Time-barred appeal against dismissal of unconstitutionality exception: 48-hour deadline runs from pronouncement, not written reasoning

Şedinţa publică din data de 11 noiembrie 2025

Asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 23 octombrie 2025 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2025, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., formulată de recurentul inculpat A..

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte a reţinut, în esenţă, că, deşi a fost ridicată de o parte din proces, în faţa unei instanţe judecătoreşti învestită cu soluţionarea căii extraordinare de atac a recursului în casaţie formulat de inculpatul A., şi priveşte dispoziţii care sunt în vigoare, nu sunt îndeplinite condiţiile ca excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei şi ca excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Astfel, s-a constatat că dosarul în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate are ca obiect cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 72/A din 12.04.2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2022, cerere care a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin încheierea nr. 588/RC din 09 octombrie 2025. Ca urmare, s-au apreciat incidente aspectele statuate de Curtea Constituţională prin decizia nr. 525/2021, în sensul că o excepţie de neconstituţionalitate ridicată într-o acţiune ab initio inadmisibilă este, de asemenea, inadmisibilă în condiţiile în care nu sunt contestate chiar dispoziţiile legale care determină o atare soluţie în privinţa cauzei în care a fost ridicată excepţia.

De asemenea, s-a avut în vedere şi faptul că textul art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. a fost deja declarat neconstituţional prin decizia Curţii Constituţionale nr. 50 din 18 februarie 2025, prin care s-a stabilit că "soluţia legislativă din cuprinsul art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. care exclude inculpatul de la dreptul de a formula recurs în casaţie în ipoteza în care în mod greşit nu a fost dispusă încetarea procesului penal este neconstituţională."

Împotriva acestei încheieri, la data de 3 noiembrie 2025 (ora 20:14, prin e-mail), a formulat recurs recurentul A., prin apărător ales, învederând, în esenţă, pe de o parte, că judecătorul a omis să se pronunţe asupra precizării făcute la 21 octombrie 2025, în sensul că excepţia de neconstituţionalitate invocată priveşte şi dispoziţiile art. 436 alin. (1) C. proc. pen., privind termenul de 30 de zile, iar, pe de altă parte, că s-a ignorat faptul că excepţia nu viza art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. în sine, ci soluţia legislativă/jurisprudenţială (Dreptul Viu limitativ) care exclude persoanele condamnate definitiv anterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 50/2025 de la beneficiul noului caz de casare, interpretare care nu a mai făcut anterior obiectul controlului de neconstituţionalitate. În plus, a arătat că s-a reţinut, în mod greşit, că nu este îndeplinită condiţia ca excepţia să aibă legătură cu cauza, în condiţiile în care admisibilitatea recursului în casaţie depindea tocmai de soluţia pe excepţie, aceasta vizând interpretarea în timp a efectelor unei decizii a instanţei de contencios constituţional.

Totodată, invocând dispoziţiile art. 412 alin. (1) C. proc. pen. (cu referire la cauzele temeinic justificate), art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, a solicitat repunerea în termenul de recurs, având în vedere că a luat cunoştinţă de motivarea în fapt şi în drept a instanţei abia la 03 noiembrie 2025, dată care, de altfel, este inserată şi la finalul încheierii. În opinia apărării, calea de atac nu poate fi exercitată efectiv fără motivare, iar termenul de 48 de ore impune cunoaşterea rapidă a acesteia.

Cauza s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, sub nr. x/2025/a1.1, fiind repartizată aleatoriu, în sistem informatic, Completului nr. 7 pentru termenul din 11 noiembrie 2025.

La acest termen, reprezentantul Ministerului Public a invocat excepţia tardivităţii căii de atac, arătând că aceasta a fost formulată cu nerespectarea termenului de 48 de ore de la pronunţare, prevăzut de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1990.

Examinând, în acest context, recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din 23 octombrie 2025 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2025, raportat la textele de lege incidente în cauză, Înalta Curte constată că acesta este tardiv.

Cu titlu premergător, referitor la cererea de repunere în termenul de recurs formulată de recurentul A., Înalta Curte constată că, potrivit dispoziţiilor art. 186 C. proc. civ. (aplicabile prin raportare la prevederile art. 2 alin. (2) C. proc. civ.), "(1) Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate. (2) În acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. În cazul exercitării căilor de atac, această durată este aceeaşi cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac. (3) Cererea de repunere în termen va fi rezolvată de instanţa competentă să soluţioneze cererea privitoare la dreptul neexercitat în termen.".

Astfel, pentru a beneficia de repunerea în termen, este necesară îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii. În acest sens, se impune ca partea să nu fi respectat un termen procedural imperativ, nerespectarea termenului să se datoreze unor motive temeinic justificate dovedite de parte, împrejurarea ce a împiedicat partea să-şi exercite dreptul în termen să se fi produs înăuntrul acestuia, partea să formuleze atât cererea de repunere în termen, cât şi să îndeplinească actul de procedură neexercitat în cel prevăzut pentru exercitarea căii de atac.

Din analiza cererii recurentului se poate observa, însă, că acesta nu a dovedit că întârzierea declarării căii de atac a recursului se datorează unor motive temeinic justificate.

Sub acest aspect, se constată că, în cuprinsul cererii, recurentul a precizat că încheierea a fost pronunţată la 23 octombrie 2025, însă a luat cunoştinţă de motivarea în fapt şi în drept a instanţei abia la data de 03 noiembrie 2025, data inserată la finalul încheierii ca fiind data finalizării actului, precum şi că exercitarea efectivă a căii de atac nu se poate face fără motivare.

Or, textul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 prevede că exercitarea căii de atac trebuie să aibă loc în termen de 48 de ore de la pronunţarea soluţiei, fără a impune vreo condiţie suplimentară (precum existenţa motivării încheierii ori comunicarea acesteia).

În atare situaţie, împrejurarea că recurentul a înţeles să declare calea de atac doar după motivarea soluţiei pronunţate de prima instanţă reprezintă exclusiv voinţa sa de a proceda într-o asemenea manieră, iar nu un motiv temeinic justificat în sensul art. 186 alin. (1) C. proc. civ., nefiind invocată nicio situaţie obiectivă care să îl fi împiedicat să ia cunoştinţă despre soluţie în intervalul stabilit de lege.

Pe de altă parte, se observă că recurentul a exercitat calea de atac prin intermediul unui avocat, care are studii de specialitate, astfel că nu poate invoca necunoaşterea legii în susţinerea unei astfel de cereri.

Prin urmare, nefiind dovedită existenţa unor motive temeinic justificate care să stea la baza întârzierii declarării căii de atac, Înalta Curte va respinge cererea de repunere în termenul de recurs formulată de recurentul A..

În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii declarării căii de atac invocată de reprezentantul Ministerului Public, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, "dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau 3, instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare (...)."

În lipsa unor dispoziţii exprese în cuprinsul Legii nr. 47/1992, termenul procedural de 48 de ore înăuntrul căruia se poate promova calea de atac împotriva soluţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, se calculează conform art. 269 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., care stipulează că "(1) La calcularea termenelor procedurale se porneşte de la ora, ziua, luna sau anul prevăzut în actul care a provocat curgerea termenului, în afară de cazul când legea dispune altfel. (2) La calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socoteşte ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlineşte."

În speţă, se constată că hotărârea prin care Înalta Curte a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de recurentul A., a fost pronunţată la data de 23 octombrie 2025, ora 13:00.

Prin urmare, termenul de 48 de ore în care recurentul A. putea declara recurs împotriva soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a început să curgă la data de 23 octombrie 2025, ora 13:00, şi s-a împlinit la data de 25 octombrie 2025, ora 15:00.

Cu toate acestea, se constată că exercitarea căii de atac a recursului s-a realizat abia la data de 03 noiembrie 2025, ora 20:14, prin e-mail, aşadar cu depăşirea termenului legal de 48 de ore prevăzut de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992.

Înalta Curte subliniază, în acest context, că instituţia termenului în procesul penal prefigurează un principiu fundamental al acestei activităţi judiciare, şi anume operativitatea şi are ca scop, pe de o parte, limitarea în timp a duratei unor măsuri procesuale, iar, pe de altă parte, împiedicarea tergiversării desfăşurării procesului penal, asigurând operativitatea acţiunilor cerute de justa soluţionare a cauzelor penale.

Nu în ultimul rând, se are în vedere că, reglementând consecinţele nerespectării termenului înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul procesual, art. 268 alin. (1) C. proc. pen. stipulează că, atunci când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen, situaţie incidentă şi în cauză.

Pentru considerentele mai sus expuse, Înalta Curte va respinge, cererea de repunere în termenul de recurs formulată de recurentul A..

Totodată, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge, ca tardiv, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din 23 octombrie 2025 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2025, iar, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., faţă de culpa sa procesuală, îl va obliga pe acesta la plata sumei de 300 RON cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de repunere în termenul de recurs formulată de recurentul A..

Respinge, ca tardiv, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din 23 octombrie 2025 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2025.

Obligă recurentul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 noiembrie 2025.