Expropriation-based exemption from construction inspectorate fees and abrogation of local infrastructure tax relief laws

Şedinţa publică din data de 27 aprilie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 21 decembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii - ISC a solicitat obligarea pârâtului Municipiul Oradea, prin primar, la plata sumei totale de 692.967,35 RON, reprezentând cota de 0,1%, cota de 0,7% şi penalităţi de întârziere, aferentă unui număr de 20 de autorizaţii de construire.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 50/1991, art. 40 din Legea nr. 10/1995, art. 75 din Ordinul nr. 839/2009 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 şi art. 30 şi urm. C. proc. civ.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bihor

Prin sentinţa nr. 136/C din 26 noiembrie 2017, Tribunalul Bihor, secţia civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât, şi a respins acţiunea, ca prescrisă.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Oradea

Prin decizia nr. 767 din 3 iulie 2018, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii - ISC, pentru Inspectoratul Regional în Construcţii Nord-Vest, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.

4. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bihor, în rejudecare

Prin sentinţa nr. 132/C din 25 septembrie 2018, Tribunalul Bihor, secţia civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile în sumă de 595.919,26 RON, invocată de pârâtul Municipiul Oradea, prin primar, şi a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru restul pretenţiilor.

A admis, în parte, acţiunea şi 1-a obligat pe pârât să achite reclamantului suma de 16.298,32 RON, reprezentând cotă şi penalităţi de întârziere aferente autorizaţiilor de construire nr. x/2011 şi nr. y/2011.

A respins, ca prescrisă, cererea de obligare a pârâtului la plata sumei de 595.919,26 RON.

A respins restul pretenţiilor, ca neîntemeiate.

5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Oradea, după rejudecare

Prin decizia nr. 875/A din data de 25 noiembrie 2019, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtul Municipiul Oradea, prin primar, împotriva sentinţei Tribunalului Bihor, a admis apelul formulat de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii - ISC, pentru Inspectoratul Regional în Construcţii Nord-Vest Bucureşti şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârât, şi a majorat pretenţiile reclamantei, de la suma de 16.298,32 RON, la suma de 612.217,58 RON, reprezentând cota de 0,1%, cota de 0,7% şi penalităţi de întârziere aferente: x.

A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

6. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia nr. 2199 din data de 03 noiembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul principal declarat de pârâtul Municipiul Oradea, prin primar, şi recursul incident declarat de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii - ISC, pentru Inspectoratul Regional în Construcţii Nord-Vest Bucureşti; a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

7. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Oradea, după rejudecare

Prin decizia nr. 1309/2021-A din data de 24 noiembrie 2021, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtul Municipiul Oradea, prin primar; a admis apelul formulat de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii - ISC, pentru Inspectoratul Regional în Construcţii Nord-Vest Bucureşti împotriva sentinţei nr. 132/C din 26 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bihor, pe care a anulat-o în parte, cu referire la dispoziţia privind admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile în sumă de 595.919,26 RON, invocată de pârât, pe care a respins-o, şi, evocând fondul: a majorat suma la care a fost obligat pârâtul Municipiul Oradea în favoarea reclamantei, de la 16.298,32 RON, la 612.217,58 RON, reprezentând cota de 0,1%, cota de 0,7% şi penalităţi de întârziere aferente: x.

A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

8. Căile de atac formulate în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1309/2021-A din data de 24 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă au declarat recurs pârâtul Municipiul Oradea, prin primar, la data de 26 ianuarie 2022 şi reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii - ISC, la data de 21 ianuarie 2021.

8.1. Recursul declarat de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-reclamant Inspectoratul de Stat în Construcţii - ISC a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei civile atacate, rejudecarea cauzei, admiterea în tot a cererii de chemare în judecată şi obligarea Municipiului Oradea la plata sumei totale de 692.967,35 RON, reprezentând cota de 0,1%, cota de 0,7% şi penalităţi de întârziere aferente autorizaţiilor de construire indicate în cererea de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, încadrate de recurentul-reclamant în ipoteza de nelegalitate de la pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., acesta susţine, în esenţă, că hotărârea pronunţată este legală şi temeinică în ceea ce priveşte admiterea acţiunii pentru suma de 612.217,58 RON, dar este vădit nelegală în ceea ce priveşte respingerea cererii de chemare în judecată pentru cotele/penalităţile datorate în baza autorizaţiilor de construire AC nr. 1745/2010 şi AC nr. 234/2011.

Arată că reţinerea instanţei de apel potrivit căreia în cazul celor două autorizaţii, nr. 1745/2010 şi nr. 234/2011, sunt incidente dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 255/2010 este rezultatul interpretării greşite a acestor dispoziţii legale.

În concret, învederează că, deşi legea vorbeşte despre obligativitatea realizării de exproprieri în vederea realizării proiectelor/obiectivelor, instanţa a interpretat greşit actul normativ şi a considerat că este suficientă aprobarea declanşării procedurii de expropriere, iar nu realizarea propriu-zisă a acesteia.

Or, în cauză, nu s-a făcut dovada realizării de exproprieri efective, ci doar că au fost aprobate două hotărâri de consiliu local pentru declanşarea procedurii de expropriere, ceea ce contravine voinţei legiuitorului.

Arată că prevederile art. 25 din Legea nr. 255/2010 se referă la scutirile acordate de la plata cotelor de 0,7% şi 0,1% doar pentru realizarea proiectelor ce necesită exproprierea pentru cauză de utilitate publică, scutind de taxe, către Inspectoratul de Stat în Construcţii - ISC, numai proiectele care întrunesc în mod cumulativ următoarele condiţii: - sunt cuprinse în programul Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii, Ministerului Mediului şi Pădurilor, Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului şi Ministerului Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri sau în cele ale autorităţilor administraţiei publice judeţene şi locale, privind dezvoltarea de obiective de interes naţional, respectiv de interes judeţean şi local; - realizarea proiectelor să necesite exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

Or, în cauză nu s-a făcut dovada că, pentru lucrările autorizate cu AC nr. 1745/2010 şi AC nr. 234/2011, s-au urmat etapele prevăzute de Legea nr. 255/2010, astfel că, în opinia recurentului-reclamant, lucrările autorizate nu se încadrează în acest act normativ şi asupra lor nu operează nicio scutire de la plata cotelor, în temeiul art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010.

Este adevărat faptul că, la dosar, pârâtul Municipiul Oradea a depus două hotărâri de consiliu local, respectiv HCL nr. 622/06.09.2010 şi HCL nr. 385/26.05.2011, însă reiterează faptul că cele două hotărâri sunt de aprobare a declanşării procedurii de expropriere, iar nu de expropriere efectivă.

În aceste condiţii, consideră că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile legii, textul actului normativ făcând, în mod evident, vorbire despre exproprieri efective făcute în vederea realizării obiectivelor, iar nu doar despre declanşarea procedurii de expropriere.

Mai mult, arată că este evident faptul că exproprierile trebuie realizate anterior emiterii autorizaţiilor de construire, legiuitorul fiind explicit în acest sens.

În cauză nu s-a făcut dovada că aceste exproprieri au şi fost realizate, astfel cum prevede Legea nr. 255/2010, or, în acest context, apreciază că instanţa de apel a dat o cu totul altă interpretare textului de lege, ceea ce este inadmisibil şi face ca hotărârea pronunţată să fie nelegală.

Totodată, arată faptul că în cazul AC nr. 234/09.03.2011, emisă pentru amenajare parcări şi alei în Zona Aleea Călinului - Henrik Ibsen, în niciun caz nu se poate susţine că a fost necesară realizarea de exproprieri, atât timp cât HCL nr. 385, de declanşare a procedurii de expropriere, este ulterioară emiterii autorizaţiei, fiind adoptată la data de 26.05.2011.

Drept urmare, este evident că exproprierea nu a fost necesară pentru realizarea proiectului/obiectivului autorizat, ceea ce contravine dispoziţiilor Legii nr. 255/2010.

Concluzionând, arată că decizia contestată este, în parte, rezultatul neînţelegerii sensului dispoziţiilor legale incidente în cauză (art. 25) şi chiar a Legii nr. 255/2010, în integralitatea ei.

Interpretarea dată de instanţa de apel este de natură a vătăma grav nu doar interesul acestuia, dar şi sensul şi înţelesul real pe care legiuitorului 1-a dat art. 25 din Legea nr. 255/2010.

8.2. Recursul declarat de pârâtul Municipiul Oradea

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a solicitat admiterea recursului, arătând, în esenţă, că instanţa de apel trebuia sa facă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor Legii nr. 24/2000, Legii nr. 255/2010, Legii nr. 184/2008 şi să constate că autorizaţiilor emise pentru lucrări, care au necesitat exproprieri, le sunt aplicabile scutirile prevăzute de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, iar pentru celelalte autorizaţii, care fac obiectul cauzei, sunt aplicabile scutirile prevăzute de Legea nr. 184/2008.

În dezvoltarea motivului de recurs, pârâtul a arătat că a invocat, în speţă, prevederile Legii nr. 198/2004, ca urmare a punerii în discuţie a Deciziei nr. 44/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, în cadrul acesteia fiind analizate exclusiv dispoziţiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, decizia necuprinzând o dezlegare asupra dispoziţiilor Legii nr. 184/2008.

Pârâtul a invocat prevederile art. 3 alin. (10) din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale, potrivit cărora proiectele cuprinse în programul Ministrului Transporturilor sau în cele ale autorităţilor publice locale privind dezvoltarea de drumuri de interes naţional, respectiv de interes judeţean şi local sunt scutite de taxele către Inspectoratul de Stat în Construcţii, menţionate în Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, cu modificările ulterioare şi în Legea nr. 50/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

În continuare, a susţinut că Legea nr. 198/2004 a fost modificată şi completată prin Legea nr. 184/2008, însă, în cuprinsul acesteia, a fost menţinută dispoziţia legală mai sus citată, în sensul scutirii de la plata taxelor către Inspectoratul de Stat în Construcţii a proiectelor cuprinse în programul Ministerului Transporturilor sau în cele ale autorităţilor administraţiei publice locale privind dezvoltarea de drumuri de interes local, iar, prin art. 35 lit. c) al Legii nr. 255/2010, a fost abrogată Legea nr. 198/2004, nefiind, însă, reglementată nicio măsură în ceea ce priveşte Legea nr. 184/2008.

Or, în speţă, deşi dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 255/2010 prevăd în mod expres abrogarea Legii nr. 198/2004, ele nu fac această menţiune şi cu privire la Legea nr. 184/2008, motiv pentru care a apreciat că Legea nr. 184/2008 se află încă în vigoare, fiind aplicabilă în cauză, în ceea ce priveşte scutirea de taxele aferente lucrărilor executate în baza autorizaţiilor de construire x.

Totodată a susţinut că, în cursul apelului (prin notele de şedinţă), s-a ridicat şi problema aplicabilităţii prevederilor art. 269 din vechiul Codul fiscal, arătând că toate obiectivele de investiţii ale municipiului Oradea pentru care au fost emise autorizaţiile de construire, la care se face referire în prezentul litigiu, au fost cuprinse, la momentul realizării lor, în programele anuale de investiţii.

Susţine că, în cadrul Planului Integrat de Dezvoltare Urbană (P.I.D.U.) al municipiului Oradea pe perioada 2007-2013, este cuprinsă dezvoltarea reţelei stradale modernizate a municipiului.

Corelat cu P.I.D.U., anual, Primăria Municipiului Oradea a modernizat străzi în municipiu, respectiv a extins reţeaua de străzi modernizate, în baza proiectelor de buget aprobate potrivit legii.

Însă, instanţa de fond nu a luat în considerare această stare de fapt sau nu a analizat acest argument şi nici aplicabilitatea prevederilor vechiul Codul fiscal.

Or, intenţia legiuitorului, care rezultă din prevederile art. 40 din Legea nr. 10/1995 şi art. 30 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, este clară şi anume scutirea de taxe în ceea ce priveşte autorizaţiile de construire pentru dezvoltarea, modernizarea sau reabilitarea infrastructurilor din transporturi, care aparţin domeniului public al statului, precum şi cele emise pentru lucrările de interes public judeţean sau local.

Concluzionând, pârâtul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi respingerea, în întregime, a acţiunii formulate de Inspectoratul de Stat în Construcţii - pentru Inspectoratul Regional în Construcţii Nord-Vest.

9. Apărările formulate în cauză

În termen legal, recurentul-reclamant Inspectoratul de Stat în Construcţii -ISC a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentul-pârât Municipiul Oradea, prin care a invocat excepţiile nulităţii şi inadmisibilităţii recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului, recurentul-reclamant a susţinut că motivele invocate de recurentul-pârât nu se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., acesta formulând împotriva deciziei curţii de apel critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate.

Totodată, arată că, din perspectiva motivului invocat, recursul este şi inadmisibil, întrucât sunt invocate dispoziţiile Legii nr. 184/2008, care, însă, nu mai este în vigoare şi nu mai poate produce efecte pentru viitor.

Susţine, de asemenea, faptul că recurentul-pârât îşi prezintă într-o manieră originală opinia cu privire la normele de tehnică legislativă, din moment ce invocă faptul că dispoziţiile Legii nr. 184/2008 nu sunt abrogate şi solicită aplicarea acestora, de către instanţa de recurs.

Or, aşa cum prevede Legea nr. 255/2010, la art. 35:

"la data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă: (...) c) Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de drumuri de interes naţional, judeţean şi local, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 31 mai 2004, cu modificările şi completările ulterioare."

Arată că modificarea şi completarea ulterioară a Legii nr. 198/2004 este tocmai Legea nr. 184/2008, fiind mai mult decât evident că legiuitorul a înţeles să abroge Legea nr. 184/2008 odată cu abrogarea Legii nr. 198/2004, susţinerile recurentului-pârât fiind netemeinice.

Drept urmare, afirmă că instanţa de apel nu a greşit atunci când a făcut aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 255/2010, iar nu ale Legii nr. 184/2008, deoarece o instanţă nu poate da eficienţă unor dispoziţii care nu mai sunt în vigoare.

La rândul său, în termenul legal, recurentul-pârât Municipiul Oradea a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentul-reclamant Inspectoratul de Stat în Construcţii - ISC, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Totodată, a arătat că susţinerea recurentului-reclamant în sensul că nu s-a probat faptul că lucrările care fac obiectul autorizaţiilor AC nr. 1745/2010 şi AC nr. 234/2011 ar fi necesitat exproprieri, nefiind suficientă probaţiunea administrată în acest sens, este inadmisibilă, fiind invocată pentru prima oară în calea de atac a recursului, aceasta nefiind formulată nici în faţa primei instanţe şi nici în apel.

Astfel, arată că, în baza solicitărilor instanţei, a fost depusă probaţiunea privitoare la aceste două autorizaţii de construire, pentru care au fost necesare exproprieri.

Susţine că instanţa de apel a reţinut în mod corect faptul că "prin adresa nr. x/13.11.2018, emisă de Primăria Municipiului Oradea, depusă la dosarul primei instanţe, în al doilea ciclu procesual (...) se precizează faptul că, pentru lucrările cuprinse în autorizaţia de construire nr. x/2010 şi în autorizaţia de construire nr. x/09.03.2011 s-a aprobat declanşarea procedurii de expropriere, prin HCL nr. 622/06.09.2010, şi respectiv prin HCL nr. 385/26.05.2011, depuse la dosar (...) cuprinzând şi tabelul cu imobilele proprietate privată supuse exproprierii", precum şi faptul că, în privinţa acestor autorizaţii de construire sunt aplicabile dispoziţiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010.

Arată că recurentul-reclamant avea posibilitatea de a invoca acest aspect din anul 2018 şi până la pronunţarea deciziei recurate.

De asemenea, susţine că procedura de expropriere a fost parcursă în integralitate pentru ambele hotărâri ale consiliului local, sens în care a anexat, în probaţiune, o serie de înscrisuri.

Drept urmare, având în vedere motivele prezentate şi probaţiunea care atestă parcurgerea integrală a procedurilor de expropriere, solicită respingerea recursului reclamantului, ca nefondat.

10. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor în data de 26 septembrie 2022, potrivit dovezilor de înmânare aflate la dosar, nefiind depuse puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 24 noiembrie 2022, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtul Municipiul Oradea, prin primar, invocată de recurentul-reclamant Inspectoratul de Stat în Construcţii, a admis în principiu recursurile declarate de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii - ISC şi de pârâtul Municipiul Oradea, prin primar, împotriva deciziei civile nr. 1309/2021-A din 24 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2016 şi a stabilit termen de judecată, în şedinţă publică, la data de 27 aprilie 2023, ora 9:00, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate, se apreciază că recursurile declarate în cauză sunt nefondate, urmând a fi respinse, pentru considerentele ce urmează.

1. În ceea ce priveşte recursul reclamantului Inspectoratul de Stat în Construcţii - ISC

Cu titlu preliminar, se impune a se menţiona faptul că reclamantul a învestit prima instanţă cu o cerere prin care a solicitat obligarea pârâtului Municipiul Oradea, prin primar, la plata sumei totale de 692.967,35 RON, reprezentând cota de 0,1%, cota de 0,7% şi penalităţi de întârziere, aferentă unui număr de 20 de autorizaţii de construire.

Cauza a parcurs trei cicluri procesuale, fiind pronunţate de către instanţele de fond hotărâri, fie în legătură cu respingerea acţiunii civile ca urmare a prescripţiei dreptului material la acţiune, fie prin admiterea, în parte, a cererii de chemare în judecată.

În rejudecare, în cel de-al treilea ciclu procesual, instanţa de apel, procedând la analiza cauzei în limitele deciziei de casare, admiţând apelul reclamantului, a constatat, în motivarea soluţiei, faptul că lucrările de interes public pentru care au fost eliberate autorizaţiile de construire invocate de reclamant se împart în două categorii, supuse unui regim juridic distinct în ce priveşte obligaţia de achitare a taxelor către Inspectoratul de Stat în Construcţii.

Astfel, o primă categorie de lucrări a fost stabilită ca fiind aceea corespunzătoare autorizaţiilor de construire nr. x/2010 şi nr. y/2011, pentru a căror executare a fost necesară exproprierea pentru cauză de utilitate publică şi care, potrivit art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, sunt scutite de taxele către Inspectoratul de Stat în Construcţii prevăzute de Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii şi de Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii.

În opoziţie, cea de-a doua categorie de lucrări de interes public, reţinută de instanţa de apel, este reprezentată de celelalte autorizaţii emise, pentru executarea cărora nu se impunea efectuarea unor exproprieri pentru cauză de utilitate publică şi care, prin raportare la dispoziţiile art. 3 alin. (10) din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale, la prevederile Legii nr. 184/2008 şi la art. 35 lit. c) din Legea nr. 255/2010, nu fac obiectul scutirii prevăzute de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, impunându-se achitarea cotelor de 0,1% şi de 0,7%, prevăzute de lege.

Prin memoriul de recurs, reclamantul contestă reţinerea, de către instanţa de apel, a incidenţei dispoziţiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 în privinţa autorizaţiilor de construire nr. x/2010 şi nr. y/2011.

În dezvoltarea motivului de recurs, reclamantul afirmă existenţa unei interpretări greşite, de către instanţa de apel, a acestor norme de drept, în sensul aprecierii ca suficiente doar a declanşării procedurii exproprierii, iar nu a realizării propriu-zise a acesteia, precum şi a lipsei probării aspectului că exproprierile au şi fost realizate.

Critica este nefondată.

Înalta Curte constată că, prin decizia nr. 2199 din 3 noiembrie 2020, în urma examinării recursului incident formulat de către reclamant în legătură cu motivul de casare reprezentat de greşita aplicare a dispoziţiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 în legătură cu autorizaţiile de construire nr. x/2010 şi nr. y/2011, cu consecinţa că în privinţa acestora nu operează scutirea de la plata cotelor prevăzute de lege, instanţa supremă a trasat limitele rejudecării cauzei, arătând că instanţa de rejudecare va fi chemată să realizeze o analiză reală şi efectivă a cerinţelor acestui text de lege, să identifice condiţiile normei ce se impun a fi verificate în cauză şi să ia în considerare şi considerentele Deciziei nr. 44/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În rejudecare, instanţa de apel a reţinut, ca urmare a evaluării probatoriului în cauză, că, prin adresa nr. x/13.11.2018, emisă de Primăria Municipiului Oradea, se precizează faptul că, pentru lucrările cuprinse în cele două autorizaţii de construire s-a aprobat declanşarea procedurii de expropriere, prin HCL nr. 622/06.09.2010, şi respectiv prin HCL nr. 385/26.05.2011, motiv pentru care a reţinut ca fiind aplicabile dispoziţiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010.

A mai reţinut instanţa de apel şi că această concluzie se desprinde şi din statuările obligatorii ale Deciziei nr. 44/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Se constată caracterul corect al considerentelor instanţei de apel, în condiţiile în care Decizia nr. 44/2019 precizează în mod clar faptul că lucrările prevăzute la art. 1 din Legea nr. 255/2010 sunt executate în legătură cu exproprierea, numai în urma declanşării unei astfel de proceduri existând persoane juridice care dobândesc calitatea de expropriator şi cărora le revin obligaţiile de obţinere a documentaţiei necesare prevăzute în acest capitol.

De asemenea, se mai statuează, cu forţă obligatorie, şi că art. 25 din Legea nr. 255/2010 trebuie interpretat în acord cu cerinţa ca lucrările de construcţii să fie executate pe coridorul de expropriere (par. 70-71), pentru ca, în final, să se reţină că scutirea prevăzută de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 operează în cazul lucrărilor executate de către autorităţile administraţiei publice locale, privind dezvoltarea de obiective de interes local, numai dacă acestea sunt în legătură cu exproprierea unor terenuri pentru cauză de utilitate publică (par. 72).

Ca atare, date fiind aceste dezlegări obligatorii, conform art. 521 alin. (3) C. proc. civ., se impune precizarea că, în cauză, nu a fost contestată chestiunea privitoare la realizarea lucrărilor de interes local pe însuşi coridorul de expropriere (aspect de temeinicie care, oricum este exclus analizei instanţei de recurs), pentru a se putea invoca, în mod just, o eventuală înlăturare de la beneficiul scutirii de la plata cotelor legale în cazul celor două autorizaţii de construire.

Drept urmare, se constată că, în realitate, reclamantul s-a limitat doar la a reproşa modalitatea de interpretare a probelor de către instanţa de apel şi la a reitera contextul factual al cauzei, asupra căruia solicită o altă dezlegare, criticile formulate neputând fi primite.

Suplimentar, această critică este neîntemeiată şi din perspectiva faptului că, prin proba cu înscrisurile anexate întâmpinării la recursul reclamantului, încuviinţată de către instanţa de recurs în temeiul art. 492 C. proc. civ., pârâtul a făcut dovada transferului dreptului de proprietate de la persoanele expropriate la expropriator al suprafeţelor supuse acestei proceduri, aspect care atestă, contrar alegaţiilor reclamantului, parcurgerea în integralitate a procedurii exproprierii.

Relevant este inclusiv faptul că acesta a omis a uza de dreptul de a face proba contrară cu privire înscrisurile noi, anterior menţionate, pentru a contesta cele afirmate de către partea adversă.

Înalta Curte va respinge apărarea pârâtului privitoare la formularea omisso medio, de către partea reclamantă, a acestor critici, din moment ce, prin concluziile scrise depuse în faţa instanţei de apel în data de 2 martie 2021, recurentul-reclamant a invocat, în mod expres, faptul că, în cauză, nu s-a făcut dovada că, pentru lucrările care au făcut obiectul autorizaţiilor de construire nr. x/2010 şi nr. y/2011, au fost urmate etapele prevăzute de Legea nr. 255/2010, respectiv că au fost efectuate exproprieri.

Cât priveşte afirmaţia reclamantului potrivit căreia beneficiul scutirii de la plata cotelor, ce îi sunt datorate conform legii, nu ar fi trebuit reţinut în cazul autorizaţiei de construire nr. x/2011, dat fiind faptul că adoptarea HCL nr. 385/2011 a avut loc la o dată ulterioară, Înalta Curte constată că aceasta vizează exclusiv aspecte de netemeinicie, ce nu pot fi cenzurate de către instanţa de control judiciar.

2. În ceea ce priveşte recursul pârâtului Municipiul Oradea, prin primar

Cu titlu preliminar, se observă că, prin încheierea din 24 noiembrie 2022, acest recurs a fost admis în principiu, fiind respinsă excepţia nulităţii sale, invocată de partea adversă inclusiv sub forma inadmisibilităţii acestuia, în condiţiile în care, în cuprinsul său se regăsesc critici de nelegalitate referitoare la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor Legilor nr. 24/2000, nr. 198/2004, nr. 184/2008 şi nr. 255/2010, subsumabile prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În rejudecare, prin decizia recurată, curtea de apel a statuat în sensul că, din moment ce, prin art. 35 lit. c) al Legii nr. 255/2010, a fost abrogată Legea nr. 198/2004, nu se poate reţine că dispoziţiile Legii nr. 184/2008, vizând modificările aduse Legii nr. 198/2004, şi în cuprinsul căreia a fost menţinută dispoziţia legală abrogată, prevăzută în art. 3 alin. (10) din Legea nr. 198/2004, nu au fost abrogate.

Drept urmare, a obligat pârâtul la plata cotelor de 0,1% şi de 0,7%, prevăzute de lege, pentru un număr de 18 autorizaţii de construire aferente unor lucrări de interes public, pentru care nu au fost realizate exproprieri.

Prin memoriul de recurs, pârâtul a înţeles să formuleze critici de nelegalitate în legătură cu aceste considerente ale deciziei atacte, în sensul că autorizaţiilor emise pentru lucrări care nu au necesitat exproprieri le este aplicabil beneficiul scutirii de la plata cotelor de 0,1% şi de 0,7%, conform Legii nr. 184/2008.

Critica are caracter nefondat.

Se constată că pârâtul îşi prezintă propriul raţionament referitor la succesiunea modificărilor legislative operate cu privire la dispoziţiile Legii nr. 198/2004, susţinând, în esenţă, că abrogarea realizată prin art. 35 lit. c) din Legea nr. 255/2010 nu a vizat şi Legea nr. 184/2008, care s-ar afla în vigoare şi care ar continua să producă efecte juridice.

În ce priveşte temeiul în baza căruia reclamantul a susţinut că este îndreptăţit la plata sumei totale de 692.967,35 RON, reprezentând cota de 0,1%, cota de 0,7% şi penalităţi de întârziere, aferentă unui număr de 20 de autorizaţii de construire, în mod corect instanţa de apel a reţinut şi a prezentat cadrul legal care instituie taxele datorate Inspectoratul de Stat în Construcţii, respectiv art. 3 alin. (10) din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale, până la data de 23 decembrie 2010, potrivit căruia "proiectele cuprinse în programul Ministrului Transporturilor sau în cele ale autorităţilor publice locale privind dezvoltarea de drumuri de interes naţional, respectiv de interes judeţean şi local sunt scutite de taxele către Inspectoratul de Stat în Construcţii menţionate în Legea nr. 10/1995, privind calitatea în construcţii, cu modificările ulterioare şi în Legea nr. 50/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare".

În perioada de activitate a acestei legi, au survenit evenimente legislative, sub forma modificării, completării şi abrogării.

Astfel, art. I pct. 4 din Legea nr. 184/2008 (prin care fost modificată Legea nr. 198/2004), prevede că dispoziţiile art. 3 alin. (10) din acest act normativ vor avea următorul conţinut:

"proiectele cuprinse în programul Ministerului Transporturilor sau în cele ale autorităţilor administraţiei publice locale privind dezvoltarea de drumuri de interes naţional, respectiv de interes judeţean şi local sunt scutite de taxele către Inspectoratul de Stat în Construcţii menţionate în Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, cu modificările ulterioare, şi în Legea nr. 50/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare."

Se observă, deci, că deşi Legea nr. 184/2008 a adus modificări şi completări normelor Legii nr. 198/2004, a păstrat beneficiul scutirii de la plata taxelor către Inspectoratul de Stat în Construcţii a proiectelor cuprinse în programul Ministerului Transporturilor sau în cele ale autorităţilor administraţiei publice locale privind dezvoltarea de drumuri de interes local.

Cu privire la legea de modificare, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 62 din Legea nr. 24/2000, ce reglementează efectele dispoziţiilor de modificare şi de completare, statuează în sensul că:

"dispoziţiile de modificare şi de completare se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta (...)."

Ulterior, prin apariţia Legii nr. 255/2010 s-a dispus abrogarea Legii nr. 198/2004.

Astfel, potrivit art. 35 lit. c) din Legea nr. 255/2010:

"la data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă: (...) c) Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de drumuri de interes naţional, judeţean şi local, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 31 mai 2004, cu modificările şi completările ulterioare."

Abrogarea, definită drept eveniment legislativ prin dispoziţiile art. 58 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, constituie o modalitate de încetare a efectelor actelor normative şi reprezintă scoaterea din vigoare a unei norme ca urmare a intrării în vigoare a unei norme noi.

Are în vedere Înalta Curte faptul că abrogarea actelor normative poate îmbrăca mai multe forme.

Astfel, după criteriul modalităţii de realizare, abrogarea este de două feluri: expresă şi tacită, iar la rândul său, abrogarea expresă poate fi directă sau indirectă.

Abrogarea expresă directă constă, deci, în desfiinţarea efectelor vechii reglementări prin precizarea în detaliu, în conţinutul noului act normativ, a actelor normative scoase din vigoare.

De asemenea, după criteriul efectelor, abrogarea poate fi totală sau parţială.

Abrogarea totală presupune că actul normativ este scos din vigoare în totalitate, în timp ce abrogarea parţială are în vedere că numai o parte a actului normativ vizat este scoasă din vigoare, caz în care evenimentul legislativ este asimilat modificărilor de acte normative, actul normativ abrogat parţial rămânând în vigoare prin dispoziţiile sale neabrogate.

Reţinând aceste elemente de ordin general, în ceea priveşte abrogarea actelor normative prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 24/2000, şi examinând dispoziţia de abrogare prevăzută de art. 35 lit. c) din Legea nr. 255/2010 se poate concluziona, cu claritate, faptul că intervenţia efectuată de legiuitor cu privire la Legea nr. 198/2004 are în vedere abrogarea expresă, directă şi totală a actului normativ în integralitatea sa, abrogare ce se întinde şi cu privire la legile ulterioare de modificare şi completare în perioada de activitate a actului normativ de referinţă, deci şi asupra Legii nr. 184/2008, atât prin prisma dispoziţiei exprese instituite în cuprinsul normei de abrogare, care are în vedere inclusiv "modificările şi completările ulterioare", cât şi prin prisma efectelor de modificare instituite de art. 62 din Legea nr. 24/2000, din care rezultă că actul normativ de modificare se încorporează în actul de baza, identificându-se cu acesta.

A reţine alt efect dispoziţiei prevăzute de art. 35 lit. c) din Legea nr. 255/2010 decât cel ce vizează abrogarea totală, expresă şi directă a Legii nr. 198/2004 nesocoteşte, deci, principiul activităţii legii civile prevăzut de art. 6 alin. (1) C. civ., precum şi normele de tehnică legislativă anterior arătate.

Prin urmare, în mod corect instanţa de apel nu a primit critica pârâtului, reluată prin recursul pendinte, în sensul că, deşi prin Legea nr. 255/2010 s-a abrogat Legea nr. 198/2004, totuşi Legea nr. 184/2008 (care a modificat Legea nr. 198/2004) a rămas în vigoare, astfel că, în privinţa celor 18 autorizaţii de construire, ar fi aplicabile prevederile art. I pct. 4 din Legea nr. 184/2008.

În ceea ce priveşte susţinerea pârâtului în sensul că ar beneficia de scutire de la plata taxelor către reclamant în temeiul prevederilor art. 269 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal (act normativ în vigoare la data emiterii autorizaţiilor de construire ce fac obiectul pricinii), se constată caracterul formal al acestei critici, care nu se traduce într-un veritabil motiv de nelegalitate, din moment ce textul de lege invocat este străin de chestiunea de drept dedusă judecăţii în prezenta pricină.

Potrivit dispoziţiilor art. 269 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal:

"taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor nu se datorează pentru: a) certificat de urbanism sau autorizaţie de construire pentru lăcaş de cult sau construcţie anexă; b) certificat de urbanism sau autorizaţie de construire pentru dezvoltarea, modernizarea sau reabilitarea infrastructurilor din transporturi care aparţin domeniului public al statului; c) certificat de urbanism sau autorizaţie de construire, pentru lucrările de interes public judeţean sau local; d) certificat de urbanism sau autorizaţie de construire, dacă beneficiarul construcţiei este o instituţie publică; e) autorizaţie de construire pentru autostrăzile şi căile ferate atribuite prin concesionare, conform legii."

Se remarcă, totodată, faptul că, dispoziţiile art. 266 din acelaşi act normativ, prevăd că respectivele taxe sunt datorate înseşi autorităţii publice locale:

"orice persoană care trebuie să obţină un certificat, aviz sau altă autorizaţie prevăzută în prezentul capitol trebuie să plătească taxa menţionată în acest capitol la compartimentul de specialitate al autorităţii administraţiei publice locale înainte de a i se elibera certificatul, avizul sau autorizaţia necesară.

Se constată, aşadar, că dispoziţiile art. 269 din Legea nr. 571/2003 prevăd scutiri doar de la plata taxei pentru eliberarea certificatelor de urbansim şi autorizaţiilor de construire, nu şi de la plata cotelor datorate Inspectoratului de Stat în Construcţii, obligaţie pecuniară specială, distinctă şi care este prevăzută în mod independent, prin prevederile Legii nr. 10/1995, respectiv ale Legii nr. 50/1991.

În atare circumstanţe, vor fi înlăturate şi criticile pârâtului privitoare la aplicabilitatea prevederilor art. 40 din Legea nr. 10/1995 şi art. 30 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, din moment ce scutirea operată de Codul fiscal nu poate fi extinsă, astfel cum s-a arătat în cele ce preced, în ceea ce priveşte cotele datorate reclamantului, în temeiul normelor speciale, fiind eronat argumentul analogiei, expus de către pârât.

În final, se impune a se preciza că trimiterile, din cuprinsul memoriului de recurs, privitoare la modalitatea de stabilire, de către instanţele fondului, a situaţiei de fapt relevă aspecte de temeinicie, excluse controlului de legalitate realizat de către instanţa de recurs, motiv pentru care acestea nu vor fi primite.

Pentru aceste considerente, conform prevederilor art. 497 C. proc. civ., recursurile declarate de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii - I.S.C. şi de pârâtul Municipiul Oradea, prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 1309/2021-A din 24 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, vor fi respinse, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii - I.S.C. şi de pârâtul Municipiul Oradea, prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 1309/2021-A din 24 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 aprilie 2023.