Extradition detention upheld; constitutional referral challenge rejected as unfounded with res judicata barring habeas corpus claim.

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 116/F pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2021, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de constatare a încetării de drept (constatarea caracterului nelegal al privării de libertate) a măsurii arestării provizorii în vederea predării [măsură menţinută prin Sentinţa penală nr. 55/F din 05.03.2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2020, definitivă prin Decizia penală nr. 260/25.03.2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2020 şi, ulterior, prin Sentinţa penală nr. 95/F din 07.05.2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2021, definitivă prin Decizia penală nr. 484/17.05.2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2021), cerere formulată de persoana extrădabilă A.

Deopotrivă, prin aceeaşi sentinţă, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, a fost respinsă, ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 57 alin. (6) din Legea nr. 302/2004 (excepţie invocată prin raportare la dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi art. 129 din Constituţia României, republicată).

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut următoarele:

La data de 17.06.2021, persoana extrădabilă A., prin apărător ales, a formulat o cerere habeas corpus prin care a solicitat instanţei să constate caracterul nelegal al stării de privare de libertate (arest preventiv în vederea predării) a persoanei extrădabile începând cu data de 11.06.2021, ora 00:00 şi să se dispună punerea sa de îndată în libertate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, sub nr. x/2021, din data de 18.06.2021.

În motivarea cererii, apărătorul ales al persoanei extrădabile A. a arătat, în esenţă, că prin Sentinţa penală nr. 55/F din data de 05 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2020, rămasă definitivă la data de 25 martie 2021 prin Decizia penală nr. 260/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 52 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 302/2004 şi art. 1-3 din Tratatul de extrădare dintre România şi Statele Unite ale Americii (ratificat prin Legea nr. 111/2008) s-a constatat că, faţă de cetăţeanul britanic şi neozeelandez A., sunt întrunite condiţiile extrădării. În temeiul art. 52 alin. (3) teza I din Legea nr. 302/2004, a fost admisă cererea de extrădare formulată de Statele Unite ale Americii şi, în consecinţă, s-a dispus extrădarea şi predarea către autorităţile competente ale acestui stat a cetăţeanului britanic şi neozeelandez A. - acuzat prin rechizitoriul suplimentar înlocuitor în Dosarul nr. l:20-Cr-78, înregistrat la data de 04.11.2020 la Tribunalul Districtual al Statelor Unite pentru Districtul de Est al Statului Texas şi faţă de care a fost emis, de către un judecător al aceleiaşi instanţe, mandatul de arestare din data de 04.11.2020, în dosarul anterior menţionat, cu respectarea regulii specialităţii, prevăzută de art. 17 din Tratatul de extrădare dintre România şi Statele Unite ale Americii (ratificat prin Legea nr. 111/2008). În temeiul art. 58 din Legea nr. 302/2004 (republicată), a fost respinsă, ca nefondată, cererea persoanei extrădabile A. de amânare a predării. În temeiul art. 52 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 302/2004, a fost menţinută, faţă de persoana extrădabilă A., măsura arestării provizorii, în vederea extrădării, până la predarea acesteia, conform art. 57 din aceeaşi lege şi art. 13 alin. (3) din Tratatul de extrădare dintre România şi Statele Unite ale Americii (ratificat prin Legea nr. 111/2008). S-a reţinut că persoana extrădabilă a fost reţinută, arestată provizoriu în caz de urgenţă şi arestată provizoriu, în vederea extrădării, începând cu data de 19.11.2020 până la zi.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis, la data de 05 mai 2021, în cauza A. împotriva României (nr. de ref. 20085/21), în temeiul art. 39 din Regulamentul de procedură (măsuri provizorii), ca persoana extrădată să nu fie extrădată de pe teritoriul României pe întreaga durată a procedurilor desfăşurate în faţa acesteia.

La data de 07.05.2021, prin Sentinţa penală nr. 95/F din 07.05.2021, în temeiul art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a din C. proc. pen., Curtea de Apel Bucureşti a admis contestaţia la executare formulată de Biroul Executări Penale al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, cu privire la persoana extrădată A., constatând ivită o împiedicare la predarea persoanei extrădate A., dispusă prin Sentinţa penală nr. 55/F din data de 05 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2020 (rămasă definitivă la data de 25 martie 2021), convenită a se realiza la data de 12 mai 2021, întrucât Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis, la data de 05 mai 2021, în cauza A. împotriva României, în temeiul art. 39 din Regulamentul de procedură (măsuri provizorii), ca persoana extrădată să nu fie extrădată de pe teritoriul României pe întreaga durată a procedurilor desfăşurate în faţa acesteia. A fost menţinut măsura arestării persoanei extrădate, în vederea predării.

Prin Decizia nr. 484/2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondată, contestaţia formulată de persoana extrădabilă A. împotriva Sentinţei penale nr. 95/F din data de 07 mai 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2021 cu privire la menţinerea măsurii arestării persoanei extrădate, în vederea predării.

Prin Sentinţa penală nr. 109/F din 08.06.2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia II-a Penală, în Dosarul nr. x/2021, în temeiul art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a din C. proc. pen., a fost admisă contestaţia la executare formulată de judecătorul delegat cu executarea hotărârilor penale din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală. S-a constatat că măsura provizorie dispusă de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza A. contra României (nr. 20085/21) nu reprezintă un caz de forţă majoră în sensul art. 57 alin. (6) din Legea nr. 302/2004 şi că măsura arestării în vederea predării dispusă faţă de persoana extrădabilă A., arestat în temeiul mandatului de arestare provizorie în vederea extrădării nr. 4 din 19 noiembrie 2020, emis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, va înceta de drept la data de 10.06.2021 ora 24:00, conform art. 43 alin. (7) din Legea nr. 302/2004.

La data de 10.06.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis contestaţia declarată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva Sentinţei penale nr. 109/F din data de 08 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2021, privind pe intimatul persoana extrădabilă A., a desfiinţat sentinţa atacată şi, rejudecând, a respins contestaţia la executare formulată de judecătorul delegat cu executarea hotărârilor penale din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, fiind menţinută măsura arestării persoanei extrădate, în vederea predării.

Având în vedere dispoziţiile art. 5 parag. 4 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, apărarea a considerat că în speţă este necesar a se determina dacă detenţia persoanei extrădabile A. este sau nu legală.

Cu privire la competenţă, s-a arătat că, întrucât temeiul juridic al cererii de habeas corpus este reprezentat de norme internaţionale convenţionale direct aplicabile în ordinea juridică internă, este evident că nu există o normă juridică expresă (nici de drept internaţional, nici de drept naţional) privind instanţa competentă. Aşa fiind, se aplică dreptul comun în materia competenţei instanţelor judecătoreşti, conform C. proc. pen.

În opinia apărării, cu caracter de principiu, art. 35 alin. (1) din C. proc. pen. dispune că instanţa penală de drept comun este judecătoria. Totuşi, această regulă se aplică atunci când este vorba de judecarea fondului cauzelor penale.

Or, cererea de habeas corpus nu are în vedere fondul cauzei penale, ci exclusiv chestiunea detenţiei (stării de privare de libertate), în executarea unei hotărâri judecătoreşti penale definitive de extrădare.

Prin urmare, chiar dacă cererea de habeas corpus nu este o contestaţie la executare (ea nu se întemeiază pe dispoziţiile art. 598 din C. proc. pen., ci direct şi exclusiv pe Convenţia europeană a drepturilor omului), ea este o cerere care, prin obiectul său, ţine de materia extrădării. Aşa fiind, această cerere de habeas corpus este de competenţa instanţei de executare, stabilită de art. 553 din C. proc. pen. raportat şi la dispoziţiile art. 42 din Legea nr. 302/2004.

În concret, fiind vorba de o hotărâre pronunţată în primă instanţă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (prin secţia penală), instanţa de executare este Tribunalul Bucureşti, în temeiul art. 553 alin. (2) din C. proc. pen.

Cât priveşte admisibilitatea cererii, s-a apreciat că această cerere de habeas corpus îndeplineşte toate condiţiile de admisibilitate stabilite de art. 5 parag. 4 din Convenţia europeană a drepturilor omului, respectiv: existenţa unei privări de libertate; invocarea caracterului nelegal al privării de libertate; existenţa unei cereri a persoanei private de libertate adresate unei instanţe.

Fiind de aplicabilitate generală, pentru toate ipotezele figurând la art. 5 parag. 1 a - f, garanţia de habeas corpus există şi în cazul privării de libertate conform art. 5 parag. 1 lit. f), adică şi în cazul în care este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.

În concluzie, în opinia apărării, această cerere de habeas corpus este admisibilă pentru următoarele motive:

Nu există temei de drept în baza căruia persoana extrădabilă A. să mai poată fi reţinută sau arestată. Legislaţia aplicată în vederea menţinerii arestului preventiv nu este nici clară, nici previzibilă.

Arestarea preventivă se menţine în mod nelegal în vederea predării fără a exista un termen de predare.

Prin raportare la dispoziţiile art. 43 alin. (7), art. 57 alin. (6), art. 56 alin. (3), (5) din Legea nr. 302/2004 şi art. 23 alin. (1), (5) şi 9 din Constituţia României, având în vedere şi că, la data de 05 mai 2021, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis, în cauza A. împotriva României, în temeiul art. 39 din Regulamentul de procedură (măsuri provizorii), ca persoana extrădată să nu fie extrădata de pe teritoriul României pe întreaga durată a procedurilor desfăşurate în faţa acesteia, apărarea a arătat că persoana extrădabilă A. nu mai poate face obiectul arestării preventive în vederea predării în consideraţia faptului că nu există un termen de predare stabilit şi nici nu există un acord asupra unei noi date de predare, neputând fi determinat termenul în care se vor desfăşura procedurile în fata Curţii Europene a Drepturilor Omului.

S-a apreciat că în mod nelegal Curtea de Apel Bucureşti şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se raportează la existenţa unui caz de forţă majoră, care împiedică predarea sau primirea persoanei extrădate, însă fără a motiva care este acest caz de forţă majoră şi fără a se stabilii o nouă dată de predare, după dispariţia cazului de forţă majoră aşa cum este edictat de art. 56 alin. (5) din Legea nr. 302/2004.

În acest sens, se poate observa că legislaţia română nu prevede o procedură penală sau orice alt instrument legislativ care să facă cel puţin trimitere la o procedură pentru deţinere în vederea extrădării după măsură provizorie dispusă de Curtea Europeană.

S-a invocat cauza Soldatenko contra Ucrainei şi cauza Nasrulloyev contra Rusiei, conform cărora nu există prevederi legale suficiente sau orice alt instrument legislativ care să prevadă o procedură pentru deţinerea în vederea extrădării.

S-a apreciat că detenţia persoanei extrădabile A. este nelegală, întrucât nu există norme clare, precise şi suficiente care să îl menţină în custodia statului şi nu există un termen de predare.

Raportat la forţa majoră, apărarea a arătat că are în vedere faptul că singurul act care defineşte cazul de forţă majoră este C. civ., în cuprinsul dispoziţiilor art. 1351 alin. (2) care prevăd că forţa majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil.

De regulă, forţa majoră se referă la situaţii precum evenimente meteorologice extreme, revolte, război, atacuri teroriste sau invazie, acţiuni guvernamentale sau de reglementare, foamete, epidemii şi/sau impunerea unui embargou. S-a apreciat că în anumite condiţii şi astfel de evenimente se pot încadra în sfera de aplicare a unei cauze de forţă majoră, dacă această susţinere este argumentată juridic eficient.

Apărarea a arătat că, pentru ca un eveniment să poată fi calificat drept forţă majoră, trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: să fie extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil. Enumerarea este într-adevăr amplă şi tocmai de aceea, sub condiţia cumulului de caracteristici pe care o împrejurare trebuie să le întrunească pentru a fi calificată drept forţă majoră, chiar în lipsa unei enumerări exhaustive făcute de legiuitor, situaţiile de forţă majoră sunt relativ rare.

S-a mai arătat că exterioritatea este cel mai important element al forţei majore. Orice eveniment pentru a se încadra în tiparele alin. (2) al art. 1351 din noul C. civ. (forţa majoră) trebuie să fie extern, străin şi total independent de voinţa şi de acţiunea persoanei care ar fi chemată să răspundă. La un nivel rudimentar, se poate afirma că ceea ce s-a produs şi a cauzat prejudicii fie pe tărâm contractual, fie pe tărâm delictual, a fost fără vina persoanei în mod normal chemată să răspundă, tocmai pentru că provine dintr-un fapt exterior. Au fost exemplificate în doctrină cât şi în acte legislative drept cazuri de forţă majoră atât fenomene naturale, precum inundaţii, trăsnete, tornade, precum şi evenimentele sociale extraordinare (războaiele sau revoluţiile). Este important de menţionat că, în unele situaţii, instanţele nu au reţinut forţa majoră în ipoteza unor alunecări de teren, iar în alte. cazuri, raportându-se şi la celelalte împrejurări de fapt, au considerat valabilă această cauză exoneratoare.

S-a apreciat că această condiţie nu se verifică în cauză, deoarece statul român a integrat în legislaţia proprie Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a hotărât de bunăvoie să se susţină tuturor procedurilor Curţii. Prin urmare, o decizie a acestei instanţe suprastatale nu poate fi considerată exterior în sensul unei ingerinţe străine, pentru a îndeplini condiţia forţei majore.

S-a arătat că o astfel de decizie de suspendare a extrădării nu îndeplineşte nici caracterul de imprevizibilitate, deoarece statul român nu se poate prevala de necunoaşterea efectelor actelor internaţionale de procedură la care a aderat. În acelaşi sens, noţiunile de invincibilitate şi evitabilitate sunt în opoziţie evidentă cu voinţa legiuitorului de a se supune acestor norme europene, nefiind îndeplinite nici aceste condiţii ale forţei majore.

Din însăşi definiţia forţei majore în dreptul intern, rezultă că, pentru a întemeia, o exonerare a răspunderii contractuale, trebuie dovedit că această situaţie - forţa majoră - are o origine sau etiologie externă, că a fost imprevizibilă, absolut invincibilă şi inevitabilă, ceea ce în speţă nu se poate realiza, norma legală fiind lipsită de claritate şi previzibilitate.

Or, deţinerea petentului raportat la o normă neclară şi lipsită de previzibilitate face ca menţinerea arestului preventiv în vederea predării sa fie neconstituţională, iar în acest sens Curtea Constituţională a sancţionat neconstituţionalitatea unor prevederi dintre cele mai diverse, motivat de caracterul lor neclar, echivoc sau puţin previzibil, raportat în mod direct la dispoziţiile Constituţiei României. Cerinţa previzibilităţii, a clarităţii şi a caracterului accesibil al legii a fost consacrată demult şi la nivelul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului sau a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Raportat la lipsa de definire a forţei majore, apărarea a considerat că se impune existenţa unei minime prezumţii in dubio pro libertate, asemănătoare prezumţiei de nevinovăţie de care se bucură persoana extrădată - a se vedea Ştefan Trechsel, Human Rights în criminal proceedings - Caracterul drepturilor omului implicat în acest context diferă semnificativ de cele în legătură cu garanţia unui proces echitabil. Intervenţia instrumentelor pentru drepturile omului este concepută pentru a restrânge autorităţile de urmărire penală, pentru a se asigura că măsuri precum reţinerea, arestarea, interceptarea, percheziţia şi confiscarea se bazează pe reglementări legale adecvate şi pentru a restricţiona orice interferenţă într-un grad care poate fi rezonabil acceptat ca şi necesar. Se discută despre importanţa libertăţii personale în procedurile penale, împreună cu noţiunea de libertate personală, noţiunea de securitate a persoanei, arestare şi detenţie, constrângere şi renunţare, relativitatea noţiunii de privare de libertate, excepţii de la libertatea persoanei, aspecte specifice ale legalităţii detenţiei preventive şi a detenţiei pentru a preveni detenţia neautorizată.

Totodată, s-a apreciat că textul art. 57 alin. (5) din Legea nr. 302/2004 îi dă posibilitatea judecătorului naţional să respecte atât standardele şi garanţiile decurgând din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în ceea ce priveşte materia măsurilor preventive, cât şi a garanţiilor libertăţii individuale din Constituţia României, în special art. 23. Prin urmare, deşi lipsa unei detalieri a cauzelor de forţă majoră poate să genereze anumite probleme de interpretare, o astfel de problemă ar trebui rezolvată cu uşurinţă prin recurgerea la completarea dispoziţiilor art. 57 cu alte norme interne, inclusiv cu dispoziţiile C. civ., dacă acesta este cel care oferă o definiţie noţiunii juridice amintită de art. 57 alin. (6) din Legea nr. 302/2004.

Apărarea a precizat că, în situaţia în care instanţa reapreciază că în cauză este incidentă situaţia prevăzută de art. 57 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, atunci consideră că este obligaţia autorităţilor implicate în procedura de extrădare, Ministerul Justiţiei şi/sau Interpolul să respecte teza finală a acestui articol şi să stabilească o nouă dată de predare, pentru ca prin raportare la aceasta să se poată aprecia caracterul rezonabil al măsurii preventive a arestării provizorii în vederea extrădării.

În cazul de faţă, apărarea a considerat că la momentul judecării cererii nu este stabilită o nouă dată de predare. Instanţa, raportat la legalitatea deţinerii persoanei extrădabile, nu poate impune Ministerului Justiţiei să fixeze o nouă dată de predare pentru ca perioada scursă dintre data predării plus cele 30 zile până la data fixării unui termen nou de predare ar deveni evident nelegal.

Totodată, inexistenţa unei verificări periodice a măsurii arestării preventive ulterioare pronunţării unei hotărâri pe fondul cererii de extrădare, dar şi inexistenţa în legea română a unei norme care să prevadă o perioadă determinată a arestului, iar nu determinabilă, constituie încălcări ale art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pe care fără îndoială Curtea Europeană le va constata în cauza A. împotriva României, deoarece aceasta încălcare a fost recunoscută chiar de statul român prin modificarea Constituţiei sale şi a art. 23 din aceasta în anul 2003.

Un alt temei de nelegalitate îl reprezintă împrejurarea conform căreia cu privire la un alt coinculpat, B., prin Decizia penală nr. 567/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în Dosarul nr. x/2021, s-a dispus înlocuirea măsurii arestării în vederea predării luată faţă de persoana extrădată B. cu măsura preventivă a controlului judiciar pe o durată de 60 de zile, ceea ce conduce la o disproporţionalitate între măsurile luate faţă de inculpaţii care, conform actelor din dosar, se presupune că au săvârşit aceeaşi faptă în aceleaşi condiţii, această împrejurare conducând la aplicarea unui tratament juridic diferit persoanelor aflate în aceeaşi situaţie, în speţă, prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi (2) privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi ale art. 148 privind principiul aplicării prioritare a actelor obligatorii ale Uniunii Europene, de asemenea, art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi art. 20 privind egalitatea în faţa legii şi art. 47 privind dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene.

S-a susţinut că principiul egalităţii în drepturi, din perspectiva dispoziţiilor menţionate, îmbracă şi forma principiului egalităţii armelor, ceea ce semnifică tratarea egală a părţilor dintr-un proces. Or, în cauză, deşi se constată că alţi coinculpaţi beneficiază de o măsură preventivă mai uşoară, putând în acest fel să-şi exercite dreptul la apărare în mod mult mai facil, instanţele creează o discriminare între persoane aflate în aceeaşi situaţie juridică, dispunând măsuri mult mai dure cu caracter de excepţie.

În consecinţă, apărarea a solicitat admiterea cererii, constatarea caracterului nelegal al stării de privare de libertate (arest preventiv în vederea predării) a persoanei extrădabile A. începând cu data de 11.06.2021, ora 00:00 şi să se dispună punerea sa de îndată în libertate.

În drept, persoana extrădabilă şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 5 parag. 4 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Asistenţa juridică a persoanei extrădabile a fost asigurată de apărător ales. De asemenea, persoana extrădabilă a fost asistată de interpret de limba engleză desemnat din oficiu.

Din oficiu au fost solicitate şi ataşate Dosarele nr. x/2020, nr. y/2021, respectiv nr. x/2021 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, respectiv secţia a II-a Penală; au fost ataşate din oficiu hotărârile aferente, din programul informatic Ecris. De asemenea, s-a solicitat Biroului Executări Penale din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, comunicarea unor eventuale relaţii suplimentare privind situaţia, stadiul procesual al cauzei A. împotriva României, nefiind comunicate asemenea relaţii.

La termenul din 22.06.2021, Curtea de Apel Bucureşti a pus în discuţie admisibilitatea cererii, împrejurare consemnată în încheierea de şedinţă de la acea dată.

De asemenea, la acelaşi termen, apărătorul persoanei extrădabile a invocat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 57 alin. (6) din Legea nr. 302/2004 în raport de dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi art. 129 din Constituţia României, republicată, fiind pusă în discuţie admisibilitatea sesizării Curţii Constituţionale a României.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea de Apel Bucureşti a constatat următoarele:

I. Cu privire la admisibilitatea cererii formulate de persoana extrădabilă A.

1. Prin Sentinţa penală nr. 55/F/05.03.2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2020, a fost admisă cererea formulată de Statele Unite ale Americii şi s-a dispus extrădarea şi predarea către acest stat a cetăţeanului britanic şi neozeelandez A., cu menţinerea faţă de acesta a măsurii arestării provizorii, în vederea extrădării, până la predarea sa, conform art. 57 din Legea nr. 302/2004 (republicată) şi art. 13 alin. (3) din Tratatul de extrădare dintre România şi Statele Unite ale Americii. S-a constatat că acesta a fost reţinut şi arestat provizoriu, în procedura de extrădare, începând cu data de 19 noiembrie 2020 până la zi.

Împotriva acestei sentinţe persoana extrădată a formulat contestaţie.

Prin Decizia penală nr. 260/25.03.2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost respinsă, ca nefondată, contestaţia formulată de persoana extrădată, incluzând şi dispoziţia de menţinere a arestării persoanei extrădate, până la predare, rămânând astfel definitivă.

Potrivit informaţiilor comunicate de către Biroul Naţional Interpol s-a stabilit termen de preluare a persoanei extrădate de către autorităţile din Statele Unite ale Americii la data de 12 mai 2021.

Între timp, la data de 19 aprilie 2021, persoana extrădată a depus la Curtea Europeană a Drepturilor Omului o cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, formându-se astfel cauza A. împotriva României.

La data de 05.05.2021, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis, în temeiul art. 39 din Regulamentul de procedură (măsuri provizorii), ca persoana extrădată să nu fie îndepărtată de pe teritoriul României pe întreaga durată a procedurilor desfăşurate în faţa acesteia, astfel cum Ministerul Afacerilor Externe din România, Agentul Guvernamental a informat Ministerul Justiţiei din România, prin adresa nr. x din data de 06 mai 2021.

Raportat la această situaţie, la data de 07.05.2021, Biroul Executări Penale al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, a formulat contestaţie la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a din C. proc. pen., iar cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, formându-se Dosarul nr. x/2021.

Prin Sentinţa penală nr. 95/F/07.05.2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2021, în temeiul art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a din C. proc. pen., a fost admisă contestaţia la executare formulată de Biroul Executări Penale al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, cu privire la persoana extrădată A.. S-a constat ivită o împiedicare la predarea persoanei extrădate A., dispusă prin Sentinţa penală nr. 55/F/05.03.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2020 (rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 260 din data de 25.03.2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală), convenită a se realiza la data de 12 mai 2021, întrucât Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis, la data de 05.05.2021, în cauza A. împotriva României, în temeiul art. 39 din Regulamentul de procedură (măsuri provizorii), ca persoana extrădată să nu fie îndepărtată de pe teritoriul României pe întreaga durată a procedurilor desfăşurate în faţa acesteia. A fost menţinută măsura arestării persoanei extrădate, în vederea predării.

Împotriva Sentinţei penale nr. 95/F/07.052021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2021, persoana extrădabilă A. a formulat contestaţie, iar prin Decizia penală nr. 484/17.05.2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2021, a fost respinsă, ca nefondată, această contestaţie.

La data de 07.06.2021 judecătorul delegat cu executarea hotărârilor penale din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, a formulat contestaţie împotriva executării măsurii arestării în vederea predării dispuse prin Sentinţa penală nr. 55/F/05.03.2021, definitivă prin Decizia penală nr. 260/25.03.2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind pe persoana solicitată A. (arestat în baza mandatului de arestare provizorie în vederea extrădării nr. 4 din 19.11.2020, emis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală).

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, sub nr. x/2021.

Prin Sentinţa penală nr. 109/F din data de 08 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2021, în temeiul art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a din C. proc. pen., a fost admisă contestaţia la executare formulată de judecătorul delegat cu executarea hotărârilor penale din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală. S-a constatat că măsura provizorie dispusă de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza A. contra României (nr. 20085/21) nu reprezintă un caz de forţă majoră în sensul art. 57 alin. (6) din Legea nr. 302/2004. Totodată, s-a constatat că măsura arestării în vederea predării dispusă faţă de persoana extrădabilă A. (arestat în temeiul mandatului de arestare provizorie în vederea extrădării nr. 4 din 19 noiembrie 2020, emis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală), va înceta de drept la data de 10.06.2021, ora 24:00, conform art. 43 alin. (7) din Legea nr. 302/2004.

Prin Decizia penală nr. 576/10.06.2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2021, a fost admisă contestaţia declarată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva Sentinţei penale nr. 109/F/08.06.2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2021, privind pe intimatul persoana extrădabilă A., a fost desfiinţată sentinţa atacată şi, rejudecând, a fost respinsă contestaţia la executare formulată de judecătorul delegat cu executarea hotărârilor penale din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

În considerentele acestei decizii s-au reţinut următoarele aspecte relevante: "(...) în prezenta cauză, promovarea contestaţiei la executare a fost determinată de expirarea la data de 10.06.2021 a termenului de 30 zile de la data convenită pentru predare, respectiv 12 mai 2021, conform dispoziţiilor art. 143 alin. (6), (7) din Legea nr. 302/2004 (republicată).

Înalta Curte observă, astfel cum rezultă din considerentele celor două hotărâri mai sus menţionate, că existenţa cauzei de împiedicare a fost analizată din perspectiva dispoziţiilor art. 57 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, republicată, apreciindu-se, cu titlu definitiv, că există o cauză de împiedicare, dispoziţia legală mai sus menţionată fiind singura în raport de care se poate constata un impediment la punerea în executare a unei sentinţe prin care s-a admis cererea de extrădare.

În consecinţă, Înalta Curte reliefează că aspectul ce s-a considerat a fi necesar a fi lămurit şi anume existenţa sau inexistenţa unui caz de forţă majoră a fost lămurit, cu titlu definitiv, prin cele două hotărâri la care am făcut referire.

Înalta Curte reţine că, prin aceleaşi hotărâri la care s-a făcut trimitere, s-a stabilit, cu titlu definitiv şi faptul că decizia din data de 05 mai 2021 a Curţii Europene a Drepturilor Omului din cauza A. împotriva României nu se referă la arestarea persoanei extrădate, în vederea predării (menţinută de instanţa română, prin hotărârea definitivă de extrădare, până la predare), prin acea decizie dispunându-se numai ca această persoană să nu fie îndepărtată ("extrădată") de pe teritoriul României pe durata procedurilor desfăşurate în faţa Curţii respective, ca măsură provizorie, potrivit art. 39 din Regulamentul său de procedură, pentru a nu îi fi prejudiciate drepturile.

Totodată, arătăm că art. 52 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 (republicată) prevede că, atunci când hotărăşte admiterea cererii de extrădare, instanţa dispune, totodată, menţinerea arestării provizorii, până la predarea persoanei extrădate, conform art. 57 din aceeaşi lege cum, în speţă, s-a şi dispus prin sentinţa definitivă de extrădare.

Art. 57 alin. (5) din Legea nr. 302/2004 republicată prevede că, sub rezerva cazului reglementat la alin. (6) al aceluiaşi articol (referitor la cazul de forţă majoră), dacă persoana extrădată nu va fi preluată la data stabilită, ea va putea fi pusă în libertate la expirarea unui termen de 15 zile, socotit de la acea dată, iar acest termen nu va putea fi prelungit decât, cel mult, cu încă 15 zile.

În raport de această dispoziţie legală, se constată că, numai în situaţia în care nu ar interveni un caz de forţă majoră, se poate dispune punerea în libertate a persoanei extrădate la expirarea termenului maxim de 30 de zile, or, în speţă, s-a constatat, anterior, intervenirea unui caz de forţă majoră, situaţie în care faţă de persoana extrădată este incidentă, în continuare dispoziţia de menţinere a măsurii arestării provizorii, în vederea extrădării, până la predarea sa, conform art. 57 din Legea nr. 302/2004 (republicată) şi art. 13 alin. (3) din Tratatul de extrădare dintre România şi Statele Unite ale Americii, din Sentinţa penală nr. 55/F din data de 05 martie 2021, pronunţată în Dosarul nr. x/2020 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

În acelaşi sens sunt şi considerentele Deciziei penale nr. 484 din data de 17.05.2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2021, potrivit cărora "Odată admisă cererea de extrădare, cum s-a hotărât în speţă, prin sentinţa definitivă a instanţei române, s-a apreciat că devin aplicabile dispoziţiile art. 43 alin. (6), (7) din Legea nr. 302/2004 (republicată), plasate după şi în continuarea celor anterior menţionate, care prevăd că, odată cu admiterea cererii de extrădare, prin sentinţă, instanţa dispune şi arestarea persoanei extrădate, în vederea predării şi, respectiv, că această măsură (a arestării, în vederea predării) încetează de drept dacă persoana extrădată nu este preluată de autorităţile competente ale statului solicitant, în termen de 30 de zile de la data convenită pentru predare, cu excepţia cazului prevăzut la art. 57 alin. (6) din aceeaşi lege."

Reliefăm astfel că a fost lămurit, cu titlu definitiv, şi faptul că, fiind definitivă hotărârea de extrădare, hotărâre prin care s-a dispus menţinerea arestării persoanei extrădate, până la predare, această dispoziţie continuă să producă efecte şi la acest moment) şi că doar predarea sa către statul solicitant, la data convenită (12 mai 2021), este împiedicată, în prezent, de măsura provizorie decisă de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 05 mai 2021.

Faţă de aspectele prezentate, se constată că măsura arestării în vederea predării nu încetează de drept la data de 10.06.2021, fiind, în continuare, incident impedimentul la executare constatat prin Sentinţa penală nr. 95/F din 7 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2021, definitivă prin Decizia penală nr. 484 din data de 17.05.2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2021."

În cauza de faţă persoana extrădabilă a solicitat să se constate caracterul nelegal al privării sale de libertate, invocând incidenţa unor dispoziţii legale interne şi convenţionale, inclusiv decizii ale Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În esenţă, persoana extrădabilă a solicitat să se constate că termenul până la care putea fi în mod legal privată de libertate a fost data de 10.06.2021, ora 24:00, ulterior măsura provizorie fiind nelegală (încetare de drept).

Cu titlu prioritar, Curtea de Apel Bucureşti a constatat faptul că această cerere, în esenţă, reprezintă o cerere în materia executării, iar nu una în materia măsurilor preventive, fiind supusă, prin raportare la dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 302/2004, exigenţelor art. 597 şi urm. din C. proc. pen., în condiţiile absenţei unor dispoziţii legale speciale cuprinse în Legea nr. 302/2004, respectiv Legea nr. 111/2008.

Astfel, ceea ce se contestă în cauza de faţă este măsura arestării provizorii dispuse prin sentinţa definitivă prin care s-a hotărât cu privire la extrădarea petentului. Or, această măsură nu este o măsură preventivă propriu-zisă, ci o instituţie distinctă, o privare de libertate având ca finalitate păstrarea persoanei cu privire la care s-a dispus extrădarea în custodia statului solicitat până la momentul predării sale efective către statul solicitant, în limitele temporale şi condiţiile prevăzute de lege.

În consecinţă, măsura arestării provizorii menţinută odată cu dispunerea extrădării vizează executarea hotărârii definitive prin care s-a dispus extrădarea şi orice solicitare formulată cu privire la aceasta reprezintă o cerere în materia executării.

Calificarea dată cererii - cerere habeas corpus - vizează exclusiv evitarea unei inadmisibilităţi formale, în cauză fiind formulată anterior o contestaţie la executare cu un obiect identic, astfel cum s-a arătat anterior.

Însă independent de calificarea dată cererii de apărare trebuie avută în vedere finalitatea sa, mai exact trebuie verificată tripla identitate (obiect, părţi, cauză) în mod real, iar nu în mod formal.

În cauza de faţă se constată incidenţa acestei triple identităţi faţă de cauza ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2021, dosar în care, prin Decizia nr. 576/10.06.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a realizat o amplă analiză a consecinţelor împlinirii termenului până la care, în absenţa unui caz de forţă majoră (în speţă, suspendarea executării dispoziţiei de extrădare de către o instanţă internaţională), ar fi fost posibilă predarea, respectiv termenul de 10 iunie 2021.

Considerentele instanţei supreme au fost redate anterior, în extenso.

Analiza practicalelor celor două hotărâri pronunţate în Dosarul nr. x/2021 (sentinţa Curţii de Apel Bucureşti, respectiv decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) relevă faptul că apărarea persoanei extrădabile a invocat dispoziţii interne şi ale Curţii Europene a Drepturilor Omului - mai puţin practică judiciară - similar celor invocate în cauza de faţă.

A mai reţinut Curtea de Apel Bucureşti faptul că deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului invocate în cauza de faţă erau pronunţate la data dezbaterilor în Dosarul nr. x/2021, putând fi invocate în acel context şi neconstituind aspecte noi care ar fi putut justifica reiterarea unei cereri având în esenţă o natură şi o finalitate identice.

Formularea unor apărări succesive prin mai multe cereri separate nu poate justifica repunerea în discuţie a unei cauze asupra căreia s-a statuat cu autoritate de lucru judecat. În caz contrar s-ar aduce atingere unor principii fundamentale ce guvernează statul de drept şi care justifică recunoaşterea autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri definitive.

În considerentele Deciziei nr. 576/10.06.2021 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. x/2021, s-a reţinut incidenţa unui caz de forţă majoră ce justifică în continuare, conform art. 57 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, privarea de libertate ulterior împlinirii termenului prevăzut de art. 57 alin. (5) din acelaşi act normativ (10 iunie 2021).

Instanţa de fond a reţinut că nu poate cenzura interpretarea dată de instanţa superioară, instanţă a cărei hotărâre este definitivă şi se bucură de autoritate de lucru judecat.

De asemenea, Curtea de Apel Bucureşti nu a putut primi susţinerile apărării în sensul că în această materie nu este incidentă instituţia autorităţii de lucru judecat întrucât, astfel cum s-a arătat, în discuţie nu se află o măsură preventivă în sens strict, ci executarea unei hotărâri de extrădare.

Sub acest aspect, Curtea de Apel Bucureşti a notat faptul că legislaţia română prevede remedii procesuale interne în ipoteza pronunţării unei eventuale hotărâri de condamnare de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, Curtea de Apel Bucureşti a subliniat că în mod egal revine instanţelor române obligaţia de a respecta hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului (în cauză constatându-se un impediment la executarea hotărârii de predare, iar persoana extrădabilă nefiind extrădată efectiv), dar şi de a respecta obligaţiile internaţionale asumate de statul român prin tratate, inclusiv în materia extrădării (în cauză fiind respectată această obligaţie, astfel cum s-a arătat, prin păstrarea persoanei extrădabile la dispoziţia statului solicitat până la momentul clarificării situaţiei extrădării, respectiv până la momentul pronunţării unei decizii de Curtea Europeană a Drepturilor Omului).

Acestor obligaţii ce trebuie păstrate în echilibru li s-a dat eficienţă în cauză, până în prezent, astfel cum s-a reţinut şi de instanţa supremă, prin constatarea, de instanţe, a imposibilităţii predării şi menţinerea, în acelaşi timp, a arestării provizorii.

Prin urmare, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut în cauză incidenţa autorităţii de lucru judecat a Deciziei nr. 576/10.06.2021 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. x/2021.

Aşa fiind, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca inadmisibilă cererea de constatare a încetării de drept (constatarea caracterului nelegal al privării de libertate) a măsurii arestării provizorii în vederea predării [măsură menţinută prin Sentinţa penală nr. 55/F/05.03.2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2020, definitivă prin Decizia penală nr. 260/25.03.2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2020 şi, ulterior, prin Sentinţa penală nr. 95/F/07.05.2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2021, definitivă prin Decizia penală nr. 484/17.05.2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2021), cerere formulată de persoana extrădabilă A..

II. Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 57 alin. (6) din Legea nr. 302/2004 [excepţie invocată prin raportare la dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi art. 129 din Constituţia României, republicată] Curtea de Apel Bucureşti a constatat următoarele:

Conform art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992 "(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale."

În cauză, excepţia a fost invocată de parte, într-un litigiu pe rol, în faţa unei instanţe de judecată şi vizează dispoziţii legale ce nu au fost anterior declarate neconstituţionale.

Însă, în concret, excepţia invocată nu are legătură cu soluţionarea cauzei.

Astfel, legătura cu soluţionarea cauzei trebuie interpretată prin prisma consecinţelor concrete pe care le-ar avea asupra soluţiei pronunţarea unei decizii de către instanţa de contencios constituţional.

Or, în cauza de faţă cererea fiind respinsă ca inadmisibilă, fără să fi fost examinat fondul său, o eventuală decizie pronunţată de instanţa de contencios constituţional cu privire la dispoziţiile art. 57 alin. (6) din Legea nr. 302/2004 nu ar avea finalitate practică de vreme ce soluţia în cauza de faţă, anterior menţionată şi motivată, nu a avut în vedere aceste dispoziţii (care vizează fondul cauzei), ci admisibilitatea cererii.

În consecinţă, nefiind îndeplinită în concret condiţia prevăzută de art. 29 alin. (1) teza finală din Legea nr. 47/1992, în temeiul art. 29 alin. (5) din acelaşi act normativ, a fost respinsă, ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 57 alin. (6) din Legea nr. 302/2004 [excepţie invocată prin raportare la dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi art. 129 din Constituţia României, republicată].

Împotriva dispoziţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 57 alin. (6) din Legea nr. 302/2004 din Sentinţa penală nr. 116/F pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2021, a formulat recurs petentul A..

În susţinerea cererii de recurs, în esenţă, petentul A. a arătat că sunt îndeplinite toate condiţiile privind admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, excepţia de neconstituţionalitate invocată având legătură cu soluţionarea cauzei.

A precizat petentul că obiectul cauzei în care a fost pronunţată hotărârea atacată îl reprezintă o cerere habeas corpus, întemeiată pe dispoziţiile art. 5 parag. 4 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a considerat că instanţa de fond a constatat, în mod neîntemeiat, că în cauză este incidentă autoritatea de lucru de judecat, având în vedere că a formulat o cerere prin intermediul căreia a criticat legalitatea detenţiei, cerere care nu are nicio legătură cu cererea de extrădare.

În opinia petentului, admisibilitatea sau inadmisibilitatea cererii care face obiectul dosarului în care se invocă excepţia de neconstituţionalitate nu constituie un impediment pentru sesizarea Curţii Constituţionale. Instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia trebuia să verifice doar dacă sunt îndeplinite condiţiile de sesizare a Curţii Constituţionale, nu să se raporteze la soluţia care urma să fie pronunţată în cauză.

Examinând hotărârea recurată, în raport de actele dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Pentru a fi admisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, din perspectiva dispoziţiilor art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, aceasta este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerinţe stipulate expres de textul legislativ:

a. excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;

b. excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;

c. excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale. O asemenea condiţie este consecinţa caracterului general obligatoriu şi al efectelor erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale;

d. excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

În analiza condiţiilor enumerate anterior, instanţa constată că excepţia a fost invocată de petentul A. într-un dosar aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti (Dosarul nr. x/2021), iar aceasta vizează neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 57 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, fără ca acestea să fi fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, excepţia de neconstituţionalitate trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.

Prioritar examinării în concret a acestei condiţii, se impun anumite consideraţii generale asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Aceasta constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legii, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României.

Potrivit art. 146 lit. d) din Constituţie, competenţa de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, revine Curţii Constituţionale. Sesizarea Curţii Constituţionale nu se face direct, deoarece prin Legea nr. 47/1992 se stabileşte un veritabil filtru, în virtutea căruia instanţa efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, în funcţie de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Judecătorul cauzei nu are atribuţii de jurisdicţie constituţională, aşa încât verificarea condiţiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia. Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerinţele de admisibilitate ale excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii cu excepţia ridicată.

Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei. În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

În ceea ce priveşte existenţa unei legături efective între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, prin Decizia nr. 443/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, (nepublicată) s-au reţinut următoarele: "Referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă. Stabilirea existenţei interesului se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal.

Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, legătura cu soluţionarea cauzei poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (Decizia nr. 591/21.10.2014 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 916/16.12.2014)."

Pe baza acestor consideraţii teoretice şi jurisprudenţiale, în speţă, se constată că, prin excepţia de neconstituţionalitate formulată, recurentul a apreciat că dispoziţiile art. 57 alin. (6) din Legea nr. 302/2004 sunt neconstituţionale, întrucât contravin prevederilor art. 21 alin. (1) şi art. 129 din Constituţia României, republicată.

Cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 57 alin. (6) din Legea nr. 302/2004 are ca obiect cererea formulată de petent, prin care a solicitat să se constate caracterul nelegal al privării sale de libertate, invocând incidenţa unor dispoziţii legale interne şi convenţionale, inclusiv decizii ale Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Instanţa de fond a constatat că această cerere este una în materia executării, iar nu o cerere în materia măsurilor preventive, fiind supusă, prin raportare la dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 302/2004, exigenţelor art. 597 şi urm. din C. proc. pen., în condiţiile absenţei unor dispoziţii legale speciale cuprinse în Legea nr. 302/2004, respectiv Legea nr. 111/2008. S-a reţinut că se contestă măsura arestării provizorii dispuse prin sentinţa definitivă prin care s-a hotărât cu privire la extrădarea petentului. Or, această măsură nu este o măsură preventivă propriu-zisă, ci o instituţie distinctă, o privare de libertate având ca finalitate păstrarea persoanei cu privire la care s-a dispus extrădarea în custodia statului solicitat până la momentul predării sale efective către statul solicitant, în limitele temporale şi condiţiile prevăzute de lege.

Conform celor reţinute de instanţa de fond, calificarea dată cererii - cerere habeas corpus - vizează exclusiv evitarea unei inadmisibilităţi formale, în cauză fiind formulată anterior o contestaţie la executare cu un obiect identic. Însă independent de calificarea dată cererii de apărare s-a avut în vedere finalitatea sa, mai exact s-a verificat tripla identitate (obiect, părţi, cauză) în mod real, iar nu în mod formal.

Curtea de Apel Bucureşti a reţinut în cauză incidenţa autorităţii de lucru judecat a Deciziei nr. 576/10.06.2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. x/2021, motiv pentru care a respins ca inadmisibilă cererea de constatare a încetării de drept (constatarea caracterului nelegal al privării de libertate) a măsurii arestării provizorii în vederea predării (măsură menţinută prin Sentinţa penală nr. 55/F/05.03.2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2020, definitivă prin Decizia penală nr. 260/25.03.2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2020 şi, ulterior, prin Sentinţa penală nr. 95/F/07.05.2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2021, definitivă prin Decizia penală nr. 484/17.05.2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2021), cerere formulată de persoana extrădabilă A..

Relativ la cele ce precedă, Înalta Curte constată că prevederile criticate din perspectiva neconformităţii cu legea fundamentală [art. 57 alin. (6) din Legea nr. 302/2004] nu au o înrâurire asupra soluţionării prezentei cauze, întrucât prima instanţă s-a pronunţat cu privire la admisibilitatea cererii de constatare a încetării de drept a măsurii arestării provizorii în vederea predării (acesta fiind respinsă, ca inadmisibilă, constatându-se incidenţa autorităţii de lucru judecat a Deciziei nr. 576/10.06.2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. x/2021), iar dispoziţiile cu privire la care s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate privesc fondul cauzei.

Nemulţumirea recurentului petent cu privire la soluţia de inadmisibilitate a cererii de constatare a încetării de drept a măsurii arestării provizorii în vederea predării nu poate fi analizată în prezentul cadru procesual, instanţa fiind învestită doar cu soluţionarea recursului declarat împotriva dispoziţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 57 alin. (6) din Legea nr. 302/2004 din Sentinţa penală nr. 116/F pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2021.

Împotriva soluţiei de inadmisibilitate a cererii de constatare a încetării de drept a măsurii arestării provizorii în vederea predării recurentul are la dispoziţie o cale de atac separată, iar în situaţia admiterii acestei căi de atac şi rejudecării fondului, petentul are posibilitatea să invoce excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 57 alin. (6) din Legea nr. 302/2004.

Având în vedere că, în speţă, nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de petentul A. împotriva dispoziţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 57 alin. (6) din Legea nr. 302/2004 din Sentinţa penală nr. 116/F pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2021.

Conform dispoziţiilor art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va fi obligat recurentul petent la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit interpretului de limba engleză se plăteşte din fondurile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A. împotriva dispoziţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 57 alin. (6) din Legea nr. 302/2004 din Sentinţa penală nr. 116/F pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2021.

Obligă recurentul petent la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit interpretului de limba engleză se plăteşte din fondurile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 iunie 2021.

GGC - GV