Bailiff’s disciplinary exclusion upheld as appeal dismissed; recusal and preliminary ruling requests denied.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 21 iulie 2017, sub nr. x/2014, urmare declinării de competenţă teritorială prin sentinţa civilă nr. 802/20.03.2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A., în calitate de executor judecătoresc în circumscripţia Curţii de Apel Timişoara, a formulat contestaţie împotriva Hotărârii nr. 16/26.09.2014 pronunţată de Comisia Superioară de Disciplină de pe lângă Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti din România, în dosar nr. x/2014, solicitând instanţei anularea Hotărârii nr. 16/26.09.2014 a Comisiei Superioare de Disciplină de pe lângă Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti din România pronunţată în dosarul x/2014

2. Încheierea din 23 noiembrie 2017 şi hotărârea primei instanţe

Prin încheierea din 23 noiembrie 2017, Curtea de Apel Timişoara a respins cererea de recuzare, formulată de reclamantul A. împotriva doamnei judecător B. în dosarul nr. x/2014.

Prin sentinţa civilă nr. 56 din 2 martie 2018, Curtea de Apel Timişoara a hotărât următoarele:

- a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti din România, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă;

- a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Comisia Superioară de Disciplină de pe lângă Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti din România şi Colegiul Director al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Timişoara;

- fără cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva încheierii şi a sentinţei menţionate la pct. I.2 a declarat recurs, înregistrat pe rolul ÎCCJ-SCAF la data de 7 mai 2018, sub nr. x/2014*, reclamantul A., întemeiat pe art. 20 din Legea nr. 554/2004, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, în sensul anulării în tot a Hotărârii nr. 16/26.09.2014, pronunţată de Comisia Superioară de Disciplină a U.N.E.J., ca nelegală şi netemeinică, cât şi închiderea dosarului disciplinar.

În motivarea recursului declarat împotriva încheierii din 23 noiembrie 2017 recurentul arată că, atunci când a înaintat cererea de recuzare, a avut în vedere faptul că doamna judecător a avut o relaţie de natură economică, urmare a unui raport juridic contractual cu executorul judecătoresc C., care are şi calitatea de reprezentant legal al Colegiului Director al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, pârât în prezenta cauză.

În acest context, doamna judecător B., a apelat la serviciile acestui executor judecătoresc, căruia i-a achitat un onorariu în vederea recuperării unor sume de bani, cuvenite în urma pronunţării unor hotărâri judecătoreşti. În plus, a arătat că există o stare de duşmănie între el şi acest executor judecătoresc, care, chiar şi în acesta cauză, pe lângă multe altele, a fost iniţiatorul acţiunii disciplinare împotriva sa, cât şi cel care, în calitate de preşedinte al Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti din România, funcţie cumulată cu cea de preşedinte al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, a influenţat şi a determinat în mod hotărâtor, luarea acestor măsuri nejustificate, abuzive şi ilegale împotriva sa.

Instanţa, prin încheierea atacată, a apreciat că existenţa unui contract între cei doi, demersurile efectuate de executorul judecătoresc în folosul doamnei judecător, chiar împotriva Ministerului Justiţiei, minister care, conform prevederilor legale, coordonează şi controlează activitatea executorilor judecătoreşti "nu semnifică existenţa unor elemente actuale care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea judecătorului în prezenta cauza.

Ori, CEDO, în analizarea criteriului obiectiv a imparţialităţii instanţelor, a stabilit că va trebui determinat, dacă în afara conduitei personale a judecătorului există fapte dovedite de natura a ridica îndoieli în ceea ce priveşte imparţialitatea acestuia. În această privinţă, chiar şi aparenţele căpăta importanţă (Hauschildt contra Danemarcei). Mai mult, conform celor expuse în Hotărârea Micallef, testul obiectiv va analiza, în cele multe cazuri, legăturile dintre judecători şi alte persoane implicate în proces şi că, cu important este percepţia despre realizarea actului de justiţie. Astfel, ceea ce este în discuţie reprezintă încrederea pe care un tribunal al unei societăţi democratice trebuie să o inspire publicului şi de aceea, un judecător asupra căruia planează o frică legitimă de imparţialitate este necesar a fi retras.

De altfel, în Hotărârea De Cubber, CEDO enunţase anterior, în această privinţă, chiar şi aparenţele pot avea o anumită importanţă sau, altfel spus, justiţia nu trebuie doar făcută ci trebuie a fi văzută că este făcută.

Deci, în ceea ce priveşte prezenta speţă, este foarte clar faptul că, luând în considerare criteriul obiectiv, o legătură contractuală dovedită, între judecător şi practic, una din părţile în proces, reprezintă un motiv serios de a pune la îndoială imparţialitatea acestui judecător, nefiind vorba doar de o simplă aparenţă, ci de un fapt cert, dovedit cu acte.

Desigur că legiuitorul nu a putut să prevadă toate cazurile particulare, dar, prin prevederea menţionată la art. 42 alin. (1) pct. 13 noul C. proc. civ., a lăsat deschisă calea prin care pot fi abordate diferite situaţii şi elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea judecătorului.

În ceea ce priveşte criteriul subiectiv, care poate avea în vedere, printre altele, ostilitatea sau reaua credinţă manifestată de către judecător, la momentul înaintării cererii sale nu a avut nici un element la care să fac apel însă, bănuiala sa legitimă, referitoare la imparţialitatea doamnei judecător, i-a fost confirmată pe deplin, în momentul în care, pentru modul în care a instrumentat două dosare execuţionale, ambele sub controlul de legalitate al instanţei de executare, a fost sancţionat cu cea mai gravă măsură, şi anume, excluderea sa din profesia de executor judecătoresc.

În motivarea recursului declarat împotriva sentinţei nr. 56 din 2 martie 2018 recurentul începe prin a reitera criticile din cererea de chemare în judecată aduse hotărârii Comisiei Superioare de Disciplină referitoare la depăşirea de către organele jurisdicţionale a competenţei cu care au fost investite, cu prilejul analizei dosarelor execuţionale cu nr. x şi 529/EX/2012:

Apreciază astfel că, atât Consiliul de Disciplină al Camerei Executoreşti de pe lângă CA. Timişoara, cât şi Comisia Superioara de Disciplina de pe Lângă Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti din România, cu prilejul pronunţării Hotărârii nr. 4/16.06.2014 şi, respectiv a Hotărârii nr. 16/26.09.2014, procedând la verificarea legalităţii actelor de executare, in dosarele menţionate în contestaţia depusă, si-au depăşit competenţa, deoarece această analiza, conform prevederilor legale, cade in competenţa instanţei de judecată, ca instanţă de executare.

Invocă în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 810/27.09.2007 care, în opinia sa, clarifică delimitarea clară între faptele pentru care executorul judecătoresc răspunde disciplinar şi actele de executare pe care acesta le exercita pentru punerea în aplicare a titlurilor executorii precum şi practică judiciară dar şi aprecieri în public a unor persoane din conducerea UNEJ. Având în vedere chestiunile referitoare la reglementările legale, cât şi practica şi doctrina în domeniu, rezultă faptul că, aprecierea şi analiza legalităţii actelor de executare, exercitate de către un executor judecătoresc, este în competenta EXCLUSIVĂ a instanţei de executare şi prin urmare, nici un alt organ, chiar fiind vorba de un organ cu activitate jurisdicţională nu poate proceda la analizarea actelor de executare şi nu se poate pronunţa cu privire la legalitatea acestora, în scopul de a le asimila unor încălcări şi abateri de natura disciplinară, din cele prevăzute, în mod expres, de art. 47 din Legea nr. 188/2000.

Cu toate că prevederile legii, ale doctrinei şi practicii, sunt foarte clare, prima instanţa reţine doar că, în baza unor prevederi din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000 (art. 101, 102, 103), cât şi în Statutul UNEJ (art. 21 lit. k), verificarea legalităţii actelor de executare intră şi în competenţa atât a ministerului justiţiei, consiliului UNEJ, colegiilor directoare ale camerelor executorilor judecătoreşti, cât şl a celor două organe jurisdicţionale.

Astfel, prima instanţă apreciază şi susţine ideea că o lege, Legea nr. 188/2000, cât şi C. proc. civ., conform căruia împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de cei interesaţi sau vătămaţi prin executare (art. 712 alin. (1), pot fi modificate prin redactarea unor prevederi cuprinse în acte juridice inferioare, cum sunt regulamentele sau statutele, iar aprecierea legalităţii unor acte şi fapte juridice să se facă prin prisma acestora.

Motivul susţinut atât de pârâţi, cât şi de către instanţa, că toate aceste organe pot executa controlul legalităţii actelor de executare, aşa cum o face şi instanţa de executare, singura deosebire dintre cele două controale fiind acela că numai cel exercitat de către instanţa de executare poate fi urmat de anularea actelor de executare, este lipsit de orice fundament juridic.

Mai mult, chiar instanţa de contencios administrativ verifică legalitatea actelor de executare pe care le-a întocmit, le apreciază ca fiind ilegale, contrar concluziilor la care au ajuns instanţele de executare şi, fără să facă referiri la gravitatea acestor abateri, apreciază că excluderea sa din profesia de executor judecătoresc este măsura cea mai potrivita care i se cuvine.

Recurentul mai arată că nu a contestat dreptul acestor organe de a exercita controlul profesional asupra activităţii sale, ca executor judecătoresc, ci doar a susţinut că acest control trebuie să aibă în vedere întreaga sa conduită profesională, conform Deciziei C. civ. nr. 310/27.09.2007 şi că faptele pentru care poate răspunde disciplinar sunt cele expres şi limitativ prevăzute de lege.

În opinia recurentului, este inadmisibil ca legalitatea actelor de executare întocmite de către un executor judecătoresc să fie cercetate de către un alt executor judecătoresc, care este un potenţial concurent, de multe ori având şi interese personale, având şi o pregătire juridica diferită şi, în urma concluziilor trase, să se dispună sancţionarea celui cercetat, pentru modul în care a instrumentat un anume dosar execuţional, în condiţiile în care, conform prevederilor legale, numai instanţa de judecată poate cerceta aceste acte.

Cu alte cuvinte, opiniile pe care executorii judecătoreşti, membrii ai celor două comisii le-au exprimat cu ocazia cercetării legalităţii actelor de executare pe care le-a exercitat şi întocmit în două dosare execuţionale, rămân doar nişte simple păreri care, potrivit prevederilor legale, nu pot duce sau determina sancţionarea sa disciplinară.

Mai mult, legalitatea actelor întocmite cu ocazia instrumentării dosarelor execuţionale respective, a fost verificată şi confirmată de către instanţa de executare, care, prin pronunţarea deciziei civile nr. 556/24.11.2014 a Tribunalului Timiş în dosarul execuţional nr. x/2012, a respins contestaţia la executare, iar Judecătoria Caransebeş, prin pronunţarea sentinţei civile nr. 306/04.03.2015 în Dosar nr. x/2013 (dosar execuţional nr. x/2013) a respins toate cele cinci contestaţii formulate de către debitor în acel dosar, debitor care a înaintat şi o plângere penală împotriva sa, referitoare tocmai la modul în care a instrumentat acest dosar, iar această plângere a fost respinsă ca nefondată, potrivii încheierii nr. 16/CP/CC/15.01.2015, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în dosar nr. x/2014.

Având în vedere faptul că instanţa de judecată a confirmat legalitatea actelor de executare silită întocmite cu ocazia instrumentării celor două dosare execuţionale, este inadmisibil, în opinia recurentului, ca activitatea sa să fie cercetată de cele două comisii, organe administrative, iar acestea să ajungă la o cu totul altă concluzie şi, în urma unui abuz de drept, să dispună excluderea sa din profesia de executor judecătoresc.

O altă critică vizează interpretarea greşită a situaţiei de fapt şi a prevederilor legale incidente în cauză.

Se arată astfel că, prima instanţă a constatat că Consiliul de Disciplina al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă CA. Timişoara, cel care a pronunţat Hotărârea cu nr. 4/16.06.2014 prin care a fost dispusă sancţiunea excluderii sale din profesie, a fost sesizat cu o acţiune disciplinară împotriva sa, prin Hotărârea nr. 9/2014 a Colegiului Director al C.E.J. de pe lângă CA. Timişoara, hotărâre având la bază Procesul-verbal din data de 16.05.2014, proces-verbal conform căruia dosarele care au făcut obiectul cercetării prealabile au fost dosarele execuţionale nr. x/EX/2013 şi nr. 529/EX/2012.

Având în vedere faptul că din conţinutul Hotărârii nr. 4 rezultă faptul că excluderea sa din profesie a fost dispusă pentru modul în care a instrumentat dosarele cu nr. x/2013 şi nr. y/2012, iar dosarul cu nr. x/2013 nu a făcut obiectul cercetării prealabile, prima instanţa a constatat că abaterile reţinute în sarcina sa, cu ocazia analizei dosarului execuţional nr. x/2013, nu pot sta la baza sancţionării sale disciplinare.

Cu toate acestea, deşi toate cele trei dosare sunt anexate la dosarul cauzei, în cuprinsul dosarului administrativ, prima instanţa trece la analizarea dosarului execuţional nr. x/2013, care este un dosar de evacuare, analizând practic modul de instrumentare al dosarului cu nr. x/2013, preluând, ad literam, criticile referitoare la acest dosar (w/2013), atât în Hotărârea cu nr. 4/16.06.2014 a Colegiului Director al CE J. de pe lângă CA. Timişoara, cât şi în Hotărârea cu nr. 16/26.09.2014 a Comisiei Superioare de Disciplina din cadrul U.NI.EJ.

Astfel, prima instanţa, după ce a constatat că modul în care a instrumentat dosarul cu nr. x/2013 nu a făcut obiectul cercetării prealabile şi a stabilit că analiza acestui dosar nu poate sta la baza sancţionării sale disciplinare, a procedat tocmai la analizarea acestui dosar, sub numărul de x, aşa cum au făcut şi cele două organe jurisdicţionale şi, în urma celor constatate, a dispus menţinerea hotărârii de excludere a sa din profesia de executor judecătoresc.

În continuarea motivării căii sale de atac, recurentul a înţeles să reitereze modul în care a instrumentat dosarul cu nr. x/2013, dosar care nu a fost analizat nici de cele două organe jurisdicţionale şi nici de prima instanţă.

Prima instanţa, făcând referiri la dosarul execuţional cu nr. x (evacuare), analizează, în realitate, modul în care a instrumentat dosarul execuţional cu nr. w/2013 (executare silita imobiliară).

De asemenea, recurentul a înţeles să facă precizări şi cu privire la activitatea pe care a desfăşurat-o în dosarul cu nr. x/2013, activitate analizată, în fapt de instanţa de fond.

Astfel, recurentul arată că, prima instanţa îi impută faptul că nu ar fi respectat procedura de administrare a imobilului, prevăzută de dispoziţiile art. 831 C. proc. civ., în sensul că nu a numit un administrator sechestru al imobilului, ori, chiar din conţinutul textului acestui articol, pe care instanţa îl reproduce în considerentele hotărârii este foarte clar faptul că, executorul judecătoresc, atunci când apreciază ca fiind necesar va numi prin încheiere, un administrator sechestru. A avut în vedere faptul că creditorul şi debitorul, erau rude de gradul 1 (fiu - tată), iar imobilul a fost întreţinut în cele mai bune condiţii.

Cea de-a doua acuzaţie care i se aduce în acest dosar este aceea că, în dosarul nr. x/2013, a întocmit Procesul-verbal de licitaţie imobiliară şi Actul de adjudecare, în aceeaşi zi, în data de 07.11.2013, deşi, din coroborarea art. 847 C. proc. civ. cu art. 854 C. proc. civ., reiese că actul de adjudecare se întocmeşte pe baza procesului-verbal de licitaţie, după plata integrală a preţului sau a avansului.

Ori, nu s-a avut în vedere faptul că, creditorul a dobândit acest imobil în urma depunerii creanţei sale în contul preţului, iar diferenţa, în cuantum de 19.300 RON, a fost achitată în aceeaşi zi, conform chitanţei eliberată cu acel prilej, în data de 07.11.2013.

În concluzie, recurentul arată că fost sancţionat pentru activitate pe care a desfăşurat-o în dosarul execuţional cu nr. w/2013, deşi:

- acest dosar nu a făcut obiectul cercetării prealabile;

- legalitatea tuturor actelor de executare a fost analizată atât de instanţa de executare, cu ocazia soluţionării celor cinci contestaţii, respinse de instanţă cât şi de cea penală, prin respingerea plângerii înaintate împotriva sa;

- faptele care i se impută, atât de către cele două organe jurisdicţionale, cât şi de prima instanţă, nu sunt reale şi deci, nu constituie niciun fel de abatere.

Recurentul mai arată că i se impută şi omisiunea de a efectua publicitatea prin Registrul electronic de publicitate al vânzării bunurilor supuse executării silite.

Cu privire la legalitatea acestei acuzaţii, precizează faptul că abaterea disciplinară prevăzută la art. 47 lit. g) din legea nr. 188/2000 care constă în «omisiunea de a efectua publicitatea vânzării prin registrul electronic de publicitate al vânzării bunurilor supuse executării silite, conform prevederilor art. 35 alin. (2), a fost prevăzuta prin Legea nr. 154/2011, lege prin care s-a prevăzut şi modul în care urmează să se facă aceasta publicitate.

Astfel, la art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/2000 s-a prevăzut obligativitatea înfiinţării Registrului electronic de publicitate al vânzării bunurilor supuse executării silite, ce va funcţiona ca un sistem informatic prin intermediul căruia toţi executorii judecătoreşti vor efectua publicitatea la nivel naţional a vânzării bunurilor mobile cu valoare mai mare de 2000 RON şi a bunurilor imobile aflate în procedură de executare silită.

Potrivit tezei finale a aceluiaşi articol, Consiliul U.N.EJ. era obligat să stabilească, prin hotărâre o procedura ele implementare a sistemului şi de implementare a datelor, ori, aşa cum a precizat în contestaţia depusă, Consiliul nu a emis o astfel de hotărâre şi, în această situaţie, desigur că fiecare executor a procedat aşa cum a considerat, în vederea efectuării publicităţii prevăzută de lege.

Este clar că numai o astfel de hotărâre ar fi putut reglementa modul în care se procedează pentru a efectua publicitatea vânzărilor prin Registrul electronic, modul de obţinere şi obligaţia păstrării a dovezilor referitoare la efectuarea publicităţii, având în vedere faptul că omisiunea nepublicării publicaţiilor de vânzare în registrul electronic, nu constituie o cauză de nulitate a executării silite ci reprezintă doar o abatere disciplinară.

Cu toate acestea, deşi Consiliul U.N.E.J. nu a stabilit procedura de implementare a sistemului şi de raportare a datelor printr-o hotărâre, şi acesta funcţiona într-un mod provizoriu, experimental, a procedat, cu regularitate la afişarea publicaţiilor de vânzare în registrul electronic, la data respectivă el având un număr de 168 de publicaţii, iar doi dintre membrii Consiliului de Disciplină nu aveau, la acea dată, nicio publicată efectuată.

Cât priveşte dosarele analizate, în anexa 4 a precizărilor către Curtea de Apel Bucureşti, recurentul arată că a prezentat dovezile referitoare la dosarul execuţional nr. x/2012 privitoare la două licitaţii, iar pentru cea de-a treia cât şi pentru cele din dosarul w/2 013 (dosar care nu a fost supus cercetării prealabile), a anexat corespondenţa purtată cu administratorul site-ului, prin care îi aducea acestuia la cunoştinţă faptul că site-ul respectiv nu funcţiona.

Atât cele două organe jurisdicţionale cât şi prima instanţa de judecată, apreciază gravitatea faptei sale prin aceea că, în situaţia în care nu se găsea, în dosarul de executare dovada efectuării procedurii publicităţii prin Registrul electronic, iar în lipsa acesteia este prevăzuta expres de lege obligaţia sa de a lua act de lipsa de procedură, de a constata ca fiind incompletă procedura şi, pe cale de consecinţă, de a amâna licitaţia la un alt termen.

Ori, această apreciere este complet greşită, eronată, deoarece numai după modificarea art. 838 alin. (4) C. proc. civ. prin art. I pct. 50 din Legea nr. 138/2014, publicată în M. Of. Nr. 753 din 16.10.2014, a fost prevăzută obligaţia publicării în Registrul electronic al publicaţiei de vânzare, sub sancţiunea nulităţii, deci, până la aceasta dată, păstrarea dovezii efectuării procedurii publicităţii în dosarul de executare nu avea nici o raţiune, deoarece atât U.N.E.J., administratorul site-ului, cât şi C.E.J. Timişoara, aveau posibilitatea verificării efectuării acestei operaţiuni.

Menţionează că vechea reglementare, în vigoare la data instrumentării dosarelor menţionate, avea următorul conţinut: publicarea în extras, cuprinzând menţiunile prevăzute la alin. (91) lit. a), c), f) -m), se vor face, sub sancţiunea nulităţii într-un ziar de circulaţie naţională, obligaţie pe care a îndeplinit-o.

Cu privire la modul în care a instrumentat dosarul cu nr. x/2012, recurentul arată că:

Referitor la faptul că prima instanţă, la fel ca şi cele două organe jurisdicţionale, a constatat că în acest dosar lipseşte cererea prin care societatea creditoare s-a adresat biroului său, face următoarele precizări:

Înmânarea dosarului a fost făcută de către delegatul societăţii creditoare, în calitate de consilier juridic, conform delegaţiei nr. 1255/14.12.2012, ocazie cu care a întocmit Procesul-verbal de transfer şi predare-primire al dosarului execuţional cu nr. x/2012, proces-verbal care se substituie acestei cereri, având în vedere faptul că acest dosar a fost predat după apariţia şi în baza Legii nr. 267/2011, conform căreia dosarele începute şi instrumentate de către executorii bancari au fost preluate şi continuate de către executorii judecătoreşti.

Oricum, această chestiune este lipsită total de orice semnificaţie şi este evident că nu demonstrează modul neglijent în care ar fi instrumentat acest dosar.

Cu privire la faptul că în conţinutul înştiinţării în vederea stabilirii preţului, nu a trecut data la care erau convocate părţile, menţionează că executarea silită în acest dosar s-a desfăşurat după regulile prevăzute de vechiul C. proc. civ., prevederi care nu conţin nici un fel de obligaţie referitoarea la necesitatea convocării părţilor în vederea stabilirii preţului imobilului.

Cu alte cuvinte, a întocmit aceasta înştiinţare, numai în vederea asigurării unei cât mai corecte şi imparţiale desfăşurării a executării silite în prezenta cauza.

Cu alte cuvinte, a întocmit, în mod suplimentar, un act procedural în favoarea celor două părţi, iar prezentarea acestora urma să se facă în funcţie de interesul şi timpul pe care îl au la dispoziţie.

După aprecierea sa, rezultă cu claritate faptul că nici acest aspect nu demonstrează că ar fi instrumentat acest dosar în mod neglijent, aşa cum consideră prima instanţă.

Referitor la faptul că Raportul de evaluare al imobilului nu a fost înregistrat, şi că astfel nu se poate verifica dacă a respectat termenul de 5 zile, menţionează că acest raport a fost întocmit la data de 01.02.2013, iar după aceasta dată a fost înaintat biroului, iar în data de 20.02.2013 a întocmit publicaţia de vânzare imobiliară, astfel că, într-adevăr, nu se poate stabili cu certitudine dacă a respectat acest termen, prevăzut la art. 504 din vechiul C. proc. civ., dar acest fapt este fără vreo relevanţă în cadrul procedurii de executare silită.

Astfel, acest termen, pentru a cărei nerespectare nu este prevăzută sancţiunea nulităţii vreunui act de executare, este un termen pur orientativ, cu caracter de recomandare în scopul evitării tergiversării, în această fază, a executării silite.

Deci, rezultă cu claritate faptul că neînregistrarea acestui raport nu a avut nici un fel de consecinţe juridice, în cel mai rău caz, dacă ar fi depăşit acest termen cu câteva zile, întârzierea ar fi folosit debitorului, oferindu-i încă un termen scurt pentru a putea achita, de bunăvoie, creanţa.

Referitor la faptul că prima instanţă a reţinut că imobilul a fost adjudecat de către numitul D., la un preţ mai mic de 75% din preţul de pornire al primei licitaţii, contrar prevederilor art. 843 alin. (5) C. proc. civ., face următoarele menţiuni:

Aşa cum a mai precizat acest dosar a fost instrumentat în baza prevederilor vechiul C. proc. civ., fapt care ar fi fost foarte uşor de observat, pentru oricare persoană care măcar ar fi frunzărit dosarul execuţional anexat.

Prevederea la care se face referire în hotărârea atacată există şi în vechiul C. proc. civ. la art. 500 alin. (1) şi (2) şi are un conţinut asemănător, Creditorii urmăritori sau intervenienti nu pot sa adjudece bunurile oferite spre vânzare la un preţ mai mic de 75% din cel la care imobilul a fost evaluat.

Este foarte clar faptul ca legea dispune aceasta interdicţie doar în cazul creditorilor urmăritori sau interven1enţi, fără să facă vreo referire la eventualele persoane interpuse sau care să aibă vreo calitate sau legătură cu creditorii din dosare.

Atunci când legiuitorul a avut în vedere acest fapt, şi anume interdicţia referitoare la persoanele interpuse a precizat-o cu claritate, aşa cum a făcut-o, de exemplu, în art. 507 alin. (2) din vechiul C. proc. civ., debitorul nu poate licita nici personal nici prin alte persoane, astfel că, în mod clar în situaţia data, nu era obligat să facă verificări referitoare la eventuala calitate de interpus al fostului ofertant şi devenit ulterior adjudecatarul bunului imobil în cauză.

În fapt, creditorul a fost o societate comercială şi, în situaţia dată, nici nu poate fi vorba ca adjudecatarul, o persoană fizică, să reprezinte un interpus al persoanei juridice mai sus menţionate.

Relevant pentru modul în care a fost soluţionat acest dosar este faptul că prima instanţă citează textul legal în baza căruia şi-a argumentat măsura dispusă, în condiţiile în care tocmai acel text stabileşte o stare de drept contrara susţinerilor instanţei.

Despre toate acestea a făcut referire, în mod precis şi detailat, în conţinutul Contestaţiei depuse, dar faptele şi considerentele pe care le-a avut în vedere au fost ignorate, pur şi simplu, de către instanţă, cu ocazia analizării şi soluţionării cererii sale.

O ultimă susţinere a primei instanţe se referă la aceea că neglijenţa sa în instrumentarea acestui dosar rezultă şi din modalitatea defectuoasă de întocmire a publicaţiilor de vânzare şi din modul de stabilire al onorariului, ori, această observaţie are un caracter general şi nu face vreo referire concretă la anumite nereguli referitoare la actele respective care să dovedească eventuala sa neglijenţă.

Această susţinere ignoră faptul că, în contestaţia depusă, a demonstrat, în mod clar, că atât întocmirea publicaţiilor de vânzare cât şi stabilirea onorariului au fost făcute cu respectarea strictă a prevederilor legale.

Şi cu prilejul analizării modului în care a instrumentat acest dosar, prima instanţa nu ţine seama de faptul că legalitatea actelor de executare efectuate de el în acest dosar a fost verificată de către instanţa de executare şi, mai mult, face propria analiză a ilegalităţii actelor de executare, aşa cum au procedat şi cele două organe jurisdicţionale şi prin concluziile trase, trimit în derizoriu constatările şi susţinerile instanţei de executare.

Privitor la aprecierea instanţei de contencios, în sensul că este în măsură sa facă propria analiza a legalităţii actelor de executare, deşi aceasta a fost verificată de instanţa de executare, sub motivul că acesta din urmă nu a analizat legalitatea întregii proceduri execuţionale, aprecierea este doar o simplă presupunere, deoarece instanţa nu a avut la dispoziţie hotărârea prin care s-a respins contestaţia la executare, şi bazată, în mod nejustificat, numai pe calitatea contestatoarei (creditor ipotecar), consider că este făcută fără vreun temei legal ci, din contra, încalcă prevederile legale în vigoare, în conformitate cu care verificarea legalităţii actelor de executare întocmite de către un executor judecătoresc este de competenţa strictă a instanţei de executare,

Având în vedere cele de mai sus, cât şi probele prezentate, referitor la faptele expuse în considerentele hotărârii atacate, care sunt considerate că ar întruni elemente ale abaterii disciplinare prevăzute la art. 47 lit. e) din Legea nr. 188/2000, şi care ar duce la concluzia că a dat dovadă de neglijenţă în instrumentarea dosarelor execuţionale nr. x şi nr. 529/EX/2012, nu există, iar instrumentarea dosarelor execuţionale s-a făcut cu respectarea strictă a prevederilor legale, fapt confirmat de către instanţa de executare, în urma pronunţării hotărârilor de respingere a contestaţiilor la executare formulate de părţi.

Mai mult, chiar dacă ar fi săvârşit aceste fapte, ele nu reprezintă abateri disciplinare, în condiţiile în care cercetarea a avut în vedere activitatea sa pe un singur dosar execuţionale iar abaterea prevăzută la art. 47 lit. e) din Legea nr. 138/2000, respectiv aceea că a dat dovadă de neglijenţă în efectuarea lucrărilor, presupune un anumit grad de generalizare, de repetabilitate, a acestor fapte, cu prilejul rezolvării mai multor dosare execuţionale, într-un anumit timp.

În plus, chiar în ipoteza că ar fi săvârşit aceste fapte, ele nu ar fi avut nici o semnificaţie juridică, niciuna dintre ele nu ar fi dus la nulitatea executării silite, niciuna dintre ele nu ar fi determinat vreun prejudiciu părţilor din dosare sau ar fi dus la tergiversarea executării silite.

Urmare a celor de mai sus, apreciază că este de neînţeles, şi fără vreun suport juridic, care au fost motivele pe care le-a avut în vedere instanţa atunci când a apreciat că a săvârşit nişte fapte de o gravitate extremă în instrumentarea unui singur dosar, fapte care să justifice aplicarea sacţiunii disciplinare celei mai grave, şi anume excluderea din profesia de executor judecătoresc, în condiţiile în care, în cuprinsul hotărârii nu este clarificată, lămurită şi dovedită această gravitate şi care a fost raţiunea instanţei atunci când i-a aplicat această sancţiune disciplinară, în condiţiile în care, în cei 25 de ani cât a funcţionat ca magistrat şi în cei 7 ani de activitate ca executor judecătoresc nu a fost sanţionat disciplinar în mod definitiv, niciodată.

Solicită a se avea în vedere faptul că sancţiunea aplicată, şi anume excluderea sa din profesia de executor judecătoresc, este cea mai gravă dintre sancţiuni şi faţă de faptele care au fost reţinute în sarcina sa, fapte care nu se confirmă, este total nedreaptă, abuzivă, nemeritată, nejustificată, dispusă fără vreun temei juridic şi fără probe, prin ignorarea totală a probelor invocate în apărarea mea, printr-o abordare părtinitoare, tendenţioasă şi rău voitoare a activităţii sale, sancţiune care a fost dispusă în dispreţul legilor care guvernează activitatea de executare silită.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Intimata-pârâtă Comisia Superioară de Disciplină a Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti a depus întâmpinare, prin care solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Totodată, a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, în raport de prevederile art. 48 alin. (5) din Legea nr. 188/2000 şi ale art. 76 din OMJ nr. 210/2001 privind Regulamentul de punere în aplicare a acestei legi, apreciind că, în cauză, operează excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi în privinţa Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti, cât şi în privinţa Camerei Executorilor Judecătoreşti, având în vedere faptul că, potrivit prevederilor art. 48 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti şi ale art. 67 alin. (1) din Regulamentul de punere în aplicare a acestei legi, titularii acţiunii disciplinare sunt Colegiul Director al Camerei Executorilor Judecătoreşti sau Ministerul Justiţiei.

4.2. Intimata-pârâtă Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti din România a depus întâmpinare, prin care a solicitat în principal, menţinerea soluţiei de admitere a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, dispusă de instanţa de fond, iar în subsidiar, respingerea recursurilor formulate împotriva încheierii privind cererea de recuzare a judecătorului, cât şi împotriva sentinţei civile nr. 56/2.03.2018, ca nefondate.

4.3. Recurentul-reclamant A. a formulat răspuns faţă de cele două întâmpinări, prin care a solicitat să se constate că ambele pârâte au calitate procesuală pasivă în cauză, având în vedere şi practica existentă la nivelul curţilor de apel, dar şi a ÎCCJ.

4.4. Prin concluzii scrise, înregistrate la dosar la 27 octombrie 2020, intimatul-pârât Colegiul Director al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Timişoara a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin rezoluţia din 10 decembrie 2018 a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 16 decembrie 2020, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

6. Aspecte procesuale

6.1. La data de 9 decembrie 2020, recurentul-reclamant A. a formulat cerere de suspendare a judecării recursului, până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2018, aflat pe rolul ÎCCJ-SCAF, cu termen la 22 februarie 2022, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.

6.2. La data de 11 decembrie 2020, recurentul-reclamant A. a depus o cerere prin care a solicitat, în temeiul art. 519 C. proc. civ., sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

Chestiunea de drept ce este supusa dezlegării o reprezintă:

l. Dacă sintagma din cuprinsul art. 72 din Legea nr. 188/2000 "prezenta lege se completează cu dispoziţiile C. proc. civ..", trebuie interpretată prin raportare la titlul III "Competenţa instanţelor judecătoreşti", Capitolul II "Competenţa teritorială", la art. 107 "Regula generală", alin. (1) potrivit căreia "Cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel" sau dimpotrivă prevederile art. 55 alin. (4) din Statutul UNEJ, au un caracter special şi derogatoriu de la prevederile art. 72 din Legea nr. 188/2000 şi respectiv de la dispoziţiile C. proc. civ.

2. Din punctul de vedere al forţei juridice al normelor de reglementare a competentei materiale în prima instanţă, daca disp. Legii 188/2000 au o forţă juridică superioară prevederilor art. 55 alin. (4) din Statutul UNEJ şi daca prevederile art. 55 alin. (4) din Statutul UNEJ pot avea un caracter de "lege specială şi derogatorie de la prevederile titlului III "Competenţa instanţelor judecătoreşti", Capitolul II "Competenţa teritorială";

3. Dacă prevederile art. 103 alin. (2) din Regulamentul de aplicare al Legii nr. 188/2000, conform cărora, controlul exercitat de către organele mai sus menţionate "priveşte legalitatea lucrărilor executorilor judecătoreşti" se referă in mod exclusiv la abaterile disciplinare reglementate de art. 47 alin. 1it. a-g privite ca şi norme legale privind conduita executorului judecătoresc şi prin raportare la prevederile art. 430 din C. proc. civ., statuările instanţei de executare se opun cu putere de lucru judecat oricăror altor constatări ulterioare.

4. Daca prevederile art. 68 alin. (3) din Regulament "în termen de 60 zile de la data sesizării, respectiv a autosesizării, ministrul justiţiei, prin inspectori de specialitate, sau Colegiul Director efectuează cercetarea prealabilă", în privinţa termenului de decădere de 60 de zile, se pot aplica prin analogie şi în toate cazurile de cercetare disciplinară şi dacă încălcarea acestui termen atrage nulitatea absolută a cercetării disciplinare.

În motivarea pct. 1 al cererii, recurentul arată că soluţionarea contestaţiei sale, de Curtea de Apel Timişoara, ca primă instanţă de judecată, este nelegală. Arată că, iniţial, a adresat contestaţia sa împotriva Hotărârii nr. 16/26.09.2014 pronunţată de Comisia Superioară de Disciplină a UNEJ în Dosarul cu nr. x/2014, Curţii de Apel Bucureşti, instanţă care a trimis-o spre judecare Curţii de Apel Timişoara.

Deoarece a considerat că, având în vedere prevederile legale în materie, instanţa competentă a soluţiona această sesizare este Curtea de Apel Bucureşti, într-un dosar similar, dosar aflat în prezent pe rolul ÎCCJ, a ridicat, în faţa instanţei (Curtea de Apel Timişoara), excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 48 teza finală din Legea nr. 188/2000, privind executorii judecătoreşti.

Prin Decizia nr. 503/2019 Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 48 alin. (5) teza finală din Legea nr. 188/2000 iar în considerentele acestei Decizii, a clarificat problema competenţei Curţii de Apel, în această speţă, în sensul că această instanţă este Curtea de Apel Bucureşti

Sub acest aspect s-a reţinut că prevederile legale supuse controlului stabilesc competenţa curţii de apel de a judeca contestaţiile împotriva Comisiei Superioare de Disciplină, fără a cuprinde norme privind competenţa teritorială a curţii de apel însă, potrivit art. 72 din Legea nr. 188/2000 "prezenta lege se completează cu dispoziţiile C. proc. civ..", iar C. proc. civ. cuprinde în titlul III "Competenţa instanţelor judecătoreşti", Capitolul II "Competenţa teritorială", la art. 107 "Regula generală", alin. (1) potrivit căreia "Cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel". Mai mult, C. civ. constată că "în material profesiei de executor judecătoresc, C. proc. civ. este dreptul comun, iar Legea nr. 188/2000 este un act normativ cu caracter special, care se completează cu normele dreptului comun, în măsura în care nu este prevăzuta, în mod expres, o altă reglementare".

Cu alte cuvinte, în condiţiile în care s-a statuat că, în materia profesiei de executor judecătoresc C. proc. civ. este dreptul comun şi nu exista vreo prevedere, în legea specială care să deroge de la aceasta, instanţa competentă să judece această contestaţie este Curtea de Apel Bucureşti.

În concluzie, referitor la cererea sa, privitoare la excepţia de necompetenţă, apreciază că aceasta este întemeiată fiindcă, aşa cum a menţionat în recurs, şi în baza prevederii legii contenciosului administrativ şi fiscal, dar şi în urma pronunţării Deciziei nr. 503/2019 de către Curtea Constituţională, instanţa competentă, în urma cererii sale nu este Curtea de Apel Timişoara, motiv pentru care, solicită casarea sentinţa recurate şi să fie trimisă spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.

2. În motivarea acestui punct, recurentul reiterează motivele de recurs privind modul în care Comisia Superioară de Disciplină a UNEJ, ca organ administrativ, substituindu-se instanţei de executare, a procedat la verificarea legalităţii actelor de executare silită întocmite de el în cadrul acestor dosare execuţionale.

Menţionează faptul că pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, dosar nr. x/2018, a înaintat o cerere de anulare tocmai a art. 103 alin. (2) din Regulamentul de aplicare al Legii nr. 188/2000, motiv pentru care a şi solicitat suspendarea prezentei cauze, până la soluţionarea dosarului de mai sus, dar această cerere i-a fost respinsă, iar prima instanţă a considerat că prevederea la care a făcut referire produce efecte deşi este cuprinsă într-un act inferior şi adaugă la legea organică în baza căruia a fost emis, motiv pentru care solicită şi în faţa acestei instanţe, o cerere de suspendare a judecării prezentei cauze.

Cu privire la practica instanţelor judecătoreşti în domeniu, a depus la dosar decizia civilă nr. 992/14.11.2007 a Curţii de Apel Timişoara şi decizia civilă nr. 5822/2013 a Curţii de Apel Bucureşti şi menţionează câteva aspecte ale doctrinei în domeniu.

3. Privitor la legalitatea procedurii de cercetare administrativă efectuată de Colegiul Director al CEJ de pe lângă CA. Timişoara, solicit a se avea în vedere faptul că cercetarea sa prealabilă a avut loc la data de 16.05.2014, potrivit Procesului-verbal întocmit cu acel prilej şi menţionat în considerentele primei instanţe, în condiţiile în care plângerea administrativă depusă pentru dosarul cercetat x/2012 fost depusă în data de 15.01.2014, conform plângerii administrative, deci la un termen de peste 4 luni de la data sesizării.

Ori, având în vedere faptul că potrivit art. 68 alin. (3) din Regulament "în termen de 60 zile de la data sesizării, respectiv a autosesizării, ministrul justiţiei, prin inspectori de specialitate, sau Colegiul Director efectuează cercetarea prealabilă", rezultă cu claritate că acest termen, de 60 de zile, este un termen de decădere, fiind evident că cercetarea sa prealabilă s-a efectuat cu mult în afara acestui termen, astfel că acţiunea disciplinară promovată în aceste dosare este lovită de nulitate absolută.

4. Privitor la nelegalitatea constând în neglijenţa în efectuarea lucrărilor prin necompletarea dosarelor cu dovada de publicare, solicită a se avea în vedere faptul că, cele două organe jurisdicţionale l-au găsit vinovat de săvârşirea abaterii prevăzută la art. 47 lit. g) din Legea nr. 188/2000, care constă în omisiunea de a efectua publicitatea vânzării prin Registrul electronic de publicitate a vânzării bunurilor supuse executării silite, deşi a dovedit faptul că a efectuat această publicitate.

Această abatere este pur şi simplu inventată de către instanţă, deoarece, în acea perioadă nu exista vreo prevedere legală prin care erau obligaţi să păstreze la dosarele execuţionale această dovadă şi, în plus, această măsură nu avea nici o utilitate fiindcă, pentru părţi nu prezenta nici o relevanţă.

Precizează faptul că, deşi în baza prevederilor art. 35 alin. (2) teza finală din Legea nr. 188/2000, Consiliul UNEJ era obligat să stabilească, prin hotărâre, procedura de implementare a sistemului şi de implementare a datelor, această hotărâre nu a fost adoptată nici în ziua de astăzi, astfel că, este posibil, pentru cel care îşi propune acest lucru, să susţină că orice modalitate de publicitate este făcută incorect, neexistând o reglementară unitară.

5. Privind prescripţia abaterilor disciplinare prevăzute de Legea nr. 188/2000, solicit a se avea în vedere faptul că, în conformitate cu prevederile art. 60 din Regulamentul de aplicare al Legii nr. 188/2000, termenul de prescripţie al acestora este de 3 ani de la data săvârşirii ei.

Având în vedere faptul că aşa zisele abateri pe care le-ar fi săvârşit s-au derulat în perioada anilor 2012-2013, este evident faptul că în cazul lor se aplică prescripţia specială, în sensul că termenul de 3 ani a fost depăşit cu încă o dată.

Urmare a celor de mai sus, i se pare de-a dreptul incredibil să fie sancţionat pentru modul în care am instrumentat două dosare execuţionale (deşi prima instanţă a exclus, atunci când a pronunţat hotărârea unul dintre ele, şi anume dosarul x/2013), în condiţiile în care, ambele dosare au fost verificat de instanţele de executare, în urma depunerii unor contestaţii, care au constatat că a respectat întocmai prevederile legale în materie.

6.3. În cauză, tot la data de 11 decembrie 2020, petentul E. Jr. a formulat cerere de intervenţie voluntară accesorie în favoarea recurentului-reclamant A., solicitând admiterea acestei cereri.

Cererea de intervenţie a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin încheierea din 16 decembrie 2020.

II. Soluţia instanţei de recurs

II.1. Considerentele Înaltei Curţi asupra cererii recurentului-reclamant A. de suspendare a judecării recursului

Recurentul-reclamant A. a formulat cerere de suspendare a judecării recursului, până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2018, aflat pe rolul ÎCCJ-SCAF.

Înalta Curte constată că, prin cererea care face obiectul dosarului nr. x/2018, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună anularea prevederii cuprinsă în art. 103 alin. (2) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, aprobat prin OMJ nr. 210/2001 şi modificat prin OMJ nr. 875/C/2013, care are următorul conţinut:

"priveşte legalitatea lucrărilor executorilor judecătoreşti. În motivare, reclamantul a arătat că acest text creează o stare de confuzie şi, în unele situaţii, de abuz, prin aceea că unele organe, care sunt îndreptăţite să execute controlul profesional al activităţii executorilor judecătoreşti, subrogându-se instanţelor judecătoreşti, solicită predarea, în copie, şi prezentarea, în original, a unor dosare execuţionale şi procedează la controlul legalităţii actelor întocmite de către executorii judecătoreşti, în exercitarea atribuţiunilor lor legale. Astfel, se creează o confuzie între controlul exercitat de către instanţele judecătoreşti, referitor la actele executorilor judecătoreşti şi cel profesional, exercitat de organele prevăzute de lege, altele decât instanţele de judecată, referitor la conduita acestuia.

Înalta Curte constată că, potrivit dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., 1, instanţa poate suspenda judecata: când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi. Aşadar, norma legală edictată instituie doar o posibilitate pentru instanţă de a suspenda cauza şi nu o obligaţie.

În altă ordine de idei, se constată că, potrivit art. 60 alin. (2) din Legea nr. 188/2000, activitatea executorilor judecătoreşti este supusă controlului profesional, în condiţiile prezentei legii, control care, conform art. 62 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normative, se exercită de Ministerul Justiţiei, prin inspectori generali de specialitate, şi de Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti, prin consiliul său de conducere, şi va avea în vedere, printre altele, calitatea actelor şi lucrărilor efectuate de executorii judecătoreşti.

De asemenea, art. 101 alin. (2) din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000, arată că, controlul (profesional) priveşte, în principal, respectarea legii în activitatea profesională a executorilor judecătoreşti… calitatea actelor şi lucrărilor efectuate de executorii judecătoreşti…

Sintagma a cărei nelegalitate face obiectul dosarului nr. x/2018, face parte din conţinutul art. 103 alin. (2) din acelaşi Regulament, întregul articol având următorul conţinut: controlul se exercită periodic, cel puţin o dată la 2 ani, şi priveşte legalitatea lucrărilor executorilor judecătoreşti, conservarea arhivei, gestiunea financiar-contabilă şi conduita executorilor judecătoreşti în îndeplinirea atribuţiilor profesionale.

Aşadar, câtă vreme întocmirea lucrărilor executorilor judecătoreşti este parte a activităţii profesionale a acestora, iar respectarea legii în această activitate este reglementată şi alt text din Regulament dar şi de legea organică (art. 60 alin. (2) şi 62 alin. (1) lit. b) Legea nr. 188/2000), necontestate de către recurent, Înalta Curte apreciază că este neîntemeiată cererea de suspendare iar dezlegarea prezentei cauze nu depinde de soluţia care urmează a fi dată în dosarul nr. x/2018, cu atât mai mult cu cât, în primă instanţă, cererea reclamantului a fost respinsă.

II.2. Considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept

Având în vedere dispoziţiile art. 519 C. proc. civ., potrivit căruia, dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată, Înalta Curte va respinge cererea recurentului pentru următoarele:

Din cuprinsul prevederilor legale de mai sus, care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, rezultă că una dintre condiţiile de admisibilitate a sesizării o constituie existenţa unei chestiuni de drept, adică, problema pusă în discuţie trebuie să fie una veritabilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite.

Examinând cererea de sesizare formulată de recurent, Înalta Curte constată că acesta nu invocă vreo veritabilă problemă de drept ci, fie reiterează motivele de nelegalitate ale sentinţei atacate din cererea de recurs, fie, prin modul în care au fost redactate, acestea ar constitui noi motive de recurs sau de nelegalitate a actului administrativ atacat.

Astfel, în motivarea punctului 1 din cerere, recurentul nu face altceva decât să aducă critici faptului că instanţa de fond, Curtea de Apel Timişoara s-a declarat competentă teritorial să soluţioneze cauza, deşi în opinia sa, competenţa teritorială ar aparţine Curţii de Apel Bucureşti. De precizat că excepţia necompetenţei teritoriale invocată de recurentul reclamant a fost soluţionată de către instanţa de fond prin încheierea din 15.12.2017, încheiere neatacată de către recurent în condiţiile legii.

Mai mult, în finalul motivării solicită casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti, solicitare adecvată unei cereri de recurs şi, nicidecum lămuririi, în condiţiile art. 519 C. proc. civ., de către Înalta Curte a vreunei veritabile probleme de drept.

În ceea ce priveşte motivarea pct. 2 din cerere, aceasta reprezintă în fapt o reiterare a motivelor de recurs (şi, oarecum, o motivare a pct. 3) privind modul în care Comisia Superioară de Disciplină a UNEJ, ca organ administrativ, substituindu-se instanţei de executare a procedat la verificarea legalităţii actelor de executare silită întocmite de el în cadrul dosarelor execuţionale în cauză. De altfel, această motivare nu are nimic de-a face cu enunţul "chestiunii de drept" şi care se referă tot la competenţa teritorială a Curţii de Apel Timişoara.

Şi motivarea punctului 3 din cerere se referă de fapt la "chestiunea de drept" enunţată la pct. 4, respectiv, legalitatea procedurii de cercetare administrativă efectuată de Colegiul Director al CEJ de pe lângă CA. Timişoara, în condiţiile depăşirii termenului de 60 de zile de la data sesizării.

Cu referire la dispoziţiile art. 68 alin. (3) din Regulament, respectiv, termenul de 60 de zile pentru efectuarea cercetării prealabile şi aplicarea acestuia prin analogie, Înalta Curte constată că "aplicarea prin analogie" nu reprezintă o veritabilă chestiune de drept de a cărei lămurire ar depinde soluţionarea pe fond a cauzei deoarece, recurentul, nici în faţa organelor jurisdicţionale şi nici prin cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult a prezentei căi de atac, nu a invocat nulitatea cercetării prealabile pentru nerespectarea termenului de mai sus, acestea reprezentând de fapt un motiv nou de nelegalitate a Hotărârii nr. 16/26.09.2014 emisă de Comisia Superioară de Disciplină de pe lângă Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti din România

Motivarea de la pct. 4 nu are corespondenţă în enunţurile cererii şi reprezintă în fapt o reiterare a motivelor de recurs cu referire la omisiunea de a efectua publicitatea vânzării prin Registrul electronic de publicitate a vânzării bunurilor supuse executării silite, iar sub punctul nr. 5 din cererea de sesizare, recurentul invocă, de asemenea, critici care se pot subsuma unui motiv nou de nelegalitate a Hotărârii nr. 16/26.09.2014, respectiv, prespripţia abaterilor disciplinare prin raportare la prevederile art. 60 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000.

Pentru toate acestea, Înalta Curte consideră că "chestiunile de drept" a căror lămurire o solicită recurentul nu îndeplinesc cerinţele art. 519 C. proc. civ., motiv pentru care, cererea de sesizare a Înaltei Curţi- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, va fi respinsă.

II.3. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Examinând recursul declarat împotriva încheierii din 23 noiembrie 2017 prin care s-a respins cererea de recuzare formulată de reclamantă cu privire la judecătorul ce a soluţionat cauza la instanţa de fond, se reţine că acesta este nefondat deoarece, aşa cum a arătat şi instanţa de fond în considerentele încheierii recurate, atitudinea părtinitoare a judecătorului într-o anumită cauză trebuie dovedită iar existenţa elementelor care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea judecătorului nu au fost justificate în mod obiectiv şi rezonabil în sensul jurisprudenţei instanţei europene.

Înalta Curte constată că în speţă, temerea recurentului reclamant privind lipsa de imparţialitate s-a întemeiat pe faptul că judecătorul de la instanţa de fond a avut raporturi contractuale cu executorul judecătoresc, reprezentantul legal al pârâtei Colegiul Director al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, în sensul că, în calitate de creditor, judecătorul, alături de mai mulţi colegi, a fost parte într-un dosar de executare silită instrumentat de acesta.

Într-adevăr, conform Principiilor de la Bangalore, "percepţia conform căreia un judecător nu este imparţial poate apărea în mai multe moduri, de exemplu, prin perceperea unui conflict de interese, prin comportamentul judecătorului la tribună, sau prin asocierile şi activităţile judecătorului în afara instanţei", însă nu orice impresie subiectivă a părţii că judecătorul cauzei nu ar fi unul obiectiv poate să atragă admiterea unei cereri de recuzare a acestuia, ci doar existenţa unor motive rezonabile care justifică această concluzie.

În plus, la analiza obiecţiunii cu privire la imparţialitatea unui judecător trebuie luată în considerare şi perioada de timp scursă de la data apariţiei eventualei cauze care a stat la baza acestei obiecţii şi data la care este analizată imparţialitatea judecătorului. Aceasta deoarece "obiecţia îşi pierde treptat din putere o dată cu trecerea timpului între evenimentul care se presupune că dă naştere la un pericol de subiectivism şi cauza în care s-a ridicat obiecţia".

În speţă, simplul fapt că judecătorul recuzat a fost implicat numai în calitate de client pentru operaţiuni profesionale obişnuite ale executorului judecătoresc reprezentant legal al pârâtei, într-un dosar execuţional din anul 2008, cererea de recuzare fiind formulată la 17.11.2017, necoroborat cu alte împrejurări, nu este suficient pentru a se naşte o prezumţie de lipsă a imparţialităţii a acestuia.

De altfel, Înalta Curte constată că în motivarea cererii de recuzare, reclamantul a înţeles să dezvolte, în principal, împrejurări care denotă o eventuală stare de duşmănie cu reprezentantul legal al pârâtei şi, nicidecum elemente obiective care ar ţine de comportamentul judecătorului cauzei.

Dinamica şi multitudinea relaţiilor sociale şi interumane în care şi un judecător este angrenat, nu îl fac pe acesta lipsit de imparţialitate a priori, în lipsa şi a unor elemente obiective pe care să se sprijine temerea subiectivă a reclamantului de lipsă de imparţialitate a acestuia.

Aşa fiind, Înalta Curte consideră motivele de recurs împotriva încheierii atacate ca fiind nefondate.

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva sentinţei nr. 56 din 2 martie 2018 Înalta Curte reţine că o primă critică vizează depăşirea de către organele administrativ jurisdicţionale a competenţei cu care au fost investite, cu prilejul analizei dosarelor execuţionale cu nr. x şi 529/EX/2012.

Recurentul consideră că, atât Consiliul de Disciplină al Camerei Executoreşti de pe lângă CA. Timişoara, cât şi Comisia Superioara de Disciplina de pe lângă Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti din România, cu prilejul pronunţării Hotărârii nr. 4/16.06.2014 şi, respectiv a Hotărârii nr. 16/26.09.2014, procedând la verificarea legalităţii actelor de executare, în dosarele menţionate, si-au depăşit competenţa, deoarece această analiză, conform prevederilor legale, cade doar in competenţa instanţei de judecată, ca instanţă de executare.

Cu privire la legalitatea procedurii de control, prima instanţă a reţinut că în cauză Consiliul de Disciplină nu a încălcat dispoziţiile art. 60 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, controlul profesional priveşte, între altele, şi calitatea actelor şi lucrărilor efectuate de executorii judecătoreşti, organele jurisdicţionale ale profesiei având atât dreptul, cât şi obligaţia, de a analiza activitatea executorului judecătoresc şi de a stabili dacă în desfăşurarea activităţii s-au săvârşit abateri disciplinare - expres prevăzute de lege. Ori la analiza calităţii actelor şi lucrărilor efectuate de executorii judecătoreşti se are în vedere tocmai concordanţa acestora cu prevederile legale, organele jurisdicţionale neavând competenţa de a dispune anularea acestor acte şi lucrări, acesta fiind atributul exclusiv al instanţei de judecată.

Înalta Curte apreciază, în acord cu cele reţinute de prima instanţă, că activitatea de control profesional exercitat de către organele abilitate cu privire la calitatea lucrărilor sau conduita executorilor judecătoreşti implică şi verificarea respectării legii în îndeplinirea atribuţiilor profesionale.

Astfel, în activitatea lor, executorii judecătoreşti îndeplinesc un serviciu de interes public şi emit acte de autoritate publică.

Termenul de "calitatea lucrărilor", utilizat de art. 62 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/2000, se referă la însuşirea actelor de executare de a fi conforme sau nu cu legea, prin urmare, verificarea legalităţii acestor de lucrări în situaţiile în care acestea nu au fost supuse în prealabil controlului de legalitate efectuat de instanţa de executare, nu excedează competenţei organismelor de control profesional.

Având în vedere dispoziţiile art. 62 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/2000, art. 101 alin. (2), art. 102 alin. (1) şi art. 103 alin. (2) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti şi art. 21 lit. k) din Statutul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti, rezultă în mod neechivoc că obiectul controlului profesional vizează şi legalitatea actelor şi lucrărilor întocmite de către executorii judecătoreşti în cadrul activităţii lor.

Înalta Curte nu-şi poate însuşi criticile recurentului în sensul că, controlul profesional asupra activităţii executorilor judecătoreşti nu poate viza actele şi lucrările emise în cadrul procedurilor execuţionale, care sunt supuse în mod exclusiv controlului instanţelor judecătoreşti.

Aşa cum s-a arătat mai sus, controlul profesional asupra activităţii executorilor judecătoreşti vizează şi calitatea actelor şi lucrărilor efectuate de aceştia, cele două tipuri de controale neexcluzându-se reciproc, întrucât scopul acestora este total diferit. În acest sens este de remarcat faptul că, dacă controlul juridicţional urmăreşte protejarea unui interes particular, a celor interesaţi sau vătămaţi prin executare şi are în vedere doar actul contestat, care în caz de anulare conduce la restabilirea situaţiei anterioare, controlul profesional urmăreşte protejarea unui interes public, având drept scop creşterea prestigiului profesiei de executor judecătoresc şi a calităţii serviciului de interes public exercitat de către acesta şi nu vizează în mod direct un act al executorului judecătoresc sau anularea ori constatarea vătămărilor aduse părţilor raportului execuţional sau persoanelor interesate în executarea silită.

Acest tip de control este supus însă anumitor limitări, atunci când el interferează cu cel jurisdicţional, care constituie apanajul instanţei de executare, în special când soluţia pronunţată vizează fondul chestiunii (actul de executare) dedus judecăţii.

Astfel, în ipoteza în care actul executorului judecătoresc a fost verificat din punct de vedere al legalităţii întocmirii lui de către instanţa de judecată, actul respectiv nu mai poate forma obiectul controlului profesional deoarece, în caz contrar, s-ar încălca autoritatea de lucru judecat care are drept efect nu numai obligativitatea ci şi opozabilitatea hotărârii pronunţate.

În situaţia în care actul executorului judecătoresc nu a ajuns să fie cenzurat de instanţă, dacă se constată, în cadrul controlului profesional, că a fost întocmit cu nerespectarea legii, poate atrage sancţionarea disciplinară a executorului judecătoresc.

Din aceste motive, apărarea recurentului potrivit căreia legalitatea actelor întocmite cu ocazia instrumentării dosarelor execuţionale respective a fost verificată şi confirmată de către instanţa de executare, Înalta Curte, faţă de cele de mai sus, urmează a o avea în vedere atunci când va verifica hotărârea instanţei de fond sub acest aspect.

Aceste considerente nu vin în contradicţie cu Decizia nr. 810/27.09.2007 a Curţii Constituţionale, aşa cum susţine recurentul. Astfel, deşi în considerentele acesteia se arată că, este firesc ca activitatea executorilor judecătoreşti să fie supusă controlului profesional, iar în situaţia în care sunt constatate abateri, aceştia să răspundă disciplinar….faptele pentru care executorul judecătoresc răspunde disciplinar sunt expres şi limitativ prevăzute de lege şi se referă la conduita profesională a acestuia, recurentul nu arată în ce ar consta conduita sa profesională care să poată face obiectul controlului profesional.

Din apărările formulate de recurent din care ar rezulta o impunitate pentru orice acte de executare realizate de executor în activitatea sa profesională, Înalta Curte apreciază că, în raport de interpretarea data de recurent acestei decizii precum şi a legii speciale, interpretare trunchiată şi tendenţioasă, s-ar lăsa fără efect dispoziţiile art. 62 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 care se referă la controlul din punct de vedere profesional al executorilor judecătoreşti şi ar restrânge nelegal şi totodată nepermis controlul disciplinar căruia orice profesie trebuie să se supună.

De asemenea, se observă că recurentul invocă în apărare 2 hotărâri vechi ale unor Curţi de Apel, făcând însă abstracţie de practica constantă a instanţei supreme cu privire la faptul că, controlul profesional vizează şi legalitatea actelor şi lucrărilor întocmite de către executorii judecătoreşti în cadrul activităţii lor (de exemplu, decizia 1511/2016, decizia 3339/2018, decizia nr. 4802/2019, decizia nr. 2821/2019).

Pentru toate acestea, critica privind depăşirea de către organele administrativ jurisdicţionale a competenţei cu care au fost investite, cu prilejul analizei dosarelor execuţionale cu nr. x şi 529/EX/2012, este nefondată.

Recurentul critică şi interpretarea greşită a situaţiei de fapt şi a prevederilor legale incidente în cauză, în sensul că, prima instanţa, după ce a constatat că modul în care a fost instrumentat dosarul cu nr. x/2013 nu a făcut obiectul cercetării prealabile şi a stabilit că analiza acestui dosar nu poate sta la baza sancţionării sale disciplinare, a procedat tocmai la analizarea acestui dosar, sub numărul de x, aşa cum au făcut şi cele două organe administrativ jurisdicţionale.

Cu privire la această critică, Înalta Curte reţine:

Prin Hotărârea nr. 4 a Consiliului de Disciplină al CEJ. Timişoara, recurentul reclamant a fost sancţionat cu excluderea din profesie conform art. 49 lit. e) din Legea nr. 188/2000 pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 47 lit. c), e), f) şi g) din acelaşi act normative constând în:

- săvârşirea unor fapte care aduc atingere onoarei, probităţii profesionale ori bunelor moravuri;

- neglijenţa în efectuarea lucrărilor;

- absenţa nejustificată de la birou;

- omisiunea de a efectua publicitatea vânzării prin Registrul electronic de publicitate a vânzării bunurilor supuse executării silite, conform prevederilor art. 35 alin. (2).

Prin Hotărârea nr. 16/26.09.2014 pronunţată de Comisia Superioară de Disciplină de pe lângă Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti din România, s-a respins contestaţia şi s-a menţinut Hotărârea nr. 4 a Consiliului de Disciplină al CEJ. Timişoara.

Prin sentinţa atacată în prezenta cale de atac, s-a respins acţiunea formulată de reclamantul A., reţinându-se că acesta se face vinovat doar de săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute la art. 47 lit. e) şi g) din Legea nr. 188/2000, menţinându-se sancţiunea excluderii din profesie.

Conform art. 48 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 188/2000, pentru suspendarea din funcţie sau excluderea din profesie este obligatorie cercetarea prealabilă, care se efectuează de inspectori generali din cadrul direcţiei de specialitate din Ministerul Justiţiei sau de Colegiul director al Camerei executorilor judecătoreşti. Audierea celui în cauză este obligatorie, acesta fiind îndreptăţit să ia cunoştinţă de conţinutul dosarului şi să-şi formuleze apărarea.

Aşadar, cercetarea prealabilă este o condiţie imperativă a legii atunci când se dispune suspendarea din funcţie sau excluderea din profesie, reprezentând o garanţie a dreptului la apărare pe toată durata desfăşurării acţiunii disciplinare. Pentru a se realiza acest rol, în primul rând, persoanei respective trebuie să i se aducă la cunoştinţă învinuirea pentru care este cercetat, pentru a putea să-şi formuleze eventualele apărări şi să ofere probe şi motive în combaterea învinuirii

În speţă, conform procesului-verbal din 16.05.2014 al Colegiului director al Camerei executorilor judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, cercetarea prealabilă faţă de recurent s-a efectuat având în vedere dosarele x/2013 şi y/2012, însă, în fapt actele de executare puse în discuţie sunt cele din dosarul x/2013 şi dosarul x/2012.

Cu referire la dosarele x/2013 şi y/2013, Înalta Curte constată:

În dosarul x/2013, s-a derulat executarea silită imobiliară, încuviinţată prin încheierea nr. 499/26.04.2013 a Judecătoriei Caransebeş, pornită la cererea creditorilor E. jr. şi G. în baza titlului executoriu constând în sentinţa nr. 2424/2012 a Judecătoriei Caransebeş şi a Deciziei nr. 16/2013 a Tribunalului Caraş-Severin, împotriva debitorului E..

În acest dosar, în urma vânzării la licitaţie publică a imobilului situat în localitatea Plugova, jud. Caraş-Severin, s-a emis actul de adjudecare nr. 213/2013.

În dosarul x/2013, titlul executoriu l-a constituit tocmai actul de adjudecare de mai sus, nr. 213/2013, iar Judecătoria Moldova Nouă a încuviinţat executarea silită prin încheierea nr. 4/14.01.2014, la cererea creditorilor E. jr. şi G. pentru evacuarea debitorului E.. Totodată, executorul judecătoresc a dispus înfiinţarea popririi "în mâini proprii" asupra sumelor de bani pe care debitorul trebuia să le primească în dosarul nr. x/2013. Aşadar, în acest dosar actele executorului judecătoresc s-au circumscris celor două forme de executare silită, poprirea şi executarea directă (evacuarea şi predarea imobilului).

Datorită legăturii strânse dintre cele două dosare execuţionale, atunci când a efectuat cercetarea prealabilă, Colegiului director al Camerei executorilor judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, în cadrul dosarului x/2013, pune în discuţie acte de executare specifice executării silite imobiliare din dosarul x/2013 fără însă a nominaliza acest ultim dosar în mod expres, respectiv, dovada publicării licitaţiei în Registrul electronic, emiterea procesului-verbal de licitaţie şi emiterea actului de adjudecare (definitiv) în aceeaşi zi, recurentul reclamant formulându-şi apărarea în raport de aceste învinuiri şi făcând referiri exprese la dosarul x/2013.

Apoi, în hotărârea nr. 4/16.06.2014 a Consiliului de Disciplină al Camerei Executoreşti de pe lângă CA. Timişoara, se analizează, în mod expres actele de executare întocmite în dosarul nr. x/2013, dar se face referire şi la acte din dosarul x/2013 care se aflau ataşate de fapt la dosarul x/2013, respectiv, adrese de înfiinţare a popririi "în mâini proprii", încheierea de încuviinţare a executării silite, încheiere suplimentară de stabilire a cheltuielilor de executare.

În contestaţia sa formulată în faţa Comisiei Superioare de Disciplină de pe lângă Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti din România împotriva hotărârii nr. 4/16.06.2014 recurentul reclamant nu invocă nulitatea acţiunii disciplinare pentru neefectuarea cercetării prealabile în dosarul x/2013 şi nici faptul că i-ar fi fost încălcat în vreun fel dreptul la apărare în faza cercetării prealabile, dimpotrivă, în apărările sale, acesta a făcut referiri tot la modul în care a fost analizat instrumentarea celor două dosare de executare: dosarul nr. x/2013 şi dosarul nr. x/2012.

Mai mult, nici în contestaţia din faţa instanţei împotriva Hotărârii nr. 16/26.09.2014 emisă de Comisia Superioară de Disciplină de pe lângă Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti din România, recurentul reclamant nu aduce vreo critică sub acest aspect, rezumându-se a reitera aceleaşi apărări cu privire la cele două dosare execuţionale, nr. x/2013 şi dosarul nr. x/2012.

Fără a fi investită cu o asemenea critică, instanţa de fond constată că obiectul cercetării prealabile l-a constituit doar dosarele x/2012 şi y/2013 iar abaterile reţinute în sarcina reclamantului cu ocazia analizei dosarului execuţional nr. x/2013 nu pot sta la baza sancţionării sale disciplinare prin Hotărârea nr. 4/2014 a Consiliului de Disciplină, întrucât analiza acestui dosar excede limitelor sesizării Consiliului de Disciplină de către Colegiul Director al Camerei, nefăcând obiect al cercetării prealabile obligatorii. Ca urmare a acestei constatări, instanţa de fond arată că nu va avea în vedere la analiza abaterilor disciplinare reţinute în sarcina reclamantului şi cele imputate a fi fost săvârşite în cadrul dosarului execuţional nr. x/2013.

Cu toate acestea, judecătorul fondului, atunci când analizează modul de instrumentare de către recurentul reclamant a dosarului execuţional nr. x/2013, se referă tot la actele de executare silită din dosarul nr. x/2013, acte specifice executării silite imobiliare (nerespectarea procedurii de administrare a imobilului urmărit, nu există dovada publicării licitaţiei în Registrul electronic, Procesul-verbal de licitaţie imobiliară şi Actul de adjudecare sunt întocmite în aceeaşi zi, în data de 07.11.2013).

Recurentul arată că, în mod greşit a fost sancţionat pentru activitatea pe care a desfăşurat-o în dosarul execuţional cu nr. w/2013, deşi:

- acest dosar nu a făcut obiectul cercetării prealabile;

- legalitatea tuturor actelor de executare a fost analizată atât de instanţa de executare, cu ocazia soluţionării celor cinci contestaţii, respinse de instanţă cât şi de cea penală, prin respingerea plângerii înaintate împotriva sa;

- faptele care i se impută, atât de către cele două organe administrativ jurisdicţionale, cât şi de prima instanţă, nu sunt reale şi deci, nu constituie niciun fel de abatere.

Faţă de cele arătate mai sus, cu referire la lipsa cercetării prealabile faţă de dosarul x/2013 Înalta Curte reţine că recurentul nu poate aduce critici direct în recurs cu privire la lipsa procedurii prealabile faţă de dosarul x/2013, în condiţiile în care, acesta şi-a făcut apărarea, atât în faţa organelor administrativ jurisdicţionale cât şi în faţa instanţei de fond cu privire la aspectele care i se impută în actele de executare întocmite în acest dosar, scopul cercetării prealabile fiind astfel îndeplinit.

Cât priveşte apărarea potrivit căreia legalitatea actelor întocmite cu ocazia instrumentării dosarelor execuţionale respective a fost verificată şi confirmată de către instanţa de executare, care, prin pronunţarea unor hotărâri definitive le-a menţinut, Înalta Curte constată:

Aşa cum s-a arătat mai sus, în ipoteza în care actul executorului judecătoresc a fost verificat din punct de vedere al legalităţii întocmirii lui de către instanţa de judecată, actul respectiv nu mai poate forma obiectul controlului profesional deoarece, în caz contrar, s-ar încălca autoritatea de lucru judecat care are drept efect nu numai obligativitatea ci şi opozabilitatea hotărârii pronunţate.

Recurentul susţine că în acest dosar au fost formulate cinci contestaţii la executare, toate respinse de instanţă.

Înalta Curte reţine că în dosarul nr. x/2013 al Judecătoriei Caransebeş, au fost conexate mai multe dosare având la obiect contestaţia la executare împotriva mai multor acte de executare întocmite în dosarele x/2013 şi y/2013 iar prin sentinţa nr. 306/04.03.2015, rămasă definitivă prin neapelare, contestaţia la executare a fost respinsă.

La data pronunţării hotărârii nr. 4/16.06.2014 a Consiliul de Disciplină al Camerei Executoreşti de pe lângă C.A. Timişoara dar şi a hotărârii nr. 16/26.09.2014 emisă de Comisia Superioară de Disciplină de pe lângă Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti din România, nu exista o hotărâre definitivă a instanţei de executare care să certifice legalitatea actelor de executare în dosarele x/2013 şi y/2013 ce au făcut şi obiectul controlului profesional. De precizat că şi instanţa de judecată verifică legalitatea celor două hotărâri tot prin prisma motivelor existente la data pronunţării lor însă, având în vedere că pe parcursul judecării cauzei, hotărârea a rămas definitivă, stabilindu-se, chiar şi după 2 ani, legalitatea actelor de executare silită care au fost contestate, instanţa de fond trebuia să aibă în vedere acest aspect şi să elimine din examinare acele acte care au făcut obiectul contestaţiei la executare. Aceasta, deoarece, aşa cum s-a arătat mai sus, doar actul executorului judecătoresc care nu a ajuns să fie cenzurat de instanţă, dacă se constată, în cadrul controlului profesional prevăzut de art. art. 62 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/2000, că a fost întocmit cu nerespectarea legii, poate atrage sancţionarea disciplinară a executorului judecătoresc.

Cât priveşte apărarea potrivit căreia, faptele care i se impută, atât de către cele două organe administrativ jurisdicţionale, cât şi de prima instanţă, nu sunt reale şi deci, nu constituie niciun fel de abatere, Înalta Curte nu o poate reţine însă, luând în considerare acele acte care au făcut deja obiectul controlului de legalitate în cadrul dosarul nr. x/2013 al Judecătoriei Caransebeş, constată:

Recurentul, cu referire la dosarul x/2013, interpretează într-o manieră proprie dispoziţiile legale referitoare la executarea silită imobiliară.

Astfel, cu referire la modalitatea în care a înregistrat cererea de executare silită, acestuia i se impută faptul că a înregistrat cererea la data de 12.03.2013 şi doar în 13.03 a întocmit încheierea de deschidere a dosarului, contrar prevederilor art. 644 alin. (1) C. proc. civ.

În apărare, recurentul susţine că era firesc întâi să înregistreze cererea în registru general urmând ca ulterior să dispună prin încheiere deschiderea dosarului.

Înalta Curte constată că potrivit art. 664 alin. (1) C. proc. civ., în vigoare la data de referinţă, de îndată ce primeşte cererea de executare, executorul judecătoresc, prin încheiere, va dispune înregistrarea acesteia şi deschiderea dosarului de executare sau, după caz, va refuza motivat deschiderea procedurii de executare.

Aşadar, potrivit dispoziţiilor legale de mai sus, însăşi înregistrarea cererii se dispune prin aceeaşi încheiere prin care se dispune şi deschiderea dosarului.

Cu referire la alte acte de executare, pentru a justifica legalitatea lor, recurentul invocă texte de lege care nu erau aplicabile la acel moment.

De exemplu, la data începerii executării silite în acest dosar, în ceea ce priveşte procedura de administrare a imobilului urmărit, erau în vigoare prevederile art. 830 C. proc. civ., care aveau următorul conţinut: pe data comunicării încheierii de încuviinţare a executării, debitorul sau, după caz, terţul dobânditor este decăzut din dreptul de a efectua acte de administrare asupra imobilului urmărit.

(2) Executorul judecătoresc va numi un administrator-sechestru care să asigure administrarea imobilului, încasarea veniturilor, efectuarea cheltuielilor necesare şi apărarea în litigiile privitoare la acest bun.

(3) Când debitorul însuşi sau terţul dobânditor este administratorul-sechestru al imobilului urmărit, executorul judecătoresc îi va preda imobilul cu acest titlu.

Dispoziţiile alin. (2) au fost modificate doar începând cu data de 19.10.2014 în sensul că, era lăsată la aprecierea executorului judecătoresc numirea unui administrator-sechestru.

Aşadar, conform dispoziţiilor legale de mai sus, numirea unui administrator sechestru era obligatorie, nefiind lăsată la latitudinea executorului judecătoresc executarea acestei obligaţii.

În ceea ce priveşte întocmirea Procesului-verbal de licitaţie imobiliară şi a Actului de adjudecare, în aceeaşi zi, în data de 07.11.2013, deşi, actul de adjudecare se întocmeşte pe baza procesului-verbal de licitaţie, după plata integrală a preţului sau a avansului, recurentul precizează că diferenţa de preţ a fost achitată de creditorul adjudecatar în aceeaşi zi, în numerar, conform chitanţei din 07.11.2013, însă acest aspect nu este consemnat niciunde în cuprinsul dosarului de executare. De altfel, o astfel de dovadă nu a fost făcută nici în faţa Consiliului de Disciplină care a emis hotărârea nr. 4/16.06.2014 iar din încheierea nr. 16/CP/CC/15.01.2015 a Curţii de Apel Timişoara pronunţată în dosarul nr. x/2014, prin care s-a respins plângerea împotriva unei ordonanţe de clasare a unei plângeri penale a debitorului în dosarul x/2013, cu referire la această chitanţă, rezultă că o astfel de chitanţă a fost prezentată organelor de urmărire penală, ea având însă rectificări ale unor pretinse erori materiale.

Înalta Curte constată, cu referire la acest dosar de executare, că recurentului, prin hotărârea nr. 4/16.06.2014 a Consiliului de Disciplină validată prin hotărârea nr. 16/26.09.2014 emisă de Comisia Superioară de Disciplină de pe lângă Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti din România, i s-a reproşat nerespectarea dispoziţiilor legale cu privire la mai multe acte de executare, aspect neanalizat de către instanţa de fond însă recurentul nu a adus critici concrete, rezumându-se doar a preciza că faptele care i se impută, atât de către cele două organe administrativ jurisdicţionale, cât şi de prima instanţă, nu sunt reale şi deci, nu constituie niciun fel de abatere. Înalta Curte apreciază însă că în ansamblul lor, ele conturează neglijenţa profesională a recurentului în întocmirea actelor de executare.

În aceste sens, făcând abstracţie de actele de executare silită care au făcut obiectul controlului de legalitate în dosarul nr. x/2013 al Judecătoriei Caransebeş, recurentului i se mai impută:

- Nerespectarea dispoziţiilor art. 828 C. proc. civ. întrucât acesta nu a întocmit procesul-verbal de situaţie al imobilului suspus executării;

- Pentru termenul de licitaţie din 08.10.2013, nu s-a întocmit procesul-verbal de licitaţie, contrar dispoziţiilor art. 846 C. proc. civ.

- Nerespectarea dispoziţiilor privind comunicarea publicaţiilor de vânzare şi creditorului, contrar prevederilor art. 839 alin. (1) C. proc. civ. şi neefectuarea publicităţii publicaţiei de vânzare 03.09.2013 şi printr-un ziar local, contrar art. 838 alin. (4) C. proc. civ., la dosar neexistând dovezi în acest sens. De precizat că instanţa de executarea s-a pronunţat doar pe legalitatea emiterii publicaţiilor de vânzare nu şi asupra unor obligaţii ulterioare ale executorului judecătoresc.

- Întocmirea procesului-verbal de licitaţie din 24.09.2013 prin consemnarea unui alt preţ de începere a licitaţiei decât cel din publicaţia de vânzare;

- Necomunicarea procesului-verbal de licitaţie din 07.11.2013 niciunei dintre părţi, contrar art. 678 alin. (1) lit. k) C. proc. civ.

- Întabularea definitivă a actului de adjudecare fără respectarea prevederilor art. 854 alin. (1) C. proc. civ., încălcându-se astfel prevederile art. 855 C. proc. civ.

- Neîntocmirea încheierii de încetare a executării silite contrar prevederilor art. 702 alin. (1) pct. 1 şi alin. (2) C. proc. civ., justificarea contestatorului conform căreia s-a aflat în imposibilitate de a o întocmi deoarece debitorul a refuzat să ridice suma care i se cuvenea, neputând fi reţinută, existând dispoziţii exprese în aceste situaţii (art. 879 şi 886 C. proc. civ.).

Cu referire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 47 lit. g) din Legea nr. 188/2000, constând în omisiunea de a efectua publicitatea vânzării prin Registrul electronic de publicitate a vânzării bunurilor supuse executării silite, conform prevederilor art. 35 alin. (2), recurentul arată că, la art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/2000 s-a prevăzut obligativitatea înfiinţării Registrului electronic de publicitate al vânzării bunurilor supuse executării silite, ce va funcţiona ca un sistem informatic prin intermediul căruia toţi executorii judecătoreşti vor efectua publicitatea la nivel naţional a vânzării bunurilor mobile cu valoare mai mare de 2000 RON şi a bunurilor imobile aflate în procedură de executare silită iar Consiliul U.N.EJ. era obligat să stabilească, prin hotărâre o procedura de implementare a sistemului şi de implementare a datelor, acesta nu a emis o astfel de hotărâre şi, în această situaţie, fiecare executor a procedat aşa cum a considerat, în vederea efectuării publicităţii. În opinia sa, deşi acesta funcţiona într-un mod provizoriu, experimental, a procedat, cu regularitate la afişarea publicaţiilor de vânzare în registrul electronic. Mai mult, doar prin modificarea art. 838 alin. (4) C. proc. civ. prin Legea nr. 138/2014, a fost prevăzută obligaţia publicării în Registrul electronic al publicaţiei de vânzare, sub sancţiunea nulităţii, deci, până la aceasta dată, păstrarea dovezii efectuării procedurii publicităţii în dosarul de executare nu avea nici o raţiune, deoarece atât U.N.E.J., administratorul site-ului, cât şi C.E.J. Timişoara, aveau posibilitatea verificării efectuării acestei operaţiuni.

În condiţiile în care încă din anul 2011 s-a prevăzut obligaţia tuturor executorilor judecătoreşti de a efectua publicitatea la nivel naţional a vânzării bunurilor mobile cu valoare mai mare de 2.000 de RON şi a bunurilor imobile aflate în procedura de executare silită prin Registrul electronic şi, mai mult, nerespectarea acestei obligaţii constituind abatere disciplinară, apărările recurentului nu pot fi reţinute.

A susţine la 2 ani după introducerea acestei reglementări, că Registrul funcţiona doar în regim provizoriu, experimental şi că în lipsa unei hotărâri a UNEJ, nu exista obligaţia de a fi depusă în dosarul de executare dovada că s-a efectuat publicitatea vânzării şi prin Registrul electronic, trimiţând pe toţi cei interesaţi la verificarea operaţiunii pe site-ul respectiv, nu denotă decât modul deficitar în care recurentul a înţeles să-şi exercite profesia de executor judecătoresc prin interpretarea eronată a dispoziţiilor legale în materie. Această manieră superficială de desfăşurare a activităţii sale rezidă inclusiv din susţinerile conform cărora, obligaţia s-ar fi impus doar după modificările C. proc. civ. în anul 2014, modificări prin care se sancţiona cu nulitatea nepublicarea în Registrul electronic a publicaţiei de vânzare, aceasta deşi obligaţia era impusă prin norme imperative în legea specială iar nerespectarea ei era sancţionată ca abatere disciplinară.

Nu pot fi reţinute nici apărările conform cărora au existat perioade în care site-ul nu funcţiona deoarece, chiar dacă aceste susţineri ar fi reale (la dosar neexistând o aşa zisă corespondenţă cu administratorul site-ului, contrar afirmaţiilor recurentului), executorul judecătoresc trebuia să ia act de lipsa de procedură şi să amâne licitaţia pentru un alt termen.

Cât priveşte apărările referitoare la modul în care a instrumentat dosarul de executare silită nr. x/2012, Înalta Curte le apreciază şi pe acestea nefondate.

În acest sens, este de remarcat, cu privire la verificarea legalităţii actelor de executare de către instanţa de executare în dosarul nr. x/2013, faptul că, prin sentinţa nr. 14268/18.11.2013, Judecătoria Timişoara, în contestaţia formulată de creditorul ipotecar H., s-a analizat doar legalitatea vânzării la licitaţie publică a imobilului din data de 28.06.2013, a actului de adjudecare din 15.07.2013 şi a procesului-verbal de distribuire din 23.07.2013. Instanţa de fond a reţinut că este în măsură sa facă propria analiza a legalităţii actelor de executare, deşi aceasta a fost verificată de instanţa de executare, întrucât instanţa de executare nu a analizat legalitatea întregii proceduri execuţionale. Recurentul consideră această apreciere ca fiind greşită, deoarece instanţa nu a avut la dispoziţie hotărârea prin care s-a respins contestaţia la executare, Înalta Curte remarcă faptul că, deşi recurentul contestator însăşi şi-a întemeiat apărarea pe această hotărâre judecătorească, instanţa de fond, pentru a răspunde acestei apărări în condiţiile în care hotărârea totuşi nu a fost depusă la dosar, putea studia conţinutul acesteia în sistemul Ecris.

Cu referire la actele de executare care nu au făcut obiectul controlului de legalitate prin sentinţa nr. 14268/18.11.2013 a Judecătoriei Timişoara, Înalta Curte constată că pentru recurent, nerespectarea unor dispoziţii legale este "lipsită de orice semnificaţie", în condiţiile în care "nu a produs consecinţe juridice", "nu a dus la nulitatea executării silite", nu a determinat vreun prejudiciu părţilor din dosare" sau "nu a dus la tergiversarea executării silite" .

De exemplu, cu referire la lipsa cererii creditorului de continuarea a executării silite începute înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2011, art. 5 alin. (1) şi (3) din acest act normativ prevede că, executările silite privind titluri executorii aparţinând instituţiilor de credit, altor entităţi care aparţin grupului acestora şi care desfăşoară activităţi financiare, instituţiilor financiare nebancare sau cooperativelor de credit, aflate în curs la data intrării în vigoare a dispoziţiilor prezentei legi, pot fi continuate de executorul care a început urmărirea silită. Cu toate acestea, creditorul, instituţie bancară sau instituţie financiară nebancară, poate solicita continuarea executării acestor titluri executorii de către executorul judecătoresc competent potrivit legii.

(3) În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), dosarele de executare aflate în curs de soluţionare se predau de către instituţiile de credit şi de instituţiile financiare nebancare executorilor judecătoreşti competenţi, potrivit legii, să continue executarea silită.

În opinia recurentului, "este lipsită total de orice semnificaţie" lipsa cererii creditorului de continuare a executării de către executorul judecătoresc competent, această lipsă fiind suplinită, în opinia sa, de procesul-verbal de predare primire a dosarului de executare început de executorul bancar, predare efectuată de un delegat al creditorului, susţinere nelegală şi contrară prevederilor legale de mai sus. De altfel, Înalta Curte observă modul tendenţios în care recurentul înţelege să justifice susţinerea de mai sus, afirmând în contestaţia sa din faţa instanţei că, "în caz contrar, nu se poate presupune decât că am procedat la sustragerea acestui dosar de la societatea creditoare sau pur şi simplu că l-am găsit întâmplător pe stradă, fapte puţin probabil să se întâmple".

Cu privire la măsurile pe care recurentul, în calitate de executor judecătoresc, le-a luat în vederea evaluării imobilului supus executării silite, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 500 alin. (2) vechiul C. proc. civ., executorul va stabili de îndată preţul imobilului, iar în cazul în care consideră necesar va cere părerea unui expert. Dispoziţiile art. 411 alin. (3) sunt aplicabile. Conform acestor ultime prevederi, executorul judecătoresc este obligat să identifice şi să evalueze cu acordul părţilor bunurile sechestrate, iar în caz contrar va solicita efectuarea unei expertize. Bunurile vor fi evaluate la valoarea lor de circulaţie. O copie de pe raportul de expertiză se comunică şi debitorului.

Recurentul susţine că, în raport de dispoziţiile legale de mai sus, nu avea obligaţia convocării părţilor în vederea stabilirii preţului şi că a întocmit în mod suplimentar un act procedural (înştiinţarea în vederea stabilirii preţului) în favoarea celor două părţi, numai în vederea asigurării unei cât mai corecte şi imparţiale desfăşurării a executării silite în cauză.

Ceea ce i se impută recurentului este faptul că în adresa de convocare a părţilor în vederea stabilirii preţului, acesta nu a indicat nici data şi nici ora convocării, la dosar nu există dovada când această adresă a fost comunicată debitorului şi nici nu s-a întocmit vreun proces-verbal din care să reiasă dacă părţile s-au prezentat sau nu la stabilirea preţului.

În raport de dispoziţiile legale redate mai sus, recurentul, prin apărarea pe care a înţeles să o adopte (în sensul că prin această convocare a făcut doar o favoare părţilor), face abstracţie de faptul că o expertiză pentru evaluarea imobilului se dispune de către executorul judecătoresc doar dacă nu s-a realizat un acord al părţilor în acest sens.

Aşadar, prevederile art. 500 alin. (2) raportat la art. 411 alin. (3) vechiul C. proc. civ. impun executorului judecătoresc stabilirea preţului de pornire pentru vânzarea la licitaţie a imobilului cu acordul părţilor şi doar în caz de neînţelegere (sau dacă părţile manifestă dezinteres), efectuarea unei expertize, ceea ce presupune o convocare legală a creditorului şi debitorului în acest scop şi întocmirea unui proces-verbal din care să reiasă, fie valoarea de circulaţie a imobilului la care părţile se înţeleg, fie să se consemneze neînţelegerea cu privire la acest aspect, fie faptul că părţile nu s-au prezentat.

Faţă de toate acestea, Înalta Curte apreciază că, într-adevăr, recurentul a tratat cu superficialitate şi neglijenţă obligaţiile care îi reveneau pentru evaluarea imobilului care făcea obiectul executării silite imobiliare.

În ceea ce priveşte neînregistrarea la biroul executorului a Raportului de evaluare, neputându-se astfel verifica dacă a respectat termenul de 5 zile prevăzut de art. 504 vechiul C. proc. civ. Conform căruia, în termen de 5 zile de la stabilirea preţului imobilului executorul va întocmi şi va afişa publicaţia de vânzare a acestuia, recurentul recunoaşte că acest raport a fost întocmit la data de 01.02.2013, iar după aceasta dată a fost înaintat biroului, iar în data de 20.02.2013 a întocmit publicaţia de vânzare imobiliară, astfel că, într-adevăr, nu se poate stabili cu certitudine dacă a respectat acest termen, dar acest fapt îl consideră a fi fără vreo relevanţă în cadrul procedurii de executare silită deoarece, pentru nerespectarea lui nu este prevăzută sancţiunea nulităţii vreunui act de executare, fiind un termen pur orientativ, cu caracter de recomandare în scopul evitării tergiversării în această fază, a executării silite, aşadar, fără niciun fel de consecinţe juridice.

Înalta Curte constată, şi de această dată, că pentru recurent, respectarea unor dispoziţii legale imperative în desfăşurarea activităţii sale profesionale ca şi executor judecătoresc, este facultativă. A susţine că pentru nerespectarea termenului nu este prevăzută sancţiunea nulităţii vreunui act de executare, în contra dispoziţiilor art. 399 alin. (2) vechiul C. proc. civ., care prevede că, nerespectarea dispoziţiilor privitoare la executarea silită însăşi sau la efectuarea oricărui act de executare atrage sancţiunea anulării actului nelegal, denotă încă odată, neglijenţa şi dezinteresul recurentului în prestarea unui serviciu de interes public.

O ultimă critică a recurentului se referă la reţinerea de către instanţa de fond a faptului că, neglijenţa sa în instrumentarea acestui dosar rezultă şi din modalitatea defectuoasă de întocmire a publicaţiilor de vânzare şi din modul de stabilire a onorariului, această observaţie având doar un caracter general fără a se face vreo referire concretă la anumite nereguli referitoare la actele respective care să dovedească eventuala sa neglijenţă. Recurentul susţine că a demonstrat, în mod clar, că atât întocmirea publicaţiilor de vânzare cât şi stabilirea onorariului au fost făcute cu respectarea strictă a prevederilor legale. Instanţa de fond, le-a analizat însă şi a constatat contrariul apărărilor recurentului, motiv pentru care critica recurentului este nefondată.

Înalta Curte constată, cu referire la procesul-verbal suplimentar de stabilire a cheltuielilor de executare din 20.02.2013 că, din conţinutul acestuia rezultă un cuantum al creanţei de recuperat, în raport de care se face şi aplicarea OMJ nr. 2550/2006 privind onorariile executorilor judecătoreşti, de 17.491,77 RON rate restante şi neachitate şi nu de 18.045,81 RON, cum susţine recurentul. Pentru a-şi stabili onorariul de 1800 RON în loc de 1749 RON, în mod nelegal la suma de 17.491,77 RON recurentul a adăugat alte cheltuieli de executare sau contravaloarea expertizei imobiliare (fără a exista la dosar dovada costului acesteia), contrar pct. 3 lit. a) din Anexa la OMJ nr. 2550/2006 care prevede că, pentru creanţele în valoare de până la 50.000 RON inclusiv, onorariul maxim este de 10% din suma reprezentând valoarea creanţei ce face obiectul executării silite, iar obiectul executării silite îl face, în speţă, recuperarea pe această cale a sumei de 17.491,77 RON rate restante şi neachitate.

De precizat că nu diferenţa de aproximativ 50 RON la onorariu constituie abatere ci modul în care recurentul a încălcat dispoziţiile legale de stabilire a onorariului său.

Şi întocmirea proceselor-verbale de afişare a publicaţiilor de vânzare reprezintă pentru recurent acte care, dacă conţin semnătura sa ca şi executor judecătoresc şi nu au fost contestate, sunt legale, deşi se încalcă prevederile art. 100 C. proc. civ. privind numele şi semnătura agentului procedural care procedat la afişarea acestora.

Apoi, neconformitatea referitoare la data afişării publicaţiei de vânzare faţă de data întocmirii acesteia (19.02.2013 faţă de 20.02.2012), chiar dacă este doar o "eroare materială", nu face decât să contureze în plus neglijenţa recurentului în întocmirea actelor de executare.

Nu pot fi reţinute în apărare nici susţinerile recurentului contestator cu privire la modul de întocmire a procesului-verbal de stabilire a cheltuielilor de executare suplimentare din 14.03.2013 prin menţionarea în acestea şi a altor cheltuieli stabilite anterior prin alte procese-verbale neanulate. Astfel, acesta susţine că procedând în modul acesta a venit în sprijinul debitorului, fiind clar că procesele-verbale devin titluri executorii doar pentru cheltuielile suplimentare.

Nu se ştie de unde se deduce "claritatea" şi "sprijinul" pentru debitor în condiţiile în care, fiind un proces-verbal de stabilire a cheltuielilor de executare suplimentare, aşa cum îi spune şi denumirea, trebuia să conţină doar cheltuielile stabilite în plus faţă de anteriorul proces-verbal din 20.02.2013. În condiţiile în care acest ultim proces-verbal nu a fost anulat dar toate sumele din cuprinsul lui au fost reluate şi în procesul-verbal de stabilire a cheltuielilor de executare suplimentare din 14.03.2013, fără a se putea distinge care cheltuieli au fost cele iniţiale şi care cele suplimentare, iar aceste acte constituie titluri executorii împotriva debitorului, este evident că există o confuzie legată de aceste sume, putându-se interpreta că sumele iniţiale se datorează de două ori.

Pe de altă parte, cu privire la suma de 5.503,18 RON adăugată în plus faţă de creanţa de executat şi care ar reprezenta contravaloare diferenţă rate de leasing restante şi neachitate şi penalităţi de întârziere calculate până la data de 13.03.2013, deşi recurentul susţine că această sumă a fost adăugată la cererea creditorului trimisă prin email iar penalităţile au fost calculate tot de creditoare, la dosarul de executare nu se regăseşte nici cererea creditorului şi niciun mod de calcul al penalităţilor. Faptul că aceste sume nu au fost contestate de debitor, nu acoperă modalitatea deficitară de întocmire a actului.

De asemenea, în opinia recurentului contestatar, nu există dispoziţii legale care să-l oblige la comunicarea publicaţiilor de vânzare către creditor, deşi acesta este direct interesat să cunoască data şi locul vânzării la licitaţie a bunului respectiv, putându-l adjudeca în contul creanţei sale.

De precizat că în motivarea Hotărârii nr. 4 a Consiliului de Disciplină al CEJ. Timişoara confirmată prin Hotărârea nr. 16/26.09.2014 pronunţată de Comisia Superioară de Disciplină de pe lângă Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti din România, recurentului contestator îi sunt imputate neglijenţe şi în întocmirea altor acte de executare în acest dosar (de exemplu, necomunicarea unor procese-verbale de licitaţie părţilor implicate) fapte care, nefiind contestate, au un caracter definitiv.

Faţă de toate acestea, Înalta Curte constată că faptele săvârşite de recurent constituie abaterile disciplinare prevăzute de art. 47 lit. e) şi g) din Legea nr. 188/2000 iar sancţiunea aplicată nu depăşeşte marja de apreciere a pârâtelor şi nu apare a fi disproporţionată în raport de gravitatea faptelor săvârşite.

Faţă de toate acestea, Înalta Curte consideră legală sentinţa atacată, recurentul făcându-se vinovat de abaterile disciplinare reţinute în sarcina sa, criticile aduse fiind nefondate.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Aşa fiind, Înalta Curte va respinge cererea de suspendare a judecării recursului, formulată de recurentul-reclamant A., ca neîntemeiată, va respinge cererea privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulată de recurentul-reclamant A., iar în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 2 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii de recuzare din 23 noiembrie 2017 şi a sentinţei civile nr. 56 din 2 martie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a judecării recursului, formulată de recurentul-reclamant A., ca neîntemeiată.

Respinge cererea privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulată de recurentul-reclamant A..

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii de recuzare din 23 noiembrie 2017 şi a sentinţei civile nr. 56 din 2 martie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 decembrie 2020.