State liability for failure to enforce final judgment against state-owned debtor; erroneous application of equitable discretion over statutory civil delictual liability rules

Asupra recursurilor, din actele dosarului, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 11 martie 2022 pe rolul Tribunalului Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2022, reclamanta A. S.A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, pronunţarea unei hotărâri prin care să fie obligat pârâtul la repararea integrală a prejudiciului cauzat, constând în pierderea suferită, de 1.418.000 RON, echivalentul sumei de 500.000 USD, la cursul BNR din 22.06.2006, sumă care, la cursul BNR valabil la data depunerii cererii (4,5069 RON/1 USD), reprezintă 2.253.450 RON, la care se adaugă câştigul de care societatea a fost lipsită, reprezentând dobânda pe care ar fi putut să o perceapă.

În drept, au fost invocate prevederile art. 6 alin. (1) Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, art. 47 alin. (2) din Carta Drepturilor Fundamentale a UE, art. 626 C. proc. civ., art. 1.349 şi art. 1.385 C. civ. şi art. 20 alin. (2) din Constituţia României.

Prin încheierea din 29 iunie 2022 a fost respinsă cererea reclamantei de a fi recomunicat interogatoriul către pârât, pentru ca răspunsul să fie formulat de Ministerul Finanţelor, şi nu prin mandatar.

Prin încheierea din 21 septembrie 2022 a fost respinsă cererea reclamantei de revenire la pârât cu menţiunea de a semna răspunsurile la interogatoriu, formulate şi semnate prin mandatar, apreciindu-se că această chestiune ţine de interpretarea unei probe deja administrate.

Prin sentinţa civilă nr. 345/2022 din 5 octombrie 2022 pronunţată de Tribunalul Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal au fost respinse excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive, lipsei de obiect şi inadmisibilităţii acţiunii, invocate de pârât.

A fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

2. Împotriva acestei sentinţe şi a încheierilor din 29 iunie 2022 şi 21 septembrie 2022 a formulat apel reclamanta A. S.A.

Prin decizia nr. 921/2023 din 19 decembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a fost admis apelul reclamantei, fiind schimbată în parte sentinţa apelată în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

A fost obligat pârâtul Statul Român să plătească reclamantei suma de 50.000 RON, reprezentând daune materiale.

Au fost menţinute dispoziţiile sentinţei care nu sunt contrare deciziei.

A fost respins apelul reclamantei împotriva încheierilor, ca nefondat.

A fost admisă în parte cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată, fiind obligat intimatul-pârât să plătească apelantei-reclamante suma de 3.922 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru în apel şi în primă instanţă, proporţional cu pretenţiile admise în cursul procesului.

3. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta A. S.A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În esenţă, dezvoltând motivul de recurs de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a imputat instanţei de apel judecarea cauzei în echitate, prin aplicarea art. 5 alin. (3) din acelaşi cod, în detrimentul dispoziţiilor C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, fiind încălcate dispoziţiile art. 20 şi art. 22 alin. (1) şi (7) C. proc. civ. care impun obligaţia judecătorului de a soluţiona cauza conform regulilor de drept aplicabile.

În dezvoltarea motivului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a criticat faptul că, deşi s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor răspunderii civile delictuale, instanţa de apel nu a făcut aplicarea în cauză a acestor reguli, respectiv a art. 1.349 alin. (2) C. civ. – obligaţia de reparare a prejudiciului, art. 1.357 alin. (2) C. civ. – răspunderea pentru cea mai uşoară culpă, art. 1.386 C. civ. – formele reparaţiei, art. 1.385 alin. (1) – prejudiciul se repară integral. S-a invocat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, arătându-se că, potrivit art. 6 alin. (2) C. proc. civ., prevederile Convenţiei se aplică în mod corespunzător şi în faza executării silite. Astfel, dreptul la executare intră în sfera dreptului privind accesul la justiţie, statul fiind obligat să ia măsuri pentru executarea hotărârii.

De asemenea, au fost invocate dispoziţiile art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană, art. 6 alin. (1) din Convenţie, art. 6 alin. (1) din Tratatul UE, art. 3 şi 4 C. proc. civ.

Împotriva aceleiaşi decizii a formulat recurs şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate şi reţinerea cauzei spre rejudecare.

Subsumat motivului de recurs de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut lipsa motivelor pe care se întemeiază hotărârea, omisiunea analizării probelor şi existenţa unor motive contradictorii.

Cu privire la lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului, s-a susţinut că reclamanta a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, deşi acesta nu a fost parte în raporturile deduse judecăţii, o altă persoană juridică fiind responsabilă pentru prejudiciu, respectiv A.A.A.S., calitatea procesuală pasivă aparţinând acesteia, sens în care au fost invocate dispoziţiile art. art. 25 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, art. 223 alin. (1) şi art. 224 alin. (1) C. civ., precum şi ale O.U.G. nr. 51/1998.

De asemenea, în ceea ce priveşte incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a susţinut că instanţa de apel a stabilit cuantumul despăgubirilor fără a arăta criteriile care au stat la baza individualizării sumei şi fără a ţine cont că, pentru admiterea unei cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 1.357 C. civ., se cer verificate condiţiile privind fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi vinovăţia. De asemenea, a arătat recurenta-pârâtă că răspunderea civilă prevăzută de art. 1.349 C. civ. este o răspundere directă a persoanei care a săvârşit fapta prejudiciabilă, nefiind aplicabile normele care reglementează răspunderea comitentului pentru faptele prepusului.

Au fost invocate şi dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora statul răspunde pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, concluzionându-se că pârâtul nu poate răspunde pentru că A.A.A.S. nu şi-a îndeplinit obligaţiile stabilite pe cale judecătorească.

La data de 27 mai 2024 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de recurenta-reclamantă A. S.A. cu privire la recursul formulat de recurentul-pârât, prin care s-a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

4. Înalta Curte, analizând recursurile formulate în cauză, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, reţine următoarele considerente:

Asupra limitelor învestirii, se observă că recursurile vizează soluţia pronunţată în apel numai în ceea ce priveşte fondul cauzei, aspectele privind administrarea probei cu interogatoriul nefiind recurate. De asemenea, soluţia de respingere a excepţiilor invocate în faţa primei instanţe a intrat în puterea lucrului judecat, întrucât numai reclamanta a formulat apel, nu şi pârâtul, apelul reclamantei nevizând şi soluţiile pronunţate asupra excepţiilor. Ca urmare, cu referire la recursul pârâtului, se impune a se arăta că problema calităţii procesuale pasive a pârâtului nu mai poate fi repusă în discuţie.

Cu privire la motivele de recurs, se reţine că recurenta-reclamantă şi-a subsumat criticile dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. iar recurentul-pârât a invocat ipotezele de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din acelaşi cod.

Înalta Curte notează că susţinerile părţilor circumscrise motivelor de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ. sunt strâns legate, vizând, în esenţă, neaplicarea dispoziţiilor privind răspunderea civilă delictuală şi respectiv neanalizarea condiţiilor prevăzute de lege pentru a fi incident acest tip de răspundere.

Astfel, recurenta-reclamantă critică, din perspectiva modului de cuantificare a despăgubirilor acordate, judecarea cauzei în echitate, prin aplicarea art. 5 alin. (3) din acelaşi cod, în detrimentul dispoziţiilor C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, cu consecinţa încălcării dispoziţiilor art. 20 şi art. 22 alin. (1) şi (7) C. proc. civ.. Pe de altă parte, recurentul-pârât impută instanţei de apel nemotivarea deciziei, întrucât nu au fost analizate condiţiile răspunderii civile delictuale, caz în care s-ar fi constatat că pârâtului nu îi poate fi atrasă răspunderea pentru fapta ilicită a altei persoane.

În consecinţă, recursurile vor fi examinate împreună, prin considerente comune, analiza motivelor de recurs urmând a se face în succesiunea impusă de efectele eventualei admiteri a unuia dintre acestea asupra examinării celorlalte.

Trecând la analiza propriu-zisă a motivelor de recurs, se reţine că susţinerile recurentei-reclamante subsumate ipotezei de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt întemeiate.

Conform acestor dispoziţii legale "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii."

În speţă, cererea de chemare în judecată a fost formulată pe temeiul răspunderii civile delictuale, dispoziţiile de drept invocate în susţinerea cererii fiind art. 1.349 şi art. 1.385 C. civ.. Fapta ilicită imputată pârâtului Statul Român vizează neîndeplinirea obligaţiei de a depune toate diligenţele pentru executarea unei hotărâri judecătoreşti definitive împotriva debitoarei A.A.A.S., fostă A.V.A.S., entitate creată de pârât şi care se află în subordinea directă a Guvernului României. S-a susţinut că, de peste 10 ani, nu s-a putut obţine din partea debitoarei, pe calea executării silite, restituirea sumei de 1.418.000 RON, astfel cum s-a dispus prin sentinţa civilă nr. 41/07.04.2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2011, irevocabilă prin respingerea recursului.

Prima instanţă a respins acţiunea, ca neîntemeiată, stabilind că simpla invocare a dreptului la un proces echitabil nu este suficientă pentru a deschide calea unei acţiuni directe în despăgubiri împotriva statului, impunându-se identificarea unui remediu în dreptul intern care să permită repararea încălcării pretinse. S-a arătat că, invocându-se eşecul în asigurarea executării unei hotărâri judecătoreşti definitive, se tinde la stabilirea unei răspunderi obiective a statului, întemeiată pe obligaţiile sale pozitive. Or, a reţinut prima instanţă că nu s-a probat existenţa unei fapte ilicite, care să atragă răspunderea directă a pârâtului.

În schimb, instanţa de apel, admiţând apelul reclamantei împotriva soluţiei de respingere a acţiunii şi rejudecând cauza, a admis cererea de chemare în judecată. A constatat că fapta ilicită o reprezintă neîndelinirea obligaţiei de a aloca resursele financiare necesare pentru plata sumei stabilite prin hotărârea judecătorească definitivă obţinută împotriva A.A.A.S., al cărei temei juridic îl reprezintă dispoziţiile art. 626 C. proc. civ.

Apoi, deşi a identificat regulile de drept aplicabile litigiului, prin aceea că a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, instanţa de apel nu a făcut aplicarea în cauză a prevederilor legale incidente în ceea ce priveşte cuantificarea daunelor solicitate. Astfel, referitor la obligaţia pârâtului de dezdăunare, instanţa de apel a hotărât în echitate, conform art. 5 alin. (3) C. proc. civ., apreciind că, la momentul pronunţării deciziei, acordarea unei despăgubiri în cuantum de 50.000 RON este suficientă pentru prejudiciul material cauzat reclamantei.

Or, dispoziţiile art. 5 alin. (3) C. proc. civ. prevăd că principiile generale ale dreptului şi cerinţele echităţii vor fi aplicate numai atunci când o pricină nu poate fi soluţionată în temeiul legii. O astfel de ipoteză nu este, însă, incidentă în speţă, fiind dedusă judecăţii o acţiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe dispoziţiile art. 1.349 şi art. 1.385 C. civ.

Prin urmare, aplicând greşit dispoziţiile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., în detrimentul dispoziţiilor art. 1.349 şi următoarele C. civ., deşi anterior reţinuse că răspunderea civilă delictuală reprezintă temeiul juridic al cererii, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 22 alin. (1) C. proc. civ. care prevăd că, în demersul său vizând aflarea adevărului, judecătorul este obligat să soluţioneze litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, respectând astfel principiul legalităţii.

Judecând în echitate, şi nu potrivit regulilor răspunderii civile delictuale, instanţa de apel a schimbat, practic, cauza juridică a cererii, cunoscută sub denumirea de causa debendi sau cauza raportului juridic dedus judecăţii şi care constituie fundamentul dreptului la despăgubiri invocat de reclamantă.

Având în vedere că dispoziţiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., referitoare la limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, interzic schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată în apel, rezultă că în cauză au fost încălcate flagrant dispoziţiile imperative care reglementează desfăşurarea procesului civil, remediul impus fiind casarea hotărârii.

În egală măsură, se reţine caracterul întemeiat al criticilor recurentului-pârât circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. potrivit cu care "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei."

Motivarea hotărârii judecătoreşti este supusă atât exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cât şi principiilor jurisprudenţiale dezvoltate pe marginea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind de esenţa hotărârii, înlăturând arbitrariul şi făcând posibil controlul judiciar.

În cauză, hotărârea este afectată de viciul nemotivării; deşi în apel a fost schimbată soluţia pe fond pronunţată în primă instanţă, fiind admisă cererea de chemare în judecată, instanţa de apel a nesocotit exigenţele legale şi convenţionale în ceea ce priveşte motivarea hotărârii judecătoreşti.

Astfel, în cadrul celor câteva considerente alocate motivării soluţiei de admitere a cererii, instanţa s-a limitat numai să constate că fapta ilicită o reprezintă neincluderea, timp de peste 10 ani, a sumelor prevăzute de titlul executoriu, în bugetul de venituri şi cheltuieli al debitoarei, reţinând dubitativ că pârâtul nu a respectat întrutotul obligaţia pozitivă prevăzută la art. 626 C. proc. civ.

Ignorând fundamentul pretenţiilor reclamantei, instanţa de apel a neglijat să expună situaţia de fapt reţinută pe baza probelor, nu a analizat condiţiile răspunderii răspunderii civile delictuale, astfel cum sunt prevăzute de lege, analiză pe baza căreia să fi putut concluziona îndeplinirea acestora, nu a indicat criteriile care au stau la baza stabilirii despăgubirilor şi nici nu a examinat susţinerile părţilor. Practic, instanţa de apel nu a procedat la cercetarea fondului cauzei cu care a fost învestită.

Dovadă a superficialităţii şi inconsistenţei considerentelor stă şi faptul că instanţa de apel a apreciat că temeiul juridic al obligaţiei pozitive nerespectate de pârât îl reprezintă art. 626 C. proc. civ.. Or, aceste din urmă norme procesuale civile, privind rolul statului în executarea silită, vizează obligaţia generală a statului ca, prin executorii judecătoreşti, agenţii forţei publice, Ministerul Public şi alţi participanţi la executarea silită să îşi dea concursul şi să sprijine punerea în executare a titlului executoriu, eventualul refuz al acestora dând dreptul persoanei vătămate la despăgubiri. Prin urmare, aceste dispoziţii nu se referă la obligaţiile ce îi revin statului în calitate de debitor.

Înalta Curte reţine, astfel, incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., impunându-se casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel. Ca o consecinţă, date fiind deficienţele deja expuse ale hotărârii atacate, instanţa de recurs nu poate păşi la analiza criticilor ambelor părţi privind încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material, circumscrise ipotezei de nelegalitate de la pct. 8 al aceluiaşi articol.

În rejudecare, conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel va face o analiză exhaustivă a cauzei, în fapt şi în drept, prin raportare la temeiurile cererii, cu respectarea art. 478 din acelaşi cod şi îşi va îndeplini obligaţia legală şi convenţională de motivare a hotărârii judecătoreşti.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., va admite recursurile, va casa în parte decizia atacată şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe în ceea ce priveşte apelul formulat împotriva sentinţei.

Raportat la soluţia de admitere a recursurilor şi casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată, cheltuielile de judecată solicitate de recurenta-reclamantă A. S.A. nu vor fi acordate în această etapă procesuală, acestea urmând a fi evaluate de curtea de apel, în ansamblul cheltuielilor de judecată ale litigiului, ca urmare a caracterului accesoriu al acestei cereri faţă de cererea principală dedusă judecăţii şi în raport cu soluţia pronunţată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta A. S.A. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău împotriva deciziei nr. 921/2023 din 19 decembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Casează în parte decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe în ceea ce priveşte apelul formulat împotriva sentinţei.

Menţine în rest dispoziţiile deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 octombrie 2024.