Revision bid fails; Constitutional Court ruling not a new document for reopening final civil judgment

Şedinţa publică din data de 3 noiembrie 2022

Asupra cauzei, reţine următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Scurt istoric:

Prin cererea de chemare în judecată din 17 decembrie 2009 înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub dosar nr. x/2009, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 1.600.000 euro în echivalent RON la data plăţii reprezentând repararea prejudiciului cauzat de erori judiciare, compus din daune materiale şi morale suferite în cei 12 ani cât a durat procesul judiciar derulat în dosarul nr. x/1997.

Prin sentinţa civilă nr. 680 din 6 aprilie 2012, Tribunalul Bucureşti, a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost întregită şi precizată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, care a fost obligat la plata către reclamantă a sumei de 40.000 euro, în echivalent RON la cursul Băncii Naţionale a României cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Prin decizia civilă nr. 197/R din 30 ianuarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au fost admise recursurile formulate de recurenta-reclamantă, recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei nr. 680 din 6 aprilie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, care a fost casată cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat la Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. x/2009*.

Prin sentinţa civilă nr. 435 din 30 martie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost admisă în parte acţiunea precizată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, având ca obiect reparare prejudicii erori judiciare. A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 22.458,23 RON şi a sumei de 149.556,68 USD cu titlu de daune materiale, precum şi la plata sumei de 100.000 euro cu titlu de daune morale.

Prin decizia civilă nr. 134 A din 25 februarie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A. şi au fost admise apelurile declarate de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de apelantul Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei nr. 435 din 30 martie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în contradictoriu cu apelanta reclamantă A.. A fost schimbată în tot sentinţa apelată, în sensul că a fost respinsă acţiunea precizată, ca neîntemeiată.

2. Revizuirea:

Împotriva deciziei civile nr. 134 A din 25 februarie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanta A. a formulat cerere de revizuire, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. de la 1865.

În motivare, revizuenta a susţinut că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate privind incidenţa acestui motiv de revizuire, respectiv revizuirea vizează o hotărâre pronunţată asupra fondului, a fost invocat un înscris nou (Decizia nr. 136/03.03.2021 pronunţată de Curtea Constituţională, publicată în Monitorul Oficial nr. 494/12.05.2021), este dovedit caracterul determinant al înscrisului nou, precum şi imposibilitatea prezentării acestuia până la momentul pronunţării deciziei supuse revizuirii.

Prin cererea precizatoare depusă la termenul de judecată din 15 februarie 2022, revizuenta a arătat că înţelege să-şi întemeieze cererea de revizuire şi pe dispoziţiile art. 322 pct. 10 C. proc. civ., precizând că toate susţinerile şi argumentele invocate în cuprinsul cererii de revizuire se menţin integral.

3. Cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi soluţia dată acesteia

În cursul soluţionării cererii de revizuire, la 14 februarie 2022, revizuenta A. a depus la dosarul cauzei cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 322 pct. 5 teza I din C. proc. civ. de la 1865.

La termenul din 15 februarie 2022, revizuenta a depus note de şedinţă, prin care a invocat şi excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 322 pct. 10 teza I din acelaşi Cod.

Prin încheierea din 12 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021, a fost admisă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 322 pct. 10 din vechiul C. proc. civ., fiind sesizată Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 322 pct. 10 C. proc. civ., în raport de art. 1 alin. (3) şi (5) Constituţie.

A fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ. de la 1865.

4. Incidente procedurale

Prin cererea depusă la 26 mai 2022, revizuenta A. a recuzat membrii completului de judecată C7A, învestit cu soluţionarea cererii de revizuire, având în vedere că şi-au exprimat părerea cu privire la soluţia ce urmează a fi pronunţată în cauză, în raport de motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

5. Hotărârile pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti

Prin încheierea din 17 iunie 202 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021 a fost respinsă cererea de recuzare formulată de revizuenta A., ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut, în esenţă, următoarele:

În cauză, revizuenta susţine că doamnele judecător s-ar fi antepronunţat cu privire la admisibilitatea cererii de revizuire în raport de motivul prevăzut de art. 322 pct. 5 din C. proc. civ. prin aceea că ar fi reţinut în încheierea pronunţată asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale că "motivele invocate în justificarea cererii de revizuire promovate se circumscriu cazului de revizuire reglementat de dispoziţii art. 322 pct. 10 din vechiul C. proc. civ., şi nu cazului de revizuire prevăzut de dispoziţiile art. 322 pct. 5 din vechiul C. proc. civ., motiv pentru care constată că cea de-a doua condiţie, respectiv ca dispoziţiile legale să aibă legătură cu obiectul cauzei, nu este îndeplinită."

Curtea reţine că în această situaţie doamnele judecător nu şi-au exprimat părerea cu privire la pricina care se judecă, ci doar au recalificat motivele invocate de revizuentă în justificarea cazului reglementat prin art. 322 pct. 5 C. proc. civ. ca fiind, de fapt, subsumate cazului de revizuire instituit prin art. 322, pct. 10 din acelaşi act normativ.

Astfel, completul de judecată nu a reţinut că motivele revizuentei dezvoltate în susţinerea cazului de la pct. 5 ar fi inadmisibile de plano, ci doar că acestea se încadrează în sfera cazului de la pct. 10, iar această analiză se impunea a fi făcută cu ocazia soluţionării cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate invocate, întrucât, conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, una dintre condiţiile de admisibilitate a excepţiilor de neconstituţionalitate este ca dispoziţiile legale criticate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să fie, pe de-o parte, aplicabilă în speţă şi, pe de altă parte, să aibă o înrâurire asupra soluţiei ce se va pronunţa.

Ca atare, Curtea nu poate reţine că doamnele judecător şi-a fi spus părerea cu privire la pricina ce o aveau de soluţionat prin aceea că, analizând admisibilitatea excepţiilor de neconstituţionalitate din perspectiva legăturii normelor criticate cu soluţionarea cauzei aflate pe rol, au reţinut că argumentele dezvoltate în susţinerea motivului de revizuire reglementat de art. 322 pct. 5 din C. proc. civ. se încadrează în motivul de la pct. 10, cererea de recuzare fiind neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1009A din 21 iunie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii şi respinsă cererea de revizuire, ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de revizuire a reţinut, în esenţă, următoarele:

Referitor motivul de revizuire întemeiat pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 din C. proc. civ.:

Partea, care invocă motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5 din C. proc. civ., trebuie să dovedească: faptul că înscrisul a existat la data pronunţării hotărârii, nefiind ulterior acestui moment şi faptul imposibilităţii prezentării înscrisului dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa ori al reţinerii înscrisurilor de partea potrivnică.

Din dispoziţiile legale anterior menţionate, reiese că ipoteza prevăzută la pct. 5 din art. 322 din vechiul C. proc. civ. se referă la înscrisuri preexistente hotărârii judecătoreşti, a cărei revizuire se solicită. Cu toate acestea, s-a considerat că este îndeplinită această condiţie, chiar dacă înscrisul poartă o dată ulterioară pronunţării hotărârii a cărei revizuire se solicită, dacă se referă la situaţii atestate de alte înscrisuri preexistente.

Din analiza acestor condiţii de admisibilitate, rezultă că sfera de aplicare a revizuirii pentru înscrisuri noi este foarte limitată. În primul rând, noţiunea de înscris trebuie luată în accepţiunea ei restrânsă, necuprinzând declaraţii de martori, chiar autentificate, rapoarte de expertize sau mărturisiri.

În al doilea rând, înscrisul trebuie să fie opozabil părţii adverse, deci dacă aceasta nu a participat la operaţiunea constatată prin înscris, este necesar ca înscrisul respectiv să fi dobândit dată certă.

În cauză, revizuenta invocă ca fiind înscris nou decizia nr. 136/25.02.2021 pronunţată de Curtea Constituţională a României, publicată în Monitorul Oficial nr. 494/12.05.2021.

Prin decizia menţionată, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că este neconstituţională soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. (identic cu art. 504 din vechiul C. proc. pen.) care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen., sau achitare.

Se constată că înscrisul nou invocat în justificarea cazului de revizuire este reprezentat de o hotărâre a Curţii Constituţionale a României, care a fost pronunţată ulterior deciziei civile a cărei revizuire se solicită, nu reprezintă un înscris nou, în accepţiunea art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Acest înscris nou nu a existat în momentul judecării cauzei - decizia civilă nr. 134/25.02.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a fost pronunţată cu mult înainte de apariţia deciziei Curţii Constituţionale (2021)-, nu a fost reţinut de partea potrivnică, iar imposibilitatea prezentării lui cu ocazia judecării fondului cauzei nu a fost determinată de o imposibilitate mai presus de voinţa revizuentului ori de faptul că a fost reţinut de partea potrivnică, ci de împrejurarea că nu exista la acel moment.

Este adevărat că în jurisprudenţă şi doctrină s-a nuanţat accepţiunea noţiunii de înscris nou, reţinându-se că pot fi invocate în revizuire şi înscrisuri inexistente în momentul pronunţării hotărârii atacate, conferindu-se o interpretare mai largă a acestei noţiunii. S-a statuat că o hotărâre judecătorească intervenită după soluţionarea litigiului în fond poate fi invocată într-o cerere de revizuire, ca act nou, doar dacă a fost obţinută pe baza unei cereri introduse înainte de soluţionarea definitivă a litigiului în care se solicită revizuire.

Având în vedere considerentele expuse, Curtea învederează că decizia nr. 136/25.02.2021 pronunţată de Curtea Constituţională a României, publicată în Monitorul Oficial nr. 494/12.05.2021 nu se încadrează în noţiunea de "înscrisuri doveditoare" prevăzute de dispoziţiile art. 322 pct. 5 din C. proc. civ.

În plus, existenţa unei decizii a Curţii Constituţionale, prin care s-a declarat neconstituţionalitatea unui temei juridic, care a fundamentat o soluţie pronunţată printr-o hotărâre judecătorească ar putea justifica doar existenţa cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 10 C. proc. civ.

Pentru toate considerentele expuse, Curtea a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire întemeiată pe motivul prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de revizuire întemeiat pe dispoziţiile art. 322 pct. 10 C. proc. civ.:

Pornind de la textul dispoziţiei legale a art. 322 pct. 10 C. proc. civ., se reţine că legiuitorul a avut în vedere ipoteza în care, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii. Deşi în C. proc. civ. termenul "cauză" este folosit, în funcţie de context, cu înţelesul de pricină, dosar sau temei juridic, în prevederea art. 322 pct. 10 din C. proc. civ., legiuitorul a ales să dea termenului "cauză" semnificaţia de pricină, dosar aflat pe rolul unei instanţe, deoarece cadrul legal în care o excepţie de neconstituţionalitate se invocă este dat de existenţa unui dosar, litigiu aflat pe rolul instanţelor de judecată.

Cu privire la recunoaşterea legitimării procesuale active pentru a formula o revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., distincţia a fost determinată de invocarea sau neinvocarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiei legale în cauză.

Astfel, partea care a invocat excepţia de neconstituţionalitate soluţionată prin admiterea acesteia după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti poate formula o asemenea cerere.

De asemenea, alte părţi, care au invocat excepţia de neconstituţionalitate anterior publicării deciziei de admitere a acesteia în Monitorul Oficial şi cărora li s-a respins excepţia ca devenită inadmisibilă în temeiul art. 29 alin. (3) şi (5) din Legea nr. 47/1992, pot formula cerere de revizuire. În acest sens, în jurisprudenţa constituţională, Curtea a reţinut că o decizie de constatare a neconstituţionalităţii unei prevederi legale trebuie să profite, în formularea căii de atac a revizuirii, numai acelei categorii de justiţiabili care au invocat excepţia de neconstituţionalitate în cauze soluţionate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei, prin care se constată neconstituţionalitatea, precum şi autorilor aceleiaşi excepţii, invocate anterior publicării deciziei Curţii, în alte cauze, soluţionate definitiv, acest lucru impunându-se din nevoia de ordine şi stabilitate juridică.

În schimb, Curtea Constituţională a apreciat că persoanele care au fost părţi în procese soluţionate prin hotărâri definitive pronunţate în temeiul unor texte de lege, care au fost constatate ca neconstituţionale printr-o decizie ulterioară rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, dar care nu au ridicat o excepţie de neconstituţionalitate cu privire la acele texte, nu se pot prevala de calea de atac a revizuirii întemeiată pe un asemenea motiv.

Raţiunea pentru care legiuitorul a optat pentru această soluţie este justificată de necesitatea respectării autorităţii de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în procesele desfăşurate în conformitate cu regulile de procedură specifice, în cursul judecării cărora părţile au avut posibilitatea legală de a beneficia de toate mijloacele de apărare pe care legea le pune la dispoziţie. Depinde de conduita procesuală a fiecărei părţi să invoce sau nu unele sau altele dintre mijloacele procesuale pe care legea le reglementează şi care sunt apte şi adecvate spre a fi utilizate în funcţie de situaţia procesuală şi de parcursul procesual al cauzei. Aşadar, neinvocarea excepţiei de neconstituţionalitate, deşi era susceptibilă de a fi ridicată, conduce la imposibilitatea de a solicita revizuirea, ca urmare a admiterii acesteia într-o altă cauză, fără ca astfel să se aducă atingere dreptului la un proces echitabil.

În concluzie, o parte dintr-un litigiu soluţionat prin hotărâre definitivă pronunţată în temeiul unor texte de lege, care au fost constatate ca neconstituţionale printr-o decizie a Curţii Constituţionale ulterioară rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, dar care nu a formulat o excepţie de neconstituţionalitate cu privire la acele texte, nu are deschisă calea unei cereri de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 10 C. proc. civ., iar formularea unei asemenea cereri apare ca fiind inadmisibilă.

Curtea învederează că revizuenta invocă decizia nr. 136/25.02.2021 pronunţată de Curtea Constituţională a României, publicată în Monitorul Oficial 494 din 12.05.202, decizie ce nu a fost pronunţă în dosarul pendinte.

Faţă de acestea, Curtea a constatat că şi motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 10 C. proc. civ. este inadmisibil.

6. Recursurile declarate împotriva încheierii din 17 iunie 2022 şi a deciziei civile nr. 1009 A din 21 iunie 2022 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă:

i) Împotriva încheierii din 17 iunie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, revizuenta A. a formulat cerere declarat recurs.

Prin cererea de recurs, recurenta a solicitat repunerea în termenul de declarare a căii de atac, arătând următoarele:

Potrivit art. 34 alin. (3) C. proc. civ., "încheierea prin care s-a respins recuzarea se poate ataca numai odată cu fondul".

Încheierea din 17 iunie 2022 a fost comunicată revizuentei abia în data 30 septembrie 2022, ulterior împlinirii termenului de declarare a recursului împotriva deciziei nr. 1009A/21.06.2022.

Având în vedere dispoziţiile art. 301 C. proc. civ., potrivit cărora termenul de recurs este de 15 zile, solicită instanţei repunerea în termen cu privire la formularea recursului împotriva încheierii de recuzare, respectiv în termen de 15 zile de la comunicarea încheierii din 30 septembrie 2022.

Conform art. 103 alin. (1) C. proc. civ., "Neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei".

Întârzierea în formularea caii de atac este motivată de lipsa considerentelor hotărârii recurate şi, implicit, a imposibilităţii de a cunoaşte raţiunea pentru care a fost respinsă cererea de recuzare.

Având în vedere ca formularea unei căi de atac este motivată exclusiv de nelegalitatea sau netemeinicia unei hotărâri raportat la considerente, iar responsabilitatea exercitării dreptului de a formula o cale de atac, precum şi a investirii instanţei cu o cale de atac trebuie raportată exclusiv la necesitatea exercitării unui astfel de drept, în mod evident revizuenta nu putea anticipa, la momentul formulării recursului împotriva deciziei prin care s-a soluţionat revizuirea, dacă există motive pentru a ataca şi încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare.

Mai mult, având în vedere că soluţionarea unei cereri de recuzare are un nivel redus de complexitate faţă de soluţionarea fondului cauzei, încheierea prin care se soluţionează recuzarea se comunică firesc anterior hotărârii prin care se soluţionează fondul cauzei.

Însă, încheierea din 17 iunie 2022 a fost comunicată abia în data de 30 septembrie 2022, ulterior împlinirii termenului de recurs împotriva deciziei nr. 1009A/21.06.2022, iar, la acel moment, nu cunoştea motivele soluţiei de respingere a cererii de recuzare şi, implicit, nu cunoştea dacă se impune sau nu formularea unei căi de atac împotriva încheierii din 17 iunie 2022.

Imposibilitatea formulării unei căi de atac în lipsa considerentelor care au stat la baza soluţiei pronunţată de instanţă a fost constatată şi de Curtea Constituţională prin decizia nr. 229/06.04.2021, prin care instanţa de contencios constituţional a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 511 alin. (1) pct. 8 şi alin. (4) din noul C. proc. civ., în raport de critica potrivit căreia revizuirea nu poate fi formulată în termen de o lună de la pronunţare în cazul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în lipsa considerentelor ultimei hotărâri.

Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că "în virtutea art. 186 din C. proc. civ., şi în materia revizuirii se poate formula cerere de repunere în termen, respectiv partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate".

Prin urmare, în situaţia promovării unei cereri de revizuire în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., singura posibilitate este de a formula calea de atac în raport de considerentele hotărârii este prin repunerea în termenul de revizuire calculat de la data comunicării, şi nu de la data pronunţării.

Totodată, potrivit art. 47 alin. (2) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene:

"Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public şi într-un termen rezonabil, în faţa unei instanţe judecătoreşti independente şi imparţiale, constituită în prealabil prin lege".

Or, formularea unei cai de atac în lipsa considerentelor care au întemeiat soluţiei instanţei, aduce atingere dreptului la un proces echitabil.

Pentru toate aceste motive, solicită admiterea cererii de repunere în termen cu privire la formularea recursului împotriva încheierii de recuzare, respectiv în termen de 15 zile de la comunicarea din 30 septembrie 2022, potrivit art. 103 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865.

Cu privire la nelegalitatea încheierii din 17 iunie 2022, recurenta susţine că a fost dată cu încălcarea art. 27 pct. (7) C. proc. civ.

Potrivit acestor dispoziţii legale, premisa obligatorie care justifică cererea de recuzare a doamnelor judecător constă în existenţa unor elemente/împrejurări care afectează imparţialitatea judecătorului învestit cu soluţionarea cauzei, iar unul dintre cele mai întemeiate elemente este cazul în care judecătorul se antepronunţă cu privire la pricina desemnat să o judece.

Însă, în susţinerea soluţiei de respingere a cererii de recuzare, instanţa a reţinut, cu privire la art. 27 pct. 7 C. proc. civ., faptul că, "textul de lege nu se aplică atunci când judecătorul, în virtutea rolului său activ, califică sau recalifică o anumită cerere sau apărare şi nici atunci când acesta pronunţă o încheiere premergătoare care ar face să se întrezărească rezultatul judecăţii".

Or, contrar susţinerilor instanţei, şi aşa cum a susţinut şi revizuenta în cuprinsul cererii de recuzare, motivarea dată cu privire la soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a fost exact rezultatul judecăţii.

Astfel, prin decizia civilă nr. 1009A/21.06.2022. Curtea de Apel Bucureşti reţine că "existenţa unei decizii a Curţii Constituţionale, prin care s-a declarat neconstituţionalitatea unui teniei juridic, care a fundamentat o soluţie pronunţată printr-o hotărâre judecătorească ar putea justifica doar existenţa cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 10 din C. proc. civ..".

Aşadar, în mod evident, prin soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu motivarea:

"Curtea apreciază că motivele invocate în justificarea cererii de revizuire promovate se circumscriu cazului de revizuire, reglementat de dispoziţiile art. 322 pct. 10 din vechiul C. proc. civ., şi nu cazului de revizuire prevăzut de dispoziţiile art. 322 pct. 5 din vechiul C. proc. civ., motiv pentru care constată că cea de-a doua condiţie, respectiv ca dispoziţiile legale să aibă legătură cu obiectul cauzei, nu este îndeplinită" instanţa şi-a spus părerea cu privire la soluţia ce urma a fi dată pe fondul revizuirii.

De asemenea, în susţinerea soluţiei de respingere a cererii de revizuire, instanţa susţine:

"completul de judecata nu a reţinut că motivele revizuentei dezvoltate în susţinerea cazului de la pct. 5 ar fi inadmisibile de plano, ci doar că acestea se încadrează în sfera cazului de la pct. 10, iar această analiză se impunea a fi făcută cu ocazia soluţionării cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale".

Or, jurisprudenţa instanţei europene a definit imparţialitatea ca fiind absenţa oricărei prejudecăţi sau a oricărei idei preconcepute privitoare la soluţia unui proces. În această materie, aparenţele au un rol deosebit deoarece, într-o societate democratică, tribunalele trebuie să inspire justiţiabililor deplina încredere.

În prezenta cauză, numai în situaţia existenţei unei prejudecăţi asupra soluţiei privind soluţionarea revizuirii, completul de judecată ar fi constatat că motivele de revizuire invocate de revizuentă nu se încadrează în cazul prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Prin urmare, antepronunţarea asupra soluţiei ce urma a fi dată cu privire Ia admisibilitatea revizuirii pe motivul prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. este conturată de faptul că motivarea soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a fost exclusiv bazată pe faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., motivare ce se regăseşte şi în cuprinsul deciziei nr. 1009A/21.06.2022 prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, revizuirea formulată.

Per a contrario, daca motivarea asupra soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale nu ar fi fost considerată o antepronunţare asupra cererii de revizuire, aceasta ipoteză ar presupune că cererea de revizuire putea fi considerată admisibilă.

Or, cât timp Curtea de Apel a reţinut "motivele invocate în justificarea cererii de revizuire promovate se circumscriu cazului de revizuire, reglementat de dispoziţiile art. 322 pct. 10 din vechiul C. proc. civ., şi nu cazului de revizuire prevăzut de dispoziţiile art. 322 pct. 5 din vechiul C. proc. civ..", în soluţionarea cererii de revizuire, instanţa nu putea avea o viziune absolut contrară care să conducă la concluzia că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate ale revizuirii.

Prin urmare, încheierea din 17 iunie 2022 prin care s-a respins cererea de recuzare a fost dată cu încălcarea normelor de procedură prevăzute de art. 27 pct. 7 C. proc. civ., motiv pentru care solicită admiterea recursului, cu consecinţa admiterii cererii de recuzare, anularea tuturor actelor de procedură efectuate după data recuzării, respectiv decizia civilă nr. 1009A/21.06.2022 şi trimiterea cauzei instanţei de apel, pentru reluarea judecăţii.

ii)Recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 1009 A din 21 iunie 2022

În primul, recurenta consideră că decizia recurată a fost data cu încălcarea art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Înscrisul nou reprezentat de către decizia Curţii Constituţionale a fost obţinut ulterior pronunţării deciziei supuse revizuirii şi se referă la o situaţie anterioară preexistentă, respectiv la soluţia legislativă care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare sau prin achitare.

Prin urmare, înscrisul nou invocat îndeplineşte condiţiile pentru admisibilitatea revizuirii ce face obiectul prezentei cauze, având în vedere că:

- data pronunţării hotărârii a cărei revizuire se solicită este 25 februarie 2016;

- data înscrisului nou invocat - decizia Curţii Constituţionale - este 3 martie 2021;

- înscrisul nou se referă la situaţii preexistente pronunţării hotărârii supuse revizuirii.

În cuprinsul deciziei recurate, instanţa reţine că "existenţa unei decizii a Curţii Constituţionale, prin care s-a declarat neconstituţionalitatea unui temei juridic, care a fundamentat o soluţie pronunţată printr-o hotărâre judecătorească ar putea justifica doar existenţa cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 10 C. proc. civ..".

Prin urmare, în mod nelegal, instanţa a analizat decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 din perspectiva motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 10 C. proc. civ., şi nu din perspectiva unui înscris nou reprezentat de o hotărâre judecătorească.

Întrucât revizuenta a invocat decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 drept înscris nou, instanţa avea obligaţia analizării înscrisului raportat la condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 reprezintă "un înscris doveditor", în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., având în vedere că aceasta reprezintă un act autentic, în sensul art. 1171 C. civ. 1864, întrucât "s-a făcut cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public, care are drept de a funcţiona în locul unde actul s-a făcut, care, potrivit art. 1173 alin. (1) C. civ. de la 1864, "are deplină credinţă în privirea oricărei persoane despre dispoziţiile şi convenţiile ce constată".

Prin urmare, Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 îndeplineşte cele două condiţii rezultând din textul legal - de a fi un înscris şi de a fi doveditor.

În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a arătat că, "Curtea a subliniat faptul că autoritatea de lucru judecat ce se ataşează hotărârii judecătoreşti impune obligaţia tuturor subiecţilor de drept ca actele emise ulterior acesteia să se raporteze la realitatea de drept stabilită prin hotărârea judecătorească. Altminteri, ori de câte ori s-ar emite un nou act ce nu ţine cont de hotărârea judecătorească pronunţată, aceasta din urmă ar fi susceptibilă să fie revizuită. Prin urmare, ar fi contrar, pe de o parte, autorităţii de lucru judecat ce caracterizează hotărârea judecătorească şi, pe de altă parte, raţiunii căilor extraordinare de atac ca un înscris generat ulterior pronunţării hotărârii judecătoreşti să se constituie într-un înscris doveditor apt să determine revizuirea hotărârii astfel pronunţate. De aceea, textul legal criticat, atunci când stabileşte că înscrisul doveditor trebuie să fi fost descoperit ulterior pronunţării hotărârii judecătoreşti, are în vedere preexistenţa în timp a înscrisului doveditor din moment ce numai un astfel de înscris ar fi putut determina reţinerea unei alte situaţii de fapt şi/sau de drept în cauza respectivă de către instanţa judecătorească ce a pronunţat hotărârea supusă revizuirii" (Decizia nr. 621/2021).

Prin urmare, Curtea Constituţională reţine expres admisibilitatea unei cereri de revizuire întemeiate pe art. 322 pct. 5 C. proc. civ., prin care, invocându-se un "înscris doveditor" se urmăreşte reţinerea unei alte situaţii de drept în cauza în care s-a pronunţat hotărârea atacată.

Faptul că în art. 322 pct. 10 C. proc. civ. este prevăzut un alt caz de revizuire pentru situaţia admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate invocate în cauză nu poate conduce la concluzia inadmisibilităţii revizuirii întemeiate pe art. 322 pct. 5 din acelaşi cod, dacă se invocă "un înscris doveditor", chiar reprezentat de o decizie prin care se admite o excepţie de neconstituţionalitate.

Aceasta deoarece, aşa cum rezultă din art. 322 C. proc. civ., acest text prevede diferite cazuri de revizuire, iar pentru fiecare dintre acestea există condiţii specifice de admisibilitate, astfel încât neîndeplinirea unora nu poate conduce la concluzia neîndeplinirii altora.

În al doilea rând, recurenta susţine că decizia atacată a fost dată cu încălcarea art. 322 pct. 10 C. proc. civ., raportat la art. 47 alin. (2) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (CDFUE).

În acest sens, menţionează că prin decizia recurată, instanţa a reţinut ca "neinvocarea excepţiei de neconstituţionalitate, deşi era susceptibilă de a fi ridicată, conduce la imposibilitatea de a solicita revizuirea, ca urmare a admiterii acesteia într-o altă cauză, fără ca astfel să se aducă atingere dreptului la un proces echitabil".

Însă, în susţinerea acestui motiv de revizuire, revizuenta a invocat faptul că prin Hotărârea CJUE pronunţată în cauzele conexate C-357/19 Euro, Box Promotion şi alţii, C-379/19 DNA - Serviciul Teritorial Oradea, C-547/19 Asociaţia «Forumul Judecătorilor din România», C-811/19 FQ şi alţii şi C-840/19 NC Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut, printre altele, ca "Principiul supremaţiei dreptului Uniunii se opune ca instanţele naţionale să nu poată, cu riscul aplicării unor sancţiuni disciplinare, să lase neaplicate deciziile Curţii Constituţionale contrare dreptului Uniunii.

Astfel, orice interpretare conform căreia revizuirea întemeiată pe art. art. 322 pct. 10 C. proc. civ. este inadmisibilă şi în situaţia în care Curtea Constituţională a declarat neconstituţional, într-un reviriment jurisprudenţial, după ce hotărârea suspusă revizuirii a devenit definitivă, textul normativ care a reprezentat temeiul de drept în baza căruia instanţa a pronunţat hotărârea supusă revizuirii, contravine art. 47 CDFUE, care trebuie aplicat cu prioritate.

Potrivit art. 47 alin. (2) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene:

"Orice persoana are dreptul la un proces echitabil, public şi într-un termen rezonabil, în faţa unei instanţe judecătoreşti independente şi imparţiale, constituită în prealabil prin lege".

Conform art. 148 alin. (2) din Constituţie, "Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare".

Situaţia declarării neconstituţionale a unui text normativ, într-un reviriment jurisprudenţial, (după o jurisprudenţă constantă în sensul constituţionalităţii aceleiaşi soluţii legislative), fără recunoaşterea efectelor deciziei Curţii Constituţionale şi în privinţa cauzelor ce au fost soluţionate definitiv în baza textului neconstituţional, ar conduce la încălcarea art. 47 CDFUE.

Securitatea juridică presupune existenţa unui climat de ordine şi stabilitate în ceea ce priveşte raporturile juridice civile, ordinea juridică specifică unui stat de drept permiţând asigurarea condiţiilor optime în vederea respectării drepturilor constituţionale, prin prevenirea oricăror abuzuri şi eliminării oricăror stări de incertitudine şi nesiguranţă ce ar putea plana asupra acestor drepturi.

Deşi este recunoscut faptul că revine legiuitorului competenţa să reglementeze căile de atac şi condiţiile în care acestea sunt exercitate, totuşi dreptul la formularea unei căi de atac trebuie să fie concret şi efectiv, nu doar teoretic şi iluzoriu.

De vreme ce legiuitorul a recunoscut posibilitatea formulării revizuirii ca urmare a stabilirii de către Curtea Constituţională a neconstituţionalităţii unui text de lege în baza căruia a fost soluţionată o cauză, cu atât mai mult este evident că dreptul la formularea revizuirii trebuie să fie concret şi efectiv în situaţia unui reviriment jurisprudenţial, după o jurisprudenţă constantă în sensul constituţionalităţii aceleiaşi soluţii legislative, cu recunoaşterea efectelor deciziei Curţii Constituţionale şi în privinţa cauzelor soluţionate definitiv în baza textului declarat neconstituţional.

Astfel, legiuitorul trebuie să asigure posibilitatea concretă de a se verifica legalitatea hotărârii supuse revizuirii pronunţată în baza unui text de lege declarat neconstituţional, după o jurisprudenţă constantă în sensul constituţionalităţii aceleiaşi soluţii legislative.

În aceste condiţii, coroborat cu faptul că, aşa cum rezultă din cuprinsul deciziei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, judecătorii naţionali pot lăsa neaplicate deciziile Curţii Constituţionale care se opun dreptului european, decizia recurată a fost dată cu încălcarea art. 47 CDFUE, fiind admisibilă o revizuire formulată în temeiul art. 322 pct. 10 C. proc. civ., în baza unei decizii ale Curţii Constituţionale prin care aceasta a declarat neconstituţional, într-un reviriment jurisprudenţial, textul normativ care a reprezentat temeiul de drept în baza căruia instanţa a pronunţat hotărârea supusă revizuirii, chiar şi în cauze în care excepţia nu a fost invocată.

Fiind vorba despre un reviriment jurisprudenţial al Curţii Constituţionale, este evident că depăşea puterea revizuentei de a determina acest lucru şi de a obţine acest lucru într-un anumit termen.

Prin urmare, soluţia de respingere a cererii de revizuire exclusiv cu motivarea ca "în jurisprudenţa constituţională, Curtea a reţinut că o decizie de constatare a neconstituţionalităţii unei prevederi legale trebuie să profite, în formularea căii de atac a revizuirii, numai acelei categorii de justiţiabili care au invocat excepţia de neconstituţionalitate în cauze soluţionate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei, prin care se constată neconstituţionalitatea, precum şi autorilor aceleiaşi excepţii, invocate anterior publicării deciziei Curţii, în alte cauze, soluţionate definitiv", a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 322 pct. 10 C. proc. civ. raportat la art. 47 alin. (2) din CDFUE.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii şi admiterea cererii de revizuire formulate împotriva deciziei civile nr. 136A/25.02.2016 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2009, cu consecinţa schimbării în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului formulat de reclamantă şi respingerii apelului formulat de pârâţi.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

i)Cu privire la recursul declarat împotriva încheierii din 17 iunie 2022

În raport de prevederile art. 248 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a analiza, cu prioritate, excepţia tardivităţii recursului, reţinând următoarele:

Referitor la termenul în care poate fi exercitată calea extraordinară de atac, se reţine, potrivit art. 34 alin. (2) C. proc. civ. de la 1865, incident în speţă în raport cu data cererii introductive pe rolul instanţei, 17 decembrie 2009, că încheierea prin care s-a respins recuzarea se poate ataca numai o dată cu fondul.

În speţă, se constată că hotărârea prin care a fost soluţionat fondul cauzei, decizia civilă nr. 1009 A din 21 iunie 2022 a fost comunicată revizuentei la 1 septembrie 2022, conform procesului-verbal de comunicare a hotărârii recurate, dosar CAB, iar recursul împotriva acestei hotărâri a fost declarat de revizuentă la 19 septembrie 2022 (conform datei de pe plicul poştal cu care au fost expediate motivele de recurs, dosar recurs), în termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ. şi calculat potrivit prevederilor art. 101 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu cele ale alin. (4) ale aceluiaşi articol şi care se împlinea la 19 septembrie 2022 (ultima zi era 17 septembrie 2022, sâmbăta, zi nelucrătoare).

Din cuprinsul memoriul de recurs formulat împotriva deciziei civile nr. 1009 A din 21 iunie 2022 nu reiese că acest ar fi declarat şi împotriva încheierii din 17 iunie 2022 prin care a fost respinsă cererea de recuzare, criticile vizând numai modul în care a fost soluţionată cererea de revizuire.

Încheierea din 17 iunie 2022 a fost comunicată revizuentei la 30 septembrie 2022 (conform procesului-verbal de comunicare a încheierii atacate, dosar CAB), iar recursul împotriva acestei hotărâri a fost declarat de revizuentă la 3 octombrie 2022 (conform datei de pe plicul poştal cu care au fost expediate motivele de recurs, fila x verso dosar recurs), după expirarea termenului legal prevăzut pentru declararea recursului, conform art. 34 alin. (2), coroborat cu art. 301 C. proc. civ.

Conform art. 34 alin. (2) C. proc. civ., încheierea prin care s-a respins recuzarea se poate ataca numai o dată cu fondul, iar potrivit art. 103 alin. (1) şi (2) din acelaşi cod, "(1) Neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei. (2) În acest din urmă caz, actul de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării; în acelaşi termen vor fi arătate şi motivele împiedicării.

Nu prezintă relevanţă în soluţionarea cauzei susţinerile recurentului referitoare la data comunicării încheierii atacate, în condiţiile în care, din interpretarea dispoziţiilor art. 34 alin. (2) C. proc. civ., rezultă că termenul de exercitare a căii de atac în situaţia încheierii prin care a fost respinsă recuzarea curge de la data comunicării hotărârii prin care a fost soluţionat fondul cauzei, în speţă, decizia prin care a fost soluţionată cererea de revizuire.

Cât priveşte cererea de repunere în termen, potrivit art. 103 alin. (1) C. proc. civ., partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai când legea dispune altfel sau dacă partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.

În sensul dispoziţiei legale menţionate, "împrejurările mai presus de voinţa ei" care ar putea determina repunerea în termen ar trebui să implice existenţa unei împrejurări care exclude culpa părţii.

Ori, în cauză, motivele invocate în justificarea împiedicării de a formula cererea de recurs în termenul procedural, nu se circumscriu împrejurărilor vizate de prevederile art. 103 alin. (1) C. proc. civ.

Invocarea faptului că termenul curge de la data comunicării încheierii recurate, iar nu de la data comunicării hotărârii prin care a fost soluţionat fondul cauzei, întrucât de la data comunicării acestei încheieri ar fi avut cunoştinţă de considerentele acesteia nu pot constitui "împrejurări mai presus de voinţa ei", în sensul normei precitate.

Fiind vorba de o încheiere prin care s-a respins cererea de recuzare, partea nemulţumită de soluţia respectivă trebuie să formuleze calea de atac prevăzută de lege atât împotriva hotărârii prin care a fost soluţionat fondul cauzei, cât şi împotriva încheierii respective, în considerarea principiului disponibilităţii, aplicabil şi în materia căilor de atac.

Astfel, reglementarea din C. proc. civ. nu lipseşte partea interesată de dreptul de a ataca încheierea prin care s-a respins recuzarea, iar faptul că exerciţiul acestui drept este corelat cu contestarea fondului cauzei, iar nu de comunicarea respectivei încheieri, nu reprezintă un impediment real al exerciţiului unei căi de atac. Prin instituirea acestei proceduri legiuitorul a urmărit - şi este o raţiune suficientă - să restrângă posibilitatea de tergiversare prin exercitarea abuzivă a unei atare căi de atac şi să realizeze un spor de celeritate în soluţionarea cauzelor.

Prin urmare, faptul că încheierea recurată i-a fost comunicată revizuentei ulterior comunicării deciziei prin care a fost soluţionat fondul cauzei nu o împiedica pe aceasta să declare recurs împotriva încheierii odată cu recursul ce viza fondul cauzei.

În acest context, Înalta Curte consideră necesar să precizeze că instituirea termenelor privind declararea căilor de atac şi a intervalului de timp în care acestea trebuie motivate reprezintă limite legale admise ale dreptului de acces la un tribunal, interpretat ca o componentă materială a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În cauza dedusă judecăţii, în aplicarea acestei limitări, este esenţială împrejurarea ca revizuenta a fost asistată de un apărător ales, persoană cu cunoştinţe de specialitate, pe tot parcursul judecăţii, astfel încât acesta trebuia să prevadă şi să informeze partea cu privire la consecinţele juridice ale declarării recursului împotriva încheierii prin care a fost respinsă cererea de recuzare odată cu recursul ce viza fondul cauzei şi să depună toate diligenţele necesare prezervării drepturilor procesuale ale acesteia, prin declararea căii de atac prevăzute de lege, urmând a motiva recursul după luarea la cunoştinţă a cuprinsului încheierii recurate.

În acelaşi sens, conform dispoziţiilor de drept intern, art. 723 alin. (1) C. proc. civ., drepturile civile trebuie exercitate cu bună-credinţă, ceea ce înseamnă că recurenta putea să ia cunoştinţă de conţinutul încheierii recurate, cel puţin de la data comunicării acesteia la 30 septembrie 2022 şi să fundamenteze aceste motive în termen de 15 zile de la comunicarea acesteia.

Scopul legitim ai instituirii de către legiuitorul naţional a unor norme imperative pentru promovarea unor căi extraordinare de atac este, în mod neîndoielnic, limitarea în timp a incertitudinii raporturilor juridice, astfel că, după epuizarea termenelor pentru declararea acestora, orice persoană de bună credinţă să se poată prevala, în orice împrejurare, de o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, ce nu mai este susceptibilă de retractare sau reformare, intrată în circuitul juridic, care trebuie să aibă un grad acceptabil de securitate.

Constatând că, în cauză, cererea de recurs nu a fost formulată în termenul imperativ prevăzut de lege şi că recurenta nu a dovedit împrejurările mai presus de voinţa ei, cererea de repunere în termen va fi respinsă, aceasta neavând suport probator în actele şi lucrările dosarului.

Prin urmare, Înalta Curte, având în vedere că nu este îndeplinită în cauză ipoteza legală ce presupune intervenţia unei împrejurări independente de voinţa celui ce solicită repunerea în termen, constată că cererea de recurs a fost formulată cu depăşirea termenului imperativ prevăzut de art. 34 alin. (2) C. proc. civ., motiv pentru care va respinge cererea de recurs formulată împotriva încheierii din 17 iunie 2022, ca tardiv formulată.

ii) Recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 1009A din 21 iunie 2022

Sunt nefondate criticile recurentei subsumate dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care s-a susţinut aplicarea greşită a art. 322 pct. 5 din acelaşi cod, respectiv interpretarea greşită a sintagmei "înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor".

Instanţa de revizuire a ajuns la concluzia corectă că nu este incidentă ipoteza prevăzută de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., reţinând că înscrisul nou prezentat - decizia nr. 136/25.02.2021 pronunţată de Curtea Constituţională a României, publicată în Monitorul Oficial nr. 494/12.05.2021 - nu constituie înscris nou, întrucât nu a existat în momentul judecării cauzei (decizia civilă nr. 134/25.02.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a fost pronunţată cu mult înainte de apariţia deciziei Curţii Constituţionale - 2021), nu a fost reţinut de partea potrivnică, iar imposibilitatea prezentării lui cu ocazia judecării fondului cauzei nu a fost determinată de o imposibilitate mai presus de voinţa revizuentului ori de faptul că a fost reţinută de partea potrivnică, ci de împrejurarea că nu exista la acel moment.

Prin urmare, instanţa de revizuire a reţinut că decizia CCR nr. 136/2021, invocată de revizuentă ca înscris nou, nu se încadrează în noţiunea de "înscrisuri doveditoare" prevăzute de dispoziţiile art. 322 pct. 5 din C. proc. civ.

Astfel, contrar susţinerilor recurentei, instanţa de revizuire a analizat înscrisul invocat de revizuentă raportat la condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. reţinând, în plus faţă de această analiză, în mod legal, că existenţa unei decizii a Curţii Constituţionale, prin care s-a declarat neconstituţionalitatea unui temei juridic, care a fundamentat o soluţie pronunţată printr-o hotărâre judecătorească ar putea justifica doar existenţa cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 10 C. proc. civ.

În acord cu raţionamentul instanţei de revizuire, Înalta Curte reţine că înscrisul nou prezentat - decizia nr. 136/25.02.2021 pronunţată de Curtea Constituţională a României, publicată în Monitorul Oficial nr. 494/12.05.2021 - nu constituie înscris nou, întrucât nu a existat în momentul judecării cauzei, deoarece nu exista la acel moment.

Este adevărat că atât doctrina, cât şi practica judiciară au realizat o interpretare extensivă a normei, reţinând că revizuirea poate avea loc şi în baza unei hotărâri judecătoreşti pronunţate după soluţionarea definitivă a litigiului în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se solicită, atunci când hotărârea s-a obţinut în baza unei cereri de chemare în judecată aflată în curs de soluţionare la data soluţionării definitive a litigiului în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se solicită, pe considerentul că partea nu poate determina momentul pronunţării hotărârii.

Soluţia se referă la acele situaţii în care partea nu avea absolut nicio posibilitate de a invoca hotărârea în litigiul în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere.

Decizia CCR nr. 136/2021 s-a pronunţat în urma cererii de sesizare a Curţii Constituţionale formulate în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Dolj, secţia I civilă şi a constituit obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.794D/2017, de unde rezultă că hotărârea CCR s-a obţinut în baza unei cereri de chemare în judecată introduse ulterior datei soluţionării definitive a litigiului în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se solicită, în speţă, decizia civilă nr. 134 din 25 februarie 2016.

Rezultă aşadar că la data soluţionării definitive a litigiului în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se solicită, 25 februarie 2016, instanţa de contencios constituţional nu fusese încă sesizată, sesizarea acesteia având loc prin încheierea din 6 noiembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. x/2017 al Tribunalul Dolj, secţia I civilă, astfel cum rezultă din cuprinsul Deciziei CCR nr. 136/2021.

Nimic nu a împiedicat revizuenta să invoce, la rândul său, excepţia de neconstituţionalitate, chiar dacă la momentul soluţionării litigiului său exista o jurisprudenţă constantă în sensul respingerii excepţiei de neconstituţionale a textului normativ în materia respectivă.

În acest context, trebuie reamintit că instanţa de contencios european a drepturilor omului a statuat în mod constant, în jurisprudenţa sa, că revizuirea, cale extraordinară de atac de retractare, nu se poate transforma într-un apel/recurs deghizat, prin care să se tindă la obţinerea unei rejudecări a cauzei, pentru că, în sens contrar, s-ar aduce atingere prezumţiei de validitate de care trebuie să se bucure hotărârile judecătoreşti irevocabile şi principiului securităţii raporturilor juridice (Cauza Mitrea contra României, Hotărârea din 29 iulie 2008).

Aşadar, în lipsa unei circumstanţe substanţiale şi imperative, de natură să justifice redeschiderea procesului judecat irevocabil, admiterea unei contestaţii în anulare sau a unei revizuiri, constituie o încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice şi, prin aceasta, o încălcare a dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru argumentele expuse, constatând că înscrisul pe care se întemeiază recurenta-revizuenta nu întruneşte cerinţele reglementate de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că soluţia de respingere a cererii de revizuire este legală.

Sunt nefondate şi criticile formulate de recurentă referitoare la aplicarea dispoziţiilor legale privind admisibilitatea revizuirii întemeiate pe ipoteza prevăzută de art. 322 pct. 10 C. proc. civ.

Astfel, în ceea ce priveşte temeiul de drept invocat de revizuentă, art. 322 pct. 10 C. proc. civ. din 1865, în mod legal a constatat Curtea de Apel Bucureşti că aceste prevederi legale nu sunt incidente în cauză.

Textul menţionat devine aplicabil numai dacă, după pronunţarea hotărârii definitive, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa sau o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă care au făcut obiectul acelei excepţii.

Aşa fiind, prin pct. 10 al art. 322 C. proc. civ. este reglementată calea de atac a revizuirii unei hotărâri judecătoreşti definitive, când ulterior a fost admisă o excepţie de neconstituţionalitate invocată în cauza respectivă, în scopul acordării mijloacelor de retractare a acelei hotărâri în vederea realizării drepturilor şi intereselor părţilor în faţa justiţiei.

Analizând actele şi lucrările dosarului, se constată că, în speţă, revizuenta invocă faptul că, după pronunţarea deciziei civile nr. 134/25.02.2016 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2009, ce face obiectul revizuirii de faţă, prin decizia nr. 136 din 3 mai 2021 a Curţii Constituţionale a României, publicată în Monitorul Oficial nr. 494/12.05.2021, s-a constatat că "soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din C. proc. pen., sau achitare este neconstituţională".

În raport de această situaţie, Înalta Curte constată că nu sunt incidente prevederile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., revizuirea fiind, din acest punct de vedere, inadmisibilă.

Deciziile Curţii Constituţionale prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unui text de lege/ordonanţă de urgenţă se aplică numai pentru viitor fiind obligatorii pentru procesele în curs, nesoluţionate definitiv, iar pentru procesele soluţionate definitiv, decizia Curţii Constituţionale poate deschide calea de atac extraordinară a revizuirii pe temeiul art. 304 pct. 10 C. proc. civ. numai în cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate a textului de lege respectiv, iar excepţia a fost admisă sau respinsă ca devenită inadmisibilă.

Se reţine că pe parcursul judecării cererii de recurs care a format obiectul dosarului nr. x/2009, nu a fost invocată, nici de părţi, nici de instanţă, din oficiu, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale constatate ulterior ca fiind neconstituţionale prin decizia nr. 136/2021 şi, în consecinţă, în cauză nu a fost admisă sau respinsă ca devenită inadmisibilă respectiva excepţie de neconstituţionalitate.

Cum la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, cauza era definitiv soluţionată, decizia Curţii Constituţionale nu poate constitui temei de revizuire a Deciziei nr. 134/25.02.2016 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, încât calea de atac a revizuirii este inadmisibilă.

Revizuenta solicită a se acorda prioritatea dreptului european, în temeiul art. 47 din CFDUE şi a se înlătura practica Curţii Constituţionale în interpretarea constituţionalităţii prevederilor art. 304 pct. 10 C. proc. civ., considerând admisibilă o revizuire formulată în temeiul art. 322 pct. 10 C. proc. civ., în baza unei decizii ale Curţii Constituţionale prin care aceasta a declarat neconstituţional, într-un reviriment jurisprudenţial, textul normativ care a reprezentat temeiul de drept în baza căruia instanţa a pronunţat hotărârea supusă revizuirii, chiar şi în cauze în care excepţia nu a fost invocată.

Or, caracterul revizuirii, de cale extraordinară de atac, presupune că aceasta poate fi exercitată exclusiv pentru motivele prevăzute de lege, care sunt de strictă interpretare şi aplicare. Aceste limitări sunt de ordine publică.

Nu este posibil ca, evocând prioritatea dreptului european, să se invoce în revizuire un motiv de nelegalitate cu totul nou, care adaugă la lege, întrucât se opune caracterul extraordinar al căii de atac.

A admite teza potrivit căreia revizuirea unei hotărâri poate avea loc şi în afara motivelor expres prevăzute de lege ar însemna a aduce o gravă atingere principiului securităţii raporturilor juridice civile şi a lăsa la aprecierea instanţelor măsura în care o hotărâre şi-a pierdut sau nu credibilitatea.

Aşa cum a reţinut CJUE în decizia pronunţată în cauza Târşia (C69/14), "revine fiecărui stat membru, în temeiul principiului autonomiei procedurale, atribuţia de a stabili modalităţile procedurale aplicabile acţiunilor în justiţie destinate să asigure protecţia drepturilor conferite contribuabililor de dreptul Uniunii", însă, tot în aceeaşi cauză, cu privire la autoritatea de lucru judecat, CJUE a stabilit că, deşi "dreptul Uniunii nu impune instanţei naţionale să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei decizii judecătoreşti, chiar dacă aceasta ar permite îndreptarea unei situaţii naţionale incompatibile cu acest drept", totuşi, "în cazul în care normele de procedură interne aplicabile prevăd posibilitatea ca instanţa naţională să revină, în anumite condiţii, asupra unei hotărâri care are autoritate de lucru judecat pentru a face ca situaţia să fie compatibilă cu dreptul naţional, această posibilitate trebuie să prevaleze, în conformitate cu principiile echivalenţei şi eficacităţii, dacă sunt întrunite condiţiile menţionate, pentru a restabili conformitatea situaţiei în discuţie în litigiul principal cu dreptul Uniunii".

Jurisprudenţa CJUE face deci trimitere la existenţa în dreptul naţional a unei căi legale reglementate pentru a scoate din vigoare o hotărâre definitivă, atunci când se dovedeşte ulterior că aceasta este incompatibilă cu dreptul Uniunii Europene.

Ca atare, este necesară aşadar o intervenţie legislativă, similară celei din domeniul contenciosului administrativ, care să prevadă revizuirea unei hotărâri definitive pronunţată în materie civilă, care încalcă dreptul Uniunii Europene.

Pentru considerentele expuse, în limitele învestirii sale, Înalta Curte, constatând legalitatea deciziei recurate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat de revizuenta A. împotriva deciziei civile nr. 1009A din 21 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de repunere în termenul de declarare a recursului împotriva încheierii din 17 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, formulată de revizuenta A..

Respinge, ca tardiv, recursul formulat de revizuenta A. împotriva încheierii din 17 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenta A. împotriva deciziei civile nr. 1009 A din 21 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 noiembrie 2022.