Reimbursement of unauthorized foreign medical expenses denied for lack of objective impossibility to obtain prior authorization; appeals dismissed

Şedinţa publică din data de 16 martie 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. x/2013 la 18 octombrie 2013, astfel cum a fost precizată, reclamanta A., prin curator B., a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Statului Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerului Sănătăţii, Direcţiei de Sănătate Publică a Municipiului Bucureşti, Casei Asigurărilor de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Siguranţei Naţionale si Autoritarii Judecătoreşti (Casa OPSNAJ) şi Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea în solidar a pârâtelor la plata sumelor reprezentând cheltuieli privind asistenţa medicală nedecontată în cuantum total de 233.666,58 euro (echivalent în RON 1.051.650 RON).

Primul ciclu procesual

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 614 din 4 mai 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă, a respins cererea reclamantei în contradictoriu cu acesta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis cererea formulată de reclamanta A., prin curator B., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Sănătăţii, Direcţia de Sănătate Publică a Municipiului Bucureşti, şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, astfel cum a fost precizată.

A obligat pe pârâţi, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 233.666,58 Euro, în echivalent RON la data plăţii, reprezentând cheltuieli efectuate pentru acordarea asistenţei medicale în străinătate.

A obligat pe pârâţi, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 22.726,55 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în: 14.121,50 RON taxă judiciară de timbru, 237 RON, taxă aferentă rapoartelor de expertiză medico-legală şi 8.368,05 RON, reprezentând onorariu de avocat.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia civilă nr. 464/A din 23 mai 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelurile formulate de apelanţii-pârâţi Ministerul Sănătăţii, Direcţia de Sănătate Publică a Municipiului Bucureşti şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii; a admis excepţia de necompetenţă materială şi funcţională, a anulat sentinţa atacată şi a înaintat pentru soluţionare în primă instanţă la Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.

4. Decizia pronunţată în recurs

Prin decizia civilă nr. 1430 din 24 aprilie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamanta A., prin curator C., a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie la 2 iulie 2018, sub nr. x/2013*.

Al doilea ciclu procesual

5. Decizia pronunţată în rejudecare

Prin decizia civilă nr. 1044 din 12 iulie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelurile formulate, a anulat sentinţa civilă atacată şi încheierea de admitere a cererii de îndreptare a erorilor materiale şi a reţinut cauza spre judecare în fond.

Prin decizia civilă nr. 688 A din 22 aprilie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Direcţia de Sănătate Publică a Municipiului Bucureşti, ca neîntemeiată.

A respins excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâtei Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, ca neîntemeiată.

A respins cererea formulată de pârâta Direcţia de Sănătate Publică a Municipiului Bucureşti, având ca obiect sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene prin intermediul procedurii preliminare.

A respins cererea formulată de reclamanta A., prin curator C., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Sănătăţii, Direcţia de Sănătate Publică a Municipiului Bucureşti, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, ca nefondată.

6. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1044 din 12 iulie 2019 şi împotriva deciziei nr. 688A din 22 aprilie 2022, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs reclamanta A. prin curator C..

La 13 aprilie 2022, pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate a declarat recurs incident împotriva deciziei nr. 688A din 22 aprilie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

6.1 Prin cererea de recurs, reclamanta A. a solicitat admiterea recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 1044 din 12 iulie 2019 şi deciziei civile nr. 688A din 22 aprilie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, casarea deciziilor atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Au fost formulate următoarele critici de nelegalitate cu privire la decizia nr. 1044 din 12 iulie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti:

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat încălcarea dispoziţiilor art. 9 alin. (2) din acelaşi cod, prin decizia nr. 1044 din 12 iulie 2019, instanţa de apel reţinând că nu ar exista un acord expres al părţilor cu privire la denumirea sau temeiul juridic al acţiunii.

Instanţa de apel a anulat în mod nelegal sentinţa pri­mei instanţe, cu motivarea că nu s-a procedat la calificarea acţiunii, în condi­ţiile în care singura problemă cu sentinţa apelată era aceea referitoare la consi­derentele străine cauzei, respectiv cele ce o vizau pe pârâta Casa OPSNAJ împotriva căreia reclamanta a renunţat la acţiune.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a mai criticat încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) pct. b) din acelaşi cod.

Instanţa de apel a reţinut diferite aspecte referitoare la calitatea motivă­rii sentinţei primei instanţe, făcând un raţionament excesiv. Astfel, a reţinut că instanţa de fond, fie face trimitere la modul general la anumite situaţii determinante în cauză, fără a indica probele din care rezultă starea de fapt reţinută, fie expune argumente contradictorii sau străine de cauza, fie omite a motiva cereri ce sunt admise sau apărări ce sunt respinse.

De asemenea, a reţinut că prima instanţă ar expune argumente străine de cauză, cu referire la concluzia că din suplimentul la raportul de expertiză medico-legală întocmit în cauză rezultă că nu există în dotare valve programa­bile pentru Shunt ventriculo-peritoneal.

Instanţa de apel a arătat că nu aceasta ar fi concluzia raportului, ci o trimi­tere - în cuprinsul raportului - la opinia Preşedintelui Comisiei de Neurochirur­gie a Ministerului Sănătăţii, care afirmă "nu ştiu să fi fost în dotare valve progra­mabile pentru Shunt ventriculo-peritoneal".

Instanţa de apel nu a motivat concret la care anume concluzii ale raportului de expertiză se referă atunci când arată că instanţa ar reţine o situaţie de fapt contrară.

Instanţa de apel a reţinut că "prima instanţă îşi întemeiază soluţia pe argumente echivoce, aparent contradictorii", cu referire la recomandarea transferului.

Frazele invocate de instanţa de apel nu sunt nici echivoce, nici contradictorii, de vreme ce, pe de o parte, instanţa de apel reţine conţinutul adresei Spitalului Universitar de Urgenţă Bucureşti din 3 decembrie 2014, în sensul că "reclamantei nu i s-a recomandat transferul", iar, pe de altă parte, arată că familia pacientei a solicitat transferul în străinătate, "primind acordul şi suportul logistic al medici­lor curanţi".

Instanţa de apel a invocat şi "absenţa oricărei motivări în susţinerea solu­ţiei de acordare a despăgubirilor reprezentând contravaloarea transportului ru­tier şi aerian şi contravaloarea cazării unui însoţitor". Contrar susţinerilor instanţei de apel, prima instanţă a invocat art. 22 din Regulamentul nr. 1408/71 şi a arătat că "în acord cu dispoziţiile comunitare menţionate, tribunalul a apreciat că reclamanta este îndreptăţită la rambursarea tuturor cheltuielilor efectuate pentru recuperarea medicală din Germania, chel­tuieli care să includă şi transportul acesteia şi cazarea în cadrul clinicii a apar­ţinătorului B., pe toată durata spitalizării".

Instanţa de apel a susţinut că prima instanţă nu ar fi verificat apărările pârâţilor, inclusiv în ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a fiecăruia.

Totuşi, în decizia nr. 688A din 22 aprilie 2021, instanţa de apel reţine numai faptul că "în procedura prevăzută de Ordinul nr. 50.2004 (...) atât Ministerul Sănătăţii, cât şi Direcţia de Sănătate Publica au atribuţii legale", iar CNAS "este instituţia care efectuează rambursarea cheltuielilor ocazionate de acordarea serviciilor medicale (...)".

În concluzie, în mod greşit instanţa de apel a admis apelurile formulate de pârâţi şi a anulat sentinţa primei instanţe, încălcând dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., efectuând o interpretare şi aplicare excesivă.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat încălcarea art. 2 şi art. 30 alin. (1) din Legea nr. 46/2003 şi art. 34 alin. (1) din Constituţia României.

Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că transferul în străinătate nu a fost impus de o urgenţă medicală, deoarece starea reclamantei era stabilă (hemodinamic), iar deficienţele dovedite ale sistemului medical românesc nu au pus în pericol sănătatea sau viaţa acesteia. Această concluzie este rezultatul aplicării greşite a dispoziţiilor legale care prevăd dreptul pacientului la îngrijiri medicale de cea mai înaltă calitate.

În primul rând, recurenta-reclamantă a susţinut că nu era internată pentru o boală cronică, ci pentru o hemoragie intracerebrală, care reprezintă evident o boală acută şi cu risc major pentru viaţa pacientului.

În al doilea rând, faptul că aceasta se afla în comă profundă de gradul 4, cu organismul invadat de infecţii intraspitaliceşti, iar starea de inconştienţă comatoasă a persistat postoperator este suficient pentru aprecierea urgenţei transfe­rului în afara sistemului de sănătate românesc afectat de "deficienţe cronice no­torii".

În al treilea rând, aprecierea urgenţei nu trebuie realizată post-factum, raportat la ideea că reclamanta este în viaţă. Evident, urgenţa se raportează la pericol, iar pericolul este o noţiune subiectivă, care trebuie apreciată în raport cu situaţia pacientului la momentul respectiv.

Împrejurarea că în spitalul românesc nu existau medicamentele necesare, reclamanta nu putea fi suspusă tuturor analizelor şi investigaţiilor necesare, însă era invadată de infecţii, fiind cu organismul slăbit după două intervenţii neurochirurgicale reprezintă o stare de pericol şi deci o urgenţă medicală.

Urgenţa transferului a rezultat prin faptul că post-operator au apărut complicaţii care nu puteau fi îngrijite corespunzător şi pericole care nu puteau fi determinate în timp util în România.

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat nelegalitatea deciziei nr. 688A din 22 aprilie 2021, menţionând că au fost încălcate dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Constituţia României.

Dreptul la ocrotirea sănătăţii, fiind garantat la nivel constituţional, tre­buie respectat concret şi efectiv, nu doar teoretic şi iluzoriu, fiind evident că in­stanţa nu poate fabrica scenarii şi ipoteze care să aducă atingere substan­ţei acestui drept constituţional.

În acelaşi sens, este absolut inutilă invocarea jurisprudenţei CJUE, conform căreia "o reglementare naţională care exclude în toate cazurile rambursarea cheltuielilor efectuate cu îngrijirile spitaliceşti acordate fără autorizaţie preala­bilă îl privează pe asiguratul social, care, din motive legate de starea sa de să­nătate sau de necesitatea de a primi îngrijiri de urgenţă într-o instituţie spitali­cească, a fost împiedicat să solicite o astfel de autorizaţie sau, precum domnul Elchinov, nu a putut aştepta răspunsul instituţiei competente, de rambursarea de către această instituţie a cheltuielilor efectuate cu îngrijirile menţionate, deşi condiţiile unei astfel de rambursări ar fi îndeplinite", dacă instanţa nu aplică efectiv această concluzie.

Or, aplicarea efectivă a concluziei CJUE nu poate fi în sensul reţinut de instanţa de apel, deoarece, conform raţionamentului acesteia, numai în situaţia unei persoane care nu ar supravieţui transferului în străinătate ar fi îndeplinite condiţiile pentru rambursarea costurilor tratamentului, de vreme ce, în orice alte situaţii, chiar în condiţiile "deficienţelor cronice notorii ale sistemului medical românesc", chiar şi un pacient în comă profundă de gradul 4 cu persistenţa stării de inconştienţă comatoasă, cu complicaţii postoperatorii urmare a două inter­venţii neurochirurgicale "poate să aştepte avizarea transferului".

Asemenea raţionament este evident contrar nu doar jurisprudenţei CJUE, ci şi esenţei dreptului constituţional la ocrotirea sănătăţii.

Din perspectiva motivului de ca­sare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat nelegalitatea deciziei nr. 688A din 22 aprilie 2021, deoarece instanţa a încălcat Ordinul nr. 50/2004 şi jurisprudenţa CJUE.

Instanţa de apel citează hotărârea CJUE (Marea Cameră) din 5 octombrie 2010 în cauza Georgi Ivanov Elchinov c. Natsionalna zdravnoosiguritelna kasa, con­cluzionând că art. 10 alin. (1) din Ordinul nr. 50/2004 este contrar dreptului UE, deoarece exclude în toate cazurile rambursarea costurilor efectuate cu îngrijirile spi­taliceşti acordate fără autorizaţie prealabilă.

Deşi această concluzie este pertinentă, instanţa nu continuă în mod corect raţionamentul pentru stabilirea condiţiilor în care se poate acorda rambursarea acestor cheltuieli.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, necesitarea de a primi îngrijiri de urgenţă într-o unitate spitalicească reprezintă un motiv sufici­ent pentru rambursarea cheltuielilor efectuate cu îngrijirile spitaliceşti acordate fără autorizaţie prealabilă.

În aceste condiţii, susţinerile instanţei referitoare la situaţia medicală, ce a durat în ţară o perioadă de o lună de zile, inexistenţa unui eveniment fortuit sau instantaneu, agravarea bruscă a stării de sănătate, acutizarea patologiei cerebro-vasculare, complicaţia de tulburare a circulaţiei lichidului cerebrospinal in­tervenită la o lună după transfer şi altele asemenea, sunt evident făcute cu în­călcarea jurisprudenţei CJUE.

Împrejurarea că recurenta-reclamantă se afla la 20 octombrie 2010 în stare foarte gravă, precum şi că în sistemul medical românesc existau "deficienţe cronice notorii" sunt dovedite. Faptul că cele două elemente arătate creau un pericol iminent pentru viaţa şi sănătatea reclamantei rezultă implicit.

În acelaşi sens, faţă de urgenţa situaţiei, survenită ca urmare a complicaţiilor postoperatorii şi condiţiilor generale ale spitalizării, este evident că nici aparţinătorii reclamantei nu au fost în măsură să formuleze o asemenea cerere de autorizare, prioritare fiind evident măsurile pentru salvarea acesteia (coma de gradul 4 se caracterizează prin abolirea funcţiilor de relaţie şi a celor vegetative,organismul fiind menţinut în viaţă exclusiv prin mij­loace artificiale).

De asemenea, faptul că nu a fost în măsură să formuleze cererea de au­torizare pe durata spitalizării în Germania este nerelevant, deoarece, aşa cum reţine şi CJUE, o autorizare "prealabilă", dar post-factum nu prezintă relevanţă decât atunci când serviciile medicale "nu au fost facturate persoanei in­teresate sau nu au fost achitate", ceea ce nu este cazul în speţă.

În drept, cererea de recurs se întemeiază pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

6.2 Prin recursul incident declarat împotriva deciziei civile nr. 688A din 22 aprilie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, intimata-pârâtă Casa Naţională de Asigurări de Sănătate a solicitat casarea în parte a deciziei atacate, doar cu privire la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a CNAS, pentru următoarele motive:

Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, deoarece nu a analizat şi motivat soluţia asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, a reţinut greşit argumentele invocate de pârâtă şi a dat o greşită interpretare dispoziţiilor legale aplicabile.

În mod greşit instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a CNAS, fără să ţină cont de faptul că nu există identitate între parata CNAS şi persoana titulară a dreptului dedus judecăţii.

Totodată, în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a CNAS, a solicitat să se reţină că obiectul litigiului este acţiunea în răspundere delictuală, iar la stabilirea calităţii procesuale pasive a CNAS instanţa de apel trebuia să verifice dacă există o legătură de cauzalitate între prejudiciul produs recurentei-reclamante şi atribuţiile expres şi limitativ prevăzute de legiuitor pentru CNAS, precum şi dacă există vinovăţia recurentei-pârâte, având în vedere faptul că acestea reprezintă elementele constitutive ale răspunderii civile delictuale.

Or, în cauza prezentă, recurenta-reclamantă nu a argumentat calitatea procesuală pasivă a CNAS din perspectiva elementelor răspunderii civile delictuale şi nici instanţa nu a analizat calitatea procesuală pasivă raportat la aceste elemente.

Din întreg probatoriul administrat, rezultă clar că CNAS nu a cauzat niciun prejudiciu recurentei-reclamante, această instituţie neavând obligaţia legală de a rambursa cheltuielile efectuate de către persoanele asigurate cu serviciile medicale acordate pe teritoriul unui alt stat membru UE/SEE.

Recurenta-reclamantă a mai criticat reţinerile instanţei de apel cu privire la respingerea calităţii procesuale pasive a CNAS, prin care aceasta motivează că,,(...) prin prezenta acţiune se solicită rambursarea cheltuielilor efectuate pentru tratamentul medical din străinătate, (...) existenţa sau inexistenţa dreptului afirmat prin cererea de chemare în judecată constituind un aspect de fond care nu influenţează calitatea procesuala".

A solicitat să se constate că această motivare este eronată, întrucât legislaţia naţională prevede două modalităţi diferite de acordare a serviciilor medicale/tratamentului pe teritoriul altor state, reglementate distinct prin acte normative diferite.

Prin raportare la indicarea temeiul de drept al acţiunii ca fiind Ordinului nr. 50/2004 sunt incidente dispoziţiile art. 7 din acest act normativ, potrivit căruia plata tratamentului se face de către direcţia de sănătate publică, de regulă, în contul clinicii din străinătate, după efectuarea tratamentului, pe baza documentelor justificative primite în original de aceasta, iar nu de către Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel.

În drept, cererea de recurs se întemeiază pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

7. Apărările formulate în cauză

La 12 aprilie 2022, intimatul-pârât Ministerul Sănătăţii a comunicat întâmpinare la recursul principal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 13 aprilie 2022, recurenta-intimată Casa Naţională de Asigurări de Sănătate a comunicat întâmpinare la recursul principal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a comunicat răspuns la întâmpinare la 2 mai 2022, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor invocate de intimata Casa Naţională de Asigurări de Sănătate. De asemenea, a comunicat răspuns la întâmpinarea depusă de Ministerul Sănătăţii, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor invocate de acest intimat.

8. Procedura de filtru

Prin încheierea din 3 noiembrie 2022, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta A., prin curator C., împotriva deciziei civile nr. 1044 din 12 iulie 2019 şi a deciziei civile nr. 668 A din 22 aprilie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi recursul incident declarat de pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate împotriva deciziei civile nr. 668 A din 22 aprilie 2022 pronunţată de aceeaşi instanţă şi a fixat termen de judecată la 9 februarie 2023 în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând deciziile recurate, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recursul principal formulat de reclamantă conţine critici atât cu privire la decizia intermediară nr. 1044/2019 prin care a fost admis apelul, anulată sentinţa şi reţinută cauza spre rejudecare, cât şi cu referire la decizia nr. 688/2021 prin care cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca nefondată.

În ceea ce priveşte decizia nr. 1044/2019, motivele de recurs au fost subsumate de către recurentă ipotezelor reglementate de prevederile art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Argumentând incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a anulat în mod nelegal sentinţa pri­mei instanţe cu motivarea că nu s-a procedat la calificarea acţiunii, în condi­ţiile în care, singura problemă a sentinţei apelate era aceea referitoare la consi­derentele străine cauzei, respectiv la cele ce o vizau pe pârâta Casa OPSNAJ împotriva căreia reclamanta a renunţat la acţiune.

În acest context, s-a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ. din perspectiva faptului că instanţa de apel a reţinut că pentru calificarea obiectului şi temeiului juridic al acţiunii ar fi fost necesar acordul tuturor părţilor şi că, prima instanţă s-a considerat învestită atât cu o acţiune întemeiată pe Ordinul nr. 50/2004 dar şi cu o acţiune întemeiată pe calitatea de asigurat, deşi din actele dosarului rezulta că reclamanta a renunţat la judecată celui de-a doua acţiuni. Or, acest ultim aspect nu impunea, în opinia recurentei, anularea sentinţei.

Critica este nefondată, din analiza considerentelor deciziei recurate rezultând faptul că instanţa de apel a aplicat şi interpretat corect dispoziţiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ. coroborat cu cele ale art. 22 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, constatând că legislaţia naţională conţine trei acte normative care prevăd modalităţi şi proceduri diferite de aprobare a accesului cetăţenilor români la serviciile medicale acordate pe teritoriul altor state membre ale UE, respectiv de rambursare a cheltuielilor legate de asemenea servicii, instanţa de apel a apreciat că, deşi reclamanta şi-a precizat acţiunea în mod expres, arătând că a solicitat sumele de bani ce fac obiectul cererii în temeiul Ordinului nr. 50/2004, fără a fi îndeplinite cerinţele impuse în asigurarea principiilor disponibilităţii, contradictorialităţii şi a dreptului la apărare, prima instanţă a soluţionat acţiunea combinând dispoziţiile celor trei acte normative distincte, fără a stabili în prealabil modalitatea în care acestea sunt aplicabile speţei şi fără a indica în motivarea sentinţei îndeplinirea condiţiilor proprii reglementate prin fiecare dintre acestea.

Prin urmare, ceea ce a reţinut instanţa de apel a fost faptul că nu a existat un acord expres al reclamantei cu privire la restabilirea calificării juridice a acţiunii, în condiţiile în care, astfel cum s-a arătat anterior, aceasta procedase la precizarea cererii de chemare în judecată, prima instanţă ignorând totodată respectarea principiului contradictorialităţii la stabilirea calificării juridice exacte a temeiului şi obiectului acţiunii.

Pe de altă parte, nu este validă nici afirmaţia recurentei potrivit căreia o motivare parţial străină cauzei nu este aptă să conducă la anularea hotărârii, fiind suficientă înlăturarea considerentelor ce exced obiectului cauzei.

Or, dispunând anularea sentinţei în temeiul prevederilor art. 480 alin. (6) C. proc. civ., instanţa de apel a avut în vedere o serie de argumente care relevă o altă raţiune decât cea invocată de către recurentă în adoptarea acestei soluţii, şi anume aceea că, deşi prima instanţă a soluţionat fondul cauzei admiţând acţiunea, aceasta nu a verificat integral cererile şi apărările părţilor prin raportare la temeiurile juridice invocate şi reţinute, mijloacele de probă, motivele şi apărările invocate. Aşadar, nu faptul că hotărârea apelată conţinea şi considerente străine cauzei a fost motivul determinant care a condus la soluţia anulării cu reţinerea cauzei spre rejudecare.

În conţinutul motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. recurenta include şi critica vizând încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. în sensul în care, făcând un raţionament excesiv, aceasta a reţinut diferite aspecte referitoare la calitatea motivării primei instanţe, precum: neindicarea probelor din care rezultă procedurile speciale efectuate de reclamantă la clinicile din Germania, argumente străine de concluziile raportului de expertiză medico-legală, argumente echivoce şi contradictorii privind recomandarea transferului, absenţa oricărei motivări a soluţiei de acordare a despăgubirilor reprezentând contravaloarea transportului rutier şi aerian şi contravaloarea cazării unui însoţitor, lipsa verificării apărărilor privind calitatea procesuală pasivă a fiecărui pârât.

Deşi subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. ce vizează ipoteza în care instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, critica formulată de recurentă se referă, evident, şi la interpretarea şi aplicarea în mod deficitar a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind astfel analizată şi din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Observând textul art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., invocat de către recurenta-reclamantă, se reţine că în structura hotărârii judecătoreşti, considerentele vor cuprinde motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Or, în sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi ale art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Recurenta susţine caracterul excesiv al interpretării şi aplicării acestui text de către instanţa de apel, în cenzurarea hotărârii primei instanţe, exemplificând cu o serie de aspecte pe care le consideră inoportune.

Dincolo de faptul că asemenea alegaţii nu sunt în măsură să susţină nelegalitatea sau nulitatea hotărârii, căci o interpretare, care este în opinia recurentei excesivă, nu echivalează cu una care încalcă prevederile legale şi cu atât mai puţin norme de procedură care să determine nulitatea hotărârii, Înalta Curte consideră că într-o atare situaţie, este necesară circumstanţierea componentei motivării hotărârii.

În acest sens, constată că motivarea trebuie să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, ea constituind astfel o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi, de altfel, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include, printre altele, dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina c. României şi hot. CEDO din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României).

Circumstanţiind astfel aspectele de ordin teoretic la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a procedat la o interpretare şi aplicare "în mod excesiv" a art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cu extinderea conţinutului obligaţiei motivării hotărârii judecătoreşti reglementată de această normă legală, ci a făcut o justă analiză a motivelor de apel, a susţinerilor părţilor şi a răspuns argumentelor acestora, prin prisma probelor administrate, expunând în mod logic şi gradual considerentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Pe de altă parte, a cenzura modalitatea în care instanţa de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză, nu este permis în calea de atac a recursului în cadrul căreia pot fi evocate exclusiv aspecte de nelegalitate şi nu de netemeinicie a hotărârii recurate, aşa încât nu pot fi reţinute ca întemeiate criticile privind modalitatea excesivă de analiză şi de validare sau invalidare a unor probe, cu referire specială la concluziile raportului de expertiză medico legală sau o argumentaţie contradictorie şi ambiguă a conţinutului unui înscris, respectiv a adresei din 3 decembrie 2014 a Spitalului Universitar Bucureşti

Totodată, nefondată este şi susţinerea recurentei referitoare la absenţa motivării unor cereri ce sunt admise sau apărări ce sunt respinse căci, prin prisma prevederilor invocate, Înalta Curte reţine că, în acord cu jurisprudenţa sa constantă, obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat, pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil fiind suficient ca motivarea să evidenţieze că judecătorul a examinat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate(în acest sens fiind, spre exemplu şi aspectele reţinute de Curtea EDO în hotărârea Boldea c. României).

Ca urmare, o motivare viciată din perspectiva dispoziţiilor legale şi a jurisprudenţei CEDO Este incidentă doar în condiţiile în care hotărârea supusă recursului este nemotivată în raport cu elementele esenţiale ale cauzei şi în lipsa cărora controlul judiciar este imposibil a se efectua, iar nu realativ toate susţinerile şi apărările formulate de părţi ceea ce înseamnă că, potenţiala lipsă a unui răspuns al instanţei la fiecare argument al părţii nu poate fi calificată drept lipsă a motivării, după cum nici nemulţumirea recurentei referitoare la modalitatea în care instanţa de apel a interpretat dispoziţiile legale incidente nu echivalează cu lipsa motivării.

În aceste condiţii, împrejurarea că recurenta-reclamantă nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic ce a fundamentat soluţia instanţei de apel nu poate conduce la incidenţa niciunuia dintre motivele de nelegalitate anterior evocate.

Un alt motiv de recurs pe care recurenta îl susţine ca fiind incident în privinţa deciziei nr. 1044/2019 este cel încadrat în dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi se referă la încălcarea art. 2 şi art. 30 alin. (1) din Legea nr. 46/2003 şi art. 34 alin. (1) din Constituţie.

Şi această critică va fi respinsă. Din perspectiva faptului că este recurată o hotărâre intermediară, pronunţată în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. (6) C. proc. civ. care reglementează ipoteza anularii sentinţei şi reţinerii cauzei pentru rejudecare, încălcarea unor dispoziţii legale şi constituţionale care consacră dreptul la ocrotirea sănătăţii şi la îngrijiri medicale de cea mai înaltă calitate, dispoziţii care au fundamentat aspecte ce au fost analizate în rejudecarea pe fond a cauzei, în mod evident, o asemenea critică ar fi putut fi valorificată în cadrul căii de atac formulată împotriva deciziei nr. 688/2021.

Referitor la recursul formulat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei nr. 688/2021, motivele invocate au fost subsumate ipotezelor prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Astfel, un prim motiv de recurs vizează încălcarea art. 1 alin. (3) din Constituţie care garantează drepturile şi libertăţile cetăţenilor şi a fost încadrat de recurentă în cazul de casare reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. ce are în vedere situaţia în care, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Or, cum normele constituţionale evocate de către recurentă nu pot fi asimilate regulilor de procedură la care se referă textul art. 488 pct. 5 C. proc. civ., critica este nefondată.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că, prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile Ordinului nr. 50/2004 şi jurisprudenţa CJUE reflectată în hotărârea CJUE (Marea Cameră) din 5 octombrie 2010 în cauza Georgi Ivanov Elchinov c. Natsionalna zdravnoosiguritelna kasa.

În opinia recurentei, necesitarea de a primi îngrijiri de urgenţă într-o unitate spitalicească reprezenta un motiv sufici­ent pentru rambursarea cheltuielilor efectuate cu îngrijirile spitaliceşti acordate fără autorizaţie prealabilă, astfel că, susţinerile instanţei referitoare la situaţia medicală, ce a durat în ţară o perioadă de o lună de zile, inexistenţa unui eveniment fortuit sau instantaneu, agravarea bruscă a stării de sănătate, acutizarea patologiei cerebro-vasculare, complicaţia de tulburare a circulaţiei lichidului cerebrospinal in­tervenită la o lună după transfer şi altele asemenea, sunt făcute cu în­călcarea jurisprudenţei CJUE.

Se mai arată de către recurentă şi faptul că, starea foarte gravă şi pericolul iminent pentru viaţa, în contextul unor deficienţe cronice notorii ale sistemului medical românesc, justificau măsura urgentă a transferului în străinătate şi imposibilitatea recurentei şi a aparţinătorilor acesteia de a solicita autorizarea prealabilă pentru acest transfer.

Critica recurentei este nefondată.

Observând analiza realizată de instanţa de apel referitor la incidenţa jurisprudenţei CJUE în soluţionarea cauzei, Înalta Curte constată că a fost realizat un riguros demers de interpretare şi aplicare a acesteia, inclusiv din perspectiva hotărârii pronunţate în cauza Georgi Ivanov Elchinov, la care se face trimitere în motivele de recurs, şi a efectelor acesteia în privinţa legislaţiei naţionale.

Astfel, a reţinut curtea de apel că interpretarea prevederilor art. 10 alin. (1) din Ordinul nr. 50/2001, ce interzic în toate situaţiile finanţarea retroactivă a tratamentelor efectuate în străinătate de către bolnavi care nu au avut aprobarea prealabilă a comisiei Ministerului Sănătăţii, este contrară prevederilor dreptului comunitar, aşa cum s-a statuat prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Marea Cameră) din 5 octombrie 2010, pronunţată în cauza Georgi Ivanov Elchinov, ce a arătat că articolul 49 CE şi articolul 22 din Regulamentul nr. 1408/71, în versiunea modificată şi actualizată prin Regulamentul (CE) nr. 118/97, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 1992/2006, se opun reglementării unui stat membru interpretate în sensul că exclude, în toate cazurile, rambursarea cheltuielilor efectuate cu îngrijirile spitaliceşti acordate fără autorizaţie prealabilă în alt stat membru.

În considerentele aceleaşi hotărâri, CJUE a arătat că, deşi dreptul Uniunii nu se opune în principiu unui sistem de autorizare prealabilă, este totuşi necesar, pe de o parte, ca toate condiţiile stabilite în vederea acordării unei astfel de autorizări să fie justificate în raport cu obiectivul de a asigura pe teritoriul statului membru vizat un acces suficient şi permanent la o gamă echilibrată de îngrijiri spitaliceşti de calitate, de a asigura un control al costurilor şi de a evita, în măsura în care este posibil, orice risipă a resurselor financiare, tehnice şi umane. Pe de altă parte, se impune ca aceste condiţii să nu depăşească ceea ce este în mod obiectiv necesar în vederea realizării acestui scop şi ca acelaşi rezultat să nu poată fi obţinut prin norme mai puţin constrângătoare, iar un astfel de sistem trebuie să fie întemeiat pe criterii obiective, nediscriminatorii şi cunoscute în mod anticipat, astfel încât să limiteze exercitarea puterii de apreciere a autorităţilor naţionale pentru ca aceasta să nu fie utilizată în mod arbitrar.

Concluzionând, ceea ce a statuat CJUE în această cauză este faptul că o reglementare naţională care exclude în toate cazurile rambursarea cheltuielilor efectuate cu îngrijirile spitaliceşti acordate fără autorizaţie prealabilă îl privează pe asiguratul social, care, din motive legate de starea sa de sănătate sau de necesitatea de a primi îngrijiri de urgenţă într-o instituţie spitalicească, a fost împiedicat să solicite o astfel de autorizaţie sau nu a putut aştepta răspunsul instituţiei competente, de rambursarea de către această instituţie a cheltuielilor efectuate cu îngrijirile menţionate, deşi condiţiile unei astfel de rambursări ar fi îndeplinite.

Or, aceste considerente, invocate de către recurentă ca fiind aplicabile în prezenta cauză, au fost reţinute ca atare de către instanţa de apel care a procedat ulterior la interpretarea şi aplicarea lor concretă, atât în contextul întregii jurisprudenţe a CJUE în domeniul de aplicare a dispoziţiilor referitoare la libera prestare a serviciilor, inclusiv a serviciilor medicale, cât şi al circumstanţelor concrete ale cauzei.

Astfel, corect a reţinut curtea de apel faptul că, pornind de la principiile trasate în jurisprudenţa CJUE, lipsa autorizării prealabile nu împiedică, în mod automat, rambursarea cheltuielilor, în situaţia în care reclamanta dovedeşte că din motive legate de starea sa de sănătate sau de necesitatea de a primi îngrijiri de urgenţă într-o instituţie spitalicească, a fost împiedicată să solicite o astfel de autorizaţie sau nu a putut aştepta răspunsul instituţiei competente.

În verificarea îndeplinirii acestor condiţii s-a reţinut că, fără îndoială, la data deplasării, reclamanta se afla în imposibilitatea obiectivă de a formula orice cerere, având în vedere afecţiunea medicală suferită şi starea sa neurologică.

Însă, dispoziţiile naţionale cuprinse în Ordinul nr. 50/2004, dau posibilitatea formulării unei cereri de aprobare a trimiterii la tratament medical în străinătate şi "aparţinătorilor" persoanei bolnave, în această categorie fiind incluse rudele până la gradul IV, inclusiv, context în care, instanţa de apel a considerat în mod just că, în cauză nu s-a invocat împrejurarea că reclamanta este o persoană singură, fără a avea rude de gradul IV, apte să îndeplinească formalităţi administrative, iar din actele dosarului, coroborat cu precizarea depusă în apel, a reieşit că reclamanta are doi copii majori B. şi D., precum şi un frate E..

Prin urmare, în mod just a concluzionat instanţa de apel că, deşi starea de sănătate a reclamantei era una gravă, ce nu îi permitea formularea unei cereri, nu s-a putut reţine o imposibilitate obiectivă de solicitare a autorizaţiei de deplasare, de către membrii familiei, pentru o situaţie medicală ce a durat în ţară o perioadă de o lună de zile, nefiind în discuţie nici un eveniment fortuit sau instantaneu.

Aşadar, din perspectiva motivului de recurs invocat de recurentă, respectiv acela vizând greşita interpretare şi aplicare a jurisprudenţei CJUE şi a dispoziţiilor Ordinului nr. 50/2004, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, decizia recurată fiind apărată de criticile de nelegalitate formulate, în condiţiile în care, pe de o parte, s-a reţinut că lipsa unei autorizări prealabile nu exclude, de plano, dreptul la rambursarea cheltuielilor suportate pentru realizarea îngrijirilor medicale şi a tratamentului în străinătate, dacă se probează o imposibilitate obiectivă de solicitare a acesteia, iar pe de altă parte, s-a constatat că doar reclamanta s-a aflat într-o asemenea situaţie, nu şi membrii familiei sale, cărora legislaţia internă le reglementează această posibilitate.

Totodată, aspectul privind modalitatea defectuoasă a stabilirii stării de fapt reale şi a interpretării probatoriului nu poate face obiectul analizei instanţei de recurs, prevederile art. 488 C. proc. civ. limitând cenzurarea exclusiv la nelegalitatea hotărârii, fără a-i da posibilitatea de a antama şi netemeinicia acesteia.

În concluzie, recursul principal declarat de reclamantă împotriva deciziei civile nr. 1044/2019 şi deciziei civile nr. 668/2021 va fi respins ca nefondat, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ.

Referitor la recursul incident declarat de pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate împotriva deciziei civile nr. 668 A din 22 aprilie 2021, Înalta Curte reţine că s-a solicitat casarea în parte a deciziei atacate, doar cu privire la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a CNAS.

Recursul este nefondat întrucât, raportat la faptul că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie rambursarea cheltuielilor ocazionate de acordarea serviciilor medicale în străinătate, iar CNAS este potrivit dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 95/2006, instituţia care efectuează rambursarea acestor cheltuieli, curtea de apel a respins în mod corect excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei pârâte, urmând ca analiza pe fond a pretenţiilor reclamantei să determine în ce măsură acestea sunt justificate în contradictoriu cu această pârâtă.

Este nefundamentată susţinerea recurentei potrivit căreia în cauza prezentă, instanţa de apel nu a analizat calitatea procesuală pasivă din perspectiva elementelor răspunderii civile delictuale, căci, în mod evident, cenzurarea acestor aspecte ţine de soluţionarea pe fond a cauzei şi nu de stabilirea calităţii procesuale pasive a acesteia.

Aşadar, în temeiul dispoziţiilor art. 491 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 496 C. proc. civ., recursul incident va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de reclamanta A., prin curator C., împotriva deciziei civile nr. 1044A din 12 iulie 2019 şi deciziei civile nr. 668 A din 22 aprilie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate împotriva deciziei civile nr. 668 A din 22 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 martie 2023.

Opinia separată, vizează soluţia de admitere a recursului principal declarat de reclamanta A., prin curator C., împotriva deciziei civile nr. 1044A din 12 iulie 2019 şi deciziei civile nr. 668 A din 22 aprilie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a recursului incident declarat de pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate împotriva deciziei civile nr. 668 A din 22 aprilie 2021, pronunţată de aceeaşi instanţă, casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, din perspectiva următoarelor considerente de drept în raport de motivele de recurs invocate de recurenta reclamantă şi de pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate

Criticile de nelegalitate aduse hotărârilor instanţei de apel vizează incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Prioritar analizei motivelor de recurs, opinia separată apreciază că se impune a se retine că prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. x/2013, la data de 18.10.2013, reclamanta A., prin curator B., a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Sănătăţii; Direcţia de Sănătate Publică a Municipiului Bucureşti; Casa Asigurărilor de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Siguranţei Naţionale şi Autorităţii Judecătoreşti şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea, în solidar, a pârâţilor la plata sumelor reprezentând cheltuieli privind asistenţa medicală nedecontată, în cuantum total de 236.326,08 Euro (echivalent în RON la data formulării cererii), sumă ce reprezintă: 14.950 Euro contravaloarea transportului aerian şi cu ambulanţa de la Spitalul Clinic de Urgenţă Universitar până la F. situată în Germania, str. x, Plau am See; - 198.266,8 Euro contravaloarea serviciilor medicale acordate în F. situată în Germania, str. x, Plau am See; - 14.800 Euro contravaloarea transportului aerian şi cu ambulanţa de la F. situată în Germania, str. x, Plau am See până la Bucureşti; şi 8.310 Euro contravaloarea cazării în cadrul Clinicii a aparţinătorului B. pe toată durata spitalizării; cu cheltuieli de judecată. Ulterior, la data de 13.05.2015, reclamanta A., a formulat, în temeiul art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. cerere de micşorare a pretenţiilor prin care a solicitat instanţei a se dispune obligarea, în solidar, a pârâţilor, la plata sumei de 233.666,58 Euro defalcată după cum urmează: - 14.950 euro+14.800 euro - transport aerian până la şi de la F. în Germania; - 195.606,58 euro-contravaloarea serviciilor medicale acordate la F. în Germania; - 8.310 euro-contravaloarea cazării însoţitorului pe toată durata spitalizării.

În motivare, s-a arătat că în paralel cu acţiunea judiciară, la data de 10.03.2014 a formulat către CASAOPSNAJ cerere de rambursare a contravalorii serviciilor medicale acordate reclamantei pe teritoriul Germaniei în perioada 20.10.2010-25.07.2011.

Având în vedere acest demers administrativ, reclamanta a formulat cerere de renunţare la judecată în contradictoriu cu CASAOPSNAJ, solicitând obligarea celorlalţi pârâţi la plata sumei de 236.326,08 Euro. Prin ordinul de plată nr. x din data de 17.03.2015, reclamantei i s-a virat în contul bancar indicat suma de 11.805,24 RON reprezentând contravaloarea serviciilor medicale acordate la F. în Germania, echivalent a 2.659,50 euro.

Prin sentinţa civilă nr. 614/04.05.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia IV-a civilă: a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi în consecinţă a respins cererea reclamantei în contradictoriu cu acesta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, - a admis cererea formulată de reclamanta A., prin curator B. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Sănătăţii, Direcţia de Sănătate Publică a Municipiului Bucureşti şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate astfel cum a fost precizată, şi au fost obligaţi pârâţii, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 233.666,58 Euro, în echivalent RON la data plăţii, reprezentând cheltuieli efectuate pentru acordarea asistenţei medicale în străinătate Au fost obligaţi pârâţii, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 22.726,55 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în: 14.121,50 RON taxă judiciară de timbru; 237 RON, taxă aferentă rapoartelor de expertiză medico-legală şi 8.368,05 RON, reprezentând onorariu de avocat.

Cu privire la natura juridică a acţiunii şi la competenţa materială a instanţei prin decizia civilă nr. 1430 din 24 aprilie 2018 dosar nr. x/2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi justiţie s-a statuat că în raport de obiectul acţiunii ce vizează răspunderea civilă delictuală competenţa de soluţionare a cauzei revine instanţei civile şi nu de contencios administrativ.

Prin urmare, având în vedere statuările din decizia enunţată acţiunea înaintată de reclamantă are ca obiect antrenarea răspunderii civile delictuale, aspect pe care de altfel instanţa de apel l-a reţinut atât în considerentele deciziei civile nr. 1044A din 12 iulie 2019 precum şi în considerentele deciziei civile nr. 668 A din 22 aprilie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Prin decizia civilă nr. 1044A din 12 iulie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au fost admise apelurile formulate de pârâţii MINISTERUL SĂNĂTĂŢII, DIRECŢIA DE SĂNĂTATE PUBLICĂ A MUNICIPIULUI BUCUREŞTI, şi CASA NAŢIONALĂ DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE, şi fiind anulată în parte, sentinţa civilă nr. 614/04.05.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă. A fost păstrată soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de respingere a acţiunii formulate în contradictoriu cu acest aspect pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. De asemenea a fost anulată încheierea de îndreptare a erorilor materiale pronunţată în camera de consiliu la data de 27.02.2017, fiind reţinută cauza pentru rejudecare în fond.

În considerentele deciziei de anulare a hotărârii instanţei de fond şi reţinerea cauzei spre rejudecarea fondului instanţa de apel a reţinut că: "în cauză nu există un acord expres al părţilor cu privire la denumirea sau temeiul juridic al acţiunii .În ceea ce priveşte natura acţiunii, astfel cum s-a arătat deşi a fost invocată incidenţa Ordinului nr. 50/2004, instanţa de fond s-a considerat învestită atât cu o acţiune civilă întemeiată pe prevederile acestui act normativ, cât şi cu o acţiunea civilă, derivată din calitatea de asigurat a reclamantei întemeiată pe Odinele emise de Preşedintele Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate - nr. 592/2008 şi nr. 729/2009, obligând în solidar cei trei pârâţi - Ministerul Sănătăţii, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Direcţia de Sănătate Publică a Municipiului Bucureşti, la plata sumelor pretinse.

Instanţa de apel a constatat că "instanţa de fond avea obligaţia cu respectarea principiului contradictorialităţii, principiu fundamental al procedurii civile de a proceda la calificarea corectă a cererii, posibil intitulate greşit de parte, dar fundamentate în raport de situaţia de fapt ce a fost expusă. Sub acest aspect se reţin ca fiind întemeiate criticile apelantelor pârâte Direcţia de Sănătate Publică a Municipiului Bucureşti şi Casa naţională de Asigurări de Sănătate în senul că instanţa de fond nu a procedat la calificarea juridică corectă a cererii. În continuare în analiza acestei critici se reţine că fixarea cadrului procesual şi a limitelor judecăţii constituie un atribut al dreptului de dispoziţie al părţilor. Disponibilitatea este abilitatea conferită de lege părţilor de a sesiza autorităţile judiciare, de a dispune de obiectul litigiului şi de mijloacele de apărare, iar judecătorul nu poate soluţiona un litigiu decât în limitele sesizării sale.

Fără îndoială, instanţa poate invoca din oficiu orice chestiuni de fapt sau de drept, chiar dacă acestea nu sunt cuprinse în cerere sau întâmpinare, însă are obligaţia de a le supune dezbaterii părţilor, astfel cum se prevede prin art. 14 alin. (4) din C. proc. civ., care statuează că:

"Părţile au dreptul de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanţă din oficiu."

Din această perspectivă se constată că instanţa de fond a combinat dispoziţiile a trei acte normative distincte, fără a stabili în prealabil modalitatea în care acestea sunt aplicabile speţei, şi fără a indica în motivarea sentinţei îndeplinirea condiţiilor proprii reglementate prin fiecare din aceste acte, respectiv: existenţa unei situaţii de boală gravă ce nu poate fi tratată în sistemul medical românesc, îndeplinirea condiţiilor necesare pentru eliberarea formularului E 112, respectiv servicii medicale decontate din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate urmare a unei autorizări prealabile sau a condiţiilor în care un asigurat în sistemul de asigurări sociale de sănătate din România se deplasează într-un stat membru al Uniunii Europene cu scopul de a primi tratament medical, fără aprobarea casei de asigurări din care face parte.

Toate aceste aspecte ce ţin de calificarea juridică a cererii de chemare în judecată nu au fost invocate cu ocazia dezbaterii fondului cauzei, deşi cererea de chemare în judecată nu excela prin rigoare, având aparenţa unei acţiuni în răspundere civilă delictuală (cum a şi fost înregistrată în evidenţele administrative), partea făcând trimitere atât la imposibilitatea acordării în România a tratamentului pentru boala gravă de care este afectată, cât şi la calitatea sa de asigurat.

Ulterior, în instanţa de apel, în primul ciclu procesual în apel şi prin recursul declarat împotriva deciziei ce a stabilit instanţa de contencios administrativ ca fiind competentă în soluţionarea cauzei, astfel cum aceasta a fost formulată, reclamanta şi-a precizat acţiunea în mod expres arătând că nu a solicitat sumele de bani ce fac obiectul cererii în temeiul unei răspunderi civile delictuale, ci în temeiul legii - Ordinul nr. 50/2004 dând dreptul de a primi contravaloarea serviciilor medicale de care a beneficiat iar acţiunea nu vizează realizarea drepturilor de asigurat .

Or, prin sentinţa pronunţată prima instanţă a reţinut şi incidenţa celor două ordine emise de Preşedintele Casei naţionale de Asigurări de Sănătate, atât în analiza temeiniciei pretenţiilor cât şi în justificarea calităţii procesuale pasive a pârâtei Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, fără a fi îndeplinite cerinţele impuse în asigurarea principiilor disponibilităţii, contradictorialităţii şi a dreptului la apărare, criticile apelantelor sub acest aspect fiind fondate, în limitele indicate în considerentele expuse.

Verificând în continuare criticile apelantei Casa Naţională de Asigurări de Sănătate relative la nemotivarea sentinţei, aspecte învederate şi de apelanţii Ministerul Sănătăţii şi Direcţia de Sănătate a Municipiului Bucureşti ce fac trimitere la greşita aprecierea probatoriului fără a se întemeia pe o motivare corespunzătoare, Curtea arată că obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti, impune obligaţia oricărei instanţe de judecată de a indica suficient de clar motivele pe care s-a sprijinit pentru a soluţiona cererea de chemare in judecată. Această exigenţă, care contribuie la garantarea respectării principiului bunei administrări a justiţiei, deşi nu poate fi întotdeauna înţeleasă ca impunând formularea unui răspuns detaliat pentru fiecare argument al părţilor, nu poate fi acceptată nici ca o motivare sumară, generală, fără raportare la condiţiile concrete ale cauzei.

Printre pilonii de bază ai dreptului la un proces echitabil se numără şi dreptul oricărei părţi în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanţei observaţiile, argumentele şi mijloacele sale de proba, coroborat cu dreptul fiecărei părţi, ca aceste observaţii şi argumente sa fie examinate in mod efectiv. Cu privire la aceste aspecte, obligaţia instanţei de motivare a hotărârilor sale este singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea dreptului la un proces echitabil.

Motivarea este de esenţa actelor prin care se decide asupra unui aspect litigios, reprezentând o garanţie pentru părţi, ca cererile lor au fost analizate cu atenţie. Practica instanţei supreme este orientată în acest sens, afirmându-se constant în decizii pronunţate în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că inexistenţa motivării atrage casarea hotărârii, la fel şi o motivare necorespunzătoare.

Mai mult, jurisprudenţa CEDO impune, în asigurarea. art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului si a libertăţilor fundamentale, instanţelor naţionale să îşi motiveze deciziile (cauza Boldea vs. România), obligaţie ce nu presupune existenţa unor răspunsuri detaliate la fiecare problema ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real problemele esenţiale ce au fost supuse spre judecată instanţei, iar în considerentele hotărârii trebuie să se regăsească argumentele care au stat la baza pronunţării acesteia.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului este constantă în a statua, legat de buna administrare a justiţiei, ca "deciziile judiciare trebuie să indice de o manieră suficientă motivele pe care se bazează" (cauzele Ruiz Torija c. Spania, hot. din 9 decembrie 1994, 29; Helle c. Finlanda, hot. din 19 decembrie 1997; Suominen c. Finlanda, hot. din 1 iulie 2003, 34 sau Dimitrellos c. Grecia, hot. din 7 aprilie 2005, 15). Acestea, întrucât Convenţia nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective. Din această perspectivă Curtea constată că întra-adevăr sentinţa primei instanţe nu este motivată corespunzător întrucât instanţa de fond fie face trimitere, la modul general la anumite situaţii determinante în cauză, fără a indica probele din care rezultă starea de fapt reţinută, fie expune argumente contradictorii sau străine de cauză, fie omite a motiva cereri ce sunt admise sau apărări ce sunt respinse."

~Opinia separată, reţine că instanţa de apel "constată că întra-adevăr sentinţa primei instanţe nu este motivată corespunzător întrucât instanţa de fond fie face trimitere, la modul general la anumite situaţii determinante în cauză, fără a indica probele din care rezultă starea de fapt reţinută, fie expune argumente contradictorii sau străine de cauză, fie omite a motiva cereri ce sunt admise sau apărări ce sunt respinse " că "motivarea este de esenţa actelor prin care se decide asupra unui aspect litigios, reprezentând o garanţie pentru părţi, ca cererile lor au fost analizate cu atenţie,," că "practica instanţei supreme este orientată în acest sens, afirmându-se constant în decizii pronunţate în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că inexistenţa motivării atrage casarea hotărârii, la fel şi o motivare necorespunzătoare", că, " prima instanţă expune argumente străine de cauză" că, tribunalul a aplicat în mod incorect dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., existenţa unei motivări corespunzătoare analizându-se prin raportare la exigenţele impuse de acest text legal, ce obligă instanţele să evidenţieze motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor"

Or, din această perspectivă, deşi instanţa de apel a constatat că hotărârea instanţei de fond nu corespunde exigenţelor prevăzute de art. 425 C. proc. civ., totuşi analizează probele administrate la fond reţinând că instanţa de fond a făcut şi o interpretare greşită a probelor, întrucât "… din suplimentul la raportul de expertiză medico-legală întocmit în cauză rezultă că în perioada în care reclamanta a fost internată în România (20.09.2010-19.10.2010), "în serviciile de neurochirurgie din ţară, inclusiv în Clinica de Neurochirurgie a Spitalului Clinic de Urgenţă, Bagdasar Arseni, nu există în dotare valve programabile pentru Shunt ventriculo-peritoneal". Această reţinere nu este în conformitate cu probele administrate în condiţiile în care în raportul de expertiză medico legală nu se exprimă o asemenea concluzie, ci se face trimitere la opinia domnului doctor G.- preşedintele Comisiei de Neurochirurgie a Ministerului Sănătăţii ce arată într-o adresă formulată către Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (adresa x/30.09.2014 - dosar fond), relativ la dotarea serviciilor de neurochirurgie din ţară "nu ştiu să fi fost în dotare valve programabile pentru Shunt ventriculo-peritoneal", fără a face însă afirmaţii certe cu privire la o asemenea absenţă.

În ceea ce priveşte criticile apelanţilor relative la modalitatea de înlăturare a concluziilor expertizei medico legale, Curtea constată că într-adevăr aşa cum susţin apelanţii instanţa de fond nu a luat în considerare concluziile exprimate în lucrările ştiinţifice şi nici nu a motivat înlăturarea acestora, deşi îi revenea această obligaţiePreliminar, Curtea reţine cu titlu general că potrivit art. respectiv 255 alin. (1) C. proc. civ., probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului.

Textul legal conferă judecătorului o putere de apreciere, dându-i posibilitatea de a lua sau de a nu lua o anumită măsură, în asemenea situaţii, măsurile nu pot fi însă dispuse în mod discreţionar, ci trebuie să fie justificate de motive pertinente şi suficiente. Depăşirea acestei limite, întrucât nu realizează un bilanţ rezonabil al elementelor pertinente ale cauzei în procesul decizional, care este impus întotdeauna, expres sau implicit, de normele juridice incidente, constituie o încălcare a legii. Din această perspectivă, Curtea reţine că, prin încheierea de şedinţă din 09.04.2014, Tribunalul a încuviinţat cererea reclamantei de de a solicita Institutului de Medicină Legală exprimarea unui punct de vedere cu privire la starea de sănătate a reclamantei anterioară datei de 20.10.2010 pe baza înscrisurilor existente la dosar, respectiv raportul medical, epicriza şi a buletinului de analize, dacă starea de sănătate a reclamantei impunea sau nu intervenţia de urgenţă în sens medical (tratament în ţară sau în străinătate), pentru a preveni agravarea stării de sănătate a acesteia.

Ulterior, la termenul din 08.10.2014, prima instanţă a încuviinţat cererea reclamantei de a se emite adresă către INML cu menţiunea de a răspunde solicitărilor Tribunalului astfel cum au fost încuviinţate la termenul din 09.04.2014, respectiv de a exprima un punct de vedere cu privire la starea de sănătate a reclamantei anterioară datei de 20.10.2010 pe baza înscrisurilor existente la dosar, respectiv raportul medical, epicriza şi a buletinului de analize, dacă starea de sănătate a reclamantei impunea sau nu intervenţia de urgenţă în sens medical (tratament în ţară sau în străinătate), pentru a preveni agravarea stării de sănătate a acesteia, reţinând că raportul de expertiză înaintat nu oferă relaţiile complete solicitate, ci se referă la enumerarea unor acte medicale şi a analizelor medicale. La termenul de judecată din 11.02.2015, reţinând că INML nu a răspuns solicitărilor instanţei aşa cum au fost încuviinţate la termenul din 08.10.2014, Tribunalul a solicitat înaintarea dosarului pentru a se răspunde acestor solicitări de către o comisie superioară medicului iniţial, raportat la art. 24 din O.G. nr. 1/2000, având în vedere că prima expertiză a fost efectuată de un singur medic, solicitându-se şi a se răspunde la întrebarea dacă sănătatea reclamantei la data de 20.10.2010 permitea tratamentul în instituţiile medicale din România, iar în caz contrar dacă se impunea tratamentul de urgenţă în străinătate, precum şi dacă starea de sănătate a pacientei permitea amânarea transferului în străinătate până la avizarea acestui transfer, respectiv acordul prealabil necesar acestui transfer.

Prin raportul de expertiză depus la dosar la data de 05.10.2015, raport avizat de Comisia de Avizare şi Control de pe lângă INML Bucureşti şi prin raportul comunicat la data de 02.02.2016, specialiştii din cadrul INML au răspuns solicitărilor instanţei. Curtea reţine că potrivit art. 264 C. proc. civ., instanţa va examina probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor, iar în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare.

Operaţiune de apreciere a probelor, chiar dacă constituie atributul exclusiv al instanţei de judecată, întemeiat pe propria sa convingere, implică corelativ şi expunerea de către instanţă a silogismului avut în vedere, expunere ce se impune a fi transparentă şi inteligibilă, pentru ca apoi să transpară raţionamentul judiciar aplicat situaţiei de fapt reţinute.

Fără îndoială instanţa nu este legată de concluziile unui raport de expertiză însă înlăturarea acestora impune o motivare efectivă cu referire la aspectele intrinseci ale probei şi ale funcţiei sale în contextul unei evaluări globale şi concomitente a tuturor probelor.

Atunci când instanţa încuviinţează cererea de efectuare a unui lucrări de specialitate iar apoi se îndepărtează de la concluziile acesteia, fără a motiva o atare apreciere, reţinând chiar o situaţie de fapt contrară, nesocoteşte dreptul părţilor la un proces echitabil, statuat prin art. 6 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Sale Fundamentale, sub aspectul examinării efective a cauzei şi ascultării reale a părţilor, art. 6 implicând mai ales în sarcina "instanţei" obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa. Mai mult, prima instanţă îşi întemeiază soluţia pe argumente echivoce, aparent contradictorii, reţinând pe de o parte:

"Potrivit adresei comunicată de Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti, secţia Clinică neurologie I, din data de 03.12.2014 reclamantei nu i s-a recomandat transferul într-un spital din Germania de către niciun medic neurochirurg din această secţie", pentru ca apoi să arate:

"Faţă de starea extrem de gravă şi faţă de lipsa unui tratament adecvat faţă de complicaţiile intervenite postoperatorii,familia reclamantei a solicitat transferul acesteia, în regim de urgentă, la clinica F. situată în Germania primind acordul şi suportul logistic al medicilor curanţi din România…", fără a preciza ce anume a determinat concluzia trasă.

De asemenea, se reţin ca întemeiate susţinerile apelantei Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, în ceea priveşte absenţa oricărei motivări în susţinerea soluţiei de acordare a despăgubirilor reprezentând contravaloarea transportului rutier şi aerian şi contravaloarea cazării unui însoţitor, pe întreaga durată a spitalizării, Tribunalul neindicând un temei legal aplicabil prin raportare la care să poată fi discută îndeplinirea anumitor cerinţe".

Or, faţă de aspectele învederate ce rezultă fără posibilitate de echivoc din considerentele deciziei nr. 1044/12 iulie 2019, în condiţiile în care s-a dispus anularea sentinţei instanţei de fond pentru nemotivare corespunzătoare, opinia separată reţine că nemotivarea hotărârilor sau motivarea necorespunzătoare echivalează cu o încălcare a drepturilor părţilor, şi a principiilor de drept ce guvernează procesul civil, respectiv dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 C. proc. civ. şi art. 6 CEDO.

Prin urmare, consecinţa nemotivării corespunzătoare a hotărârii instanţei de fond, ce aşa cum s-a arătat deja echivalează cu o încălcare a încălcare a drepturilor părţilor,şi a principiilor de drept ce guvernează procesul civil respectiv dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 C. proc. civ. şi art. 6 CEDO nu face posibilă incidenţa dispoziţiilor art. 480 alin. (6) şi nici înlăturarea incidenţei dispoziţiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ. cum greşit şi nelegal a reţinut instanţa de apel când a dispus reţinerea cauzei pentru rejudecarea fondului.

~Opinia separată apreciază că faţă de aspectul nemotivării corespunzătoare reţinut de instanţa de apel în anularea hotărârii de fond şi reţinerea cauzei spre rejudecarea fondului nu numai că au fost încălcate drepturile părţilor dar au fost lipsite şi de un grad de jurisdicţie, fiind încălcat şi dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 CEDO.

În ceea ce priveşte incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. raportat la decizia civilă nr. 688 din 22 aprilie 2021, opinia separată constată că de fapt considerentele acestei hotărâri sunt considerentele instanţei în ce priveşte probatoriul administrat în cauză la fond ce au fost expuse în decizia nr. 1044 din 12 iulie 2019 făcându-se şi o analiză şi a expertizelor medicale, deşi în rejudecarea fondului în raport de obiectul acţiunii ce vizează răspunderea civilă delictuală trebuiau a fi analizate condiţiile acestei răspunderi în raport de susţinerile părţilor.

Or, din considerentele deciziei civile nr. 688 din 22 aprilie 2021 nu rezultă că instanţa de apel ar fi analizat îndeplinirea sau neîndeplinirea cumulativă a condiţiilor acestei răspunderi, în hotărârea recurată instanţa de apel reţine că urmare a deciziei ICCJ reclamanta indică în precizarea depusă la 5 martie 2020 temeiurile juridice ale cererii arătând că acţiunea este formulată pe prevederile art. 998-999 C. civ. de la 1864 privind răspunderea civilă delictuală temeiul solidarităţii fiind reprezentat de prevederile art. 1 din Ordinul nr. 50/2004. Cum instanţa de apel nu a analizat raporturile juridice dintre părţi prin raportare la condiţiile răspunderii civile delictuale invocată în cauză de reclamantă din perspectiva faptului că tratamentul medical efectuat în străinătate a fost determinat de existenţa unor deficienţe în ţară ce vizau lipsa unor medicamente, a imposibilităţii efectuării unor analize, lipsa unei monitorizări corespunzătoare, lipsa unor condiţii de spitalizare adecvate,(pag. 68 din decizia nr. 688/22 aprilie 2021) opinia separată reţine şi incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Opinia separată mai reţine că nu a fost analizată nici excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei CNAS prin raportare atât la atribuţiile şi competenţa acesteia cât şi la raporturile dintre aceasta şi Ministerul Sănătăţii şi reclamantă, motiv ce determină şi admiterea recursului incident formulat de pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate împotriva deciziei civile nr. 668 A din 22 aprilie 2021.

Din perspectiva celor expuse, ce rezultă fără posibilitate de echivoc din considerentele deciziilor recurate, în opinia separată în condiţiile incidenţei dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 si 8 C. proc. civ., soluţia ce se impunea în cauză vizează admiterea recursului principal declarat de reclamanta A., prin curator C., împotriva deciziei civile nr. 1044A din 12 iulie 2019 şi deciziei civile nr. 668 A din 22 aprilie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a recursului incident declarat de pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate împotriva deciziei civile nr. 668 A din 22 aprilie 2021, pronunţată de aceeaşi instanţă, urmând a fi casată decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.