţii de Apel Ploieşti cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, ar fi solicitat să se admită şi sesizarea Curţii Constituţionale a României cu privire la neconstituţionalitatea sintagmei "învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă" din cuprinsul prevederilor art. 519 din C. proc. civ.

A precizat că aceste cereri nu au fost luate în discuţie/au fost respinse în mod neîntemeiat prin hotărârea din 24.11.2017, deşi excepţia de neconstituţionalitate îndeplinea toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

1.4 Soluţia Înaltei Curţi asupra recursului

Prin decizia nr. 1843 din 24 martie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia contencios administrativ şi fiscal, au fost respinse recursurile formulate de reclamantul A. împotriva încheierii din 10 noiembrie 2017 şi sentinţei nr. 208 din 24 noiembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

2. Contestaţia în anulare

Împotriva deciziei nr. 1843 din 24 martie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia contencios administrativ şi fiscal, recurentul-reclamant a formulat contestaţie în anulare.

2.1 Motivele contestaţiei în anulare

Prin cererea formulată s-a solicitat de către contestator anularea deciziei atacate şi, în rejudecare, admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată primei instanţe.

În primul rând, contestatorul a susţinut că decizia civilă nr. 1843 din 24.03.2021 pronunţată în dosarul nr. x/2016 de instanta de recurs (Completul de judecată nr. 2 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal) este nelegală întrucât hotărârea dată în recurs a fost pronuntată de o instantă necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instantei si, desi se invocase exceptia corespunzătoare, instanta de recurs a omis să se pronunte asupra acesteia (motiv de contestaţie în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ.)

Astfel, avându-se în vedere dispoziţiile legale în materie (normele referitoare la alcătuirea instanţei), precum şi jurisprudenţa C.E.D.O., instanţa de recurs (Completul de judecată nr. 2 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal) ar fi trebuit alcătuită prin tragerea la sorţi a membrilor acesteia. Concret, membrii Completului de judecată nr. 2 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal au fost desemnaţi să facă parte din acest complet fără a fi traşi la sorţi.

Totodată, dosarul nr. x/2016 (recursurile formulate de reclamant în cadrul acestuia) a fost încredinţat direct către Completul de judecată nr. 2 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, fără repartizare aleatorie.

În al doilea rând, contestatorul a susţinut că decizia civilă nr. 1843 din 24.03.2021 pronunţată în dosarul nr. x/2016 de instanţa de recurs este nelegală, întrucât dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale (motiv de contestaţie în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.)

Astfel, prima eroare materială săvârsită de instanta de recurs constă în confuzia asupra momentului la care a fost formulată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu privire la neconstituţionalitatea sintagmei "învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă" din cuprinsul prevederilor art. 519 din C. proc. civ., care a fost formulată în cadrul unui termen de judecată, motiv pentru care se impunea analizarea acesteia.

A doua eroare materială săvârşită de instanta de recurs constă în faptul că a susţinut că înscrisurile a căror declasificare a solicitat-o reclamantul în prezenta cauză ar fi fost clasificate în mod corect, când în realitate respectivele înscrisuri nu au fost clasificate în mod legal şi ascund ilegalităţi. Instanţa de recurs a reţinut, fără a le vedea şi studia, că înscrisurile a căror declasificare a solicitat-o în prezenta cauză ar fi clasificate în mod corect. Or, simpla verificare a înscrisurilor în discuţie în prezenta cauză dovedeşte că acestea nu au fost clasificate în mod legal, eroarea materială săvârsită de instanta de recurs fiind evidentă.

A treia eroare materială constă în confuzia pe care o face instanţa de recurs în ceea ce priveşte eliberarea unei autorizaţii de acces la informaţii clasificate, contestatorul invocând dispoziţiile art. 28 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 182/2002 şi art. 36 din Standardele naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România aprobate prin H.G. nr. 585/2002.

În fine, a patra eroare materială săvârsită de instanta de recurs constă în neconcordanţa pe care o reţine referitor la dispoziţiile legale în ceea ce priveşte clasificarea şi declasificarea înscrisurilor. Astfel, acţiunea reclamantului a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 182 din 12.04.2002, coroborat cu cele ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

În al treilea rând, decizia civilă nr. 1843 din 24.03.2021 pronuntată în dosarul nr. x/2016 de instanta de recurs este nelegală, în opinia contestatorului, întrucât instanţa de recurs, respingând recursul, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen (motiv de contestaţie în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.).

Hotărârea este nelegală întrucât instanta de recurs, respingând recursul, nu s-a pronunţat asupra motivelor de casare invocate de reclamant în recursul formulat împotriva încheierii de sedintă/Deciziei pronuntate la data de 24.11.2017 în dosarul nr. x/2016, neexistând nicio motivare concretă, susţinerile instanţei de recurs fiind străine de natura cauzei.

Astfel, decizia civilă nr. 1843 din 24.03.2021 pronuntată în dosarul nr. x/2016 de instanta de recurs este nelegală întrucât instanta de recurs respingând recursul, nu s-a pronuntat asupra pretinsei competente a Directiei juridice a S.R.I./Oficiului Juridic al S.R.I./U.M. 0198 Bucuresti de a reprezenta pârâtii S.R.I. si U.M. 0735 Ploieşti în dosarul nr. x/2016.

Decizia civilă nr. 1843 din 24.03.2021 pronunţată în Dosarul nr. x/2016 de instanta de recurs este nelegală întrucât instanta de recurs, respingând recursul, nu_s-a_pronuntat asupra motivelor de casare în ceea ce priveste declasificarea documentelor clasificate care fac obiectul litigiului, cât si în ceea ce priveşte prevederile art. 20 din Legea nr. 182 din 12.04.2002 referitor la protecţia informaţiilor clasificate, pretinzând - în mod eronat - că în Dosarul nr. x/2016 nu sunt îndeplinite conditiile prevăzute de art. 20 din Legea nr. 182 din 12.04.2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, instanta neanalizând, în concret, motivele invocate de reclamant.

Hotărârea este nelegală întrucât instanţa de recurs, respingând recursul, nu s-a pronunţat în ceea ce priveşte motivele de casare în ceea ce priveşte nelegalitatea clasificării înscrisurilor care fac obiectul dosarului nr. x/2016

Instanţa de recurs recunoaşte că nu a cercetat şi nu a analizat în mod corect obiectul unuia dintre recursurile din dosarul nr. x/2016 recurentului-reclamant privind clasificarea nelegală de către pârâţii-intimaţi S.R.I. şi U.M. 0735 Ploieşti a documentelor încadrate în categoria informaţiilor clasificate secrete de stat şi secrete de serviciu care fac obiectul capătului de cerere (ii), devenit ulterior (i), din cererea de chemare în judecată din dosarul nr. x/2016.

Pentru solutionarea legală a Dosarului nr. x/2016 instanta de recurs ar fi trebuit să aibă acces/să solicite să vadă si să cerceteze respectivele documentele clasificate secrete de stat şi secrete de serviciu si înregistrări audio-video întrucât fac obiectul capătul de cerere (ii), devenit ulterior (i), din cererea de chemare în judecată din Dosarul nr. x/2016. Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 182 din 12.04.2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, Standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România aprobate prin H.G. nr. 585/2002 şi H.G. nr. 781 din 25.07.2002 privind protecţia informaţiilor secrete de serviciu, înscrisurile/documentele şi înregistrările audio video se clasifică în functie de continutul lor.

Or, asa cum a arătat în recurs, cu toate că reclamantul nu mai deţine funcţia, decizia civilă nr. 1843/2021 este nelegală, întrucât instanta de recurs, respingând recursul, nu s-a pronuntat asupra faptului că instanţa de fond pretinde că "nu a luat în discuţie"/a respins în mod nelegal atât solicitatea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru dezlegarea chestiunii de drept privind modalitatea de susţinere în faţa instanţei a aspectelor cuprinse în înscrisuri clasificate în prezentului proces unde se solicită declasificarea unor înscrisuri clasificate, cât şi autorizaţie de acces la informatii clasificate sau certificat de securitate - acesta având cunostintă despre continutul unora dintre înscrisurile/documentele clasificate şi înregistrările audio video clasificate a căror declasificare a solicitat-o/o solicită în Dosarul nr. x/2016 - iar simplul fapt că nu poate fi audiat în sedintă secretă (pentru a-şi putea prezenta susţinerile privind conţinutul unora dintre înscrisurile documentele clasificate si înregistrările audio-video clasificate a căror declasificare a solicitat-o/o solicită în Dosarul nr. x/2016 în condiţii de legalitate, argumentat si complet) îl împiedică să-şi susţină în mod adecvat cauza şi îi produce vătămări grave ale drepturilor procesuale (ca urmare a faptului că deşi cunoaşte conţinutul unora dintre înscrisurile documentele clasificate şi înregistrările audio-video clasificate a căror declasificare a solicitat-o/o solicită în dosar, nu poate să precizeze nimic în faţa instanţei - în şedinţă publică sau în camera de consiliu care nu îndeplineşte condiţiile stabilite de prevederile legale în ceea ce priveşte transmiterea/abordarea aspectelor din cuprinsul unor informatii/înscrisuri clasificate şi înregistrări audio-video clasificate - întrucât ar încălca dispoziţiile legale din domeniul protecţiei informaţiilor clasificate).

Instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra faptului că prima instanţă a aplicat gresit normele de drept material în ceea ce priveşte solicitarea acestuia de obligare a SRI si UM 0735 Ploieşti să-i elibereze autorizatie de acces ORNISS.

În opinia contestatorului, instanta nu s-a pronunţat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză (motiv de contestatie în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ.), acesta făcând trimitere la dispoziţiile art. 425 C. proc. civ.

În concluzie, contestatorul a susţinut că instanţa nu s-a pronunţat asupra recursurilor declarate de reclamant în cauză, neexistând nicio motivare concretă a respingerii acestora, susţinerile instanţei fiind străine de natura cauzei.

În drept, contestaţia în anulare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 1, 2, 3, 4 C. proc. civ.

2.2 Apărările intimatei

Prin întâmpinarea formulată, intimatul a invocat inadmisibilitatea contestatiei în anulare, pe motiv că instanţa nu a omis să analizeze un motiv de casare, contestatorul făcând trimitere la neanalizarea unui simplu argument invocat de acesta.

În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei privind existenţa unei erori materiale, în sensul dispoziţiilor ce reglementează cazul respectiv de contestaţie în anulare, intimatul a arătat că aceasta trebuie să fie esenţială pentru adoptarea soluţiei, neputându-se îndrepta greseli de judecată.

În fine, a susţinut că trebuie făcută diferenţa între omisiunea pronunţării şi respingerea unei cereri cu o motivare ce nu satisface partea, în cauză nefiind incidente niciunul dintre motivele de contestaţie în anulare invocate de contestator.

În concluzie, a solicitat respingerea contestaţiei în anulare şi menţinerea ca temeinică şi legală a deciziei atacate, apreciind că aceasta cuprinde argumentele pe care se sprijină, iar instanţa de control judiciar a răspuns la toate motivele invocate prin cererea de recurs.

2.3 Procedura de soluţionare a contestaţiei în anulare

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a contestaţiei în anulare şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de 503-508 C. proc. civ., coroborat cu art. 194-200 şi art. 201 alin. (1), (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

Prin rezoluţia din data de 29 iunie 2022, s-a fixat termen de judecată la data de 27 octombrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra contestaţiei în anulare

Înalta Curte analizând contestaţia în anulare, în raport cu motivele invocate, cu apărările formulate şi cu dispoziţiile legale aplicabile, o va respinge pentru considerentele în continuare arătate.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare şi nesuspensivă de executare, îndreptată împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive date cu încălcarea anumitor norme de procedură, sau greşite din cauza unor inadvertenţe de ordin formal.

Aceasta poate fi exercitată numai în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de art. 503 din C. proc. civ.

În primul rând, Înalta Curte constată că, strict formal, prezenta contestaţie în anulare nu este inadmisibilă, întrucât motivul invocat este prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 1, 2, 3, 4 din C. proc. civ., astfel că va respinge excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare invocată de intimatul-pârât prin întâmpinare.

În continuare, Înalta Curte constată că argumentele invocate de contestator din perspectiva prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 1, 2, 3, 4 din C. proc. civ. sunt nefondate.

Astfel, în ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 1 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că potrivit acestui text de lege: "Hotărârile instanţelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs, precum şi hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate prin formularea contestaţiei dacă: (1) Hotărârea a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei şi, deşi se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa a omis să se pronunţe asupra acesteia."

Din conţinutul normativ al sus indicatului text de lege rezultă că, pentru reţinerea incidenţei unui astfel de motiv de contestaţie în anulare, este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: hotărârea să fi fost pronunţată fie de o instanţă necompetentă absolut, fie cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei; excepţia necompetenţei absolute a instanţei de judecată sau excepţia nelegalei alcătuiri a instanţei de recurs să fi fost invocată de părţi în faţa instanţei de recurs; instanţa de recurs să fi omis să se pronunţe asupra acesteia.

În doctrina de specialitate şi în jurisprudenţă s-a apreciat constant că prima teză vizează încălcarea normelor de ordine publică privitoare la competenţă, respectiv încălcarea competenţei generale, când procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti; încălcarea competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad; încălcarea competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.

Totodată, cea de-a doua teză se referă la nerespectarea normelor imperative referitoare la alcătuirea instanţei, şi anume, cele privind compunerea completului de judecată cu numărul de judecători cerut de lege, în acest complet să nu intre judecători incompatibili sau faţă de care a fost admisă cererea de abţinere sau recuzare, participarea celorlalte organe şi persoane atunci când aceasta este obligatorie conform legii.

Înalta Curte aminteşte că potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, "În materie penală, completele de judecată se compun după cum urmează: a) în cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de judecată este format din 3 judecători". Totodată, potrivit art. 31 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, "În celelalte materii, completele de judecată se compun din 3 judecători ai aceleiaşi secţii". Prin urmare, rezultă că legiuitorul nu a impus o anumită modalitate prin mijlocirea căreia să se stabilească compunerea completurilor de 3 judecători nici în materie penală, nici extrapenală.

Conform art. 51 alin. (1) din acelaşi act normativ "Colegiile de conducere stabilesc compunerea completelor de judecată la începutul anului, urmărind asigurarea continuităţii completului. Schimbarea membrilor completelor se face în mod excepţional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti."

Astfel, potrivit legii de organizare judiciară, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost abilitat explicit de parlament să aprobe regulamentul de organizare şi funcţionare administrativă a instanţei supreme şi să exercite atribuţiile prevăzute în acest act normativ cu caracter administrativ, iar parlamentul a conferit colegiilor de conducere atribuţia de a stabili compunerea completurilor de judecată, cu respectarea cerinţei asigurării continuităţii acestora şi, implicit, a garantării dreptului la un proces echitabil, completul de judecată care a soluţionat în stadiul procesual al recursului prezenta cauză fiind alcătuit cu respectarea acestor dispoziţii legale.

Legea nr. 304/2004 prevede la art. 53 că "(1) Repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat; (2) Cauzele repartizate unui complet de judecată nu pot fi trecute altui complet decât în condiţiile prevăzute de lege; (...)"

Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti (ROIIJ), aprobat prin Hotărârea nr. 2375/2015 a Consiliului Superior al Magistraturii stabileşte la art. 101 următoarele: "(1) Repartizarea cauzelor se va efectua în sistem informatic prin programul ECRIS. (2) În cazul în care repartizarea în sistem informatic nu se poate aplica din motive obiective, repartizarea cauzelor se efectuează prin metoda sistemului ciclic. (3) Repartizarea aleatorie în sistem informatic se realizează o singură dată, urmând ca în situaţiile în care pe parcursul desfăşurării procesului apar incidente procedurale să se recurgă la regulile stabilite în prezentul regulament. (4) Cererile referitoare la un dosar repartizat aleatoriu se judecă de acelaşi complet dacă prin lege nu se prevede altfel.(...)"

Înalta Curte constată că la dosarul de recurs se află Rezoluţia din data de 26 februarie 2016 privind repartizarea dosarului, potrivit căreia dosarul nr. x/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal, primit şi înregistrat pe rolul acestei instanţe la data de 26 februarie 2017, a fost repartizat aleatoriu, în stadiul procesual al recursului, completului de judecată nr. 2 (Completul de filtru nr. 2), în conformitate cu dispoziţiile art. XVII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., astfel că afirmaţia contestatorului privind "încredinţarea directă" a dosarului către Completul de judecată nr. 2 al secţiei de contencios administrativ şi fiscal este lipsită de suport, de altfel contestatorul nemotivând susţinerea sa şi nefăcând trimitere la nicio probă cu privire la acest aspect.

Din argumentele expuse de contestator, care invocă faptul că membrii completului de judecată nr. 2, în stadiul procesual al recursului, nu au fost traşi la sorţi, precum şi faptul că dosarul a fost încredinţat direct acestui complet, fără repartizare aleatorie, din actele dosarului prin raportare la dispoziţiile legale şi la aspectele teoretice expuse anterior, rezultă că acesta nu invocă nici necompetenţa absolută a Înaltei Curţi în soluţionarea recursului său şi nici o nelegală alcătuire a instanţei de recurs, în condiţiile reglementate de prevederile art. 503 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Nici incidenţa motivului de contestaţie în anulare întemeiat pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. nu poate fi reţinută în cauză.

Potrivit acestor dispoziţii "(2) Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când: (...) 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale."

Astfel, în doctrina relevantă procesual civilă, sintagma "greşeală materială" a fost analizată prin opoziţie cu greşeala de judecată, subliniindu-se că vizează erori cu caracter formal, procedural, sau situaţii în care se confundă ori se omit date materiale importante ale cauzei, nefiind permisă reexaminarea fondului prin prisma reaprecierii probelor administrate.

"Erorile materiale", în sensul art. 503 din C. proc. civ., sunt, aşadar, erori evidente cu privire la aspecte esenţiale de ordin formal ori procedural, constând în confundarea unor elemente importante sau date materiale, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului şi care au determinat soluţia pronunţată, iar nu într-o pretinsă greşeală de judecată, respectiv în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale.

De aceea, argumentele expuse de contestator, prin care afirmă că instanţa de recurs a săvârşit mai multe erori materiale cu prilejul soluţionării recursului, invocând confuzia asupra momentului la care a fost formulată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu privire la neconstituţionalitatea sintagmei "învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă" din cuprinsul prevederilor art. 519 din C. proc. civ., reţinerea instanţei în sensul că înscrisurile a căror declasificare a solicitat-o reclamantul în prezenta cauză ar fi fost clasificate în mod corect, când în realitate respectivele înscrisuri nu au fost clasificate în mod legal şi ascund ilegalităţi, confuzia pe care o face instanţa de recurs în ceea ce priveşte eliberarea unei autorizaţii de acces la informaţii clasificate ori neconcordanţa pe care o reţine referitor la dispoziţiile legale în ceea ce priveşte clasificarea şi declasificarea înscrisurilor, nu pot constitui temei pentru retractarea deciziei civile în discuţie întrucât acestea tind să demonstreze netemeinicia raţionamentului logico-juridic al instanţei de recurs, iar nu existenţa unor erori materiale în înţelesul dispoziţiilor legale în discuţie.

Criticile contestatorului nu atrag nici ipoteza reglementată de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Înalta Curte aminteşte că potrivit dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., "hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când (...) instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen; (...)".

Acest articol are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de casare invocate de recurent, iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt întotdeauna subsumate motivului de casare pe care se sprijină.

Atât în literatura de specialitate, cât şi în practica judiciară, se face constant deosebire între motivele de casare şi argumentele ce pot fi invocate în sprijinul acestor motive.

Ca urmare, instanţa de recurs este în drept să grupeze argumentele folosite de recurent în dezvoltarea motivelor de casare, pentru a răspunde printr-un considerent comun, fiind suficient ca instanţa să arate considerentele pentru care a găsit că motivul este neîntemeiat, chiar dacă nu a răspuns la toate argumentele recurentului.

Analizând în continuare susţinerile contestatorului, constată Înalta Curte că, în argumentarea contestaţiei în anulare, contestatorul face referire la o serie de aspecte ce ţin de fondul cauzei, în condiţiile în care, în cadrul contestaţiei în anulare nu se analizează temeinicia soluţiei cu privire la drepturile subiective deduse judecăţii, ci se verifică incidenţa unuia dintre motivele strict şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 503 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că, în realitate, contestatorul nu este de acord cu soluţia pe fondul litigiului, păstrată de instanţa de recurs, prin respingerea căii de atac promovată de acesta în prezenta cauză, iar prin contestaţia de faţă contestatorul tinde la o nouă apreciere cu privire la fondul cauzei.

Modalitatea în care instanţa de recurs a evaluat probatoriul administrat în cauză nu poate fi analizată pe calea contestaţiei în anulare, dat fiind caracterul acesteia, de cale de atac de retractare, instanţa învestită cu soluţionarea sa neexercitând un control de legalitate asupra deciziei atacate şi necenzurând modul în care instanţa de recurs a răspuns fiecărui motiv de casare. Modalitatea în care instanţa de judecată reţine situaţia de fapt şi interpretează înscrisurile administrate la dosarul cauzei, interpretează dispoziţiile legale incidente in cauza dedusă judecăţii sau le coroborează cu eventualele alte dispoziţii legale incidente nu poate constitui motiv de formulare a unei contestaţii in anulare.

Contestaţia în anulare nu reprezintă un mijloc procedural pus la dispoziţia părţilor pentru a ataca hotărârea judecătorească devenita anterior definitiva în calea de atac. Aşadar, contestaţia în anulare nu reprezintă un recurs la recurs, ea neputând avea caracterului unui "apel sau recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative prevăzute la articolul 503 C. proc. civ.

O contestaţie în anulare nu poate fi admisă pentru motivul că instanţa a cărei hotărâre este atacată a apreciat greşit probele sau a aplicat greşit legea, în absenţa unui "defect fundamental", această cale extraordinară de atac fiind posibil a fi exercitată doar in ipotezele expres şi limitativ prevăzute de textul de lege anterior menţionat.

Judecătorul apreciază cauza în mod liber, potrivit convingerii sale, iar raţionamentul instanţei nu poate fi contestat sub nicio formă prin intermediul căii extraordinare de atac.

Pronunţându-se în cauza Mitrea vs. Romania, 26105/03, la 29 iulie 2008, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat că o cale extraordinară de atac, fie ea şi introdusă de una din părţile procesului, nu poate fi admisă pentru simplul motiv ca instanţa a cărei hotărâre este atacată a apreciat greşit probele sau a aplicat greşit legea, în absenţa unui "defect fundamental" care poate conduce la arbitrariu.

Curtea a reamintit că principiul securitatii raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, conform căruia nicio parte nu este îndreptăţită să solicite o revizuire a unei hotarari definitive si irevocabile, obligatorii, si, mai ales, nu în scopul de a obţine o rejudecare si o noua analiza a cauzei. Puterea de control a instantelor ierarhic superioare trebuie exercitată pentru a corecta erorile justitiei, iar nu pentru a se efectua o noua analiza a cauzei. Calea de atac nu trebuie să constituie un apel deghizat, iar posibilitatea de a exista doua opinii diferite asupra obiectului cauzei nu constituie un temei pentru reexaminare. O exceptie de la aceasta regula se admite numai atunci cand este justificata de circumstante riguroase si de substanta (cauza Ryabikh c. Rusiei).

Or, prin argumentele invocate, se reiau criticile formulate în calea de atac a recursului, contestatorul însuşi susţinând că argumentele sale din recurs ar fi trebuit să fie interpretate doar în sensul dat de acesta dispoziţiilor legale incidente, iar respingerea unei cereri formulate de acesta echivalează cu o nepronunţare a instanţei de recurs, demersul judiciar de faţă fiind construit ca o rejudecare a unei hotărâri intrate în puterea lucrului judecat.

Din examinarea deciziei recurate, rezultă că instanţa de recurs s-a pronuntat motivat asupra competentei Directiei juridice a S.R.I./Oficiului Juridic al S.RI./U.M. 0198 Bucuresti de a reprezenta pârâtii S.R.I. si U.M. 0735 Ploieşti în Dosarul nr. x/2016, asupra susţinerilor recurentului cu privire la soluţia de respingere a sesizării Curţii Constituţionale" cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 519 din C. proc. civ. în ceea ce priveşte sintagma "învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă" şi a celor privind solicitarea adresată primei instanţe, la termenul de judecată din 10.11.2017, de a sesiza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea unor chestiuni de drept cu problema de drept referitoare la "stabilirea modalităţii de susţinere în faţa instanţei a aspectelor cuprinse în înscrisuri clasificate în cadrul proceselor unde se solicită declasificarea respectivelor înscrisuri".

Totodată, instanţa de control judiciar s-a pronunţat asupra motivelor de recurs în ceea ce priveşte declasificarea documentelor clasificate care fac obiectul litigiului, prevederile art. 20 din Legea nr. 182 din 12.04.2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, pretinsa nelegalitate a clasificării înscrisurilor care fac obiectul dosarului nr. x/2016, argumentele recurentului-reclamant privind clasificarea nelegală de către pârâţii-intimaţi S.R.I. şi U.M. 0735 Ploieşti a documentelor încadrate în categoria informaţiilor clasificate secrete de stat şi secrete de serviciu, aplicarea gresită a normelor de drept material în ceea ce priveşte solicitarea acestuia de obligare a SRI si UM 0735 Ploieşti să-i elibereze reclamantului autorizatie de acces ORNISS, din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., astfel cum au fost invocate de recurentul-reclamant.

Aşa fiind, Înalte Curte reţine că aspectele invocate de contestator nu fundamentează, în sensul dispoziţiilor citate ale art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., omisiunea instanţei de recurs de a analiza vreunul dintre motivele de casare, întrucât, din analiza lucrărilor dosarului de recurs, se observă că instanţa de control judiciar, pronunţând decizia ce formează obiectul contestaţiei în anulare, a răspuns motivelor de casare invocate de recurentul-reclamant.

Instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor, acestea pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, astfel că nu se poate reţine incidenţa motivului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., care se referă la omisiunea instanţei de a cerceta vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent, iar nu la argumentele aduse de acesta în susţinerea motivelor de casare, astfel cum s-a reţinut anterior.

Analizând hotărârea atacată, prin prisma prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., invocate, de asemenea, de contestator, Înalta Curte constată că nu este incidentă ipoteza prevăzută de acest text legal, întrucât nu se poate identifica o omisiune a instanţei de recurs de a se pronunţa asupra vreunuia dintre recursurile declarate în cauză.

Astfel, se constată că, prin Decizia nr. 1843/2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a dispus respingerea recursurilor promovat de reclamantul A., ca nefondate, iar pentru a fi incident motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., trebuie ca din dispozitivul deciziei date de instanţa de recurs să lipsească soluţia dată căilor de atac formulate în cauză.

O astfel de ipoteză nu se regăseşte, însă, în cauza supusă judecăţii, întrucât instanţa de recurs s-a pronunţat asupra recursurile formulate de recurentul - reclamant, cealaltă parte implicată în proces nedeclarând recurs, soluţia dată cu privire la cererile de recurs formulate de reclamant (împotriva soluţiei de respingere a sesizării Curţii Constituţionale" cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 519 din C. proc. civ. în ceea ce priveşte sintagma "învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă", împotriva sentinţei pronunţate pe fondul litigiului), de respingere a recursurilor, fiind menţionată în dispozitivul deciziei instanţei de recurs.

Prin urmare, în lipsa unor motive de natură să justifice redeschiderea procesului judecat definitiv, care să se circumscrie cazurilor expres reglementate de lege, prezenta contestaţie în anulare nu poate fi admisă

Faţă de cele anterior arătate, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile contestatorului sunt nefondate şi nu pot fi primite, contestaţia în anulare urmând a fi respinsă.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 508 din C. proc. civ., va respinge contestaţia în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare invocată de intimatul Serviciul Român de Informaţii prin UM 0198 Bucureşti – Oficiul juridic.

Respinge contestaţia în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 1843 din 24 martie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia contencios administrativ şi fiscal pronunţată în dosarul nr. x/2016, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 10 noiembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.