RCA insurance: judicial quantification of moral damages outside ASF amicable settlement norms and strict interpretation of late payment penalties

Şedinţa publică din data de 24 martie 2021

asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la 16 februarie 2018, A. şi B., în contradictoriu cu C. S.A. şi intervenientul forţat D., au solicitat obligarea pârâtei la achitarea următoarelor sume: 5.143,79 RON, reprezentând pagube materiale, 18.018 RON, cu titlu de despăgubiri pentru repararea unor prejudicii cu caracter patrimonial în favoarea reclamantului B., 283.788 RON, cu titlu de despăgubiri pentru repararea unor prejudicii cu caracter patrimonial în favoarea ambilor reclamanţi şi câte 1.500.000,00 euro, sume calculate la cursul RON/euro afişat de BNR la data introducerii acţiunii de 4,66 ron, adică suma de 6.990.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru repararea unor prejudicii fără caracter patrimonial, în favoarea ambilor reclamanţi, precum şi la plata unor penalităţi de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, calculate de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa nr. 147 din 21 martie 2019, Tribunalul Cluj, secţia civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de A. şi B., în contradictoriu cu S.C. C. S.A. şi intervenientul forţat D. şi, în consecinţă, a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamanţilor suma de 5143,79 RON cu titlu de daune materiale şi penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere calculate începând cu a 10-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la plata efectivă a despăgubirii. A obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului A. suma de 40.000 euro cu titlu de daune morale, în echivalent RON la data plăţii şi penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere calculate începând cu a 10-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la plata efectivă a despăgubirii şi reclamantului B. suma de 75.000 euro cu titlu de daune morale, în echivalent RON la data plăţii şi penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere calculate începând cu a 10-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la plata efectivă a despăgubirii. A respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată privitor la sumele de 18.018 RON şi de 283.788 RON reprezentând despăgubiri. A obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului A. şi suma de 1000 RON cheltuieli de judecată parţiale reprezentând onorariu avocaţial.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, prin decizia nr. 48/A din 5 martie 2020, prin care s-au respins apelurile declarate de reclamanţi şi de pârâtă împotriva sentinţei tribunalului.

4. Calea de atac a recursului formulată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recursuri reclamanţii şi pârâta.

Prin cererea de recurs, reclamanţii A. şi B. au solicitat casarea, în parte, a deciziei atacate, cu consecinţa menţinerii dispoziţiilor privind apelul intimatei - pârâte şi trimiterea cauzei spre rejudecarea fondului în ceea ce priveşte aspectele învederate în cuprinsul memoriului de recurs.

Cu invocarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii - reclamanţi au considerat că decizia atacată este nelegală, întrucât a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, în ceea ce priveşte obligarea pârâtei la achitarea sumei de 18.018 RON, cu titlu de despăgubiri pentru repararea unor prejudicii cu caracter patrimonial în favoarea reclamantului B., au susţinut că, în mod greşit, a fost respinsă această pretenţie, instanţa de apel limitându-se la reglementările prevăzute de o singură dispoziţie legală.

Au arătat că potrivit prevederilor art. 1390 alin. (1) C. civ., despăgubirea pentru prejudiciile cauzate prin decesul unei persoane se cuvine numai celor îndreptăţiţi, potrivit legii, la întreţinere din partea celui decedat.

De asemenea, au susţinut că faţă de dispoziţiile art. 499 alin. (1) C. civ., tatăl şi mama sunt obligaţi, în solidar, să dea întreţinere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum şi educaţia, învăţătura şi pregătirea sa profesională, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, părinţii sunt obligaţi să îl întreţină pe copilul devenit major, dacă se află în continuarea studiilor, până la terminarea acestora, dar fără a depăşi vârsta de 26 de ani. Totodată, art. 529 C. civ. prevede că întreţinerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui care urmează a o plăti (alin. (1). Când întreţinerea este datorată de părinte, ea se stabileşte până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru 2 copii şi o jumătate pentru 3 sau mai mulţi copii (alin. (2).

Aplicând prevederile menţionate şi având în vedere că venitul numitei E. ar fi fost de 2187 RON, precum şi intenţia continuării studiilor şi lipsa vreunui venit personal, recurenţii au susţinut că suma globală ce reprezintă cuantumul despăgubirii este de 18018 RON.

Recurenţii au învederat că în cauză nu poate fi vorba despre o pensie de urmaş deoarece, conform art. 83 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, pensia de urmaş se cuvine copiilor şi soţului supravieţuitor, dacă susţinătorul decedat era pensionar sau îndeplinea condiţiile pentru obţinerea unei pensii. Or, după cum s-a arătat în acţiune, mama reclamantului B. nu îndeplinea condiţiile de pensionare la momentul decesului său subit.

Pe de altă parte, au susţinut că obiectul cauzei se referă la acoperirea prejudiciului, aspect prin prisma căruia există diferenţe între drepturile copiilor care-şi pierd părinţii din cauze naturale şi cei care le pierd ca urmare a unei infracţiuni, pentru motivul că moartea naturală nu are o componentă ilicită.

În ceea ce priveşte obligarea intimatei-pârâtei la achitarea sumei de 283.788 RON, cu titlu de despăgubiri pentru repararea unor prejudicii cu caracter patrimonial în favoarea ambilor reclamanţi, au arătat că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la acordarea acestei sume, întrucât acest venit reprezintă venitul pe care l-ar fi obţinut defuncta până la vârsta legală de pensionare.

Au susţinut că, în cazul decesului, câştigul din muncă de care "cel păgubit" a fost lipsit se referă la veniturile din muncă în integralitatea lor, astfel că prevederile legale trebuie aplicate ţinând cont de totalul veniturilor, iar nu de vreo diminuare parţială a acestora. Prin urmare, în opinia recurenţilor, nu are relevanţă dacă normele nu prevăd acordarea unor astfel de despăgubiri, întrucât acestea sunt prevăzute de C. civ. care este o normă generală şi care vine în completarea normelor speciale acolo unde acestea nu stipulează contrariul.

În consecinţă, sub acest aspect, recurenţii au apreciat că prejudiciul suferit este unul cert, la care sunt îndreptăţiţi, potrivit dispoziţiilor cuprinse la art. 1387, art. 1388 şi art. 1389 C. civ.

În ceea ce priveşte obligarea intimatei - pârâte la achitarea sumei de 1.500.000,00 euro, sumă calculată la cursul RON/euro afişat de BNR la data introducerii acţiunii cu titlu de despăgubiri pentru repararea unor prejudicii fără caracter patrimonial în favoarea fiecărui reclamant, au arătat că instanţa de apel s-a pronunţat cu încălcarea dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 132/2017 dar şi a art. 22 alin. (1) lit. c) din Norma ASF nr. 39/2016.

Cu privire la daunele morale, s-a precizat că acestea s-au concretizat şi fundamentat pe principiul reparaţiei morale sub forma despăgubirilor băneşti, întrucât restabilirea situaţiei anterioare, ca regulă a laturii civile, este imposibilă.

Recurenţii au solicitat a se avea în vedere, la stabilirea daunelor morale, faptul că diminuarea plăcerilor vieţii cauzată mai ales de imposibilitatea sau dificultatea de a participa la activităţi normale de agrement, permite înglobarea tuturor limitelor, stânjenirilor cauzate de o tulburare a echilibrului psihic sau nervos şi tuturor frustrărilor pe care acestea le antrenează, toate acestea fiind prezente permanent în viaţa reclamanţilor începând cu data evenimentului rutier.

De asemenea, au arătat că o importantă componentă a daunelor morale o constituie şi schimbarea pe care reclamanţii au suferit-o pe plan psihico-afectiv, ei trecând prin traume psihice permanente din cauza trecerii de la o familie întregită, la una destrămată.

Au subliniat că traumele psihice ale reclamantului B. sunt mai puternice, mai ales prin raportarea la vârsta sa tânără şi la faptul că depinde încă de ajutorul celor din jur. Pe de altă parte, lipsa unui personaj feminin în viaţa recurenţilor le sporeşte suferinţa, întrucât este afectat echilibrul emoţional al căminului prin lipsa unei persoane care să asigure climatul calm şi protectiv.

În concluzie, recurenţii - reclamanţi au considerat că la dosarul cauzei sunt elemente suficiente care să conducă la concluzia că accidentul din 14 septembrie 2017 a cauzat suferinţe fizice şi psihice deosebite în ceea ce îi priveşte, consecinţele nefaste pe care acel accident le-a avut cu privire la viaţa lor particulară fiind evidenţiate prin probele administrate în dosar, motiv pentru care au solicitat admiterea recursului.

Prin cererea de recurs, pârâta S.C. C. S.A. a solicitat, pentru motivele prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., în principal, casarea deciziei civile recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în primă instanţă Tribunalului Cluj, iar în subsidiar, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Cluj.

Solicitând trimiterea cauzei, spre rejudecare, la tribunal, pârâta a formulat următoarele critici:

- Prin hotărârea dată instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (art. 488 alin. (1) pct. 5 referitor la încălcarea art. 425 lit. b) C. proc. civ.);

- Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei şi, totodată, a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a unor dispoziţii de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 6 si 8 C. proc. civ. coroborat cu art. 1393 C. civ., art. 22 NASF 39/2016 şi art. 20 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2016.

A susţinut, astfel, că pe daune materiale, hotărârea nu este motivată, putându-se observa că nu s-a realizat o analiză detaliată a probelor. A considerat că simpla trimitere la probele care justifică admiterea daunelor nu poate reprezenta o motivare temeinică în sensul art. 425 lit. b) C. proc. civ., întrucât nu reies raţionamentele juridice care au condus la concluzia ce a determinat admiterea pretenţiilor. A mai arătat că prima instanţă i-a ignorat apărarea cu privire la art. 1393 C. civ., neregăsindu-se nicio menţiune referitor la aceasta.

Recurenta a considerat că nici pe daune morale hotărârea nu este motivată, întrucât prima instanţă a ignorat complet apărările asigurătorului cu privire la ofertele comunicate reclamanţilor, respectiv cu privire la practica judiciară în materie, aceeaşi fiind situaţia şi în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere referitor la care nu se indică niciun temei legal.

Solicitând trimiterea cauzei, spre rejudecare, la curtea de apel, pârâta a formulat următoarele critici:

- Prin prisma motivului prevăzut de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., pârâta a susţinut că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) din cod cu privire la penalităţile de întârziere, întrucât, în încercarea de a suplini motivarea primei instanţe, s-a pronunţat pe ceea ce nu s-a cerut.

A arătat, astfel, că prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat penalităţi de întârziere în baza art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, adică pentru motivul că asigurătorul nu a îndeplinit obligaţia de a formula o ofertă/pentru îndeplinirea defectuoasă a obligaţiei de a instrumenta dosarul de daună. Deşi prima instanţă a constatat că reclamanţii nu au formulat cerere de avizare, sens în care nu există o culpă a asigurătorului conform art. 20 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2016, cu toate acestea a stabilit obligaţia de plată a penalităţilor, iar instanţa de apel, în încercarea de a suplini motivarea tribunalului, a arătat că penalităţile au fost acordate întrucât nu este necesară depunerea unei avizări atunci când despăgubirea este obiectul unui litigiu.

- Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.:

Recurenta a susţinut, astfel, în principal, că instanţa de apel a omis să se pronunţe cu privire la petitul subsidiar al pârâtei relativ la respingerea penalităţilor de întârziere, ca inadmisibile şi nefondate, în subsidiar, că nu a motivat, în fapt şi în drept, acordarea penalităţilor de întârziere, iar în terţiar, că decizia conţine motive contradictorii sau străine de natura cauzei cu privire la penalităţile de întârziere.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a Legii nr. 132/2017 în loc de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2016 şi NASF nr. 39/2016 cu privire la daunele materiale şi la penalităţile de întârziere.

Recurenta a mai susţinut şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 132/2017, neincident, de altfel, în speţă conform pct. 5.1, arătând, în esenţă, că dacă s-ar fi dorit ca asigurătorul să fie obligat la penalităţi indiferent de o culpă în instrumentarea dosarului de daună, această dispoziţie legală nu ar fi fost cuprinsă la art. 21 ci ar fi fost redactată distinct în procedura soluţionării cererii de despăgubire.

Hotărârea a mai fost criticată pentru încălcarea şi aplicarea greşită a art. 22 prin raportare la art. 12 lit. b) NASF nr. 39/2016 şi art. 1393 C. civ.

A considerat că art. 22 NASF nr. 39/2016 este aplicabil chiar în situaţia în care instanţa de judecată va stabili despăgubirea, întrucât în cazul în care s-ar aprecia incidenţa acestuia doar în situaţia despăgubirii amiabile, s-ar crea o discriminare/dezechilibru între cei care aleg să soluţioneze dosarul de daună pe cale amiabilă/cei care aleg calea judecătorească, deoarece cei din urmă ar fi îndreptăţiţi la o categorie mult mai largă de despăgubiri.

Recurenta a mai susţinut că art. 13 din Legea nr. 132/2017 nu este aplicabil în speţă raportat la data încheierii poliţei RCA la 17 martie 2017, când erau în vigoare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2016 şi Norma ASF nr. 39/2016, iar în plus, art. 13 reglementează dovedirea prin orice mijloc de probă a întinderii răspunderii persoanelor care nu se confundă cu prejudiciul încercat de reclamant.

A arătat că, deşi se apreciază că nu se pot analiza motive de apel raportat la art. 1393 C. civ. pentru ajutorul de deces care nu a fost acordat, instanţa a constatat că în mod corect asigurătorul trebuie să răspundă pentru întregul prejudiciu material, deşi pentru o parte din acesta reclamanţii încă au dreptul la asistenţă socială.

Hotărârea recurată a mai fost criticată pentru încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material în privinţa modalităţii de stabilire a prejudiciului moral acordat reclamanţilor, respectiv pentru intepretarea greşită şi încălcarea prevederilor art. 22 alin. (2) din Norma ASF nr. 39/2016, în sensul că în cazul despăgubirii pe cale judiciară instanţa nu este ţinută de criteriile indicate de alin. (1) al aceluiaşi articol din normă pentru individualizarea daunelor morale.

5. Apărările formulate în cauză

Recurenţii - reclamanţii au depus întâmpinare la recursul pârâtei, prin care au solicitat, în principal, anularea recursului, raportat la dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) coroborat cu art. 486 alin. (3) C. proc. civ., susţinând că recurenta nu a adus critici propriu-zise faţă de hotărârea atacată, care să se circumscrie motivelor de casare invocate.

În subsidiar, au solicitat respingerea recursului pârâtei, ca nefondat, cu obligarea pârâtei la cheltuielile de judecată ocazionate de litigiu.

Recurenta - pârâtă S.C. C. S.A. a depus întâmpinare la recursul reclamanţilor, prin care a solicitat admiterea excepţiei inadmisibilităţii recursului cu privire la motivele invocate la pct. II C-D (daune morale), întrucât nu au criticat prin apel aplicarea greşită a art. 22 din Legea nr. 132/2017, respectiv art. 22 alin. (1) lit. c) NASF nr. 39/2016, precum şi admiterea excepţiei nulităţii recursului cu privire la acelaşi punct, întrucât criticile nu se încadrează în niciunul din motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

A solicitat, ca atare, respingerea recursului pe daune morale cap. II C-D pag. 6, în principal, în baza excepţiilor invocate, iar în subsidiar, ca nefondat, respingerea recursului, ca nefondat cu privire la celelalte motive invocate şi respingerea, ca inadmisibil, a petitului prin care se solicită cheltuieli de judecată în prima instanţă şi apel.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenţii - reclamanţi au solicitat înlăturarea, atât a excepţiilor invocate cât şi a apărărilor recurentei - pârâte, precum şi admiterea recursului propriu.

În ceea ce priveşte excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii cu privire la pct. II C-D, au arătat, contrar afirmaţiilor recurentei - pârâte, că prin apel s-au formulat critici referitor la modul de aplicare a respectivelor texte legale şi că este motivat corespunzător petitul referitor la acordarea daunelor morale într-un cuantum superior, în sensul cerut de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii şi nulităţii cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată la instanţele de fond, prin prisma art. 452 C. proc. civ., au considerat justificată solicitarea ca, în măsura admiterii recursului reclamanţilor, să fie obligat asigurătorul la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta - pârâtă a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, constatându-se că acesta conţine menţiunile obligatorii prevăzute de art. 486 C. proc. civ. şi că motivele de nelegalitate invocate se încadrează în cele prevăzute de art. 488 din cod, precum şi respingerea motivelor invocate de recurenţii - reclamanţi, cu consecinţa admiterii recursului propriu.

6. Procedura de filtru

Raportul a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 27 ianuarie 2021, completul de filtru a constatat neîncadrarea criticilor recursului reclamanţilor în motivele art. 488 C. proc. civ., cu consecinţa aplicării sancţiunii prevăzute de art. 489 din cod şi a admis, în principiu, recursul declarat de pârâtă, stabilind termen de judecată, cu citare părţi, la 10 martie 2021.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul declarat de partea reclamantă B. şi A., Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:

În drept, statuând prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. că se poate cere casarea când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, legiuitorul a impus părţii interesate obligaţia de a dezvolta motivele pentru care apreciază incidenţa acestui motiv de recurs.

O atare cerinţă nu se consideră a fi îndeplinită în condiţiile în care partea recurentă reproduce prin memoriul de recurs motivele de apel, motive care şi-au găsit o rezolvare jurisdicţională prin hotărârea recurată, fără însă a indica în ce constă încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material de către instanţa de apel.

În speţă, astfel cum s-a constatat prin raportul din 7 octombrie 2020, motivele recursului declarat de partea reclamantă, deşi s-a afirmat că sunt fundamentate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reiau aceleaşi chestiuni litigioase invocate şi prin motivele de apel şi care au fost analizate prin hotărârea atacată cu recurs.

Anume, s-a constatat că partea reclamantă deşi a susţinut că au fost aplicate greşit normele de drept material prevăzute de dispoziţiile art. 1390 alin. (1), art. 499 alin. (1), art. 529, art. 1387, art. 1388 C. civ. şi ale art. 83 din Legea nr. 263/2010 în ceea ce priveşte soluţia dată asupra cererii de acordare a daunelor materiale, precum şi cele prevăzute de dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 132/2017 şi ale art. 22 alin. (1) lit. c) din Norma ASF nr. 39/2016, în ceea ce priveşte soluţia dată asupra cererii de acordare a daunelor morale, nu a dezvoltat criticii de nelegalitate, ci doar a reiterat argumentele pe care le-a invocat şi prin motivele de apel, ignorând faptul că obiect al recursului este hotărârea dată de instanţa de apel care a expus considerentele de fapt şi de drept pentru care a respins aceste argumente în sprijinirea soluţiei pronunţate.

În atare condiţii, prin încheierea din 27 ianuarie 2021 s-a statuat în sensul că aspectele critice invocate de partea reclamantă împotriva deciziei instanţei de apel nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., motiv pentru care, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmează a constata nulitatea acestui recurs.

Analizând recursul declarat de partea pârâtă C. S.A. împotriva aceleiaşi decizii, Înalta Curte constată că este nefondat.

Cu titlu prealabil, se observă că partea pârâtă, solicitând trimiterea cauzei spre rejudecare la tribunal, dezvoltă critici de nelegalitate îndreptate împotriva sentinţei pronunţate de tribunal, critici întemeiate pe dispoziţiile art. art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 si 8 C. proc. civ.

Anume, partea pârâtă pretinde că hotărârea dată în primă instanţă a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (indicând dispoziţiile art. 425 lit. b) C. proc. civ.), că a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1393 C. civ., art. 22 NASF 39/2016 şi art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016, respectiv, că aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia ori cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei.

Aceste critici, îndreptate fiind împotriva sentinţei civile date în primă instanţă, nu pot fi primite şi analizate în recurs pentru următoarele considerente:

În drept, controlul judecătoresc se sprijină pe principiul ierarhiei căilor de atac consfinţit prin dispoziţiile art. 459 C. proc. civ., dispoziţii care stabilesc ordinea căilor de atac, îndeosebi raportul dintre apel şi recurs.

Denumit şi principiul succesiunii căilor de atac, acesta impune părţilor interesate exercitarea căii extraordinare de atac a recursului ulterior exercitării căii de atac a apelului.

Pornind de la premisa potrivit căreia principiul dublului grad de jurisdicţie nu este obligatoriu în materie civilă (acesta fiind instituit exclusiv în beneficiul părţilor), legiuitorul a reglementat, prin dispoziţiile art. 459 alin. (2) C. proc. civ., posibilitatea părţilor litigante de a renunţa la acest beneficiu.

Instituind o situaţie de excepţie, care reprezintă o derogare de la principiul legalităţii căilor de atac în favoarea principiului disponibilităţii, norma de drept menţionată este de strictă interpretare şi devine incidentă doar în condiţiile stabilite în cuprinsul său, anume dacă părţile consimt expres, prin înscris autentic sau prin declaraţie verbală dată în faţa instanţei a cărei hotărâre se atacă şi consemnată într-un proces-verbal, înăuntrul termenului de apel, că vor să atace hotărârea primei instanţe direct cu recurs, la instanţa care ar fi fost competentă să judece recursul împotriva hotărârii date în apel.

În consecinţă, în cazul în care părţile nu au renunţat la beneficiul dublului grad de jurisdicţie ci, dimpotrivă, au exercitat calea de atac a apelului, acestea nu pot formula, ulterior, recurs împotriva sentinţei civile date în primă instanţă ci doar împotriva hotărârii date în apel care, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (1) C. proc. civ., constituie obiect al recursului.

În speţă, împotriva hotărârii date în primă instanţă, sentinţa civilă nr. 147/21 martie 2019 a Tribunalului Cluj, ambele părţi au exercitat calea de atac a apelului iar apelurile au soluţionate prin decizia civilă nr. 48/A din 5 martie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, decizie care face obiect al recursurilor declarate de părţi în procesul pendinte.

În atare condiţii, nefiind în prezenţa unor recursuri care să fi fost exercitate în condiţiile de excepţie prevăzute de dispoziţiile art. 459 alin. (2) C. proc. civ., partea pârâtă este în drept să formuleze prin recurs critici de nelegalitate doar împotriva hotărârii date de instanţa de apel, nu şi împotriva hotărârii date de prima instanţă, motiv pentru care acestea din urmă nu vor fi analizate prin prezenta hotărâre.

Solicitând trimiterea cauzei spre rejudecare la curtea de apel, partea pârâtă a formulat critici subsumate aceloraşi motivele de recurs, prevăzute de dispoziţiile art. art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 si 8 C. proc. civ., împotriva hotărârii date de instanţa de apel, critici care urmează să fie analizate în cele ce urmează.

Cu titlu prealabil, este de menţionat că dispoziţiile art. 20 alin. (4) şi (5) din O.U.G. nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie şi cele ale art. 21 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie (prin care a fost abrogată O.U.G. nr. 54/2016) au conţinut normativ asemănător.

Dispoziţiile art. 20 alin. (4) şi (5) din O.U.G. nr. 54/2016 prevăd următoarele:

(4) Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la împlinirea termenului de 30 de zile prevăzut la alin. (1) sub condiţia depunerii documentelor necesare stabilirii răspunderii şi cuantificării prejudiciului sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entităţii de soluţionare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească; documentele care stau la baza cererii de despăgubire sunt stabilite prin reglementări ale A.S.F.

(5) Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte integral obligaţiile în termenul prevăzut la alin. (4) sau dacă diminuează nejustificat despăgubirea ori întârzie achitarea despăgubirii, acesta este obligat la plata unor penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de suma neachitată. Plata penalităţilor se face odată cu plata despăgubirii.

La rândul lor, dispoziţiile art. 21 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 132/2017 prevăd următoarele:

(4) Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire prevăzută la alin. (1) lit. a) sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entităţii de soluţionare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească. Documentele care stau la baza cererii de despăgubire sunt stabilite prin reglementări ale A.S.F.

(5) Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenul prevăzut la alin. (4) sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea sau întârzie achitarea despăgubirii, acesta este obligat la plata unor penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată. Plata penalităţilor se face odată cu plata despăgubirii.

Stabilirea normelor de drept incidente unui anumit raport juridic se realizează din perspectiva regulilor relative la aplicarea în timp a legii civile şi a normelor tranzitorii prevăzute de Legea nr. 132/2017.

În speţă, judecata cererii de chemare în judecată formulată de partea reclamantă, în aplicarea regulii prevăzute de art. 6 alin. (2) C. civ., este supusă legii în vigoare la data încheierii poliţei RCA, 17 martie 2017, anume dispoziţiilor art. 20 alin. (4) şi (5) din O.U.G. nr. 54/2016, în raport de care vor fi analizate criticile de nelegalitate formulate prin recurs.

Invocând incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 al C. proc. civ., partea pârâtă pretinde că instanţa de apel a statuat asupra petitului privind acordarea penalităţilor de întârziere cu ignorarea regulilor relative la dreptul de dispoziţie şi la rolul judecătorului în aflarea adevărului, prevăzute de dispoziţiile art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ. şi că, în încercarea de a suplini lipsa de motivare a primei instanţe, s-a pronunţat asupra ceea ce nu s-a cerut.

În dezvoltarea criticii se susţine că partea reclamantă, prin cererea de chemare în judecată, a solicitat acordarea penalităţilor de întârziere în temeiul dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, care, în opinia sa, sancţionează asigurătorul pentru neîndeplinirea culpabilă a obligaţiilor prevăzute în sarcina sa prin dispoziţiile alin. (1)-(3) ale aceluiaşi articol şi că instanţa de apel, fără a-i imputa vreo culpă sub acest aspect, a justificat acordarea penalităţilor de întârziere prin trimitere la dispoziţiile art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016, fapt care echivalează cu schimbarea, în mod nelegal, în apel, a temeiul de drept al pretenţiei deduse judecăţii, cu consecinţa acordării părţii reclamante a ceea ce nu a cerut prin actul de sesizare al instanţei de judecată.

Critica nu poate fi primită.

În primul rând, este de observat că instanţa de apel, statuând asupra caracterului nefondat al motivului de apel vizând acordarea penalităţilor de întârziere, a reţinut ca fiind corectă constatarea primei instanţe potrivit căreia, prealabil declanşării procedurii judiciare, nu s-a formulat o cerere de despăgubire, astfel că nu se poate reţine că asiguratorul RCA nu şi-ar fi îndeplinit obligaţiile în termenul prevăzut de art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016 (art. 21 din Legea nr. 132/2017) sau că şi-ar fi îndeplinit defectuos aceste obligaţii.

Trimiterea de către instanţa de apel, în maniera arătată, la dispoziţiile art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016 şi, deopotrivă, la cele ale art. 21 din Legea nr. 132/2017, s-a impus, pe de o parte, în considerarea faptului că părţile litigante, în formularea apărărilor, au indicat fie un text de lege, fie celălalt text de lege şi, pe de altă parte, în scopul evidenţierii identităţii conţinutului celor două norme de drept cât priveşte chestiunea litigioasă analizată.

În al doilea rând, este de menţionat că respectarea principiilor prevăzute de dispoziţiile art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (5) C. proc. civ. se verifică prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată, care semnifică pretenţia dedusă în concret judecăţii, şi la cauza acţiunii, care semnifică scopul către care se îndreaptă voinţa juridică a părţii care reclamă, explicat prin împrejurările şi motivele care au determinat-o să acţioneze, şi nu doar prin raportare la temeiul juridic al cererii, reprezentat de textul de lege pe care se fundamentează dreptul a cărui protecţie juridică se solicită.

În speţă, atât obiectul cererii de chemare în judecată, cât şi cauza acţiunii au fost corect evaluate la judecata în fond a pricinii, în sensul că partea reclamantă a pretins obligarea părţii pârâte la plata de penalităţi de întârziere pentru situaţia în care partea pârâtă nu îşi îndeplineşte obligaţiile ce urmează a fi stabilite în sarcina sa în procesul pendinte (instanţele de fond pronunţându-se în limitele învestirii), şi nu sub motiv de neîndeplinire culpabilă de către partea pârâtă a obligaţiilor stabilite în sarcina sa ca asigurător în procedura administrativă (care, astfel cum s-a reţinut, nu a fost declanşată de partea reclamantă).

Indicarea greşită a textului de lege care prevede obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere (a temeiul juridic) în cuprinsul cererii de chemare în judecată ori al considerentelor hotărârilor pronunţate la judecata în fond, anume a normelor de drept prevăzute de art. 21 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 132/2017 în locul celor prevăzute de art. 20 (4) şi (5) din O.U.G. nr. 54/2016, nu semnifică schimbarea nici a cauzei şi nici a obiectului acţiunii deduse judecăţii, astfel cum eronat se pretinde, şi nu este nici de natură, dat fiind conţinutul normativ asemănător, să cauzeze părţii pârâte vreo vătămare a cărei înlăturare să impună anularea actelor de procedură, eventualele erori de indicare a textelor de lege fiind lămurite prin prezentele considerente.

Aşa fiind, cum critica părţii pârâte relativă la încălcarea principiilor prevăzute de dispoziţiile art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (5) C. proc. civ., particularizate în ceea ce priveşte judecata apelului prin dispoziţiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., nu fundamentează reţinerea motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va constată caracterul nefondat al acesteia.

Invocând încălcarea dispoziţiilor art. 20 alin. (4) şi (5) din O.U.G. nr. 54/2016 (precum şi pe cele ale de art. 21 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 132/2017, cu privire la care a susţinut că nu sunt aplicabile raportului juridic dedus judecăţii în procesul pendinte) partea reclamantă a susţinut că instanţa de apel a dispus în mod nelegal şi cu o motivare contradictorie, cu privire la obligarea sa la plata daunelor materiale, a daunelor morale şi a penalităţilor de întârziere, fapt ce atrage incidenţa motivelor de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., partea pârâtă a arătat că instanţa de apel a omis să se pronunţe separat şi să motiveze petitul subsidiar prin care a solicitat respingerea cererii de acordare a penalităţilor de întârziere ca inadmisibile şi, mai apoi, ca nefondate, şi, respectiv, a omis să motiveze argumentele pentru care a menţinut soluţia de acordare a despăgubirilor, în general, a penalităţilor de întârziere, în particular, dispusă de prima instanţă.

Critica este nefondată.

Caracterul inadmisibil al cererii de acordare a penalităţilor de întârziere a fost formulat de partea pârâtă prin intermediul apelului şi nu ca o excepţie de procedură (fapt care nici nu era permis de dispoziţiile relative la procedura de judecată a apelului), motiv pentru care instanţa de apel nu avea a se pronunţa printr-o dispoziţie distinctă asupra acestei chestiuni litigioase.

De altminteri, se constată că invocând inadmisibilitatea cererii de acordare a penalităţilor de întârziere prin motivele de apel, partea pârâtă a reiterat acelaşi argument pentru care a pretins şi constatarea caracterul nefondat al acestei pretenţii, anume lipsa transmiterii de către partea reclamantă a unei cereri de despăgubire asigurătorului prealabil sesizării instanţei de judecată şi lipsa culpei sale din perspectiva îndeplinirii obligaţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 20 alin. (1)-(3) din O.U.G. nr. 54/2016.

Această chestiune litigioasă a primit răspuns prin hotărârea recurată, instanţa de apel statuând cu privire la posibilitatea analizării de către instanţa de judecată a pretenţiei de acordare a penalităţilor de întârziere şi pentru cazul neplăţii de către asigurător a despăgubirii stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă, în considerarea dispoziţiilor art. 20 alin. (4) şi (5) din O.U.G. nr. 54/2016 şi a celor prevăzute de alin. (6), potrivit cărora: În cazurile privind vătămările corporale şi daunele morale care fac obiectul unui litigiu, penalităţile şi plata acestora sunt stabilite de către instanţa judecătorească.

Hotărârea recurată cuprinde, de asemenea, considerentele pentru care instanţa de apel nu a primit motivele de apel prin care se criticau soluţiile date de prima instanţă asupra pretenţiilor de acordare a despăgubirilor materiale şi a celor morale deduse judecăţii de partea reclamantă.

În acest context al analizei este de menţionat că motivul de recurs bazat pe nemotivare, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., trebuie să se întemeieze pe ceea ce trebuie să cuprindă considerentele unei hotărârii judecătoreşti conform dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În consecinţă, criticile subsumate unui astfel de motiv trebuie să arate în concret ce anume nu cuprinde hotărârea recurată, care sunt considerentele contradictorii care se exclud reciproc ori acelea care sunt străine pricinii, ştiut fiind că prin intermediul acestui motiv de recurs nu se pot formula critici cu privire la raţionamentul judiciar pe care instanţa şi-a sprijinit soluţia, întrucât astfel de critici se subsumează motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 şi nu pct. 6 C. proc. civ. .

Ca atare, cum considerentele hotărârii recurate nu evidenţiază vicii de natura celor mai sus arătate şi cum partea pârâtă nu a dezvoltat prin recurs alte critici punctuale sub acest aspect, Înalta Curte va statua cu privire la caracterul nefondat al motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., partea pârâtă a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 20 alin. (4) şi (5) din O.U.G. nr. 54/2016 (precum şi pe cele ale dispoziţiile art. 21 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 132/2017).

În dezvoltarea acestei critici, partea reclamantă a reiterat faptul că normele de drept menţionate permit obligarea asigurătorului la plata penalităţilor de întârziere doar în situaţia în care asiguratul transmite, anterior declanşării procedurii judiciare, o cerere de despăgubire spre avizare cu privire la care asigurătorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile prevăzute de dispoziţiile art. 20 alin. (1)-(3) din O.U.G. nr. 54/2016 (ceea ce nu i s-a imputat în procesul pendinte), concluzia impunându-se în considerarea faptului că obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere este reglementată în cuprinsul aceluiaşi articol de lege, art. 20, şi nu într-un articol de lege distinct.

Critica este nefondată.

Cu titlu prealabil, este de menţionat că raportului juridic dedus judecăţii, astfel cum s-a arătat, îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 20 alin. (4) şi (5) din O.U.G. nr. 54/1996, motiv pentru care criticile formulate de partea pârâtă urmează a fi analizate doar în raport de aceste norme de drept.

Dispoziţiile art. 20 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/1996 prevăd, printre altele, că plata despăgubirilor stabilite pe cale judecătorească se face într-un termen de 10 zile de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă iar cele ale alin. (5) că dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte integral obligaţiile în termenul prevăzut la alin. (4) acesta este obligat la plata unor penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenite sau la diferenţa de suma neachitată.

Rezultă că normele de drept supuse analizei instituie în sarcina asigurătorului obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere şi pentru situaţia în care aceasta nu îşi îndeplineşte în termenul prescris de lege obligaţia de plată a despăgubirilor stabilite printr-o hotărâre judecătorească (fără vreo distincţie cât priveşte conduita asiguratului anterior sesizării instanţei de judecată) şi nu doar în cazul în care asigurătorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile stabilite prin dispoziţiile art. 20 alin. (1)-(3) din O.U.G. nr. 54/1996, astfel cum eronat pretinde partea pârâtă.

Împrejurarea că normele de drept menţionate au fost legiferate prin alin. (4) şi (5) ale art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016 intitulat Soluţionarea cererii de despăgubire, care reglementează în alin. (1)-(3) obligaţiile asigurătorului în legătură cu cererile de despăgubire transmise de asiguraţi, nu poate fundamenta, prin ea însăşi şi în contra conţinutului explicit al acestor norme de drept, interpretarea restrictivă propusă de partea pârâtă în ceea ce priveşte sfera de aplicare, motiv pentru care, critica formulată va fi respinsă ca nefondată.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., partea pârâtă a invocat, totodată, nerespectarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 12 lit. b) (care prevăd limitele de despăgubire stabilite de către A.S.F. pentru vătămări corporale şi decese), art. 22 (care enunţă elementele care pot fi avute în vedere la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămărilor corporale sau al decesului unor persoane, pe cale amiabilă) din NASF nr. 39/2016 şi pe cele ale art. 1393 C. civ.

În dezvoltarea criticii, partea pârâtă susţine că instanţa de apel, în mod greşit, nu a primit solicitarea sa de reducere a cuantumului despăgubirii materiale acordate (5.153,79 RON) până la concurenţa sumei de 4.946,9 RON, astfel cum s-ar fi impusa în condiţiile în care s-ar fi realizat o analiză serioasă şi în detaliu a fiecărui înscris depus de partea reclamantă şi, totodată, că în mod greşit şi contrar prevederilor art. 1393 C. civ. a fost obligată la plata ajutorului de deces în cuantum de 3.131 RON la data evenimentului rutier, 14.09.2017.

Critica este, de asemenea, nefondată.

Cât priveşte soluţia dată asupra petitului privind daunele materiale, se constată că partea pârâtă, deşi invocă nesocotirea dispoziţiilor legale menţionate, în dezvoltarea criticii supune analizei instanţei de recurs modalitatea în care instanţele de fond au valorificat materialul probator în analiza relativă la întinderea prejudiciului material.

Or, administrarea probelor, evaluarea acestora, stabilirea elementelor de fapt pe care se fundamentează pretenţiile deduse judecăţii sunt însă în căderea instanţelor fondului, în timp ce instanţa de recurs verifică doar aplicarea corectă a normei legale incidente, fără reaprecierea probatoriului, întrucât acest fapt ar echivala, în mod nepermis procedural, devoluării fondului.

De altminteri, verificând lucrările dosarului, se constată că instanţele de fond, în operaţiunea de evaluare a cuantumului daunelor materiale, au avut în vedere atât dispoziţiile art. 1385-1386 C. civ., care impun ca prejudiciul suferit să fie integral reparat, cât şi dovezile administrate, statuând explicit că, spre deosebire de daunele morale, al căror cuantum urmează a fi evaluat în raport de circumstanţele concrete ale cauzei (dată fiind lipsa unor criterii legale de determinare), în ceea ce priveşte daunele materiale acestea trebuie dovedite.

Procedând astfel, prima instanţă a reţinut că partea reclamantă, în baza probatoriilor administrate, este îndreptăţită să primească o despăgubire materială în cuantum de 5143,79 RON şi că celelalte pretenţii materiale, în sumă de 18.018 RON şi de 283.788 RON, se impun a fi respinse, ca nefondate.

Instanţa de apel, verificând criticile formulate de partea pârâtă, a statuat, pe de o parte, că despăgubirea materială a fost stabilită în raport de înscrisurile depuse la dosarul de fond, care dovedesc doar pretenţiile formulate cu privire la cheltuielile de înmormântare, după cum rezultă din chiar aceste înscrisuri, şi din conţinutul lor (cheltuieli prevăzute şi de art. 22 din Norma ASF nr. 39/2016) şi, pe de altă parte, că susţinerea părţii pârâte în sensul că aceste cheltuieli nu ar avea legătură cu înmormântarea victimei nu este fondată ca, de altminteri, nici solicitarea de reducere a despăgubirii în considerarea ajutorului de deces la care partea reclamantă ar fi îndreptăţită potrivit art. 1393 C. civ., întrucât nu s-a probat că ar fi fost încasat.

Aşa fiind, cum prin aspectele invocate în ceea ce priveşte soluţia dată cu privire la daunele materiale, partea pârâtă pretinde, astfel cum s-a arătat, o nesocotire a probatoriului de către instanţele de fond şi tinde, în realitate, la o reevaluare a acestuia de către instanţa de recurs, contrar prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va constata că această critică nu poate fi primită şi analizată ca o critică de nelegalitate.

Trimiterea prin memoriul de recurs la dispoziţiile art. 1393 C. civ., prin care se reglementează despăgubirea în cazul persoanei căreia i se recunoaşte în cadrul asigurărilor de sănătate dreptul la un ajutor (în speţă, ajutorul de înmormântare), nu justifică o altă concluzie, întrucât prin hotărârea recurată nu s-a contestat dreptul părţii reclamante de a încasa un astfel de ajutor, ci faptul că nu s-a probat încasarea efectivă a acestuia, caz în care nu se justifica deducerea din cuantumul despăgubirii a unei sume de bani ipotetice.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., partea pârâtă a pretins, totodată, că şi în ceea ce priveşte modalitatea de stabilire a daunelor morale acordate părţii reclamante (în sumă de 40.000 euro pentru A. şi de 75.000 euro pentru B.) hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a prevederilor art. 12 alin. (2) şi art. 22 din Norma ASF 39/2016, respectiv, ale art. 21 din O.U.G. nr. 54/2016.

Aceasta, întrucât, nu ar fi fost avute în vedere criterii obiective de individualizare a acestor despăgubiri (fără ca acestea să fie indicate) şi ar fi fost ignorate normele statuate de Autoritatea de Supraveghere Financiară (cu privire la care s-ar fi reţinut eronat că ar fi obligatorii doar în ceea ce cuantumului maxim al despăgubirilor), precum şi practica judiciară care, în opinia sa, reprezintă un izvor de drept în această materie.

Partea pârâtă a mai solicitat instanţei de recurs să constate, cu valoare de principiu, că dispoziţiile art. 12 alin. (2) lit. b) şi art. 22 din Norma ASF nr. 39/2016, precum şi cele ale art. 21 din O.U.G. nr. 54/2016 sunt aplicabile şi în situaţia în care nu asigurătorul ci instanţa de judecată stabileşte cuantumul despăgubirile morale, întrucât în caz contrar, s-ar crea un dezechilibru între cei care aleg să soluţioneze dosarul de daună pe cale amiabilă şi cei care aleg calea judecătorească, deoarece cei din urmă ar fi îndreptăţiţi la o categorie mult mai largă de despăgubiri.

Şi această critica se dovedeşte a fi nefondată.

În absenţa unor criterii legale (criterii obiective) care să fie avute în vedere la cuantificarea despăgubirilor morale (aspect subliniat şi prin hotărârile pronunţate în cauză), instanţele judecătoreşti au a soluţiona cererile de acordare a daunelor morale în echitate, statuând asupra prejudiciul moral suferit de persoana vătămată prin evaluarea consecinţelor negative suferite de aceasta pe plan psihic, în raport de circumstanţele particulare ale cauzei deduse în concret judecăţii şi, bineînţeles, a dispoziţiilor legale imperative statuate prin actele normative invocate de partea pârâtă (cum sunt cele prin care se stabilesc limitele maxime ale despăgubirii, astfel cum a subliniat şi instanţa de apel).

Verificând lucrările dosarului, se constată că astfel s-a procedat şi în evaluarea prejudiciului moral suferit de reclamanţii A. şi B., instanţele de fond reţinând că pierderea unui membru apropiat al familiei (soţie şi respectiv, mamă), în mod necontestat, a avut consecinţe negative pe toate planurile vieţii acestora.

Prin apel, partea pârâtă a înţeles să critice cuantumul daunelor morale sub motiv că se impunea a fi stabilit doar în limita cuantumului ofertat de asigurător (şi nu în raport de limita maximă stabilită prin art. 12 alin. (2) lit. b) din Norma ASF 39/2016 care, de altminteri, nu a fost depăşită), cu luarea în considerarea şi a practicii judiciare, în aplicarea dispoziţiilor art. 22 alin. (2) din aceeaşi normă.

Dispoziţiile art. 12 alin. (2) lit. b) din normă prevăd că pentru vătămări corporale şi decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial produse în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor păgubite, limita de despăgubire se stabileşte la un nivel de 5.000.000 euro, echivalent în RON la cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Naţională a României iar cele ale art. 22 alin. (2) următoarele: În cazurile în care despăgubirile sunt stabilite prin hotărâre judecătorească, asigurătorul RCA acordă despăgubiri în baza hotărârii judecătoreşti rămase definitivă.

Dispoziţiile art. 21 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016 statuează, printre altele, că stabilirea despăgubirii în caz de deces rezultat în urma unui accident de vehicule se realizează pe cale amiabilă şi/sau pe cale judecătorească iar cele prevăzute în alin. (5) indică criteriile generale de evaluare în cazul stabilirii despăgubirii pe cale amiabilă (anume, punctajul obţinut prin însumarea punctelor, comunicat de către Institutul Naţional de Medicină Legală şi prevăzut în reglementările ASF, nivelul mediu prezumat al suferinţei îndurate de persoanele prejudiciate, valoarea unui punct traumatic, particularităţile fiecărui caz în parte, etc.)

Conţinutul normativ al textele de lege invocate de partea pârâtă evidenţiază cu claritate sfera de aplicare şi anume modalitatea de evaluare a cuantumului daunelor morale de către asigurător în cadrul procedurilor administrative proprii de evaluare a prejudiciilor nepatrimoniale în scopul formulării ofertelor de despăgubire ori încheierii înţelegerilor amiabile, nu modalitatea de evaluare judiciară.

În atare condiţii, normele de drept invocate nu pot fundamenta critica de nelegalitate, astfel cum a fost formulată prin recurs, anume ca justificând o greşită modalitate de stabilire a cuantumului despăgubirilor materiale ori morale de către instanţele de fond.

Aşa fiind, pentru considerentele arătate, şi această critică formulată de partea pârâtă se dovedeşte a fi nefondată.

În fine, nefondată se constată a fi şi critica prin care partea pârâtă pretinde că în mod greşit instanţa de apel nu a reţinut practica judiciară ca fiind izvor de drept în materia cuantificării daunelor morale.

Soluţia s-a impus întrucât o atare constatare contravenea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) C. civ. care prevăd care sunt izvoarele dreptului civil, anume legea, uzanţele şi principiile generale ale dreptului.

Practica judiciară poate oferi doar repere în operaţiunea de evaluare a cuantumului daunelor morale, prin evidenţierea sumelor de bani acordate cu acest titlu în cauze similare, repere cu privire la care partea pârâtă nu a invocat argumentat că ar fi fost ignorate de instanţa de apel în procesul pendinte.

Cât priveşte solicitarea părţii pârâte de constatare, de principiu, că instanţele de judecată pot statua asupra cuantumului despăgubirilor materiale şi morale cu respectarea dispoziţiilor stabilite prin Norma ASF 39/2016, sub motiv că în lipsa unei atare statuări s-ar crea o discriminare între asiguraţii care aleg să soluţioneze dosarul de daună pe cale amiabilă şi cei care aleg calea judecătorească, instanţa de recurs constată că nu poate fi primită.

Soluţia se impune în considerarea faptului că părţile nu pot ataca cu recurs o hotărâre judecătorească în interesul abstract al legii, ci numai în interesul lor propriu şi în măsura în care au suferit un prejudiciu prin acea hotărâre, ceea ce partea pârâtă nu a justificat în formularea solicitării menţionate, neindicând care este interesul propriu în formularea acesteia în cauza pendinte, în care nu s-a reţinut încălcarea vreunei dispoziţii imperative a legii în baza căreia a fost emisă norma menţionată.

Aşa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 486 alin. (2) C. proc. civ. va constata nulitatea recursului declarat de partea reclamantă şi, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de partea pârâtă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamanţii B. şi A. împotriva deciziei nr. 48/A din 5 martie 2020 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 martie 2021.