Scope of professional disciplinary control over bailiff conduct versus exclusive judicial review of enforcement acts under Law No. 188/2000

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a formulat, în contradictoriu cu pârâţii Colegiul Director al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, Comisia Superioară de Disciplină din cadrul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti şi Consiliul de Disciplină din cadrul Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, contestaţie împotriva Hotărârii nr. 7 din 26.06.2015 pronunţată în Dosar nr. x/2015 de Consiliul de Disciplină din cadrul Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia şi a Hotărârii nr. 18/2015 pronunţată în Dosar nr. x/2015 de Comisia Superioară de Disciplină din cadrul U.N.E.J., solicitând desfiinţarea soluţiilor pronunţate şi a hotărârilor contestate şi închiderea dosarului disciplinar.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 33 din 18 februarie 2016, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului de Disciplină din cadrul Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Alba şi a Comisiei Superioară de Disciplină din cadrul U.N.E.J şi în consecinţă a respins contestaţia formulată de reclamanta Executor Judecătoresc A. în contradictoriu cu pârâţii Consiliului de Disciplină din cadrul Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Alba şi a Comisiei Superioară de Disciplină din cadrul U.N.E.J, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală.

A respins, ca nefondată, contestaţia formulată de reclamanta Executor Judecătoresc A., în contradictoriu cu Colegiul Director al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, împotriva Hotărârii nr. 7/5015 pronunţată în Dosar nr. x/2015 de Consiliului de Disciplină din cadrul Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Alba şi a Hotărârii nr. 18/2015 pronunţată în Dosar nr. x/2015 de Comisia Superioară de Disciplină din cadrul U.N.E.J.

1.3. Calea de atac exercitată

1.3.1. Împotriva Sentinţei nr. 33 din 18 februarie 2016 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A., solicitând casarea acesteia şi, în rejudecare, admiterea contestaţiei, astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului, s-a susţinut că instanţa de fond a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, implicit raportul dintre fapta disciplinară sesizată de partea nemulţumită de prestaţia executorului judecătoresc, acţiunea disciplinară exercitată de Colegiul Director al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia şi hotărârile disciplinare atacate, şi a aplicat greşit dispoziţiile legii.

Astfel, prin petiţie s-a sesizat faptul că executorul judecătoresc a refuzat comunicarea către partea debitoare a unor anumite acte de executare. Colegiul Director al C.E.J. Alba-Iulia formulează acţiune disciplinară sub aspectul sustragerii executorului judecătoresc de la obligaţiile ce-i incumbă prin refuzul comunicării către acelaşi Colegiul Director, a dosarelor execuţionale nr. x/2014 şi y/2014, aflate pe rolul B.E.J. A.. Instanţele disciplinare judecă şi sancţionează executorul judecătoresc, pentru refuzul executorului de a comunica către organismele disciplinare profesionale dosarele execuţionale nr. x/2014 şi y/2014 şi deasemeni constată încălcarea prevăzută de art. 47 lit. c) din Legea nr. 188/2000 şi art. 4 şi 25 din C. deontologic. În fine, Curtea de Apel Alba-Iulia prin considerentele hotărârii de fond, constată refuzul comunicării actelor solicitate către petentul debitor, constatând încălcarea dispoziţiilor art. 187 alin. (2) lit. g) din C. proc. civ.

Recurenta a mai susţinut că instanţa de fond, prin constatarea încălcării de către executorul judecătoresc a dispoziţiilor art. 187 alin. (2) lit. g) din C. proc. civ., a conferit instanţelor profesionale rol de instanţă judiciară şi şi-a contrazis propriile considerente, dându-i recurentei dreptate referitor la completarea Legii nr. 188/2000 cu dispoziţiile C. proc. civ.

A mai argumentat că nu era în competenţa organismelor disciplinare judecarea şi sancţionarea refuzului executorului judecătoresc, mai înainte ca instanţele judiciare, cu precădere instanţa de executare să constate refuzul executorului judecătoresc de a face actul de executare, fie în temeiul art. 56 alin. (2) din Legea nr. 188/2000, fie pe calea contestaţiei la executare, conform art. 720 alin. (7) C. proc. civ.

Pentru a exista şi pentru a proba refuzul executorului judecătoresc este necesar, în toate cazurile, o hotărâre judecătorească.

Recurenta a mai arătat că instanţa de fond nu s-a pronunţat şi a lăsat nejudecat capătul de cerere privind încălcarea în cadrul procesului disciplinar a dispoziţiilor art. 6 din C.E.D.O. şi art. 6 C. proc. civ. privitoare la dreptul la un proces (disciplinar) echitabil, cererea de conexare a cauzelor ce fac obiectul dosarelor nr. x/2015 şi y/2015, ambele aflate pe rolul Curţii de Apel Alba-Iulia, capătul de cerere privind anularea cererii de chemare în judecată pentru neîndeplinirea condiţiilor de forma prevăzute de art. 194 - 200 C. proc. civ.

Instanţa de fond a respins cererile şi apărările executorului judecătoresc, privitoare la încălcarea Constituţiei României de către instanţele disciplinare şi a judecat în mod necompetent o parte din cererile privitoare la încălcarea Constituţiei României, pronunţându-se cu privire la chestiuni de constituţionalitate deduse deja judecăţii Curţii Constituţionale, mai înainte ca instanţa Constituţională să se pronunţe.

A criticat recurenta şi respingerea argumentelor sale privind completarea Legii nr. 188/2000 cu dispoziţiile C. proc. civ., a incidenţei incompatibilităţii prevăzută de art. 41 şi urm C. proc. civ., încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 677/2001 şi dreptul recurentei la un proces disciplinar echitabil.

1.3.2. În data de 27 mai 2019, recurenta-reclamantă a depus cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu chestiunea referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 60 din Legea nr. 188/2000, în sensul, dacă articolul de lege dă în învestirea controlului profesional şi controlul actelor executorilor judecătoreşti şi al procedurilor execuţionale (în special sub aspectul legalităţii sau oportunităţii) sau limitează controlul profesional la activitatea generală a executorilor judecătoreşti.

Recurenta a argumentat că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 519 C. proc. civ.

Astfel, atât la fond cât şi în recursul aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a pus problema ilegalităţii controlului disciplinar, făcut cu încălcarea competenţei exclusive a instanţelor judiciare, în privinţa exercitării controlului actelor de executare şi al procedurilor execuţionale, deşi conform art. 60 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 " (1) Actele executorilor judecătoreşti sunt supuse, în condiţiile legii, controlului instanţelor judecătoreşti competente" şi, corelativ, a încălcării competenţei de control a organismelor profesionale, care au efectuat controlul actelor de executare şi al procedurilor execuţionale, şi au sancţionat, presupuse abstenţiuni ale procedurii de executare.

Chestiunea de drept prezintă caracter de noutate şi asupra acesteia Înalta Curte nu a mai statuat, existând şi situaţia premisă a iminenţei apariţiei unei practici judiciare neunitare.

1.4. Apărările intimaţilor

1.4.1. Legal citată, intimata Camera Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

A arătat că hotărârea atacată a fost motivată şi întemeiată, în sensul că executorul judecătoresc a refuzat atât comunicarea actelor de executare silită către petenta B.(debitoare în două dosare execuţionale), cât şi către Colegiul Director al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Alba-Iulia, atitudine neconformă cu prevederile art. 53 alin. (3) din Legea nr. 188/2000 şi art. 54 lit. i) din Statutul UNEJ.

Atât Consiliul de Disciplina din cadrul Camerei Executorilor Judecătoreşti, cât şi Comisia Superioară de Disciplină din cadrul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti au competenţa legală de judecare a acţiunilor disciplinare promovate de către Colegiul Director sau Ministrul Justiţiei, potrivit art. 61 alin. (1) coroborat cu art. 76 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti. În speţă, s-a constat săvârşirea unor fapte care aduc atingere onoarei, probităţii profesionale, ori bunelor moravuri, prevăzute de art. 47 lit. c) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, motiv pentru care a fost promovată acţiunea disciplinară.

Există două tipuri de control a activităţii executorilor judecătoreşti, care nu se exclud reciproc, unul exercitat de Ministerul Justiţiei şi organele profesiei, celălalt de către instanţele de judecată.

Prin Decizia nr. 810 din 27.09.2007 a Curţii Constituţionale s-a statuat clar că activitatea executorului judecătoresc, învestit să efectueze un serviciu de interes public, este firesc să fie supusă controlului profesional, care vizează aspectele mai sus menţionate, iar în cazul în care se constată abateri, aceştia să răspundă disciplinar pentru fapte expres şi limitativ prevăzute de lege.

Contrar celor susţinute de recurentă, din conţinutul hotărârii pronunţate reiese ca instanţa de fond s-a pronunţat asupra fiecărui capăt de cerere invocat în cuprinsul contestaţiei.

1.4.2. Intimaţii Comisia Superioară de Disciplină din cadrul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti şi Consiliul de Disciplină din cadrul Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, raportat la dispoziţiile art. 48 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 şi ale art. 67 alin. (1) din Regulamentul de punere în aplicare a acestei legi.

2. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi

2.1. Analizând, mai întâi, sub aspectul admisibilităţii cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, ţinând seama de punctele de vedere exprimate de părţi şi de jurisprudenţa relevantă a instanţei supreme, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 519 din C. proc. civ.:

"Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Astfel cum rezultă din conţinutul normei citate, legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, care se impun a fi întrunite în mod cumulativ.

Cu privire la prima cerinţă, se constată din actele dosarului că, în prezent, cauza se află în curs de judecată în faza procesuală a recursului, nefiind pronunţată până la acest moment o hotărâre definitivă.

Acţiunea introductivă este un litigiu având ca obiect anularea unui act administrativ, care se află în competenţa de primă instanţă a secţiei de contencios administrativ a curţii de apel şi se soluţionează prin hotărâre supusă numai recursului.

Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă pricina în ultimă instanţă, astfel că se constată îndeplinită şi cea de-a doua cerinţă de admisibilitate.

Şi cea de-a treia condiţie de admisibilitate a sesizării, respectiv cea referitoare la noutatea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării de pronunţare a unei hotărâri prealabile apare a fi îndeplinită, având în vedere că, din verificarea evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se constată că aceasta nu a statuat anterior asupra prezentei chestiuni de drept, nefiind pronunţată o decizie în interesul legii sau o altă hotărâre prealabilă având acest obiect.

Cât priveşte cerinţa ca de lămurirea chestiunii de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, se constată că, prin actele a căror anulare se dezbate în prezenta cauză, s-a reţinut, de către Colegiul Director al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, respectiv Comisia Superioara de Disciplina din cadrul U.N.E.J, săvârşirea, de către executorul judecătoresc A., a unor fapte care aduc atingere onoarei, probităţii profesionale ori bunelor moravuri, raportat la refuzul nejustificat al acesteia de a comunica unei părţi copii ale documentelor privind anumite dosare de executare.

Una dintre criticile recurentei, argumentate şi în faţa instanţei de fond, a fost aceea a ilegalităţii controlului disciplinar, în sensul că acesta ar fi fost efectuat cu încălcarea competenţei exclusive a instanţelor judiciare, în privinţa exercitării controlului actelor de executare şi al procedurilor execuţionale, deşi conform art. 60 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 " (1) Actele executorilor judecătoreşti sunt supuse, în condiţiile legii, controlului instanţelor judecătoreşti competente".

Prin urmare, de lămurirea chestiunii de drept reprezentate de interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 60 din Legea nr. 188/2000 depinde soluţionarea cauzei aflate în curs de judecată.

Pe de altă parte, însă, pentru ca mecanismul procedural reglementat prin art. 519 din C. proc. civ. să nu fie deturnat de la scopul firesc al unificării practicii judiciare şi utilizat pentru tranşarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanţei de trimitere, Înalta Curte a arătat constant că în sesizare trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul soluţionării în principiu a chestiunii de drept.

În speţă, recurenta solicită lămuriri privind interpretarea şi aplicarea unor dispoziţii legale, care nu comportă o reală dificultate şi nu constituie o veritabilă problemă de drept, în sensul avut în vedere de dispoziţiile art. 519 C. proc. civ., o aplicare corectă a prevederilor incidente în vederea soluţionării cauzei presupunând doar realizarea de către instanţa de judecată a unei analize a prevederilor invocate, în litera şi spiritul actului normativ din care fac parte.

Faţă de aceste împrejurări, cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept formulată de recurenta-reclamantă A. urmează a fi respinsă.

2.2. Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de prevederile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

În opinia instanţei de control judiciar, judecătorul fondului a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, în consonanţă cu prevederile art. 20 şi 22 din C. proc. civ.

(i) Un prim motiv de nelegalitate invocat de recurentă se referă la faptul că instanţa de fond a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, implicit raportul dintre fapta disciplinară sesizată de partea nemulţumită de prestaţia executorului judecătoresc, acţiunea disciplinară exercitată de Colegiul Director al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia şi hotărârile disciplinare atacate.

A susţinut recurenta că, prin petiţia ce a stat la baza declanşării procedurii disciplinare, s-a sesizat faptul că executorul judecătoresc a refuzat comunicarea către partea debitoare a unor anumite acte de executare; Colegiul Director al C.E.J. Alba-Iulia a formulat acţiune disciplinară sub aspectul sustragerii executorului judecătoresc de la obligaţiile ce-i incumbă prin refuzul comunicării către acelaşi Colegiul Director, a dosarelor execuţionale nr. x/2014 şi y/2014; instanţele disciplinare au judecat şi sancţionat executorul judecătoresc, pentru refuzul executorului de a comunica către organismele disciplinare profesionale dosarele execuţionale nr. x/2014 şi y/2014 şi pentru încălcarea prevăzută de art. 47 lit. c) din Legea nr. 188/2000 şi art. 4 şi 25 din Codul deontologic; Curtea de Apel Alba-Iulia prin considerentele hotărârii de fond, constată refuzul comunicării actelor solicitate către petentul debitor, constatând încălcarea dispoziţiilor art. 187 alin. (2) lit. g) din C. proc. civ.

Înalta Curte constată, însă, că instanţa de fond a reţinut corect situaţia de fapt, anume aspectele pentru care a fost sancţionată disciplinar recurenta şi încadrarea juridică a acestora.

Fără a mai relua circumstanţele de fapt ale cauzei, Înalta Curte constată că recurenta a fost sancţionată prin Hotărârea nr. 7 din 26.06.2015 pronunţată de către Consiliul de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 47 lit. c) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, constând în "săvârşirea unor fapte care aduc atingere onoarei, probităţii profesionale ori bunelor moravuri", raportat la refuzul nejustificat al acesteia de a comunica unei părţi copii ale documentelor privind anumite dosare de executare.

Contestaţia formulată de recurentă a fost respinsă prin Hotărârea nr. 18 din 25.09.2015 pronunţata de către Comisia Superioara de Disciplina din cadrul U.N.E.J., care a apreciat că atitudinea recurentei, manifestată prin refuzul de a elibera unei părţi copii ale documentelor ce compun dosarul execuţional, precum şi de a depune copia dosarului la Colegiul Director, respectiv Consiliul de Disciplină al Camerei, este neconformă cu prevederile art. 53 alin. (3) din Legea nr. 188/2000, executorului judecătoresc revenindu-i obligaţia de a elibera copii ale înscrisurilor oricărei persoane care justifică un interes legitim.

Instanţa de fond a analizat actele contestate din perspectiva criticilor formulate prin cererea de chemare în judecată, apreciind că acestea sunt legale şi temeinice, din perspectiva temeiurilor de drept invocate şi a încadrării faptelor şi neregulilor reţinute în sarcina recurentei, precum şi a procedurii de adoptare.

(ii) O altă critică a recurentei priveşte modalitate în care instanţa de fond a făcut distincţia între procedura aplicabilă abaterilor disciplinare şi cea desfăşurată în faţa instanţelor judecătoreşti, apreciind că întregul proces disciplinar, trebuia desfăşurat după regulile noi de procedură civilă.

În legătură cu această critică, Înalta Curte observă că acţiunea disciplinară împotriva executorilor judecătoreşti este reglementată de prevederile art. 48 din Legea nr. 188/2000, iar în conformitate cu dispoziţiile alin. (6) al acestui text de lege: "Procedura judecării abaterilor disciplinare se stabileşte prin regulamentul de aplicare a prezentei legi."

Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000 era cuprins în OMJ nr. 210/2001, la data efectuării cercetării disciplinare în prezenta cauză, şi reglementa în amănunt procedura de desfăşurare, aşa cum rezultă din disp. art. 69 şi urm. din acest act normativ.

Aşadar, susţinerile recurentei, referitoare la incidenţa C. proc. civ., raportat la prevederile art. 72 din Legea nr. 188/2000, ce statuează că:

"prezenta lege se completează cu dispoziţiile C. proc. civ.", nu pot fi reţinute.

Textul de lege la care face referire recurenta se aplică doar în măsura în care legea specială nu distinge, însă, în privinţa procedurii disciplinare a executorilor judecătoreşti, legiuitorul a stabilit reguli procedurale distincte şi precise, statuând atât asupra modalităţii de fixare a termenului, a citării, prezenţei şi ascultării părţilor şi a garantării dreptului la apărare, a administrării probelor şi a modalităţii de pronunţare a soluţiei, cât şi a căilor de atac.

În aceste condiţii, nu pot fi aplicate prevederile C. proc. civ., aşa cum a susţinut recurenta, deoarece reglementările cu caracter special, cum este în speţă OMJ nr. 210/2001, derogă de la orice dispoziţii cu caracter general şi se aplică cu prioritate în materia pentru care au fost edictate.

Ca atare, în mod legal prima instanţă a înlăturat susţinerile părţii, în sensul aplicabilităţii dispoziţiilor C. proc. civ. în faza administrativă a cercetării disciplinare. Este evident că procedura derulată în faţa Consiliului, respectiv, Comisiei Superioare de disciplină, nu a încălcat principiul legalităţii, prevederile invocate de recurentă, referitoare la stabilirea primului termen de judecată sau preschimbarea termenului acordat, amânarea etc., reglementate de noul C. proc. civ., nu sunt incidente în procedura soluţionării acţiunii disciplinare, care dispune de normele speciale redate mai sus.

(iii) Recurenta a mai susţinut că nu era în competenţa organismelor disciplinare judecarea şi sancţionarea refuzului executorului judecătoresc, mai înainte ca instanţele judiciare, cu precădere instanţa de executare să constate refuzul executorului judecătoresc de a face actul de executare, fie în temeiul art. 56 alin. (2) din Legea nr. 188/2000, fie pe calea contestaţiei la executare, conform art. 720 alin. (7) C. proc. civ.

Aceste argumente sunt lipsite de fundament legal.

Astfel, prevederile art. 60 Legea nr. 188/2000 şi art. 100 alin. (1) OMJ nr. 210/2001, citate de instanţa de fond, sunt relevante din perspectiva distincţiei pe care legiuitorul a făcut-o între actele executorilor judecătoreşti care sunt supuse, în condiţiile legii, controlului instanţelor judecătoreşti competente şi activitatea executorilor judecătoreşti, care este supusă controlului profesional, în condiţiile Legii 188/2000.

Din acest motiv, în mod legal, a reţinut prima instanţă că şi în condiţiile în care abaterile disciplinare verificate s-ar circumscrie motivelor de a promova contestaţie la executare, acestea constituie totodată baza aprecierii calităţii activităţii profesionale a executorului, fiind emise în cadrul activităţii profesionale a acestuia.

Pe cale de consecinţă, nu poate constitui un motiv de nelegalitate a procedurii de cercetare disciplinară, împrejurarea că partea nu a sesizat anterior instanţa de judecată şi că aspectele cercetate nu pot face decât obiectul unei atari proceduri, atâta vreme cât, potrivit art. 62 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 188/2000, controlul profesional poate avea ca obiect atât calitatea actelor şi lucrărilor efectuate de executorii judecătoreşti cât şi comportarea acestora în raporturile de serviciu, cu autorităţile publice şi cu persoanele fizice şi juridice."

Numai în urma consideraţiilor instanţei asupra actelor de executare se pot face cercetări, chiar din oficiu sau la sesizarea părţii interesate pentru a se aprecia asupra oportunităţii promovării acţiunii disciplinare împotriva executorului judecătoresc.

O atare apreciere nu se regăseşte însă în nicio dispoziţie normativă. Dispoziţiile art. 60 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 nu au nicio aplicabilitate în speţă, referindu-se la verificarea în cadrul procedurii judiciare a executării/contestării executării silite a actelor de executare silită efectuate.

Această procedură jurisdicţională nu are însă vreo tangenţă cu cea disciplinară prevăzută de art. 62 din Legea nr. 188/2000.

(iv) Un ultim motiv de recurs se referă la incompatibilitatea membrului completului disciplinar, executor judecătoresc C. şi la modalitatea de soluţionare a cererii de recuzare formulată, în acest sens, de recurent.

În consens cu cele reţinute de instanţa de fond, Înalta Curte observă că prin Hotărârea nr. 7/2015 Consiliul de disciplină s-a pronunţat asupra cererii de recuzare respingând-o motivat. Totodată, considerentele hotărârii Consiliului de disciplină au fost analizate de Comisia Superioară de disciplină şi s-a concluzionat în acelaşi sens.

Susţinerile recurentei ce fac referire la prevederile art. 41 şi urm C. proc. civ., nu pot fi primite, în condiţiile în care aplicabilitatea textelor de lege indicate nu poate fi extinsă la procedura disciplinară.

În final recurentul arată că, deşi nu contestă situaţia de fapt rezultată din cercetarea disciplinară, totuşi faptele nu constituie abaterile reţinute în sarcina sa.

(v) Nu sunt întemeiate nici criticile privitoare la faptul că instanţa de fond nu s-ar fi pronunţat asupra unor motive de netemeinicie şi nelegalitate ale actelor contestate, precum şi asupra unor aspecte invocate de recurentă.

Astfel, în ceea ce priveşte cererea de conexare a cauzelor ce fac obiectul dosarelor nr. x/2015 şi y/2015, ambele aflate pe rolul Curţii de Apel Alba-Iulia, instanţa s-a pronunţat prin încheierea din data de 3 februarie 2016, constatând că recurenta trebuia să se adreseze ultimei instanţe sesizate, iar o asemenea cerere, adresată instanţei învestite cu soluţionarea dosarului nr. x/2015, a fost formulată, fiind depusă la dosar şi urmând a fi soluţionată de către completul competent, astfel învestit.

În ceea ce priveşte celelalte apărări invocate de recurentă, Înalta Curte constată că instanţa de fond a făcut o amplă analiză a chestiunilor de fapt şi de drept deduse judecăţii în prezenta cauză, ajungând la convingerea că reclamanta, în calitate de executor judecătoresc, a încălcat dispoziţiile privind obligaţiile profesionale ce revin executorului judecătoresc, iar procedura de judecare a abaterilor disciplinare a respectat garanţiile privind dreptul al apărare şi dreptul la un proces echitabil. Instanţa nu răspunde tuturor argumentelor reclamantei, însă examinează în mod efectiv problemele esenţiale ale cauzei, inclusiv susţinerile recurentei privind încălcarea Constituţiei României de către instanţele disciplinare,şi explică în mod clar raţionamentul pe care se bazează atunci când trage anumite concluzii.

Or, aşa cum s-a arătat în mod constant în doctrină şi în jurisprudenţă, instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor părţilor, ci să examineze problemele deduse judecăţii în mod real, să se pronunţe asupra chestiunilor decisive ale cauzei şi să expună în mod clar raţionamentul pe care şi-a fundamentat soluţia. În speţă, prima instanţă a procedat în această manieră.

Pentru toate aceste considerente, constatând că nu subzistă motive de casare a hotărârii recurate, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursului declarat de reclamantă ca nefondat, cu consecinţa menţinerii, ca legală, a hotărârii instanţei de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea formulată de recurenta-reclamantă A. privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva Sentinţei nr. 33 din 18 februarie 2016 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 mai 2019.

GGC - ED