Enforceability of fiscal invoices as debt proof and scope of cassation review of factual findings in contractual payment disputes

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secţia Civilă, la 5 decembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 843.229,53 RON, reprezentând contravaloare lucrări, şi a sumei de 348.577 RON, reprezentând penalităţi contractuale de întârziere, calculate la debitul principal, de la data împlinirii termenului de plată până la data formulării cererii de chemare în judecată.

De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere aferente debitului principal, conform ratei dobânzii penalizatoare aplicabile între profesionişti, plus trei puncte procentuale, începând cu data introducerii acţiunii şi până la plata efectivă a debitului, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1.170, art. 1.270, art. 1.272, art. 1.350 şi ale art. 1.548 C. civ.

Prin încheierea din 26 iunie 2017, Tribunalul Ilfov, secţia Civilă a calificat cererea de intervenţie formulată de pârâtă ca fiind o cerere de chemare în judecată a altei persoane, în temeiul dispoziţiilor art. 68 C. proc. civ., după ce a ridicat, din oficiu, excepţia tardivităţii cererii incidentale, a admis această excepţie şi a respins cererea ca atare.

Prin sentinţa civilă nr. 2097/2017 din 27 iulie 2017, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, a fost admisă cererea de chemare în judecată, pârâta fiind obligată să plătească reclamantei suma de 843.229,53 RON, reprezentând despăgubiri contractuale, precum şi suma de 348.577 RON, reprezentând penalităţi contractuale aferente debitului principal, calculate de la 1 octombrie 2013 până la 25 noiembrie 2016, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare, în continuare, calculată la debitul principal, conform art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2001, plus trei puncte procentuale, până la achitarea efectivă a debitului.

2. Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii din 26 iunie 2017 B. S.R.L., în calitate de societatea care a absorbit pârâta B. S.R.L. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 2097/A/2018 din 24 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat împotriva încheierii din 26 iunie 2017 şi s-a admis apelul formulat împotriva sentinţei primei instanţe, care a fost anulată, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

3. Împotriva acestei decizii şi a încheierii de şedinţă din 26 iunie 2017 a formulat recurs pârâta B. S.R.L.

Prin decizia nr. 551 din 5 martie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a fost respins recursul, ca nefondat.

4. În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secţia Civilă, sub nr. x/2020.

Prin sentinţa civilă nr. 607 din 22 februarie 2021, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, a fost admisă în parte acţiunea introductivă, pârâta fiind obligată la plata către reclamantă a sumei de 322.605 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate.

A fost respinsă cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata diferenţei în cuantum de 520.624,53 RON, ca neîntemeiată.

De asemenea, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei penalităţi contractuale, reprezentând dobânda legală penalizatoare, calculată conform art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2001, plus trei puncte procentuale, aferente debitului principal în cuantum de 322.605 RON, calculate de la 1 octombrie 2013 până la data achitării efective a debitului.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.924 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată proporţionale pretenţiilor admise.

Prin încheierea din 21 februarie 2022 a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de lămurire a hotărârii formulată de pârâtă, care a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

5. Împotriva sentinţei civile nr. 607 din 22 februarie 2021 au declarat apel reclamanta A. S.R.L., prin administrator special C. şi prin administrator judiciar consorţiul format din D.. şi E., precum şi pârâta B. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 1784 din 22 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă au fost respinse apelurile declarate în cauză, ca nefondate.

6. Împotriva acestei decizii reclamanta A. S.R.L., prin administrator special C. şi prin administrator judiciar C.I.I. F.., şi pârâta pârâta G.(fostă B. S.R.L.) au declarat recurs.

Prin decizia nr. 1855 din 4 octombrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, au fost admise recursurile în sensul casării deciziei atacate, cauza fiind trimisă spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

7. În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2020*.

Prin decizia nr. 1031/2023 din 26 iunie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-au respins apelurile reclamantei şi pârâtei, ca nefondate.

8. Împotriva acestei decizii pârâta G. (fostă B. S.R.L.), în calitate de societate care a absorbit B. S.R.L., a declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a deciziei recurate în ceea ce priveşte apelul pârâtei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, precum şi acordarea cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. s-a susţinut nesocotirea dispoziţiilor art. 501 alin. (1) din acelaşi cod.

A arătat recurenta că, potrivit deciziei din recurs pronunţate în ciclul procesual anterior, în rejudecare, instanţa de apel ar fi trebuit să ţină cont de faptul că simpla existenţă a unor facturi nu reprezintă o probă a debitului, urmând să aprecieze probele în ansamblu, mai ales probele depuse de către pârâtă, din care rezulta faptul că pretinsul creditor nu şi-a îndeplinit obligaţia, cu consecinţa că factura nu reprezintă o dovadă a unui debit corect revendicat.

Potrivit recurentei, instanţa de apel a ignorat efectele pe care le produc dezlegările jurisdicţionale în interiorul aceluiaşi proces, statuările definitive impunându-se, deopotrivă, părţilor şi instanţelor ulterioare, ce nu pot trece peste efectele judecăţii anterioare, în cadrul căreia s-a tranşat un aspect al litigiului.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. s-a invocat nemotivarea hotărârii sub aspectul susţinerilor pârâtei cu privire la caracterul nedatorat al sumei pretinse, aceasta fiind contestată imediat ce reclamanta a emis facturile şi le-a transmis împreună cu instrucţiunile de plată, sens în care a făcut referire la probele administrate.

Potrivit recurentei, instanţa de apel nu a înlăturat argumentat apărările pârâtei referitor la nerecunoaşterea în totalitate a facturilor reclamantei, limitându-se la menţiunea că "nemulţumirea cu privire la soluţie nu echivalează cu o motivare superficială".

A evocat recurenta dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. şi ale art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. s-a susţinut că, în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul formulat de pârâtă, dosarul fiind trimis spre rejudecare primei instanţe, având în vedere că prima instanţă şi-a motivat soluţia pe o pretinsă recunoaştere a debitului, deşi susţinerea pârâtei a fost constantă în sensul că "nu datorează şi nu va datora în viitor nicio sumă de bani debitorului A.". Totodată, în acest dosar, instanţa de apel a reţinut că reclamanta este obligată să îşi dovedească pretenţiile.

Or, în cauză, instanţa de rejudecare, ignorând chestiunile deja tranşate, s-a pronunţat în sensul că facturile fiscale probează creanţa reclamantei.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2.538 C. civ. potrivit cărora recunoaşterea pretenţiilor părţii adverse trebuie să fie efectivă.

Astfel, în mod greşit instanţa de apel a apreciat că pârâta, invocând compensarea, a recunoscut implicit caracterul cert al creanţei, cu toate că aceasta a recunoscut doar în parte facturile, numai în ceea ce priveşte creanţele cuvenite subcontractorilor, care au fost achitate.

Dimpotrivă, în ceea ce priveşte cheltuielile de management pentru execuţia domeniului său de lucrare, pretinse de reclamantă în mod direct, acestea nu au fost recunoscute.

Înainte de a se analiza compensaţia, instanţa trebuia să verifice dacă ambele creanţe sunt certe. În ceea ce priveşte creanţa pârâtei, instanţa de apel a reţinut că nu poate constata certitudinea acesteia, dat fiind că pârâta nu a formulat cerere reconvenţională. Cu privire la creanţa reclamantei, instanţa de apel, aplicând greşit art. 2.538 C. civ., a constatat că aceasta este certă, ca urmare a emiterii facturii.

A mai susţinut pârâta şi aplicarea greşită a prevederilor art. 277 alin. (2) C. proc. civ. cu privire la înscrisurile întocmite de profesionişti, facturile fiscale emise de reclamantă neputând face dovadă împotriva pârâtei, cu atât mai mult cu cât acestor facturi nu le-au fost anexate situaţii de lucrări.

Sub un alt aspect, s-a invocat încălcarea prevederilor art. 1.953 C. civ. privitoare la asociere, arătându-se că, urmare a retragerii reclamantei din contract, cheltuielile asocierii constând în costurile cu managementul lucrărilor au fost înregistrate doar de pârâtă, care, în temeiul art. 34 Codul fiscal, le-a transmis reclamantei şi a împărţit aceste cheltuieli potrivit cotelor stabilite de părţi în acordul de asociere.

Deşi, potrivit art. 34 din Codul fiscal, cheltuielile se transmit sub formă de decont, părţile au stabilit prin acordul de asociere să factureze, factura emisă de pârâtă având caracter de decont.

S-a concluzionat că nu se poate considera că facturile emise de reclamantă constituie titluri executorii, aşa cum a apreciat instanţa de apel, fiind aplicate greşit dispoziţiile art. 1.617 C. civ. şi art. 277 alin. (2) C. proc. civ.

La 29 februarie 2024, recurenta a formulat precizări cu privire la obiectul material al recursului, solicitând admiterea recursului şi reţinerea cauzei spre rejudecare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. De asemenea, s-a arătat că suma pe care reclamanta ar trebui să o restituie, în cazul întoarcerii executării, este de 744.528,89 RON, aceasta fiind valoarea pretenţiilor contestate.

Intimata-reclamantă A. S.R.L., societate aflată în reorganizare judiciară, reprezentată de administrator special C. şi administrator judiciar C.I.I. F., a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând, totodată, că unele dintre criticile formulate de recurentă sunt invocate omisso medio, sens în care au fost evocate dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.. De asemenea, a solicitat cheltuieli de judecată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la 1 februarie 2024.

La 13 mai 2024 s-a întocmit raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, care a fost comunicat părţilor la 21 mai 2024, fără ca acestea să formuleze puncte de vedere.

Prin încheierea din 17 septembrie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat în cauză, stabilind termen de judecată la 19 noiembrie 2024, cu citarea părţilor.

9. Examinând decizia recurată în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză, pentru considerentele următoare:

Prin decizia atacată au fost respinse apelurile formulate de ambele părţi, fiind menţinută soluţia dispusă de prima instanţă, Tribunalul Ilfov, secţia civilă, în rejudecare, în sensul admiterii în parte a acţiunii reclamantei şi obligării pârâtei la plata sumei în cuantum de 322.605 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate, aceasta din urmă fiind obligată la plata penalităţilor contractuale aferente debitului principal, calculate de la data de 1 octombrie 2013, până la data achitării efective a debitului, precum şi a cheltuielilor de judecată.

Instanţa de apel a analizat cu prioritate apelul declarat de pârâtă, având în vedere faptul că recursul reclamantei a fost admis doar ca urmare a admiterii recursului pârâtei, reţinând, în esenţă, ca fiind corectă soluţia primei instanţe privind dovedirea pretenţiilor reclamantei cu privire la suma de 322.605 RON.

În ceea ce priveşte apelul declarat de reclamanta A. S.R.L., instanţa de apel, având în vedere soluţia dată apelului pârâtei, a apreciat ca nu mai este necesară analizarea acestuia.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta G. (fostă B. S.R.L.), invocând încălcarea unor dispoziţii de drept procesual şi a unor dispoziţii de drept material, urmărind să obţină casarea în parte a deciziei recurate în ceea ce priveşte apelul pârâtei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Cu titlu prealabil, trebuie subliniat că decizia instanţei de apel poate fi atacată cu recurs numai pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nefiind posibilă reaprecierea probatoriului sau reformarea hotărârii pentru alte argumente decât cele care privesc legalitatea deciziei recurate.

Motivele de recurs invocate de recurenta pârâtă, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., sunt nefondate şi nu pot conduce la admiterea prezentei căi de atac, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Având în vedere susţinerile similare, circumscrise motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 7 C. proc. civ., instanţa urmează a le analiza împreună.

Astfel, circumscris art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat nesocotirea dispoziţiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., susţinând că în rejudecare, instanţa de apel ar fi trebuit să ţină cont de faptul că simpla existenţă a unor facturi nu reprezintă o probă a debitului, urmând să aprecieze probele în ansamblu, instanţa de apel ignorând efectele pe care le produc dezlegările jurisdicţionale în interiorul aceluiaşi proces.

Prin motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., s-a susţinut că, în dosarul nr. x/2016 al Curţii de Apel Bucureşti, instanţa de apel a reţinut că reclamanta este obligată să îşi dovedească pretenţiile, or, instanţa de rejudecare, ignorând chestiunile deja tranşate, s-a pronunţat în sensul că facturile fiscale probează existenţa creanţei reclamantei.

Art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. reglementează situaţia în care, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, iar pct. 7 al aceluiaşi articol prevede situaţia în care a fost încălcată autoritatea de lucru judecat.

Noţiunea de proces echitabil presupune şi faptul că dezlegările definitive date problemelor de drept în litigii anterioare, dar identice sub aspectul chestiunilor soluţionate, au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare, deoarece s-ar încălca principiul securităţii raporturilor juridice, cu consecinţa generării incertitudinii jurisprudenţei şi a reducerii încrederii justiţiabililor în sistemul judiciar.

Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.

Potrivit art. 501 C. proc. civ., judecata în fond după casare se face în limitele casării, după cum aceasta a fost totală sau parţială. Astfel, procesul se rejudecă, din nou, în întregime, dacă este vorba de o casare totală, şi doar în limitele casării, în cazul în care este parţială, restul hotărârii dobândind autoritate de lucru judecat.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel a stabilit în mod corect limitele casării, prin examinarea motivelor invocate.

În acest sens, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut ca fiind întemeiată critica referitoare la faptul că instanţa de fond a ignorat chestiunea tranşată prin decizia civilă nr. 2097/A din 24 octombrie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2016, privind pretinsa recunoaştere de către pârâta G. (fostă B.) a debitului solicitat de reclamantă ca urmare a invocării compensării, curtea având în vedere cele stabilite prin decizia civilă menţionată anterior şi prin decizia de casare nr. 1855 din 4 octombrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Examinând critica de nelegalitate privind încălcarea art. 501 alin. (1) C. proc. civ., se reţine, pe de o parte, că instanţa de apel, în rejudecarea cauzei, a identificat corect chestiunile litigioase, dezlegate cu autoritate de lucru judecat prin decizia de casare, iar pe de altă parte, că instanţa de apel a statuat corect, cu privire la limitele învestirii sale, rezultând, astfel, că susţinerile recurentei, potrivit cărora instanţa de apel a omis să cerceteze probele în ansamblu şi nu a ţinut cont de dezlegările pronunţate sunt nefondate.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că dispoziţiile de drept procesual indicate de recurenta-reclamantă nu au fost nesocotite de către instanţa de apel, astfel încât, nefiind încălcate reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motivul de casare invocat nu este fondat.

De asemenea, instanţa supremă constată că nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., în speţă nefiind cazul încălcării autorităţii de lucru judecat.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unor hotărâri se poate cere, printre altele, atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei este, de asemenea, nefondat.

Acest motiv de nelegalitate vizează nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora, în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Contrar susţinerilor recurentei, hotărârea atacată este pronunţată cu respectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. întrucât, în mod argumentat şi legal motivat, instanţa a dat o soluţie corectă litigiului dedus judecăţii pe baza probelor administrate, în raport cu situaţia de fapt stabilită.

Recurenta consideră că instanţa de apel nu a înlăturat argumentat apărările pârâtei referitoare la nerecunoaşterea în totalitate a facturilor reclamantei, evocând dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce priveşte susţinerea unei motivări necorespunzătoare, Înalta Curte reţine că acestea nu pot fi susţinute cu temei, în condiţiile în care, pe de o parte, instanţa de apel a procedat la o analiză implicită a argumentelor invocate de titulara căii de atac în susţinerea motivelor de apel, iar pe de altă parte, în realitate, se aduc în discuţie chestiuni vizând situaţia de fapt, conduita părţilor, evaluarea comportamentului acestora, adică aspecte de netemeinicie ce nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Este de reţinut că simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, neînsuşirea de către instanţă a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat, instanţa nefiind ţinută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate criticile invocate.

Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a C.E.D.O. s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecăţii a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc toate susţinerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Ultimul motiv de recurs vizează pronunţarea hotărârii cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. În esenţă, recurenta-reclamantă a invocat pretinsa încălcare de către instanţa de apel a prevederilor art. 2.538 C. civ., susţinând că recunoaşterea pretenţiilor părţii adverse trebuie să fie efectivă, art. 277 alin. (2) C. proc. civ. cu privire la înscrisurile întocmite de profesionişti şi ale art. 1.953 C. civ. privitoare la raporturile dintre asociaţi.

În dezvoltarea acestei critici, s-a arătat că instanţa de apel a considerat în mod greşit că pârâta, invocând compensarea, a recunoscut implicit caracterul cert al creanţei, cu toate că pârâta a recunoscut doar în parte facturile, respectiv numai în ceea ce priveşte creanţele cuvenite subcontractorilor, care au fost achitate.

Dispoziţiile art. 2.538 alin. (2) teza a II-a C. civ. statuează că reprezintă acte de recunoaşte tacită plata parţială a datoriei achitarea, în tot sau în parte a dobânzilor sau penalităţilor, solicitarea unui termen de plată şi altele asemenea.

Nemulţumirea recurentei cu privire la soluţia pronunţată nu justifică alegaţia aplicării greşite a acestei norme, atâta vreme cât instanţa de apel, în mod legal şi corect argumentat, a analizat şi reţinut situaţia pretenţiilor reclamantei, recurenta tinzând prin aceste susţineri la o apreciere diferită a probelor decât cea conferită de instanţa de apel, susţineri ce nu se circumscriu motivului de nelegalitate invocat, deoarece stabilirea situaţiei de fapt este atributul suveran al instanţelor devolutive.

De asemenea, se susţine aplicarea greşită a prevederilor art. 277 alin. (2) C. proc. civ. cu privire la înscrisurile întocmite de profesionişti şi a dispoziţiilor art. 1.617 C. civ., susţineri care nu sunt întemeiate, atât timp cât recurenta nu a detaliat şi explicat în ce sens au fost aplicate greşit aceste prevederi procedurale, iterând doar faptul că facturile nu pot fi considerate titluri executorii.

Criticile privitoare la art. 1.953 C. civ. nu învestesc legal prezenta instanţă de recurs, din moment ce acestea au fost formulate omisso medio, contrar dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora motivele prevăzute la alin. (1) al aceluiaşi articol nu pot fi primite decât dacă nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului.

Drept urmare, omisiunea recurentei de a deduce spre examinare criticile în discuţie în faţa instanţelor devolutive, deşi avea deschisă această posibilitate, nu o îndreptăţeşte să le valorifice în prezenta etapă procesuală, cu nerespectarea principiului non omisso medio menţionat anterior.

Concluzionând, toate criticile formulate sunt insuficiente pentru a reţine caracterul fondat al motivului de casare invocat de către recurentă, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., neputându-se reţine vreo încălcare sau greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor de drept material indicate prin cererea de recurs.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de declarat de pârâta G. (fostă B. S.R.L.) împotriva deciziei nr. 1031/2023 din 26 iunie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Referitor la cererea intimatei-reclamante privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că, în conformitate cu art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei."

Prin raportare la această dispoziţie legală, aplicabilă şi în recurs potrivit art. 494 C. proc. civ., se constată că intimata-reclamantă nu a depus la dosarul cauzei dovezi privind efectuarea cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea intimatei-reclamante A. S.R.L., în reorganizare, prin administrator special C. şi administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă F. privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta G. (fostă B. S.R.L.) împotriva deciziei nr. 1031/2023 din 26 iunie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Respinge cererea intimatei-reclamante A. S.R.L., în reorganizare, prin administrator special C. şi administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă F., privind cheltuielile de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 noiembrie 2024.