Judges' salary reclassification claim against Ministry of Justice classified as administrative matter and transferred to Piteşti Court of Appeal

Şedinţa publică din data de 28 martie 2023

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul la Tribunalul Dâmboviţa –Secţia I Civilă la data de 22.09.2021 sub nr. x/2021, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R. şi S. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Braşov, Tribunalul Bucureşti şi Tribunalul Ilfov au solicitat să se dispună:

- reîncadrarea, recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi obligarea la emiterea ordinelor de salarizare şi a celorlalte drepturi aferente raportat un coeficient de multiplicare de 19,00, începând cu data de 20.09.2018 şi în continuare;

- obligarea pârâţilor la plata pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care sunt îndreptăţiti prin valorificarea unui coeficient de multiplicare de 19,00 şi venitul efectiv plătit, începând cu data de 20.09.2018 şi în continuare, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

În motivare au arătat că sunt judecători care în prezent îşi desfăşoară activitatea la Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, conform tabelului alăturat acţiunii.

Tribunalul Ilfov a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei material procesuale a Tribunalului Dâmboviţa, secţia civilă, având în vedere că solicitările reclamanţilor nu pot fi grefate pe un raport specific de dreptul muncii, în realitate reclamanţii criticând ordinele de salarizare emise ceea ce atrage competenţa material procesuală a instanţei de contencios administrativ; excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Dâmboviţa, raportat la dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 având în vedere necesitatea sesizării instanţei de la locul domiciliului fiecărui reclamant; excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Tribunalului Ilfov solicitările, reclamanţilor neputând fi considerate grefate pe un raport juridic specific între reclamanţi şi Tribunalul Ilfov; excepţia inadmisibilităţii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile obligatorii, având în vedere că nu s-a urmat procedura prealabilă obligatorie prevăzută de Legea nr. 284/2010 şi Legea nr. 153/2017.

Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare, în cadrul căreia, având în vedere obiectul principal al pretenţiilor constând în obligarea la reîncadrare, recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente şi emiterea ordinelor de salarizare, a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Dâmboviţa de a soluţiona cauza.

Astfel, ţinând cont că reclamanţii îşi exprimă nemulţumirea faţă de drepturile salariate stabilite după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010, invocăm dispoziţiile art. 7, CAP. VIII din Anexa VI la Legea-cadru 284/2010 potrivit cărora, "(l)Personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariate, poate face contestaţie, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori, după caz, la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile. (2) împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru hotărârile Colegiului de conducere al înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sau, după caz, a Curţii de Apel Bucureşti, pentru celelalte hotărâri...".

De asemenea, potrivit art. 7 alin. (1), CAP VIII din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, "Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariate, poate face contestaţie, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariate, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecţiei Judiciare, Institutului Naţional al Magistraturii şi Şcolii Naţionale de Grefieri, Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituţii din sistem care au stabilit drepturile salariate, după caz. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti".

Această competenţă specială este reţinută şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cuprinsul Deciziei nr. 9/2017 privind examinarea recursului în interesul legii, aceasta reţinând la pct. 35-37 din decizie, cu referire expresă la familia ocupaţională de funcţii bugetare "justiţie", că "... în această situaţie, legea instituie o procedură specială în faţa ordonatorului de credite, urmată de o procedură judiciară în contencios administrativ."

Prin prezenta acţiune, reclamanţii critică în mod expres ordinele de salarizare, susţinând că "ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, drepturile salariate ale subsemnaţilor nu au fost corect calculate, ordinele emise de Ministrul Justiţiei..ţ neavând în vedere coeficientul de multiplicare 19,00."

Prin urmare, consideră ca fiind evident că demersul judiciar îmbracă forma unei acţiuni în contencios administrativ şi pe cale de consecinţă, solicită admiterea excepţiei necompetenţei materiale a tribunalului şi trimiterea cauzei, spre competentă soluţionare la Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Având în vedere că reclamanţii sunt judecători în cadrul Curţii de Apel Bucureşti, a solicitat a se avea în vedere dispoziţiile art. 127 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora "în cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competenţa instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii."

Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

Hotărârea Tribunalului Dâmboviţa – secţia I Civilă - Complet specializat în soluţionarea litigiilor de muncă şi asigurări sociale.

Prin sentinţa nr. 250 din 26 ianuarie 2022, Tribunalul Dâmboviţa – secţia I Civilă - Complet specializat în soluţionarea litigiilor de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul Dâmboviţa a reţinut, în esenţă că reclamanţii solicită prin prezenta cerere obligarea Ministerului Justiţiei la emiterea ordinelor de salarizare cu reîncadrarea lor şi recalcularea indemnizaţiei de încadrare raportat la un coeficient de multiplicare de 19.00 şi obligarea pârâţilor la plata drepturilor salariale derivate din reîncadrare, astfel că, în cauză, capătul de cerere principal este cel referitor la emiterea ordinului de salarizare, de care, conform dispoziţiilor art. 35 alin. (4) C. proc. civ., depinde soluţionarea celorlalte.

Prin urmare, competentă pentru soluţionarea întregii cereri este instanţa competentă potrivit legii pentru soluţionarea primului capăt de cerere, capătul principal de a cărui soluţionare depind şi celelalte.

Astfel, având în vedere dispoziţiile art. 10 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) lit. f) şi alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în cauză contestându-se refuzul de emitere a unui act administrativ de către o autoritate publică centrală, competenţa materială de soluţionare a cererii în primă instanţă aparţine secţiei de contencios administrativ a curţii de apel.

Totodată, având în vedere dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi (2) din Capitolul VIII al Anexei 5 la Legea nr. 153/2017, cererea de faţă reprezintă o plângere formulată conform art. 7 alin. (2) din Capitolul VIII al Anexei 5 la Legea nr. 153/2017.

Ori, potrivit dispoziţiilor exprese ale acestui text de lege competenţa în soluţionarea acestei cauze aparţine Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, aceste dispoziţii având caracter special şi derogatoriu de la dispoziţiile art. 127 C. proc. civ.

A reţinut Tribunalul Dâmboviţa că, deşi s-ar aprecia că această insstanţă ar fi competentă teritorial, nu are competenţa materială să soluţioneze o astfel de cauză, instanţa eventual competentă fiind tot o curte de apel. Cum reclamanţii nu indică în cuprinsul cererii o astfel de instanţă, se apreciază că tribunalul nu poate face o astfel de alegere.

Astfel, Tribunalul Dâmboviţa – secţia I Civilă - Complet specializat în soluţionarea litigiilor de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti –Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti –Secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal.

Prin sentinţa civilă nr. 1155/2022 din 7 iunie 2022, Curtea de Apel Bucureşti –Secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal a admis la rându-i excepţia necompetenţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Piteşti – secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut, în esenţă că, reclamanţii sunt judecători la Curtea de Apel Bucureşti şi solicită prin prezenta cerere obligarea Ministerului Justiţiei la emiterea ordinelor de salarizare cu reîncadrarea lor şi recalcularea indemnizaţiei de încadrare raportat la un coeficient de multiplicare de 19.00 şi obligarea pârâţilor la plata drepturilor salariale derivate din reîncadrare.

Aşadar, capătul de cerere principal este cel referitor la emiterea ordinului de salarizare, astfel că, raportat la dispoziţiile art. 10 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, în cauză contestându-se refuzul de emitere a unui act administrativ de către o autoritate publică centrală, competenţa materială de soluţionare a cererii în primă instanţă aparţine secţiei de contencios administrativ a curţii de apel.

În privinţa incidenţei art. 127 alin. (1) C. proc. civ., invocat de Ministerul Justiţiei, a reţinut Curtea de Apel Bucureşti că, potrivit acestui text legal, dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.

Prin urmare, raportat la aceste dispoziţii, Curtea de Apel Bucureşti a admis excepţia necompetenţei, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a prezentei cauze în favoarea Curţii de Apel Piteşti – secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Hotărârea Curţii de Apel Piteşti – secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Prin sentinţa nr. 2/F-CONT din 09 ianuarie 2023, Curtea de Apel Piteşti – secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis, la rându-i, excepţia de necompetenţă materială, invocată din oficiu, declinând competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa – secţia I Civilă.

A constatat intervenit conflict negativ de competenţă, a suspendat din oficiu judecata cauzei până la soluţionarea conflictului negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării acestuia.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel Piteşti – secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal a reţinut, în esenţă că cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi nu este o plângere de natura celei reglementate la art. 7 alin. (2) din Secţiunea I, cap VIII, Anexa V la Legea nr. 153/2017, tocmai întrucât reclamanţii nu contestă o hotărâre a vreunuia dintre organele la care se referă alin. (1) al art. 7 din secţiunea, capitolul şi anexa anterior menţionate, nereieşind nici măcar că reclamanţii ar fi adresat, vreunuia dintre organele respective, vreo contestaţie administrativă de natura celei reglementate de acelaşi alin. (1) al art. 7 indicat anterior, ci aceştia solicită, aşa cum s-a arătat mai sus, reîncadrarea, recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi obligarea la emiterea ordinelor de salarizare şi a celorlalte drepturi aferente raportat la un coeficient de multiplicare de 19,00.

A apreciat, astfel, că plângerea despre care vorbeşte alin. (2) al art. 7, menţionat mai sus, poate interveni doar în contextul unei contestaţii administrative care să fie formulată în condiţiile alin. (1) al art. 7, iar, aşa cum reiese din prevederile celor două alineate în discuţie, atât contestaţia administrativă, cât şi plângerea, presupun respectarea unor termene. Aşa încât, cererea reclamanţilor nu poate fi interpretată într-un sens care ar determina aplicarea unor cu totul alte norme legale decât cele pe care aceştia şi-au întemeiat cererea, observându-se, în acest sens, că cererea reclamanţilor nu este întemeiată în nici un fel pe art. 7 din Secţiunea I, cap VIII, Anexa V la Legea nr. 153/2017, ci este întemeiată pe art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, decizia (HP) nr. 23/2016, decizia (HP) nr. 36/2018, O.U.G. nr. 20/2016, art. 1.531 şi 1.535 C. civ., art. 166 Codul Muncii, aceste temeiuri de drept fiind indicate expres în cerere.

În al doilea rând, a mai reţinut Curtea de Apel Piteşti că, din modul în care sunt formulate pretenţiile reclamanţilor reiese că cererea prin care se solicită emiterea ordinului de salarizare este cerere accesorie, întrucât reiese că această cerere depinde de soluţia care se va da cererii privind reîncadrarea şi celei privind recalcularea indemnizaţiilor reclamanţilor, neputând fi soluţionată diferit de aceasta din urmă, din moment ce, aşa cum reiese din modul de formulare a întregii cereri de chemare în judecată, solicitarea de emitere a ordinelor de salarizare este formulată ca o consecinţă a obligării pârâţilor la reîncadrarea şi la recalcularea indemnizaţiilor.

În al treilea rând, prin cererea reclamanţilor vizând emiterea ordinului de salarizare, nu se solicită instanţei analizarea vreunui act administrativ şi nici nu se deduce judecăţii un act asimilat, nereieşind în vreun fel că reclamanţii ar fi adresat, anterior cererii de chemare în judecată, vreo solicitarea pârâţilor de emitere a ordinului de salarizare şi care să fi fost refuzată de pârâţi ori căreia nu i s-ar fi răspuns.

De asemenea, aşa cum deja s-a arătat şi mai sus, nu reiese nici că s-ar fi dedus judecăţii vreo contestaţie în sensul art. 37 din Legea nr. 153/2017, prin care să se fi contestat ordinul de salarizare, ci ceea ce se solicită de către reclamanţi, prin cererea în discuţie (vizând ordinele de salarizare), nu este altceva decât obligarea pârâţilor la emiterea unor ordine de salarizare la nivelul salarizării corespunzătoare judecătorilor, fără nicio altă solicitare legată de o eventuală contestare a ordinelor de salarizare deja emise.

Trebuie observat, astfel, că litigiul dedus judecăţii nu s-a născut nici din emiterea unui act administrativ şi nici din nesoluţionarea în termenul legal a vreunei cereri ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, nefiind astfel în faţa unui litigiu de contencios administrativ, în sensul art. 2 lit. f) din Legea nr. 554/2004, ci în faţa unui litigiu în care practic se pune în discuţie raportul de muncă al reclamanţilor magistraţi.

Invocând Decizia (RIL) nr. 46/2008 şi în decizia (RIL) nr 16/2016, conform cărora magistraţii constituie o categorie specială de persoane care îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui "raport de muncă sui generis", arătându-se, totodată, în decizia (RIL) nr. 46/2008, şi că "Drepturile şi obligaţiile acestor categorii de personal sunt reglementate de Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările ulterioare, şi Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare", precum şi considerentele deciziei (RIL) nr. 16/2016, prin care, la pct. 31, s-a arătat că: "Raporturile juridice de muncă se pot fundamenta fie pe un contract individual de muncă, materializat în urma încheierii, semnării de către părţi, fie se pot desfăşura şi în lipsa acestuia - în această din urmă categorie fiind incluşi magistraţii care "constituie o categorie specială de personal care îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis", situaţia celor care deţin demnităţi publice fiind asimilată, prin decizia menţionată, cu cea a acestora", a reţinut Curtea de Apel Piteşti ca fiind cât se poate de clar, că magistraţii îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis, în lipsa unui contract individual de muncă. De altfel, acest aspect reiese şi din considerentele de la pc 60, prin care s-a arătat că: "Astfel, raporturile juridice în cauză sunt raporturi juridice de muncă (cum s-a detaliat mai sus) neîntemeiate pe un contract individual de muncă", considerente care, privite prin prisma celor de la pc 31 (în care s-a arătat că situaţia celor care deţin demnităţi publice este asimilată, sub aspectul analizat, cu cea a magistraţilor), evidenţiază şi mai mult faptul că raporturile juridice de muncă al magistraţilor se desfăşoară în lipsa unui contract individual de muncă.

Or, raportat la art. 278 alin (2) din Codul Muncii, conform cărora "Prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective", a apreciat ca fiind evident că, în contextul art. 278 alin. (2) Codul muncii, trebuie aplicate, sub aspectul competenţei, prevederile Codului muncii, tocmai întrucât, prin legile speciale care reglementează "drepturilor şi obligaţiilor acestor categorii speciale", nu se prevede că raporturile de muncă ale magistraţilor ar fi supuse controlului instanţei de contencios administrativ. De altfel, şi reclamanţii au trimis, în indicarea temeiul de drept al cererii lor, la Codul muncii.

Astfel, s-a reţinut că, deşi cererea vizând emiterea ordinelor de salarizare nu ar fi privită ca cerere accesorie, tot nu ar reveni instanţei de contencios competenţa de soluţionare a cauzei, tocmai întrucât, aşa cum s-a arătat anterior, prin această cerere nu se solicită instanţei analizarea vreunui act administrativ şi nici nu se deduce judecăţii un act asimilat, ci se deduce judecăţii un raport juridic căruia, în materie de competenţă, i se aplică normele de dreptul muncii, sens în care invocă şi practica Înaltei Curţi (decizia nr. 4365/15.09.2020, secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 166/2021 – secţia a II a Civilă, decizia nr. 276/2021 – secţia a II a Civilă, decizia nr. 32/2021, secţia de contencios administrativ şi fiscal).

Raportându-se şi la art. 99 alin (2) C. proc. civ., tot tribunalului îi revine competenţa de soluţionare a cauzei, fiind vorba despre un litigiu în care se pune în discuţie un raport juridic guvernat de normele de dreptul muncii.

Nu în ultimul rând, trebuie observat că întreaga jurisprudenţă la care trimit reclamanţii în susţinerea pretenţiilor acestora, este venită de la instanţele de drept civil, şi nicidecum de la instanţele de contencios administrativ.

Prin urmare, Curtea de Apel Piteşti, apreciind ca fiind întemeiată excepţia de necompetenţă materială, invocată din oficiu, a admis această excepţie şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă.

Decizia ÎCCJ pronunţată în regulator de competenţă

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu stabilirea regulatorului de competenţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 135 din C. proc. civ., analizând obiectul cauzei deduse judecăţii şi dispoziţiile legale incidente va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pentru considerentele ce succed:

Argumentele de fapt şi de drept relevante

Înalta Curte, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 133 alin. (2), art. 134, art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a pronunţa regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente cauzei.

Înalta Curte constată că, în cauză, ne aflăm în faţa unui conflict negativ de competenţă tipic, întrucât dispoziţiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., republicat, dispun că "există conflict de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior şi-au declarat necompetenţa".

Argumentele de fapt şi de drept relevante

Obiectul cauzei îl reprezintă cererea reclamanţilor, judecători în cadrul Curţii de Apel Bucureşti, instanţă ce are şi calitatea de pârâtă, de obligare a pârâţilor la reîncadrarea, recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi obligarea la emiterea ordinelor de salarizare şi a celorlalte drepturi aferente raportat la un coeficient de multiplicare de 19% începând cu 20.09.2018 şi în continuare.

De asemenea, au solicitat obligarea pârâţilor la plata pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care sunt îndreptăţiti prin valorificarea unui coeficient de multiplicare de 19,00 şi venitul efectiv plătit, începând cu data de 20.09.2018 şi în continuare, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

Potrivit statuărilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite din Decizia nr. 46 din 15 decembrie 2008 privind recursul în interesul legii "Magistraţii constituie o categorie specială de personal care îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis.". Raportului de muncă respectiv îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 53/2003 privind Codul muncii, care, la art. 1, prevede că "(1) Prezentul cod reglementează domeniul raporturilor de muncă, (…) precum şi jurisdicţia muncii. (2) Prezentul cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii.".

Potrivit art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, "(…) Salarizarea judecătorilor şi procurorilor se stabileşte prin lege specială.", iar potrivit art. 8 alin. (2) din cap. VIII, Anexa V din Legea–cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, "Indemnizaţiile de încadrare şi celelalte drepturi ale judecătorilor (…) se stabilesc, (…), de ministrul justiţiei, (…), cu excepţia cazurilor în care, prin lege specială sau prin prezenta lege, se prevede altfel.".

Potrivit art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, "Bugetul curţilor de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiţiei, ministrul justiţiei având calitatea de ordonator principal de credite.".

Din normele legale citate, rezultă că salariul judecătorilor este stabilit prin act al ministrului justiţiei, act calificat de lege ca fiind act administrativ.

Totodată, se constată că acţiunea nu priveşte o situaţie de fapt particulară privind un raport individual sau colectiv de muncă, ci vizează interpretarea unor norme de lege cu aplicabilitate generală pentru personalul din familia ocupaţională (coeficientul de multiplicare fiind un element al salarizării de bază şi comun personalului din "Justiţie"), instanţele având de dat relevanţă deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016 care pun în discuţie efectele juridice ale unor hotărâri pronunţate în materia salarizării personalului din aceeaşi familie ocupaţională.

De asemenea, se constată că reclamanţii nu au criticat conţinutul unuia sau mai multor ordine de salarizare, care să facă obiectul contestaţiei prealabile şi, ulterior, a acţiunii în anulare, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 7 din Cap. VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010 sau ale art. 7 din Anexa V la Legea nr. 153/2017, ci urmăresc recunoaşterea unor drepturi salariale, tinzând la emiterea unor noi decizii de încadrare prin care să le fie recunoscute aceste drepturi salariale, cu toate consecinţele care decurg din aceasta.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că obiectul cauzei nu îl reprezintă contestarea unui act administrativ de stabilire a drepturilor salariale, ci obligarea Ministerului Justiţiei la recalcularea şi plata salariilor de care beneficiază reclamanţii, potrivit prevederilor legislative invocate şi ca efect al ultimelor hotărâri interpretative date de Curtea Constituţională şi Înalta Curte, respectiv emiterea unor acte administrative cu caracter individual, respectiv a ordinelor privind încadrarea şi stabilirea drepturilor salariale, în baza cărora să se procedeze la achitarea acestor drepturi, iar aceste pretenţii intră în competenţa materială de soluţionare a instanţelor de contencios administrativ.

Calificarea pe care legea o dă actului de stabilire a drepturilor salariale, ca fiind un act administrativ, lasă fără valoare, din perspectiva stabilirii competenţei instanţei de contencios administrativ, faptul că pretenţiile sunt formulate în cadrul raportului juridic de muncă.

Aşa fiind, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv obligarea unei autorităţi publice centrale la emiterea unor acte administrative cu caracter individual, având în vedere prevederile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, precum şi cele ale art. 127 C. proc. civ., pentru înlăturarea oricăror suspiciuni referitoare la imparţialitatea judecătorilor ce urmează să soluţioneze prezenta cauză, Înalta Curte constată că instanţa competentă să soluţioneze cauza, în fond, este Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

În ceea ce priveşte incidenţa art. 127 C. proc. civ., Înalta Curte, în regulator de competenţă reţine că, în prezenta cauză reclamanţii sunt judecători ai Curţii de Apel Bucureşti.

Ori, dispoziţiile art. 127 C. proc. civ., prevăd următoarele:

"(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea,

Deopotrivă, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 127 sunt incidente şi raportat la calitatea de pârâtă a Curţii de Apel Bucureşti, alin. (2)1 prevăzând că " Dispoziţiile alin. (1)...se aplică în mod corespunzător şi în ipoteza în care o instanţă de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz".

Caracterul facultativ este dat de posibilitatea de a opta între mai multe instanţe, egale în grad, aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate, norma legală având însă caracter imperativ, sub aspectul obligaţiei de a sesiza o altă instanţă decât cea la care reclamantul sau pârâtul, ce are calitatea de judecător, procuror, asistent judiciar ori grefier, îşi desfăşoară activitatea, respectiv în acord cu interpretarea dată prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 290/2018, altă instanţă decât cea care are calitatea de reclamantă/pârâtă în cauză.

În considerarea acestor dispoziţii reclamanţii au sesizat, ca şi instanţă aflată în vecinătatea "curţii de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea", Tribunalul Dâmboviţa, ce se află în circumscripţia Curţii de Apel Ploieşti.

Cum însă competenţa materială de soluţionare a cauzei nu revine tribunalului, ci Curţii de Apel, raportat la rangul Ministerului Justiţiei – de autoritate publică centrală, Înalta Curte, având în vedere, atât calitatea reclamanţilor de judecători la Curtea de Apel Bucureşti cât şi dubla calitate a Curţii de Apel Bucureşti, respectiv calitatea de parte în proces, pârâtă, şi calitatea de instanţă competentă să soluţioneze cerere de chemare în judecată, Înalta Curte va stabili în favoarea Curţii de Apel Piteşti– secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca şi instanţă învecinată Curţii de Apel Bucureşti, competenţa de soluţionare a prezentei cauze.

Temeiul legal al soluţiei adoptate

Pentru considerentele expuse, reţinând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 554/2004, dar şi a art. 127 şi art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa soluţionării cauzei având ca obiect cererea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Braşov, Tribunalul Bucureşti, Tribunalul Ilfov în favoarea Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 28 martie 2023.