Compulsory issuance of salary classification orders for prosecutors based on superior grade coefficients and the distinction between compensatory damages and permanent salary rights

Şedinţa publică din data de 14 noiembrie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea formulată la data de 6.08.2022 şi înregistrată pe rolul instanţei sub nr. x/2022, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. şi K., au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reprezentat prin Procurorul General al României, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună, în temeiul art. 8 şi art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului să emită noi ordine de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu datele de 26.11.2016, 22.12.2017, 24.07.2017 şi în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficienţii de multiplicare 19,000 - 23,000 prevăzuţi în Anexa I lit. A), punctele 6-13 din O.U.G. nr. 27/2006 (diferenţe de drepturi salariate în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT).

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 176/F-CONT din 20 decembrie 2022 Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât cu privire la cererea reclamanţilor vizând pretenţiile anterioare datei de 16.08.2019, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reprezentat prin Procurorul General, a obligat pârâtul la emiterea ordinelor (ordinului) prin care indemnizaţia de încadrare a fiecărui reclamant să fie stabilită şi în raport cu drepturile recunoscute reclamanţilor prin sentinţa nr. 1110/30.10.2020, pronunţată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/2019, astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 1099/17.03.2021, pronunţată în acelaşi dosar de către Curtea de Apel Piteşti, adică luând în considerare coeficientul de multiplicare 19 şi pe perioada şi în condiţiile indicate în hotărârile judecătoreşti anterior menţionate.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., a solicitat casarea sentinţei recurate, admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 16.08.2019 şi respingerea acţiunii pentru această perioadă, ca prescrisă, precum şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În motivare arată că instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod greşit prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004. Contrar celor reţinute, refuzul exprimat de Ministerul Public este justificat.

Totodată, prima instanţă a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 2, art. 3 alin. (1) şi art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006, precum şi pct. 13 - 14 de la lit. A) din anexa la această ordonanţă, art. 1 alin. (1), art. 12 alin. (1) şi (3) şi art. 30 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 330/2009, art. 10 alin. Îşi 2 şi art. 11 alin. (1) din Legea nr. 284/2010, art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, art. 2 şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 283/2011, art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 19/2012, art. 1 şi art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012, art. 1 din O.U.G. nr. 103/2013, art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, art. 1 alin. (1) şi art. 31 alin. (1)1 -14 din O.U.G. nr. x, art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 912017, art. 12 şi art. 38 din Legea nr. 153/2017, ale Legii nr. 71/2015, ale O.U.G. nr. 20/2016 şi ale Deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 23/2016 şi nr. 36/2018, precum şi ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, prin raportare la sentinţa civilă nr. 1110 din 30.10.2020 a Tribunalului Vâlcea.

Toate aceste aspecte atrag incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În mod greşit instanţa de fond a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. În esenţă, prima instanţă a interpretat şi aplicat în mod greşit prevederile art. 171 alin. (1) şi ale art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, precum şi ale art. 2517 şi art. 2523 C. civ. Această critică se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Întrucât reclamanţii au solicitat recalcularea indemnizaţiilor de încadrare şi plata drepturilor aferente începând cu 26.11.2016, iar acţiunea a fost înregistrată la 16.08.2022, instanţa de fond trebuia să constate că în speţă a operat prescripţia dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 16.08.2019.

Soluţia primei instanţe se fundamentează pe sentinţa civilă nr. 1110 din 30.10.2020 a Tribunalului Vâlcea, însă, această sentinţă a fost pronunţată într-un litigiu de muncă şi nu instituie în sarcina Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie obligaţia de a emite ordine de salarizare.

Potrivit art. 4 alin. (2) şi (3) şi art. 71 din Legea nr. 500/2002: art. 4 alin. (2) "sumele aprobate, la partea de cheltuieli, sub forma creditelor de angajament şi creditelor bugetare, în cadrul cărora se angajează, se ordonanţează şi se efectuează plăţi, reprezintă limite maxime care nu pot fi depăşite; alin. (3) angajarea cheltuielilor din bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2) se face numai în limita creditelor de angajament şi în scopurile pentru care au fost aprobate; art. 71 nerespectarea prevederilor art. 4 alin. (2) şi alin. (3) constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă".

Conform art. 14, art. 22 alin. (1), art. 29 alin. (3) şi art. 47 alin. (6) din actul normativ anterior invocat:

"(art. 14) (1) Cheltuielile bugetare au destinaţie precisă şi limitată şi sunt determinate de autorizările conţinute în legi specifice şi în legile bugetare anuale; alin. (2) nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2) şi nici angajată şi efectuată din aceste bugete, dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială; alin. (3) nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanţată şi plătită dacă nu este aprobată potrivit legii şi nu are prevederi bugetare; art. 22 alin. (1) ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja cheltuieli în limita creditelor de angajament şi de a utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituţiilor publice respective şi cu respectarea dispoziţiilor legale; art. 29 alin. (3) cheltuielile prevăzute în capitole şi articole au destinaţie precisă şi limitată; art. 47 alin. (6) creditele bugetare aprobate pentru un ordonator principal de credite nu pot fi virate şi utilizate pentru finanţarea altui ordonator principal de credite. De asemenea, creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanţarea altui capitol".

În conformitate cu art. 1 din O.G. nr. 22/2002:

"(1) Creanţele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituţiilor şi autorităţilor publice se achită din sumele aprobate cu această destinaţie prin bugetele acestora sau, după caz, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligaţia de plată respectivă. (2) Creanţele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituţiilor şi autorităţilor publice nu se pot achita din sumele destinate potrivit bugetului aprobat pentru acoperirea cheltuielilor de organizare şi funcţionare, inclusiv a celor de personal, în scopul îndeplinirii atribuţiilor şi obiectivelor legale, pentru care au fost înfiinţate".

Din economia prevederilor legale citate rezultă, în esenţă, că:

- redistribuirea creditelor bugetare de către ordonatorul principal de credite se poate face doar dacă este prevăzută de lege;

- ordonatorul principal de credite poate utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate.

În atare context, ordonatorul principal de credite nu poate fi obligat la emiterea ordinelor de salarizare.

Având în vedere obiectul obligaţiei stabilite prin sentinţa civilă nr. 1110 din 30.10.2020, în cauză sunt aplicabile prevederile art. 39 din O.U.G. nr. 114/2018, esenţiale în ceea ce priveşte executarea acestei sentinţe.

Potrivit art. 39 din O.U.G. nr. 114/2018: (1) Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salariată stabilite în favoarea personalului din instituţiile şi autorităţile publice, devenite executorii în perioada 1 ianuarie 2019 - 31 decembrie 2021, se va realiza astfel: a) în primul an de la data la care hotărârea judecătorească devine executorie se plăteşte 5% din valoarea titlului executoriu; b) în al doilea an de la data la care hotărârea judecătorească devine executorie se plăteşte 10% din valoarea titlului executoriu; c) în al treilea an de la data la care hotărârea judecătorească devine executorie se plăteşte 25% din valoarea titlului executoriu; d) în al patrulea an de la dala la care hotărârea judecătorească devine executorie se plăteşte 25% din valoarea titlului executoriu; e) în al cincilea an de la data la care hotărârea judecătorească devine executorie se plăteşte 35% din valoarea titlului executoriu. (2) Procedura de plată eşalonată prevăzută la alin. (1) se aplică şi în ceea ce priveşte plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti devenite executorii în perioada 1 ianuarie 2019 - 31 decembrie 2021, având ca obiect acordarea de daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eşalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariate personalului din sectorul bugetar; (3) în cursul termenului prevăzut la alin. (1), orice procedură de executare silită se suspendă de drept; (4) sumele prevăzute la alin. (1), plătite în temeiul prezentei ordonanţe de urgenţă, se actualizează cu indicele preţurilor de consum comunicat de Institutul Naţional de Statistică; (5) la sumele actualizate în condiţiile alin. (4) se acordă dobânda legală remuneratorie, calculată de la data la care hotărârea judecătorească a rămas executorie; (6) prin ordin al ordonatorilor principali de credite va fi stabilită procedura de efectuare a plăţii titlurilor executorii, cu respectarea termenelor prevăzute la alin. (1)".

Deci, executarea sentinţei civile nr. 1110 din 30.10.2020 (prin care au fost acordate diferenţe de drepturi salariale), altfel decât în condiţiile art. 39 din O.U.G. nr. 114/2018, este nelegală.

Contrar interpretării instanţei de fond, legea nu condiţionează executarea sentinţei civile nr. 1110 din 30.10.2020 de emiterea unor ordine de salarizare.

Conform art. 791 alin. (1) şi art. 80 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi Direcţia Naţională Anticorupţie funcţionează în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Asimilarea salarizării procurorilor care îşi desfăşoară activitatea în cadrul celor două Direcţii cu cea a procurorilor din P.Î.C.C.J. s-a făcut în urma obţinerii de către primii a unei trepte ierarhice superioare şi a unui grad profesional superior, prin interviul susţinut în vederea numirii în structurile respective.

În consecinţă, salarizarea procurorilor din D.I.I.C.O.T. şi D.N.A. are la bază nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Procurorii din celelalte parchete, chiar dacă participă la şedinţele de judecată în cauzele instrumentate de D.I.I.C.O.T. şi D.N.A., nu efectuează şi urmărirea penală, cu caracteristicile şi dificultăţile specifice cauzelor de crima organizată şi terorism, respectiv de combatere a corupţiei.

În atari condiţii, argumentul invocat de prima instanţă, în sensul că salarizarea procurorilor din cadrul celor două Direcţii are la bază doar criteriul apartenenţei la un domeniu restrâns în realizarea justiţiei, respectiv specificul infracţiunilor, este nefondat.

Raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, instanţa de fond trebuia să ţină cont de dispoziţiile Deciziilor nr. 818 - 821 din 03.07.2008 ale Curţii Constituţionale, publicate în M. Of. nr. 537 din 16.07.2008.

Prin respectivele decizii, instanţa de contencios constituţional a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Începând cu 01.01.2010, legiuitorul a instituit un nou sistem de salarizare, care a înlocuit reglementările anterioare.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009, "începând cu data intrării în vigoare, în tot sau în parte, a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege", iar în conformitate cu art. 5 alin. (1) din Anexa VI a aceluiaşi act normativ, "(1) ... începând cu 1 ianuarie 2010, indemnizaţiile de încadrare brute lunare, respectiv salariile de bază ale personalului prevăzut la art. 4 alin. (1) se stabilesc astfel: la indemnizaţiile de încadrare brute lunare, respectiv salariile de bază stabilite potrivit reglementărilor in vigoare la 31 decembrie 2009 se adaugă sporurile şi majorările prevăzute în notele la anexele corespunzătoare, precum şi adaosurile prevăzute la art. 4 alin. (3) lit. a)".

Din analiza dispoziţiilor legale citate rezultă că noile indemnizaţii de încadrare din sistemul justiţiei nu puteau fi decât cele prevăzute în Legea nr. 330/2009, iar la acestea nu puteau fi adăugate decât sporurile, majorările şi adaosurile acordate prin aceeaşi lege.

Principiile avute în vedere la elaborarea Legii nr. 330/2009 au fost menţinute şi în Legea nr. 284/2010, în vigoare de la 01.01.2011.

Conform art. 1 alin, 2 şi art. 33 alin. (1) din acest act normativ, " art. 1 (2) începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân in mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege; art. 33 alin. (1) La data intrării în vigoare a prezentei legi, reîncadrarea personalului se face corespunzător tranşelor de vechime în muncă avute în luna decembrie 2010 pe funcţiile corespunzătoare categoriei, gradului şi treptei profesionale deţinute, stabilindu-se clasa de salarizare şi coeficientul de ierarhizare corespunzător acesteia".

De asemenea, potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, "(3) începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în prezenta lege".

Prin urmare, dreptul acordat de prima instanţă nu se regăseşte printre cele prevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraţilor în perioada 01.01.2010 la zi. Cu atât mai mult, respectivul drept nu poate fi acordat după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017.

Conform art. 8 alin. (1) din Anexa V a Legii nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare, "(1) ... procurorii... au dreptul, pentru activitatea desfăşurată, la o indemnizaţie de încadrare stabilită în raport cu nivelul instanţelor sau parchetelor sau, după caz, cu gradul profesional obţinut, cu funcţia deţinută şi, după caz, cu vechimea în muncă şi în funcţie, potrivit prevederilor prezentei legi".

Din coroborarea dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 cu cele ale art. 8 alin. (1) din Anexa V a aceluiaşi act normativ rezultă ca, începând cu 01.01.2018, a fost stabilit un nivel maxim al indemnizaţiei de încadrare pe grade profesionale, care nu poate fi depăşit. Calculul drepturilor salariale ale procurorilor prin raportare la valori de referinţă sectoriale şi la coeficienţi de multiplicare a fost realizabil doar până la 31.12.2017.

Începând cu 01.01.2018, coeficientul de multiplicare şi valoarea de referinţă sectorială (elemente ale calculului drepturilor salariale) se regăsesc doar în componenţa drepturilor salariale care nu au ajuns la nivelul maxim aferent anului 2022. În caz contrar, se acordă drepturile salariale prevăzute de lege pentru anul 2022, corespunzătoare gradului profesional deţinut, fără existenţa unui calcul care să aibă la bază cele două elemente.

În speţă, întrucât legea de salarizare în vigoare a stabilit un nivel maxim pe grade profesionale, care nu poate fi depăşit, începând cu 01.01.2018 s-a avut în vedere nivelul maxim al indemnizaţiei de încadrare aferente anului 2022, corespunzătoare gradului profesional deţinut.

În atari condiţii, în mod greşit instanţa de fond a admis acţiunea ulterior datei de 01.01.2018.

Promovarea judecătorilor şi procurorilor, precum şi a personalului asimilat acestora se realiza în conformitate cu dispoziţiile art. 43 şi urm. din Legea nr. 303/2004.

La pct. 1 şi 2 ale notei de la lit. B) din cap. I al Anexei V a Legii nr. 153/2017 se precizează că "I. Prin "vechime în funcţie", în sensul prezentului capitol, se înţelege vechimea în funcţia de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiţie. 2. Promovarea procurorilor, a personalului asimilat acestora şi a magistraţilor-asistenţi se face doar prin examen sau concurs, în condiţiile Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare".

În perioada supusă analizei, reclamanţii nu au deţinut gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Aşadar, în mod greşit prima instanţă a dispus recalcularea indemnizaţiilor de încadrare ale reclamanţilor prin raportare la coeficientul de multiplicare 19, aferent gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În conformitate cu art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 71/2015, "personalul... din celelalte instituţii si autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, ..., care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii".

Potrivit art. 31 alin. (1)3 din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 43/2016, "în cazul instituţiilor sau autorităţilor publice aflate în subordinea aceluiaşi ordonator de credite, având acelaşi scop, îndeplinind aceleaşi funcţii şi atribuţii, aflate la acelaşi nivel de subordonare din punct de vedere financiar, nivelul maxim al salariului de baza/indemnizaţiei de încadrare se va stabili la nivelul maxim aflat în plată din cadrul tuturor acestor instituţii sau autorităţi publice subordonate".

Or, la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, nivelul maxim al indemnizaţiilor de încadrare aflate în plată nu cuprindea şi dreptul acordat de prima instanţă.

În considerentele Deciziei nr. 289 din 07.06.2005, publicată în M. Of. nr. 586 din 07.07.2005, Curtea Constituţională a reţinut că "legiuitorul este în drept să modifice sistemul de salarizare existent ori să îl înlocuiască cu altul nou, considerat mai adecvat pentru atingerea scopului urmărit, ţinând seama şi de resursele financiare disponibile în diferite perioade de timp".

Totodată, instanţa de contencios constituţional a statuat că "sporurile, premiile şi alte stimulente acordate demnitarilor şi altor salariaţi prin acte normative reprezintă drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale, consacrate şi garantate de Constituţie. Diferenţierea indemnizaţiilor şi a salariilor de bază pentru demnitari şi alţi salariaţi din sectorul bugetar este opţiunea liberă a legiuitorului, ţinând seama de importanţa şi complexitatea diferitelor funcţii. Legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizaţiile şi salariile de bază, premii periodice şi alte stimulente, pe care le poate diferenţia în funcţie de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula" (Decizia nr. 693 din 17.10.2006).

În jurisprudenţa sa, C.E.D.O. a reţinut că "este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare" (Hot. pron. în cauza Kechko c. Ucrainei).

De asemenea, aceeaşi instanţă a stabilit că "statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor sale în acest domeniu. Curtea a constatat că nu este rolul său de a verifica în ce măsura existau soluţii legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit" (Hot. pron. în cauza Wieczorek c. Poloniei).

Toate aceste statuări ale Curţii Constituţionale şi ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt aplicabile, mutatis mutandis, şi în prezenta cauză.

4. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prin sentinţa nr. 176/F-CONT din 20 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi s-a admis acţiunea formulată de reclamanţii A. şi alţii, dispunându-se obligarea pârâtului la emiterea unor ordine de salarizare prin care indemnizaţiile de încadrare ale reclamanţilor să fie stabilite luând în considerare coeficientul de multiplicare 19, în conformitate cu sentinţa civilă nr. 1110/30.10.2020 a Tribunalului Vâlcea şi decizia nr. 1099/17.03.2021 a Curţii de Apel Piteşti.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate şi aplicarea greşită a normelor de drept material, în sensul că drepturile vizate nu reprezintă drepturi salariale curente, ci despăgubiri cu caracter reparatoriu, iar emiterea unor noi ordine de încadrare ar fi nelegală.

Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, va casa în parte sentinţa recurată, iar în rejudecare va respinge acţiunea reclamanţilor ca nefondată, menţinând celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.

Cu privire la corecta aplicare a dispoziţiilor legale în materia salarizării magistraţilor

Potrivit art. 74 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor,

"Pentru activitatea desfăşurată, judecătorii şi procurorii au dreptul la o remuneraţie stabilită în raport cu nivelul instanţei sau parchetului, cu funcţia deţinută, cu vechimea în magistratură şi cu alte criterii prevăzute de lege."

În acelaşi sens, art. 8 alin. (1) din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017 prevede că indemnizaţia de încadrare a magistraţilor se stabileşte în raport cu gradul profesional deţinut şi nivelul parchetului la care funcţionează efectiv.

Reclamanţii sunt procurori din cadrul parchetelor de pe lângă tribunale şi judecătorii, iar nu din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aceste condiţii, aplicarea coeficientului de multiplicare 19, aferent funcţiilor de procuror din structura superioară a Ministerului Public, ar însemna extinderea nepermisă a efectelor hotărârilor judecătoreşti anterioare şi modificarea artificială a ierarhiei salariale stabilite prin lege.

Cu privire la natura juridică a drepturilor rezultate din hotărârile judecătoreşti invocate de reclamanţi

Prin Decizia nr. 4/2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, s-a statuat că:

"Drepturile băneşti stabilite prin hotărâri judecătoreşti în favoarea magistraţilor, reprezentând diferenţe de indemnizaţie rezultate din aplicarea coeficientului de multiplicare 19, nu constituie drepturi salariale în sensul legilor de salarizare, ci despăgubiri destinate reparării prejudiciului creat printr-un tratament discriminatoriu anterior."

Această interpretare este obligatorie pentru toate instanţele judecătoreşti, potrivit art. 517 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin urmare, hotărârile judecătoreşti invocate de reclamanţi (sentinţa nr. 1110/2020 a Tribunalului Vâlcea şi decizia nr. 1099/2021 a Curţii de Apel Piteşti) nu au natura unor acte normative de salarizare, ci reprezintă titluri executorii prin care s-au acordat sume compensatorii pentru o perioadă determinată. Aceste hotărâri nu pot constitui temei pentru emiterea unor noi ordine de încadrare, întrucât nu modifică în mod permanent baza de calcul a indemnizaţiei de încadrare.

Cu privire la efectele juridice ale hotărârilor anterioare

Instanţa de fond a reţinut că autoritatea de lucru judecat a hotărârilor menţionate impune obligarea pârâtului la emiterea unor ordine de încadrare corespunzătoare.

Această interpretare este eronată, întrucât efectul pozitiv al lucrului judecat (art. 431 alin. (2) C. proc. civ.) operează numai în privinţa situaţiei de fapt şi de drept analizate în cauza respectivă, iar nu cu privire la efecte juridice noi, născute ulterior.

Hotărârile anterioare au vizat acordarea unor diferenţe băneşti, nu stabilirea unui nou nivel permanent al indemnizaţiei de încadrare. Prin urmare, autoritatea de lucru judecat nu se poate extinde asupra unei cereri ulterioare care tinde la modificarea actelor de încadrare în funcţie.

Cu privire la imposibilitatea emiterii ordinelor de salarizare solicitate

Emiterea unui ordin de salarizare reprezintă un act administrativ normativ cu caracter individual, care trebuie să se întemeieze exclusiv pe legislaţia în vigoare privind salarizarea personalului din justiţie, nu pe interpretări judiciare privind perioade anterioare.

Or, niciun text legal nu autorizează Procurorul General să stabilească indemnizaţii prin raportare la coeficienţi de multiplicare aferenţi altor grade profesionale sau niveluri ierarhice.

De altfel, prin calificarea acestor drepturi ca despăgubiri, Decizia nr. 4/2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii a exclus expres posibilitatea ca ele să fie reflectate în actele administrative de încadrare curentă.

Emiterea ordinelor solicitate ar echivala, aşadar, cu transformarea unei despăgubiri într-un drept salarial permanent, cu consecinţa încălcării principiului legalităţii bugetare şi a dispoziţiilor art. 14 şi art. 22 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curtea constată că soluţia instanţei de fond este nelegală, fiind întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la aplicarea greşită a normelor de drept material.

În consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte sentinţa recurată, iar în rejudecare:

Va respinge acţiunea formulată de reclamanţii A. şi alţii, ca nefondată.

În ceea ce priveşte soluţia de menţinere a celorlalte dispoziţii ale sentinţei recurate, instanţa de recurs reţine că, potrivit dispozitivului sentinţei nr. 176/F-CONT din 20 decembrie 2022, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a soluţionat cauza atât sub aspectul excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, cât şi al fondului cererii de obligare a pârâtului la emiterea ordinelor de salarizare.

Prin considerentele sentinţei, instanţa de fond a analizat în mod distinct excepţia invocată de pârât, reţinând, în esenţă, că acţiunea este întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004 şi că termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din această lege este unul de prescripţie, calculat de la data refuzului nejustificat al autorităţii de a răspunde la cererea prealabilă. Reţinând că reclamanţii au formulat plângerea prealabilă la data de 08.08.2022 şi că nu au primit răspuns până la momentul introducerii acţiunii (16.08.2022), instanţa a apreciat corect că termenul de 6 luni nu era împlinit, respingând excepţia ca neîntemeiată.

Analiza instanţei de fond asupra acestei excepţii este corectă, fiind în deplină concordanţă cu jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a statuat că termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 începe să curgă de la momentul refuzului expres sau tacit al autorităţii de a soluţiona cererea prealabilă, iar nu de la momentul naşterii dreptului pretins.

În consecinţă, sub acest aspect, soluţia instanţei de fond - de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune - este legală şi temeinică, neexistând motive de casare în sensul art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, în ceea ce priveşte consideraţiile generale referitoare la calitatea procesuală pasivă a pârâtului, la natura actului administrativ solicitat şi la cadrul procesual, Înalta Curte constată că acestea sunt corecte, întrucât: pârâtul - Ministerul Public, prin Procurorul General - este ordonator principal de credite şi, potrivit art. 15 lit. ş) din Regulamentul de ordine interioară al parchetelor, are atribuţia de a emite ordine privind stabilirea indemnizaţiilor de încadrare ale personalului din sistemul Ministerului Public; cererea reclamanţilor se circumscrie tipologiei acţiunilor în obligarea autorităţii publice la emiterea unui act administrativ individual, prevăzute de art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare, va respinge acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. şi K., ca nefondată, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei nr. 176/F-CONT din 20 decembrie 2022 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa recurată şi în rejudecare:

Respinge acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. şi K., ca nefondată.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, astăzi, 14 noiembrie 2024.