Delictual liability for fraudulent maneuvers and statutory breach in public utility supply contracts: sufficiency of appellate reasoning on legal interpretation and evidentiary assessment

Şedinţa publică din data de 25 martie 2025

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la 14 ianuarie 2016 sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Suceava, prin primar, obligarea acestuia din urmă la plata sumei de 29.768.242,41 RON, reprezentând prejudiciu (creat prin neplata contravalorii huilei energetice, livrate către B. S.A., conform contractului de furnizare nr. x din data de 28 iunie 2012), petit majorat ulterior la suma de 37.728.310 RON, precum şi la plata dobânzii legale calculate de la 12 martie 2013, până la data plăţii efective a prejudiciului, invocând răspunderea civilă delictuală.

Prin cerere adiţională, reclamanta A. S.A. a solicitat chemarea în judecată şi a pârâtului Consiliul Local al Municipiului Suceava şi obligarea acestuia, în solidar cu Municipiul Suceava, prin primar, la plata sumei reprezentând prejudiciul.

Ca urmare a divizării societăţii reclamante, conform Hotărârii Adunării Generale a Acţionarilor din data de 30 iunie 2016, operând transmiterea calităţii procesuale active, a fost introdusă în cauză C. S.R.L.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Suceava, în primul ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 400 din data de 20 decembrie 2017, Tribunalul Suceava a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamantele A. S.A. şi C. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Suceava, prin primar, şi Consiliul Local al Municipiului Suceava.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 379 din data de 23 aprilie 2019, Curtea de Apel Bacău, instanţă la care a fost strămutat dosarul în apel, a admis apelul formulat de reclamantele A. S.A. şi C. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 400 din data de 20 decembrie 2017, a anulat sentinţa apelată, şi a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Tribunalul Neamţ.

I.4. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Neamţ, în al doilea ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 722 din data de 9 noiembrie 2020, Tribunalul Neamţ a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamantele A. S.A. şi C. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Suceava şi Consiliul Local al Municipiului Suceava, luându-se, totodată, act că părţile solicită plata cheltuielilor de judecată pe cale separată.

I.5. Decizia pronunţată de Curtea de apel Bacău, secţia I civilă, în cel de al doilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 289 din data de 28 aprilie 2021, Curtea de Apel Bacău a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantele A. S.A. şi C. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 722 din 9 noiembrie 2020, pronunţate de Tribunalul Neamţ, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Municipiul Suceava, prin primar, şi Consiliul Local al Municipiului Suceava.

I.6. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în al doilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 2153 din data de 8 noiembrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamantele C. S.R.L. şi A. S.A. împotriva deciziei nr. 289 din data de 28 aprilie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, a casat decizia şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.

I.7. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, în al treilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 50 din 29 ianuarie 2024, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantele A. S.A. şi C. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 722 din 9 noiembrie 2020, pronunţate de Tribunalul Neamţ, secţia I civilă.

II. Calea de atac exercitată în cauză

II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Împotriva deciziei nr. 50 din data de 29 ianuarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, au declarat recurs reclamantele A. S.A şi C. S.R.L.

Recursul a fost înregistrat pe rolul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 24 aprilie 2024, sub nr. x/2020, şi a fost repartizat aleatoriu, spre soluţionare, completului de filtru nr. 2.

II.2. Motivele de recurs

Invocând incidenţa motivelor de casare, reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., în esenţă, recurentele-reclamante au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel.

Preliminar, recurentele-reclamante au învederat că acţiunea are ca obiect antrenarea răspunderii civile delictuale, fundamentată pe două cauze juridice distincte, respectiv: răspunderea civilă delictuală, întemeiată pe răspunderea terţilor pentru exercitarea mijloacelor dolosive la încheierea unui act juridic [art. 1214 alin. (1) şi 1215 alin. (2) C. civ., în sensul în care, prin acţiuni sau inacţiuni ce se subscriu faptelor civile delictuale, în principal, manopere dolosive, dar nelimitat la acestea, s-a cauzat un prejudiciu substanţial, şi, respectiv, răspunderea civilă delictuală obiectivă a persoanei juridice pentru fapta proprie, respectiv a intimaţilor-pârâţi Municipiul Suceava şi Consiliul Local Suceava, reglementată de prevederile art. 219 şi art. 221 din C. civ., ca urmare a unor acţiuni sau inacţiuni realizate cu încălcarea flagrantă a prevederilor unor legi şi acte normative care impuneau obligaţii specifice, nerespectate de către acestea, fiindu-le cauzat astfel un prejudiciu [art. 8, art. 40 pct. 9 din Legea nr. 325/2006, art. 31 alin. (2) şi art. 43-44 din Legea nr. 51/2006, art. 28 din Legea nr. 329/2009, art. 6 alin. (2) şi (8) din O.U.G. nr. 79/2008 etc].

În dezvoltarea criticilor formulate, recurentele-reclamante au susţinut, în esenţă, că, deşi, prin decizia de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că instanţa de apel a fost învestită cu soluţionarea a trei motive de apel, având obligaţia procedurală de a se pronunţa asupra fiecăruia dintre acestea, curtea de apel a ignorat îndrumările obligatorii ale instanţei de recurs şi a analizat exclusiv primele două motive de apel, fără a se pronunţa cu privire la cel de-al treilea motiv de apel.

Au subliniat recurentele-reclamante că instanţa de apel era obligată nu doar să se pronunţe cu privire la toate motivele de apel şi să analizeze toate probele, inclusiv pe cele ataşate la dosar ca înscrisuri noi în recurs, filele x, care reprezentau probe noi în rejudecarea apelului, ci şi să argumenteze de ce sunt înlăturate susţinerile din apel şi în ce ar consta netemeinicia acestora.

În opinia recurentelor-reclamante, cercetarea considerentelor deciziei recurate conduce la concluzia că instanţa de apel a efectuat o analiză superficială şi incompletă a întregului dosar, fapt care determină o motivare necorespunzătoare a hotărârii, în dezacord cu cerinţele de ordine publică ale art. 425 alin. (1) lit. b) şi c) C. proc. civ. şi ale art. 6 par. 1 şi 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dar şi stabilirea eronată a unei alte situaţii de fapt decât cea care rezultă din materialul probator, cu consecinţa aplicării eronate a prevederilor legale incidente.

Au învederat recurentele-reclamante că instanţa de apel s-a rezumat doar la a justifica soluţia judecătorului fondului, fără a efectua proprie judecată, fără a trasa propriile concluzii şi argumente prin raportare la probe, în special în privinţa celor noi.

Astfel, au arătat că instanţa de apel nu a analizat cauza cererilor deduse judecăţii, în acord cu art. 9 alin. (2) C. proc. civ., limitându-se la aceleaşi chestiuni analizate de judecătorul fondului, reţinând, sub diverse forme de exprimare ale aceleiaşi idei, faptul că s-au aflat în eroare ori că nu au indicat şi explicitat suficient în ce constau faptele ilicite pretinse şi, contrar înscrisurilor aflate la dosar, a constatat că acestea nu echivalează cu manopere dolosive, fără a motiva, însă, o astfel de concluzie.

Au mai afirmat recurentele-reclamante că instanţa de apel nu a oferit un răspuns coerent şi complet cererilor formulate, de vreme ce aceasta a ignorat complet motivarea de fapt a acţiunii, respectiv perspectiva din care au fost invocate elementele constitutive ale dolului şi caracterul determinant al acestuia la încheierea celor două convenţii de eşalonare sau a celor ce interesau răspunderea obiectivă a persoanei juridice.

De asemenea, au arătat că instanţa de apel a ales să se refere punctual doar la unele detalii şi la unele dintre criticile formulate, lăsând nemotivate unele chestiuni care nu au primit o motivare din partea tribunalului.

În concret, susţinând nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentele-reclamante au învederat că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra motivului trei din apel, eludând principiile fundamentale ale procesului civil şi încălcând norme procedurale a căror nerespectarea atrage sancţiunea nulităţii, prevăzută de art. 176 pct. 6, respectiv de art. 175 C. proc. civ.

Totodată, au menţionat că această critică poate fi subsumată şi motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, au precizat că, în cadrul apelului pe care l-au formulat, devoluţiunea opera cu privire la întreaga cauză, pentru toate problemele de fapt şi de drept deduse judecăţii în faţa primei instanţe, criticile generale aduse hotărârii apelate fiind grupate în cele trei motive de apel, fiecare dintre motive conţinând argumente distincte de netemeinicie.

Sub acest aspect, au subliniat că au solicitat anularea sentinţei apelate, în principal, pentru nemotivare, context în care rolul instanţei de apel trebuia să se circumscrie normelor procedurale imperative incidente, inclusiv indicaţiilor din cuprinsul deciziei de casare, însă, prin nepronunţarea asupra unui motiv de apel, cu care instanţa fost legal învestită, nu doar că s-a adus o vătămare părţii, dar nu se face posibilă exercitarea controlului judiciar.

Au considerat recurentele-reclamante că, procedând astfel, instanţa a încălcat nu doar art. 9 şi art. 22 C. proc. civ., ci, implicit, şi principiul dreptului la apărare, prevăzut de art. 13 C. proc. civ., art. 24 din Constituţie şi art. 6 par. 1 şi 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, principiul egalităţii armelor ce intră în conţinutul dreptului la apărare şi al garanţiilor sale, potrivit art. 6 par. 1 şi 3 din Convenţie, şi principiul dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 C. proc. civ. şi de art. 6 par. 1 din Convenţie.

Printr-un alt argument, subsumat aceleiaşi critici de nelegalitate, recurentele-reclamante au susţinut că instanţa de apel a încălcat norma procedurală edictată de art. 476-478 C. proc. civ., referitoare la caracterul devolutiv al apelului, subliniind că această etapă procesuală antrenează o rejudecare în fond a cauzei, în care părţile au dreptul legal de a administra noi probe, inclusiv cele depuse în recurs, acestea fiind câştigate cauzei, ipoteză în care, în judecarea apelului, instanţa avea obligaţia de a se raporta şi la aceste dovezi, pentru a stabili, în mod corect şi complet, situaţia de fapt, în acord cu art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

În opinia recurentelor-reclamante, din analiza întregii motivări a instanţei de apel, rezultă că aceasta nu a efectuat o analiză nici a probelor existente la dosarul de la fond şi nici a probelor noi, încălcându-se şi norma procedurală prevăzută art. 264 C. proc. civ.

De asemenea, au susţinut că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 501 C. proc. civ., din perspectiva nerespectării indicaţiilor date în recurs, prin decizia de casare pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi a nesocotit principiul disponibilităţii, reglementat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., întrucât a procedat la modificarea cauzei deduse judecăţii, răspunzând altor motive de fapt decât celor cu care a fost învestită, încălcând implicit şi limitele învestirii, prevăzute de art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Au subliniat că nerespectarea principiilor fundamentale ale procesului civil, aşa cum sunt prevăzute de legea internă, inclusiv de Constituţie, dar şi de normele Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, constituie nerespectări ale cerinţelor (normelor) legale, sancţionate cu nulitatea necondiţionată de existenţa unei vătămări, fiind condiţii extrinseci actului de procedură, şi atrag casarea sentinţei în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Totodată, au afirmat că hotărârea recurată a fost dată şi cu neobservarea (nerespectarea) formelor/cerinţelor legale privind efectul devolutiv al apelului şi limitele acestuia, care au adus părţii o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acesteia, nulitate condiţionată de existenţa unei vătămări, potrivit art. 175 C. proc. civ., fapt care atrage incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vătămarea procesuală rezultând din chiar soluţia de respingere a apelului.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele-reclamante au susţinut că instanţa de apel nu a motivat hotărârea recurată cu referire la cel de-al treilea motiv de apel.

Astfel, au învederat că motivarea curţii de apel, conform căreia:

"în ceea ce priveşte critica referitoare la greşita apreciere a probelor de către prima instanţă, sarcina aprecierii probelor revine instanţei, care trebuie să analizeze toate probele administrate, atât în mod individual, cât şi în ansamblul lor. Urmare a analizei efectuate, motivat, instanţa poate concluziona într-un anumit sens sau altul" este una lapidară, care nu a implicat nicio analiză a motivului de apel, ci doar o validare a soluţiei pronunţate la fond.

Au subliniat că, în absenţa unei analize proprii a instanţei de apel, nu se poate susţine că în privinţa acestei critici din apel ar exista vreo motivare.

În ceea ce priveşte motivarea curţii de apel referitoare la răspunderea obiectivă pentru fapta proprie a persoanei juridice - fila x par. 1-4 - au arătat că instanţa face referiri cu caracter general şi inserează în considerente aspecte din doctrină fără legătură cu cauza (pag. 21 de la par. 2).

De asemenea, recurentele-reclamante au considerat că instanţa de apel nu a oferit o motivare nici cu privire la critica referitoare la necesitatea existenţei vinovăţiei în cadrul răspunderii civile delictuale obiective, chestiune esenţială, în opinia acestora, având în vedere că pentru a se antrena acest tip de răspundere este suficient ca persoana juridică/autorităţile şi instituţiile publice să nu-şi respecte obligaţiile de serviciu decurgând din lege, iar prin aceasta să se cauzeze direct sau indirect un prejudiciu, care naşte dreptul la reparaţie.

Au menţionat că, prin considerentele reţinute la par. 4 din pag. 23 din decizia recurată, instanţa de apel a răspuns la aceeaşi cauză de răspundere delictuală, iar nu la cea legată de dol, care are drept consecinţă validarea raţionamentului juridic nelegal al judecătorului fondului care, în mod, nepermis a adăugat la lege, reţinând condiţia vinovăţiei, respectiv intenţia de a frauda, pentru antrenarea acestui tip de răspundere, ceea ce atrage incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentele-reclamante au arătat că, în măsura în care se va aprecia că motivarea este legată de existenţa dolului, atunci se poate conchide că instanţa de apel nu a oferit un răspuns criticii esenţiale a reclamantelor.

Subsumat aceleiaşi critici de nelegalitate, recurentele-reclamante au invocat faptul că motivarea curţii de apel, fiind superficială şi confuză, nu permite să se stabilească dacă aplicarea legii a fost sau nu una corectă.

Astfel, au învederat că, în ceea ce priveşte motivarea vizând răspunderea civilă delictuală întemeiată pe răspunderea obiectivă pentru fapta proprie a persoanei juridice (motivare care se regăseşte la filele x), nu pot fi identificate considerentele instanţei asupra aspectelor concrete de fapt şi de drept invocate prin acţiune şi prin motivele de apel, fiind încălcată norma imperativă edictată de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Sub acest aspect, au arătat că motivarea curţii de apel constă, în mod predilect, în justificarea soluţiei tribunalului, fără ca instanţa de apel să procedeze efectiv la rejudecarea cauzei şi fără a fi aduse argumente proprii care să justifice menţinerea acestei soluţii.

În opinia recurentelor-reclamante, întrucât situaţia de fapt a fost reţinută în mod greşit de către instanţa de apel, atunci şi aplicarea legii este una eronată, fiind încălcate dispoziţiile art. 22 alin. (2) teza I C. proc. civ.

Totodată, au subliniat că o motivare care răspunde exigenţelor legale ar fi fost aceea prin care instanţa de apel ar fi combătut susţinerile pe care le-au formulat, explicitând, în fapt şi în drept, caracterul neîntemeiat al acestora.

Ca atare, recurentele-reclamante au apreciat că instanţa de apel a efectuat o examinare superficială a pricinii, a probelor existente la dosar şi a susţinerilor şi a cererilor părţilor, întemeindu-şi soluţia pe constatările greşite ale judecătorului primei instanţe.

Au mai arătat şi că, în respectarea deciziei de casare, curtea de apel era îndrituită să analizeze punctual fiecare critică în parte care viza aspectele reţinute de instanţă, străine de natura pricinii, deduse judecăţii şi motivele contradictorii.

Recurentele-reclamante au învederat şi că instanţa a reţinut că nu au indicat şi explicat în ce constau pretinsele fapte ilicite, însă, în considerentele hotărârii recurate, curtea de apel s-a rezumat la a reţine că acestea nu echivalează cu manopere dolosive, fără a oferi însă o motivare cu privire la această soluţie.

Susţinând, de asemenea, incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele-reclamante au afirmat că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii, străine de pricină, unele dintre considerentele acesteia nefiind susţinute de probele existente la dosar.

În acest sens, au precizat că, în ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală a intimaţilor-pârâţi pentru încălcarea unor obligaţii legale specifice, instanţa de apel, în mod nelegal a constatat că "nu se poate reţine în sarcina intimatului-pârât Consiliului Local Suceava faptul că nu a adus la cunoştinţa furnizorului, la momentul încheierii contractului de furnizare a huilei, situaţia financiară precară a B. S.A., al cărei acţionar este", întrucât "o astfel de obligaţie nu este prevăzută de lege şi nu rezultă nici din practicile comerciale uzuale, fiind datoria furnizorului de a se interesa cu privire la solvabilitatea cocontractantului, în momentul angajării în relaţii contractuale cu acesta, în scopul de a cunoaşte care sunt posibilităţile de îndeplinire de către acesta a obligaţiilor asumate", respectiv că "atât timp cât nu s-a dovedit că au fost ascunse sau denaturate informaţii despre situaţia financiară a achizitorului, în scopul de a induce în eroare reclamanta şi de a o determina pe aceasta să încheie contractul, simpla împrejurare că acţionarul societăţii nu a adus la cunoştinţa sa faptul că la momentul respectiv nu dispune de suficiente lichidităţi pentru a asigura plata integrală a mărfii livrate nu constituie manoperă frauduloasă şi nici nu reprezintă o încălcare a unei obligaţii legale".

Cu referire la aceste considerente ale instanţei de apel, recurentele-reclamante au menţionat că nu au invocat faptul că, la data încheierii contractului de furnizare a huilei nr. x din data de 28 iunie 2012, intimaţii-pârâţi ar fi ascuns, prin mijloace dolosive sau viclene, că B. S.A. nu are suficiente lichidităţi, utilizarea mijloacelor viclene fiind invocată exclusiv în ce priveşte încheierea convenţiilor de eşalonare de plată, instanţa nefiind învestită cu analiza unui dol existent la încheierea contractului de furnizare huilă, aşa cum transpare din motivarea hotărârii.

Au arătat şi că "informaţiile denaturate privind situaţia financiară a achizitorului", au fost puse în discuţie în cadrul dosarului, dar în legătură cu alte faptele ilicite ale intimaţilor-pârâţi, printre care diminuarea nelegală a capitalul social al B. S.A. până la o valoare negativă (în condiţiile în care potrivit informaţiilor oficiale, capitalul social era de 114.648.583 RON) şi nerespectarea obligaţiei de a întocmi bilanţul energetic, pentru a evita plata subvenţiei către aceasta.

În opinia recurentelor-reclamante, motivarea instanţei de apel prin care s-a reţinut că "nu s-a dovedit că au fost ascunse sau denaturate informaţii despre situaţia financiară a achizitorului" nu are fundament şi este străină de natura pricinii, în fapt, instanţa apreciind că se fac vinovate întrucât nu s-ar fi informat cu privire la situaţia financiară a societăţii B. S.A.

Au menţionat că B. S.A. figura, în mod neveridic, cu un capital social în valoare de 114.648.583 RON, la dosar existând dovezi care probează faptul că intimaţii-pârâţi au procedat la o diminuarea nelegală a capitalului social, aducând valoarea acestuia la un nivel negativ, prejudiciabil pentru creditori, necunoscută acestora.

Totodată, recurentele-reclamante au învederat că împrejurarea că diminuarea nelegală a capitalului social a operat în anul 2010, iar contractul de furnizare a huilei a fost încheiat în anul 2012, respectiv că starea financiară a B. S.A. era una precară nu înseamnă că fapta ilicită nu există sau că nu au fost prejudiciate, astfel cum în mod eronat, s-a reţinut prin hotărârea recurată, atât timp cât, la data încheierii convenţiilor de eşalonare, nu putea cunoaşte, în mod rezonabil, aceste informaţii care nu erau publice, fiind ascunse, în mod intenţionat, aşa cum reiese şi din probatoriu.

Au precizat şi că, referitor la bugetul de venituri şi cheltuieli al societăţii B. S.A., criticile au vizat încălcarea de către intimatul-pârât Consiliul Local al Municipiului Suceava a obligaţiei legale (impuse prin norme imperative, de ordine publică), de a aloca sumele necesare pentru subvenţionarea energiei termice în cadrul bugetului local al Municipiului Suceava, şi nicidecum în bugetul B. S.A., instanţa fiind într-o vădită confuzie.

Astfel, recurentele-reclamante au susţinut că sunt contradictorii considerentele curţii de apel, având în vedere că, pe de o parte, aceasta a constatat că din analiza probelor reiese că situaţia de insolvenţă a societăţii B. S.A. era una iminentă, ca ulterior să reţină că "în mod eronat a apreciat că acţionarul unic nu era obligat sa iniţieze imediat procedura reglementată de legea insolvenţei".

Au mai afirmat şi că motivarea curţii de apel este străină de natura pricinii, aceasta arătând că, deşi a fost invocată în contextul încheierii contractului de furnizare a huilei, răspunderea civilă ce se solicită a se stabili în sarcina intimatului-pârât este una de natură delictuală, deoarece nu rezultă din contract, ci din împrejurări exterioare acestuia.

Au considerat recurentele-reclamante că aceste constatări ale instanţei de apel nu au legătură cu pricina dedusă judecăţii, răspunderea civilă fiind cerută exclusiv în raport de convenţiile de eşalonare.

De asemenea, au învederat că, în privinţa existenţei dolului la încheierea convenţiilor privind eşalonările de plată, instanţa de apel a reţinut în mod eronat şi străin de cauză că, deşi au existat negocieri între B. S.A. şi A. S.A., la care au participat şi reprezentanţi ai autorităţii publice locale, iar convenţia de eşalonare a plăţii nr. 653 din data de 15 ianuarie 2013 a fost semnată şi de Primarul municipiului Suceava, prin această convenţie nu s-au stabilit drepturi şi obligaţii în sarcina Consiliului Local al Municipiului Suceava sau a Municipiului Suceava.

Au arătat şi că s-a mai reţinut şi că nici prin convenţia de eşalonare din 11 martie 2013 nu s-ar fi stabilit astfel de obligaţii, argumentându-se că prin cele două convenţii A. S.A. doar ar fi fost informată cu privire la sursele de finanţare.

Recurentele-reclamante au apreciat că această motivare a curţii de apel este contrară situaţiei de fapt şi demonstrează neanalizarea anexelor la convenţiile de eşalonare.

Au mai afirmat recurentele-reclamante şi că reţinerea de către curtea de apel a comportamentului nediligent şi imprudent al A. S.A. denotă o analiză superficială a cauzei care încalcă normele de drept în materie de achiziţii publice.

Totodată, au susţinut că instanţa de apel a ignorat faptul că, în ceea ce priveşte termenele de plată a huilei energetice, acestea nu puteau face obiectul unei negocieri, fiind impuse prin documentaţiile de atribuire, furnizarea fiind efectuată în baza unui contract atribuit în baza unei licitaţii publice, aspect, de altfel, necontestat de către niciuna dintre părţile din proces.

Au subliniat că instanţa nu a fost învestită să analizeze comportamentul diligent sau nediligent al societăţii A. S.A. la încheierea contractului de achiziţie publică, ci dacă, la semnarea convenţiilor de eşalonare de plată, s-au exercitat sau nu mijloace dolosive, respectiv, dacă există fapte ilicite din partea autorităţilor publice, de natură a naşte obligaţia de dezdăunare, instanţa pronunţându-se pe altceva decât s-a cerut.

În dezvoltarea criticilor, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-reclamante au precizat că acţiunea în răspundere civilă delictuală a vizat antrenarea răspunderii terţilor pentru exercitarea mijloacelor dolosive la încheierea unui act juridic, reglementată prin art. 1214 alin. (1) şi 1215 alin. (2) C. civ., în contextul în care, prin acţiuni sau inacţiuni ce se subscriu faptelor civile delictuale (în principal, manopere dolosive, dar nelimitat la acestea), li s-a cauzat un prejudiciu substanţial, şi, respectiv, antrenarea răspunderii civile delictuale a intimaţilor-pârâţi pentru fapta proprie a persoanei juridice, reglementată de art. 1357, art. 219 şi art. 221 C. civ., ca urmare a unor acţiuni sau inacţiuni realizate cu încălcarea flagrantă a prevederile unor legi si acte normative specifice [art. 8, art. 40 pct. 9 din Legea nr. 325/2006, art. 31 alin. (2) si art. 43-44 din Legea nr. 51/2006, art. 28 din Legea nr. 329/2009, art. 6 alin. (2) şi (8) din O.U.G. nr. 79/2008 etc].

Au menţionat că, potrivit prevederilor legale, intimaţilor-pârâţi le revenea obligaţia de a asigura sumele necesare cu titlu de subvenţie, de natură a acoperi integral creanţele datorate furnizorilor de materie primă, iar nerespectarea acestor obligaţii legale le-a prejudiciat.

Făcând trimitere la prevederile art. 6 alin. (8) din O.U.G. nr. 79/2008, art. 8 din Legea nr. 325/2006 privind serviciul public de alimentare cu energie B., art. 31 alin. (2) din Legea nr. 51/2006, art. 29 alin. (1) din Legea nr. 329/2009, art. 29 alin. (6) din O.U.G. nr. 79/2008, art. 28 şi art. 29 alin. (1) din Legea nr. 329/2009, au arătat că instanţa de apel, în mod eronat, a apreciat că dispoziţiile legale nu stabilesc obligaţii în sarcina autorităţii publice în subordinea căreia s-au înfiinţat societăţile comerciale la care unitatea administrativ-teritorială este acţionar unic sau majoritar, ci numai în sarcina operatorilor.

Astfel, au apreciat că, deşi dispoziţiile legale amintite reglementează cadrul general legal ce vizează asigurarea serviciului public către populaţie, aceste norme impun obligaţii ferme şi exprese, care, în scopul asigurării continuităţii serviciilor publice, au rolul de a garanta existenţa resurselor financiare, acoperitoare pentru plata furnizorilor, iar autorităţile locale aveau obligaţia de a respecta aceste norme.

Prin urmare, în opinia recurentelor-reclamante, chiar dacă elaborarea bugetelor de venituri şi cheltuieli era în sarcina B. S.A., aprobarea acestora revenea intimaţilor-pârâţi, în calitate de autorităţi locale care, pe lângă obligaţia de supraveghere, monitorizare şi control, aveau şi obligaţia de a se asigura că sursele de finanţare aprobate generează venituri suficiente pentru a achita obligaţiile asumate.

Totodată, au apreciat că instanţa de apel a exprimat o opinie total subiectivă şi lipsită de fundament legal, atunci când a arătat că "în cazul în care nu există în patrimoniul unei astfel de societăţi suficiente resurse financiare pentru achitarea tuturor datoriilor acesteia, obligaţia de elaborare a bugetelor în condiţii de eficienţă este îndeplinită dacă se asigură un echilibru între venituri şi cheltuieli".

De asemenea, au susţinut că instanţa de apel, în mod greşit, s-a raportat şi la art. 41 alin. (3) din Legea nr. 51/2006, în forma sa aplicabilă abia din anul 2016, în condiţiile în care, în cauză, se aplică forma în vigoare în anul 2013, în conformitate cu care, alocaţiile bugetare sub forma subvenţiilor nu constituiau o simplă posibilitate pentru autorităţile locale Suceava, ci o obligaţie, conform art. 3 alin. (4) din O.G. nr. 36/2006.

Referitor la garanţiile profesionale şi financiare ale operatorilor, indicatorii de performanţă şi nivelul tarifelor aplicate privind furnizarea/prestarea serviciului în condiţii de calitate şi cantitate corespunzătoare, au menţionat că instanţa de apel a reţinut că acestea reprezintă criteriile principale pentru atribuirea contractelor de delegare a gestiunii pentru serviciile de utilităţi publice, reglementate de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 51/2006, care trebuie avute în vedere la momentul delegării acestei gestiuni, constatând, în mod greşit, ca fiind fără relevanţă faptul că aceste criterii nu mai erau îndeplinite ulterior, pe parcursul desfăşurării activităţii, de persoana juridică căreia i-au fost delegate serviciile, contrar art. 52 din O.G. nr. 36/2006.

Recurentele-reclamante au subliniat că intimaţii-pârâţi aveau obligaţia legală imperativă de a implementa programe de reorganizare şi eficientizare de natură a elimina pierderile ori de a aloca bani de la bugetul local pentru a acoperi pierderile, obligaţie pe care nu au înţeles să o îndeplinească prin alocarea sumelor de bani necesare achitării creanţei către A. S.A., în contextul în care era deja elaborat planul declanşării procedurii falimentului faţă de B. S.A., plan demarat ulterior semnării primei convenţii de eşalonare şi înaintea semnării celei de-a doua convenţii de eşalonare şi despre care se dovedeşte că le-a fost ascuns.

Ca atare, au apreciat că este cert şi dovedit în cauză că incapacitatea B. S.A. de a-şi onora obligaţiile financiare faţă de contractori, inclusiv faţă de A. S.A., a avut drept cauză directă şi încălcarea de către intimaţii-pârâţi a unor obligaţii legale, expres prevăzute de lege, iar faptul că s-a acţionat cu intenţie în acest sens rezultă cu evidenţă şi din declaraţiile date la parchet, implicarea părţilor adverse în identificarea unei soluţii în blocajul apărut nereprezentând o simplă facultate, ci chiar o obligaţie legală, în contextul în care prin delegarea unui serviciu de utilităţi publice se realizează doar delegarea gestiunii, iar nu şi delegarea răspunderii care, potrivit legii, rămâne întotdeauna în sarcina autorităţii publice locale.

Recurentele-reclamante, cu privire la dispoziţiile legale a căror încălcare a fost invocate în cauza, au arătat că instanţa de apel a mai reţinut că acestea stabilesc în sarcina intimatului-pârât Consiliul Local al Municipiului Suceava, în calitate de autoritate publică locală, obligaţii de coordonare şi monitorizare a serviciului public de alimentare cu energie B., realizat prin intermediul B. S.A. (art. 8 din Legea nr. 325/2006), precum şi obligaţia de a aproba bugetul de venituri şi cheltuieli al acesteia (art. 28 şi 29 din Legea nr. 329/2009).

Au susţinut că instanţa de apel aplicat şi a interpretat greşit normele legale atunci când a reţinut că autorităţilor locale nu le revine obligaţia impusă de dispoziţiile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 51/2006 privind serviciile comunitare de utilităţi publice, de a asigura existenţa garanţiilor profesionale şi financiare ale operatorilor în condiţii de calitate şi cantitate corespunzătoare, care constituie criteriile principale pentru atribuirea contractelor de delegare a gestiunii, în contextul în care aceste criterii erau obligatorii pentru intimatul-pârât Consiliul Local al Municipiului Suceava (în calitatea sa de unic acţionar), inclusiv în ceea ce priveşte operatorii economici la care acesta a delegat gestiunea în perioada 2012-2013.

Totodată, recurentele-reclamante au afirmat că raţionamentul instanţei de apel este greşit şi în ceea ce priveşte interpretarea dispoziţiilor art. 40 alin. (9) din Legea nr. 325/2006, având în vedere că instanţa de apel, aplicând greşit normele de drept public, a înlăturat caracterul imperativ al acestor norme, considerând eronat ca ele au o valoare facultativă.

Au menţionat că motivul esenţial pentru care autoritatea publică locală a propus încheierea unei convenţii de eşalonare a datoriilor societăţii B. S.A. este reprezentat de faptul că întreaga legislaţie în materie stabileşte obligaţii imperative în sarcina autorităţii publice locale de subvenţionare a serviciilor publice, iar aceste datorii nu ar fi trebuit şi nu puteau, obiectiv, să existe dacă autoritatea ar fi respectat prevederile legale în materie de subvenţionare a acestor servicii publice.

De asemenea, au învederat recurentele-reclamante şi că subvenţiile au avut un rol determinant în inducerea lor în eroare, având în vedere că, în mod rezonabil, nu aveau cum să cunoască că autoritatea publică locală va încălca legea şi nu va întreprinde demersuri pentru a aloca subvenţiile şi, astfel, să refuze semnarea convenţiilor de eşalonare ca să evite un prejudiciu.

În opinia recurentelor-reclamante, instanţa de apel a nesocotit normele legale în materia achiziţiilor publice dar şi principiul bunei-credinţe în materie contractuală.

Astfel, au reiterat faptul că, în ceea ce priveşte termenele de plată a huilei energetice, acestea nu puteau face obiectul unei negocieri, fiind impuse prin documentaţiile de atribuire, furnizarea fiind efectuată în baza unui contract atribuit în baza unei licitaţii publice, aspect necontestat de niciuna dintre părţile din proces.

Prin urmare, au apreciat că întreaga analiză efectuată de instanţa de apel cu privire la condiţiile din contractul de furnizare a huilei este realizată cu ignorarea regulilor din materia achiziţiilor publice, iar, în mod nepermis şi contrar normelor legale în materie contractuală, instanţa de apel a impus o conduită părţilor contractante, substituidu-se voinţei acestora.

Recurentele-reclamante au subliniat că instanţa de apel a eludat modalitatea de încheiere a contractului în cadrul unei proceduri de achiziţie publică, unde libertatea de negociere din partea ofertanţilor este mult diminuată, contractul reprezentând legea părţilor, iar instanţei nefiindu-i permis să sancţioneze faptul că una dintre părţi nu a fost suficient de diligentă în a-şi prezerva anumite măsuri de garantare a obligaţiilor prin constituirea de garanţii, stabilire altor termene de plată.

În plus, au afirmat că, pe de altă parte, comportamentul lor nu a fost unul nediligent, câtă vreme A. S.A. a făcut eforturi pentru a obţine garanţii de plată, prin încheierea celor două convenţii de eşalonare, din ianuarie şi martie 2013, încrezându-se, cu bună-credinţă, în garanţiile oferite de municipalitate, prin Primarul Oraşului Suceava, în calitate de reprezentant al acţionarului unic care a promis, în mod ferm, că vor fi alocate subvenţii, o mare parte din plăţi urmând să fie asigurate tocmai din plata acestora, conform anexelor la cele două convenţii.

Totodată, au susţinut că, în mod eronat, instanţa de apel a afirmat că subvenţiile erau alocate de la bugetul de stat, în realitate, garantând eşalonările de plată încheiate în ianuarie şi martie 2013, în cadrul cărora se menţionau, ca surse de finanţare, subvenţiile de la bugetul local al Oraşului Suceava, Municipiul Suceava s-a obligat să aloce din bugetul local subvenţiile, neinteresând dacă acestea urmau a fi virate ulterior de la bugetul de stat.

Sub acest aspect, au subliniat că obligaţia garantată a avut la bază manopere frauduloase, în contextul în care, la semnarea convenţiilor, reprezentaţii intimaţilor-pârâţi au indus în eroare A. S.A., deşi cunoşteau că nu se vor aloca subvenţiile promise şi plăţile nu se vor efectua, iar intrarea B. S.A. în faliment era deja planificată, aşa cum reiese din probele aflate la dosar.

Au precizat că instanţa a reţinut că iniţierea unei proceduri de intrare în insolvenţă a B. S.A., în condiţiile în care aceasta nu avea posibilitatea de a-şi onora obligaţiile de plată, nu reprezenta o obligaţie legală sau convenţională a acţionarului unic, şi, ca atare, nu ar putea fi calificată drept o manoperă frauduloasă.

Recurentele-reclamante au considerat că, în contextul în care instanţa de apel a constatat, din analiza probelor, că situaţia de insolvenţă a societăţii B. S.A. era una iminentă, în mod eronat a apreciat apoi că acţionarul unic nu era obligat să iniţieze imediat procedura reglementată de legea insolvenţei.

Dimpotrivă, au arătat că acţionarul unic avea obligaţia de a iniţia procedura de insolvenţă în scopul protejării interesele creditorilor, în acord cu prevederile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, respectiv intimatul-pârât Municipiul Suceava, în calitate de acţionar unic al debitoarei, pentru a preveni o eventuală păgubire suplimentară a creditorilor prin menţinerea societăţii debitoare în circuitul economic, pentru care intimatul-pârât Consiliul Local al Municipiului Suceava îşi asumase responsabilitatea de conducere.

Au menţionat că, din probele administrate în cauză rezultă că starea de insolvenţă a societăţii era cunoscută de intimaţii-pârâţi, cu atât mai mult cu cât intimatul-pârât Consiliul Local al Municipiului Suceava nu asigurase finanţarea suficientă prin subvenţii, necesară pentru furnizarea energiei termice populaţiei în iarna anului 2012-2013.

Prin urmare, au apreciat că raţionamentul instanţei este unul total eronat, pornind de la premisa falsă că gestionarea de către intimatul-pârât Consiliul Local al Municipiului Suceava a fost una corectă, ignorându-se complet obligaţiile legale pe care le avea intimatul-pârât Municipiul Suceava, în calitate de acţionar unic, şi intimatul-pârât Consiliul Local al Municipiului Suceava, în calitate de organ suprem decizional.

Recurentele-reclamante au susţinut şi că instanţa de apel a pronunţat soluţia atacată cu aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor legale care reglementează fapta ilicită a intimaţilor-pârâţi de a nu asigura capitalul social al B. S.A., care, din punct de vedere juridic, reprezintă gajul general al creditorilor, reflectarea corectă a capitalului social permiţând partenerilor contractuali să decidă dacă intră sau nu în raporturi contractuale cu o societate.

Au menţionat că, potrivit informaţiilor oficiale, publice la data încheierii contractului de furnizare a huilei, B. S.A. avea un capital social de 114.648.583 RON, în realitate, însă, intimaţii-pârâţi, prin încălcarea cu bună-ştiinţă a obligaţiilor legale ce le incumbau, au contribuit la crearea unui capital social negativ, care a avut drept consecinţă prejudicierea creditorilor B. S.A., inclusiv în ceea ce le priveşte, aspect probat de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, emise de autorităţi cu competenţe de control şi verificare (A.N.A.F. şi D.N.A.).

În susţinerea acestei afirmaţii, au arătat că, în nota de constatare înregistrată sub nr. x din data de 3 aprilie 2013 încheiată de Direcţia Generală de Inspecţie Economico-Financiară, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Suceava, se reţine că între intimatul-pârât Municipiul Suceava şi B. S.A. a operat Nota de compensare nr. x din data de 31 martie 2010, incorectă şi nelegală.

Au precizat că aspectele de nelegalitate au fost menţinute de organul fiscal şi în Dispoziţia obligatorie privind măsurile stabilite de inspecţia economico-financiară nr. 5467 din data de 30 decembrie 2014, emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, în continuarea notei de constatare, niciunul dintre aceste acte administrative nefiind contestate nici de reprezentanţii municipalităţii, nici de organele de conducere ale B. S.A.

Recurentele-reclamante au arătat şi că fraudarea creditorilor prin actele întocmite de B. S.A., cu aprobarea intimaţilor-pârâţi, este confirmată de declaraţiile date în faţa D.N.A., în anul 2021, de către factorii de decizie din cadrul municipalităţii şi ai societăţii B. S.A.

Ca atare, au subliniat că ambii intimaţi-pârâţi se fac vinovaţi de încălcarea unor dispoziţii imperative ale legii, în materia capitalului social, faptă ilicită care a condus la prejudicierea directă a societăţii A. S.A. şi au reluat susţinerea potrivit căreia fapta ilicită a constat în diminuarea nelegală a capitalului social, în contextul în care intimatul-pârât Municipiul Suceava avea obligaţia legală de a acorda către B. S.A. o subvenţie în valoare de 70.000.000 RON pentru acoperirea diferenţei dintre preţul de facturare şi preţul de transport şi al distribuţie energiei termice livrate către populaţie.

Recurentele-reclamante au susţinut şi că, pentru a evita acordarea acestei subvenţii, municipalitatea, în calitate de acţionar unic în cadrul B. S.A. şi intimatul-pârât Consiliul Local al Municipiului Suceava au dispus, în mod nelegal, degrevare acesteia de obligaţia plăţii subvenţiei.

Au menţionat că, deşi intimatul-pârât Municipiul Suceava figura la cartea funciară în calitate de proprietar pentru imobilele terenuri care trebuiau constituite ca aport în natură la capitalul social al B. S.A. încă din anul 2002, acţionarul unic al societăţii a emis o hotărâre A.G.A. prin care a aprobat diminuarea capitalului social cu suma de 70.000.000 RON, cu încălcarea prevederilor punctului 45 alin. (1) şi (2) din Condiţiile Licenţei nr. 489 pentru producerea energiei termice, capitalul social fiind redus cu mai mult de 25%.

Totodată, au arătat că, prin voinţa acţionarului unic, cu girul intimatului-pârât Consiliului Local al Municipiului Suceava, capitalului social al societăţii a fost diminuat până la o valoare negativă, având în vedere că, la momentul diminuării cu suma de 70.000.000 RON a capitalului social, în soldul de capital social al societăţii erau numai 28.956.017 RON.

Eu evidenţiat şi faptul că, în atare condiţii, după pronunţarea hotărârii irevocabile de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind constatarea dreptului de proprietate asupra terenurilor, clădirile şi construcţiilor tehnologice aferente C.E.T.I., intimaţii-pârâţi aveau obligaţia legală să constate lipsa suportului material a compensării operate în baza Notei de compensare nr. x din data de 31 martie 2010 şi să înscrie datoria, drept "datorie curentă" în patrimoniul municipalităţii şi să o bugeteze pentru exerciţiul financiar al anului 2013.

În plus, au menţionat că, pe de altă parte, intimatul-pârât Municipiul Suceava avea obligaţia legală de a efectua formalităţile impuse de lege pentru vărsarea aportului în natură la care s-a obligat prin actul de asociere, iar, pentru a constitui o garanţie cât mai eficace a intereselor patrimoniale ale creditorilor şi ale acţionarilor, societatea pe acţiuni are obligaţia de a indica mărimea capitalului social în statutul, bilanţul, registrul acţionarilor şi pe foaia cu antet ale societăţii, conform art. 153 din Legea nr. 31/1990.

Prin urmare, au apreciat că intimatul-pârât Municipiul Suceava ar fi trebuit să iniţieze în anul 2012, după pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a deciziei nr. 712 din data de 15 februarie 2012, procedurile de dizolvare voluntară impuse de dispoziţiile legale menţionate anterior.

În opinia recurentelor-reclamante, s-a omis în mod intenţionat să se iniţieze procedurile de completare a capitalului social sau de lichidare, şi nici nu s-a operat nicio modificare în actul constitutiv cu privire la capitalul social, inducându-se prin aceasta în eroare A. S.A.

Au subliniat că s-a probat în cauză că intimaţii-pârâţi au acţionat cu bună ştiinţă, inducând astfel în eroare parteneri contractuali ai B. S.A. (inclusiv în ceea ce le priveşte) cu privire la solvabilitatea B. S.A. şi la posibilitatea de satisfacere a datoriilor contractuale, cunoscând că societatea nu are bunuri care să poată fi valorificate în cadrul unei eventuale proceduri de executare silită, singurele active, care iniţial apăreau scriptic ca fiind "aport în natură" la capitalul social al B. S.A. Suceava, fiind intabulate pe numele municipalităţii Suceava.

Prin urmare, contrar celor reţinute de către instanţa de apel, au susţinut că, în speţă, compensarea sumei de 70.000.000 RON, datorate cu titlu de subvenţie, cu valoarea capitalului social diminuat al societăţii, se constituie în fapta ilicită a intimaţilor-pârâţi, care a condus la crearea prejudiciului pe care l-au suferit, prin lipsirea de posibilitatea de a proceda la executarea bunurilor care ar fi trebuit să constituie gajul general al creditorilor chirografari.

În ceea ce priveşte existenţa dolului la încheierea convenţiilor privind eşalonările de plată, au precizat că instanţa de apel a reţinut că, deşi au existat negocieri între B. S.A. şi A. S.A., la care au participat şi reprezentanţi ai autorităţii publice locale, iar convenţia de eşalonare a plăţii nr. 653 din data de 15 ianuarie 2013 a fost semnată şi de Primarul Municipiului Suceava, prin această convenţie nu s-au stabilit drepturi şi obligaţii în sarcina intimaţilor-pârâţi, şi nici prin convenţia de eşalonare din 11 martie 2013, fiind doar informate cu privire la sursele de finanţare.

În opinia recurentelor-reclamante, această motivare a instanţei de apel nu relevă situaţia de fapt şi demonstrează o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1214 şi ale art. 1215 C. civ.

Astfel, au învederat că au încheiat şi au semnat cele două convenţii de eşalonare a plăţii ca urmare a mijloacelor dolosive exercitate de Municipiul Suceava prin Primar, precum şi a unor membri din cadrul Consiliului Local al Municipiului Suceava.

Au apreciat că, în cauză, acţiunile reprezentanţilor Municipiului Suceava se încadrează în noţiunea de dol exercitat de o terţă persoană.

Totodată, au arătat că, anterior semnării celor două convenţii de eşalonare de plată (convenţiile nr. 653 din data de 15 ianuarie 2013 şi nr. 3578 din data de 11 martie 2013), sistaseră livrarea de huilă şi anunţaseră B. S.A. cu privire la iminenţa iniţierii procedurii de recuperare a sumelor datorate şi scadente, şi sechestrarea judiciară a mărfii deja livrate şi depozitate în depozitul aflat la dispoziţia A. S.A.

Au precizat că, la acel moment, exista posibilitatea concretă pentru A. S.A. să îşi recupereze întreaga contravaloare a materiei prime furnizate, deoarece, în baza contractului de furnizare nr. x din data de 28 iunie 2012 şi a actului adiţional la acesta, deţinea bilete la ordin, reprezentând titluri executorii, care ar fi asigurat recuperarea creanţei datorate, prin executare silită directă şi măsuri de poprire a terţilor, respectiv măsuri asigurătorii asupra huilei deja livrate, care se afla în depozit sau în curtea B. S.A.

Recurentele-reclamant au menţionat că, în faţa acestui risc iminent pentru debitor, B. S.A. şi-a exprimat rugămintea de a nu se introduce biletele la ordin la plată, întrucât ar constitui un dezastru pentru societate, întreaga sa activitate urmând a se bloca în mijlocul iernii, toată populaţia oraşului, spitalele, şcolile şi grădiniţele urmând să aibă de suferit prin oprirea furnizării agentului termic.

Au învederat că, din adresele comunicate de B. S.A., inter alia, rezultă şi că aceasta nu avea fonduri pentru a efectua plata, dar că existau promisiuni din partea intimatului-pârât Municipiului Suceava de plată a subvenţiei şi de contractare a unui credit special pentru achitarea materiei prime pentru agentul termic către A. S.A., însă, ulterior, intimatul-pârât a determinat, prin mijloace dolosive, A. S.A. să încheie convenţiile de eşalonare a plăţii, care au fost prezentate drept credibile, şi, simultan, să renunţe la recuperarea, prin executare silită, a sumelor datorate.

Recurentele-reclamante au susţinut că mijloacele dolosive s-au materializat atât în acţiuni, dar şi în omisiunea de a oferi informaţii absolut necesare a fi cunoscute la data semnării convenţiilor.

În privinţa dolului exercitat, au invocat faptul că intimatul-pârâtul Municipiul Suceava a uzat de mijloace viclene sub forma unor "promisiuni mincinoase", dovedind că există sume de bani bugetate şi disponibile pentru a fi alocate societăţii B. S.A., suficiente cât să asigure necesarul de plăţi scadente, aferente furnizării de cărbune energetic de către A. S.A.

Concret, au arătat că reprezentanţii intimatului-pârât Municipiului Suceava, prin primar, au creat convingerea mincinoasă că toate obligaţiile B. S.A. către A. S.A. vor fi respectate sub autoritatea şi controlul acestuia.

Totodată, a afirmat şi că, în ipoteza în care cele două convenţii de eşalonare nu s-ar fi semnat, atunci nu s-ar fi putut utiliza sumele bugetate pentru finanţarea energiei termice pentru plata unui alt furnizor, iar faptul că iniţierea unor forme de executare silită ar fi fost dezastruoasă în luna ianuarie 2013, drept pentru care se impunea intervenţia autorităţilor care să garanteze mai mult şi mai credibil decât debitoarea B. S.A. executarea obligaţiilor, este reţinut şi în considerentele hotărârii de fond.

Recurentele-reclamante au apreciat şi că este relevant faptul că pentru a determina A. S.A., în calitatea sa de furnizor, să semneze convenţiile de eşalonare şi să renunţe la punerea în executare a biletelor la ordin, reprezentanţii intimatului-pârât Municipiului Suceava au uzat, în mod înşelător, de credibilitatea emanată de autoritatea publică şi, chiar dacă aceştia nu şi-au asumat obligaţii directe prin respectivele eşalonări, prin modul în care au acţionat, au creat convingerea deplină privind îndeplinirea obligaţiilor de plată ale B. S.A., cunoscând însă că nu se va achita nicio datorie.

Au mai precizat că, la data respectivă, A. S.A. era informată de B. S.A. că aceasta nu mai are niciun fel de lichidităţi pentru executarea obligaţiilor contractuale, singura sursă reală de finanţare fiind cea din subvenţiile alocate şi bugetate, şi eventual, din sume alocate din alte surse de către intimatul-pârât Municipiul Suceava, promisiunile şi angajamentele acestuia fiind esenţiale şi hotărâtoare în obţinerea consimţământului societăţii la eşalonările de plată propuse.

Sub acest aspect, recurentele-reclamante au afirmat şi că, dacă primarul Municipiului Suceava nu s-ar fi implicat personal în aceste negocieri, în calitatea sa oficială de reprezentant al acţionarului unic al B. S.A. şi nu şi-ar fi asumat promisiuni ferme, ca fapt juridic stricto sensu (ca element de convingere în cadrul dolului, iar nu în sensul de negotium iuris), A. S.A. nu ar fi acceptat să renunţe la punerea în executare a biletelor la ordin şi la înfiinţarea sechestrului şi, astfel, ar fi avut posibilitatea reală de a-şi recupera sumele de bani datorate.

Au concluzionat recurentele-reclamante că acţiunea reprezentanţilor intimatului-pârât Municipiul Suceava a fost una deliberată, conştient orientată în scopul de a induce în eroare A. S.A., câtă vreme se cunoştea că, în lipsa asumării unor angajamente ferme de către autorităţile publice locale, activitatea societăţii B. S.A. ar fi fost blocată imediat, prin introducerea la plată a biletelor la ordin de către A. S.A. şi înfiinţarea sechestrului, aspect reţinut şi de judecătorul fondului.

De asemenea, au menţionat că, la data de 13 februarie 2013, prin decizia nr. 33, intimatul-pârât Consiliul Local al Municipiului Suceava, unic acţionar al B. S.A., a aprobat restructurarea societăţii B. S.A. în vederea declanşării procedurii de insolvenţă, având drept scop, printre altele, inclusiv evitarea plăţilor asumate de municipalitate prin acordul din 15 ianuarie 2013, iar, ulterior, la data de 11 martie 2013, aceleaşi autorităţi publice locale au semnat cu A. S.A. a doua convenţie tripartită de eşalonare şi amânare a plăţilor.

Au precizat că, prin contratul de concesiune servicii publice încheiat între Municipiul Suceava şi B. S.A., municipalitatea a delegat doar gestiunea activităţii de producţie, transport şi furnizare agent termic, iar nu şi răspunderea pentru această activitate.

Ca atare, recurentele-reclamante au susţinut că aprobarea de către Consiliul de administraţie al B. S.A. a reorganizării societăţii, la începutul lunii februarie 2012, cu scopul de a nu acorda subvenţiile în sume suficiente şi necesare, reprezintă aspecte care dovedesc modalităţi de realizare ale dolului.

II.3. Apărările formulate în cauză

II.3.1. Întâmpinarea

Intimaţii-pârâţi au depus întâmpinare, prin care au invocat excepţia tardivităţii recursului, susţinând că decizia Curţii de Apel Bacău a fost comunicată recurentelor-reclamante la data de 4 martie 2024, iar cererea de recurs a fost înregistrată la data de 9 aprilie 2024, fiind depăşit în mod incontestabil termenul la care face referire art. 485 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte criticile formulate prin cererea de recurs, intimaţii-pârâţi au apreciat că acestea sunt nefondate.

Astfel, au învederat că prima critică a recurentelor-reclamante se referă la împrejurarea că instanţa de apel ar fi omis să se pronunţe cu privire la cel de-al treilea motiv de apel, relativ la ignorarea sau aprecierea eronată a probatoriului administrat în cauză, coroborată cu argumentul aşa-zisei nemotivări corespunzătoare a hotărârii.

Cu privire la acest motiv de recurs, au arătat că, din chiar modul de redactare a motivelor de apel se poate observa numitorul comun între primul şi cel de-al treilea motiv (pretinsa reţinere eronată a situaţiei de fapt, diferită de cea reală care ar rezulta din actele dosarului), precum şi numitorul comun între cel de-al doilea şi cel de-al treilea motiv (pretinsa aplicare greşită a legii raportată la situaţia de facto rezultată din probatoriul administrat în cauză).

În opinia intimaţilor-pârâţi, primele două motive de apel nu puteau fi soluţionate decât prin raportare la probatoriului administrat în cauză, în sensul că, atât situaţia de fapt dedusă judecăţii, cât şi normele legale incidente în cauză nu puteau şi nu au fost stabilite decât prin raportare la probele existente la dosarul cauzei.

Din această perspectivă, au considerat că este mai mult decât evident că, în realitate, instanţa de apel a avut în vedere şi a soluţionat şi această critică ce îmbrăca forma celui de-al treilea motiv de apel, fără de care nu se putea rezolva fondul problemei litigioase dedusă judecăţii.

Mai mult decât atât, au solicitat să se constate că, în realitate, ultimul motiv de apel, pretins a fi fost lăsat nesoluţionat, nu are o existenţă de sine stătătoare în absenţa celorlalte două critici care vizează fondul litigios şi nu reprezintă o chestiune de esenţa fondului problemei litigioase.

În acest context, au subliniat că dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt incidente doar în ipoteza în care instanţa nu s-a pronunţat asupra unei chestiuni care ţine de esenţa fondului cauzei, făcând astfel imposibilă exercitarea controlului judiciar şi încălcând astfel în mod flagrant dispoziţiile art. 6 şi 13 C. proc. civ., art. 24 din Constituţia României, respectiv art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, nu şi atunci când se reclamă modalitatea de apreciere a probatoriului administrat.

Totodată, au apreciat că nu poate fi reţinută încălcarea dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ., privind rolul judecătorului în aflarea adevărului, ale dispoziţiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., referitoare la efectul devolutiv al apelului, ale art. 501 C. proc. civ., privind judecata în fond după casare, şi nici pe cele ale art. 9 alin. (2) C. proc. civ., relative la dreptul de dispoziţie al părţilor, în contextul în care, din motivarea deciziei recurate rezultă fără dubiu că instanţa a determinat corect situaţia de facto dedusă judecăţii, a încadrat în mod corespunzător formele de răspundere civilă pe care recurentele-reclamante şi-au întemeiat pretenţiile şi a procedat la analizarea fondului litigios prin prisma probatoriului administrat în cauză.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs, intimaţii-pârâţi au arătat că părţile adverse au invocat, mai întâi, o lipsă totală a motivării deciziei recurate în privinţa celui cel de-al treilea motiv de apel ce viza faptul că "hotărârea este dată cu ignorarea şi aprecierea eronată a probelor administrate şi fără a se stabili situaţia de fapt reală şi completă dintre părţi ("ceea ce a influenţat şi aplicarea greşită a legii/neaplicarea legii)".

În combaterea acestei susţineri, au reluat afirmaţia potrivit căreia, deşi în mod formal există trei motive de apel, acestea sunt interdependente şi niciunul dintre acestea nu ar putea fi soluţionat în mod distinct, fără a fi corelat cu celelalte şi au subliniat că aprecierea probatoriului nu este, în realitate, un scop în sine, ci doar un mijloc prin intermediul căruia instanţa putea atinge finalitatea urmărită în orice demers juridic: soluţionarea unui litigiu prin aplicarea corectă a normelor de drept unei situaţii de fapt litigioase.

Au considerat intimaţii-pârâţi că, şi dacă aparent nu există o motivare mai detaliată pentru al treilea motiv de apel, această situaţie nu echivalează cu o nemotivare, curtea de apel argumentând, în mod sintetic, faptul că sarcina aprecierii probelor revine instanţei care, de altfel, tocmai în baza probatoriului aflat la dosarul cauzei a stabilit foarte clar şi corect situaţia de facto şi a procedat la soluţionarea litigiului prin aplicarea normelor legale incidente în cauză.

Totodată, au apreciat că nu poate fi primită nici alegaţia potrivit căreia hotărârea instanţei de apel ar include pasaje inutile sau fără legătură cu cauza dedusă judecăţii, în condiţiile în care argumentele inserate în hotărâre vizează strict situaţia de fapt dedusă judecăţii.

De asemenea, intimaţii-pârâţi au afirmat şi că nu poate fi acceptată nici critica potrivit căreia instanţa de apel nu ar fi înţeles deloc cauza dedusă judecăţii şi ar fi aplicat greşit legea, având în vedere că aceasta a reţinut în mod corect că, din perspectiva răspunderii civile întemeiată pe dol, principalele argumente sunt reprezentate de inducerea în eroare a reclamantei, prin intermediul promisiunilor şi angajamentelor asumate de Consiliul Local Suceava cu privire la efectuarea plăţilor, care au determinat-o pe aceasta să încheie convenţii de eşalonare a debitelor restante, în pofida faptului că părţile adverse solicitaseră de fapt prin cererea de chemare în judecată obligarea pârâţilor la plata unei sume "reprezentând prejudiciu creat prin neplata contravalorii huilei energetice, livrată către B. S.A. Suceava, conform contractului de furnizare nr. x/28.06.2012."

Ca atare, intimaţii-pârâţi au apreciat că decizia recurată răspunde pe deplin şi exigenţelor impuse motivării hotărârii judecătoreşti, prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar criticile recurentelor-reclamante sunt nefondate, impunându-se respingerea recursului astfel motivat în drept, în cauză neputând fi reţinut motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cu referire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au învederat că, din perspectiva răspunderii civile pentru fapta proprie constând în nerespectarea unor dispoziţii legale, recurentele-reclamante au prezentat o înşiruire de acte normative pretins a fi fost nesocotite de către intimaţii-pârâţi, încercând să sugereze, prin utilizarea unei simple prezumţii, că intrarea societăţii debitoare în procedura falimentului (implicit şi cauzarea prejudiciului în discuţie), ar fi fost determinată de încălcarea acestor obligaţii de către intimaţii-pârâţi.

Au menţionat că, din motivarea deciziei recurate se poate constata că instanţa de apel a reţinut principalele fapte ilicite invocate de părţile adverse şi a făcut o analiză sintetică, dar aplicată, a modului în care au respectat aceste obligaţii, concluzionând în sensul că:

"nu s-a dovedit în cauză existenţa unei fapte ilicite constând în încălcarea unei obligaţii legale dintre cele impuse de actele normative invocate de reclamante, nefiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile pentru fapta proprie în sarcina pârâţilor."

Având în vedere argumentele instanţei, au apreciat că nu se poate reţine încălcarea sau aplicarea greşită a legii în privinţa soluţiei, aceasta fiind în mod evident una legală.

În plus, răspunzând punctual la susţinerile circumscrise de recurentele-reclamate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au învederat că pretinsa încălcare a Legii societăţilor comerciale, din perspectiva diminuării capitalului social al B. S.A. Suceava, nu mai poate forma obiectul analizei în prezenta cauză, în condiţiile în care hotărârea Adunării Generale a Acţionarilor, prin care s-a decis această operaţiune, a format obiectul unui litigiu în dosarul nr. x/2015 al Curţii de Apel Iaşi, iar, prin decizia 344/2020, a fost respinsă definitiv acţiunea în anulare.

Ca atare, au subliniat că hotărârea Adunării Generale a Acţionarilor se află în circuitul civil şi produce efecte erga omnes, ca urmare a publicării în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a nr. 1 din data de 4 ianuarie 2010, precum şi a îndeplinirii tuturor formalităţilor legale necesare înregistrării la Oficiul Registrului Comerţului.

Totodată, au susţinut că, în privinţa anulării unei asemenea hotărâri, sunt incidente dispoziţiile legale ale Legii speciale nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, în sensul că nu oricine are calitate procesual activă pentru promovarea acţiunii, existând o reglementare imperativă cu privire la cadrul procesual, astfel că instanţa învestită cu soluţionarea prezentei cauze nu mai putea, pe cale incidentală, să se pronunţe asupra legalităţii hotărârii Adunării Generale a Acţionarilor, prin care s-a diminuat capitalul social al B. S.A. Suceava şi s-a realizat o compensare, operaţiuni prezentate de către recurentele-reclamante ca fiind frauduloase sau nelegale.

În opinia intimaţilor-pârâţi, această realitate juridică este completată de încă două hotărâri judecătoreşti definitive - sentinţa civilă definitivă nr. 127 din data de 7 decembrie 2023 pronunţată de către Tribunalul Botoşani în dosarul nr. x/2022, prin care s-a luat act de cererea de renunţare la judecată formulată de reclamanta C. S.A., obiectul dosarului reprezentându-l constatarea nulităţii aceleaşi hotărâri a Adunării Generale a Acţionarilor, precum şi decizia civilă nr. 56 din data de 25 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia nr. 451/2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost respinsă şi acţiunea în anularea notei contabile de compensare şi a operaţiunii de compensare în sine, chestiuni prezentate în cauza de faţă ca fiind încălcări ale legii şi motiv de angajare a răspunderii delictuale pentru fapta proprie.

Ca atare, au apreciat că, în absenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive care să fi invalidat hotărârea Adunării Generale a Acţionarilor B. S.A. Suceava, orice altă discuţie pe tema legalităţii operaţiunii de diminuare a capitalului social al acesteia devine inadmisibilă, înscrisurile la care au făcut referire recurentele-reclamantele şi care emană de la D.N.A. Suceava sau D.G.F.P. Suceava neavând nicio relevanţă în prezenta cauză.

În ceea ce priveşte problema plăţii subvenţiilor pentru energia B. furnizată populaţiei municipiului Suceava, au arătat că, deşi excedează cadrului prezentei judecăţi, acesta nu poate fi confundată cu obligaţia de plată a contravalorii huilei energetice livrate de către reclamantă unui terţ şi nu se poate constitui sau transforma în cauză generatoare a prejudiciului reclamat în prezentul dosar.

Faţă de dispoziţiile O.G. nr. 36/2006 privind măsuri pentru funcţionarea sistemelor centralizate de alimentare cu energie B. a populaţiei, au subliniat că autorităţile administraţiei publice locale trebuie să asigure din bugetele locale doar sumele pentru acoperirea diferenţei dintre preţul de producere, transport, distribuţie şi furnizare a energiei termice livrate populaţiei şi preţul local al energiei termice facturate populaţiei.

Sub acest aspect, au arătat că, prin sentinţa definitivă nr. 876/2014 pronunţată de Tribunalul Suceava, s-a constatat îndeplinită această obligaţie până la nivelul lunii ianuarie 2014, fiind astfel făcută dovada categorică a respectării acestei obligaţii al cărei beneficiar era însă B. S.A. Suceava, şi nu A. S.A.

Referitor la pretinsa nerespectare a dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 325/2006 privind serviciul public de alimentare cu energie B., potrivit cărora autorităţile administraţiei publice locale trebuie să exercite controlul serviciului public de alimentare cu energie B., în condiţiile legii, au considerat că recurentele-reclamante nu au făcut nicio dovadă a culpei, simpla împrejurare că achizitorul huilei nu a făcut plata integrală a materiei prime nefiind echivalentul unei probe corespunzătoare.

Cu referire la criticile prin care recurentele-reclamante au afirmat încălcarea dispoziţiilor art. 28 din Legea nr. 329/2009 corelate cu cele ale art. 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 79/2008, au arătat că debitorul obligaţiei de plată avea bugetul de venituri şi cheltuieli aprobat în conformitate cu toate exigenţele legale.

În ceea ce priveşte susţinerile părţilor adverse vizând nesocotirea dispoziţiilor art. 31 alin. (2) din Legea nr. 51/2006, au subliniat că acestea reprezintă doar norme generice, relative la atribuirea directă a contractelor de delegare a gestiunii care se face cu respectarea unor condiţii, aşa încât, în absenţa unei precizări punctuale cu privire reglementarea lezată, orice analiză era şi este de prisos.

Au mai învederat intimaţii-pârâţi că afirmaţia referitoare la "planul ascuns" de a falimenta societatea căreia i-a fost livrată huila energetică este contrazisă de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, care atestă faptul că intrarea în faliment a B. S.A. Suceava a fost generată chiar de către recurentele-reclamante, care au întreprins demersurile de executare silită a creanţei, prin introducerea la plată a biletelor la ordin.

De altfel, au susţinut că instanţa de drept comun nici nu avea competenţa şi nici nu putea analiza aspectele legate de constituirea, organizarea şi funcţionarea unei societăţi comerciale căreia i s-a delegat prestarea unui serviciu de interes public, faţă de care s-a deschis procedura falimentului, după cum nu putea să se pronunţe nici asupra motivelor care au generat o stare de incapacitate de plată.

Din perspectiva răspunderii civile delictuale întemeiate pe dol, au apreciat că instanţa de apel a analizat temeinic aspectele de fapt şi de drept invocate în sprijinul solicitării de angajare a acestei forme de răspundere şi a pronunţat o soluţie legală ce nu poate fi criticată, în concret instanţa de apel reţinând în mod corect că pretinsele manopere dolosive trebuie analizate în raport cu momentul încheierii convenţiilor de eşalonare a debitelor restante şi, din această perspectivă, a procedat la analiza situaţiei de fapt, constatând în primul rând că nu şi-au asumat nicio obligaţie de plată în locul sau pentru debitorul achizitor.

De asemenea, au menţionat şi că instanţa a constatat, prin raportare la probatoriului administrat în cauză, că nu a existat nicio intenţie de a se ascunde situaţia financiară precară a achizitorului şi nici că s-au realizat promisiuni ferme potrivit cărora datoria s-ar fi stins într-un termen determinat, ci, dimpotrivă, corespondenţa părţilor denotă în mod incontestabil că urmau a se face demersuri în vederea obţinerii unui împrumut bancar ce ar fi fost destinat acoperirii datoriei, însă era menţionată şi împrejurarea că achizitorul mai avea de rambursat un credit.

Intimaţii-pârâţi au considerat că, în acest context, instanţa a valorificat în mod just probatoriul administrat în cauză şi a concluzionat că această corespondenţă dintre părţi nu poate fi calificată ca o manoperă dolosivă de natură a induce în eroare cu privire la situaţia financiară a achizitorului.

De altfel, în opinia intimaţilor-pârâţi, o asemenea concluzie se impune cu atât mai mult cu cât, în realitate, convenţiile de eşalonare a plăţilor au fost semnate după ce contractul de furnizare a cărbunelui energetic nu a fost respectat sub aspectul îndeplinirii obligaţiei de plată la termenele stipulate şi fusese deja contabilizat un debit.

Prin urmare, au subliniat că nerespectarea acestui contract de către achizitor era un element suficient de relevant cu privire la situaţia financiară a achizitorului, nefiind necesară intervenţia vreunui terţ pentru a "cosmetiza" această realitate economică.

Totodată, au susţinut că, pentru a se putea vorbi de existenţa dolului, acesta trebuie să se manifeste înainte sau în momentul încheierii contractului, şi nu în timpul sau după executarea acestuia, iar, în speţa dedusă judecăţii, se solicită repararea unui prejudiciu cauzat de nerespectarea obligaţiilor contractuale din partea B. S.A. Suceava, însă se invocă existenţa unui aşa-zis viciu de consimţământ care nu vizează, de fapt, momentul încheierii contractului generator de prejudiciu, ci încheierea ulterioară a convenţiilor de eşalonare a unor plăţi derivate dintr-un prejudiciu preexistent.

Prin urmare, au apreciat că, în cauză, nu există un prejudiciu determinat din perspectiva răspunderii civile delictuale şi că, în realitate, avem un prejudiciul de natură contractuală ce nu le poate fi transferat sau imputat sub pretextul existenţei unei răspunderi delictuale, în condiţiile în care, la data semnării convenţiilor în privinţa cărora se invocă dolul terţului, prejudiciul era deja consolidat.

Intimaţii-pârâţi au mai arătat şi că instanţa de apel a constatat că nu există elemente de natură să dovedească intenţia frauduloasă nici din perspectiva deschiderii iminente a procedurii de insolvenţă a achizitorului.

Sub acest aspect, au subliniat că această procedură a fost declanşată după ce chiar recurentele-reclamante au întreprins demersurile de executare silită a creanţei, prin introducerea la plată a biletelor la ordin, orice altă interpretare a acestei situaţii de fapt (reţinută şi în dosarul de faliment al achizitorului) fiind inacceptabilă.

Astfel, au apreciat că instanţa de apel a constatat în mod corect că "reclamantele nu au reuşit să demonstreze faptul că acţiunile sau inacţiunile pârâtelor au urmărit crearea unei situaţii care să conducă la deschiderea procedurii falimentului", simplul fapt că nu au fost alocate suficiente fonduri de la bugetul local pentru plata datoriilor înregistrate de societate (deşi nici acest aspect nu a fost însă dovedit) nefiind de natură a crea o astfel de prezumţie.

Concluzionând, intimaţii-pârâţi au solicitat respingerea recursului, în principal, ca tardiv formulat, iar, în subsidiar, ca nefondat.

II.3.2. Răspuns la întâmpinare

Recurentele-reclamante nu au depus răspuns la întâmpinare.

II.4. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin încheierea de şedinţă din data de 10 decembrie 2024, Înalta Curte a admis în principiu prezentul recurs, reţinând şi că nu este incidentă excepţia tardivităţii recursului, invocată de intimaţii-pârâţi.

II.5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prin prima critică formulată prin cererea de recurs, recurentele-reclamante, susţinând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., în esenţă, au invocat faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la cel de al treilea motiv de apel, astfel că, pe de o parte, decizia recurată nu respectă cerinţele impuse motivării unei hotărâri judecătoreşti, iar, pe de altă parte, nu respectă principii fundamentale ale procesului civil şi a fost dată cu încălcarea unor norme de procedură a căror nesocotire atrage sancţiunea nulităţii.

Este adevărat că, aşa cum au susţinut şi recurentele-reclamante (şi cum, de altfel, s-a reţinut şi prin decizia de casare pronunţată de Înalta Curte, în ciclul procesual anterior), acestea, prin cererea de apel, au adus sentinţei tribunalului trei critici principale, evidenţiate în cuprinsul a trei motive de apel: 1) hotărârea este nemotivată, fiind dată cu nerespectarea exigenţelor dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ. şi reţinându-se o situaţie de fapt diferită decât cea reală dintre părţi şi care rezultă din actele dosarului; 2) hotărârea este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material; 3) hotărârea este dată cu ignorarea şi aprecierea eronată a probelor administrate şi fără a se stabili situaţia de fapt reală şi completă dintre părţi (ceea ce a influenţat şi aplicarea greşită a legii/neaplicarea legii).

La pagina 13 a cererii de apel, recurentele-reclamante au precizat că vor "analiza cele 3 motive de apel în bloc, dată fiind strânsa legătură între argumentaţii, dar şi pentru a nu relua în mod redundant la fiecare motiv de apel în parte".

În dezvoltarea criticilor formulate la adresa sentinţei atacate, au susţinut că tribunalul nu a analizat decât parţial cererea de chemare în judecată şi cererea adiţională, din perspectiva cauzelor cererilor în răspundere civilă formulate, însă, nici chiar această parte nu este motivată cu respectarea art. 425 lit. b) C. proc. civ., mai ales că instanţa a reţinut o altă situaţie de fapt decât cea care rezultă din probe şi care a existat între părţi, inclusiv motive străine de natura pricinii şi motive contradictorii, astfel că şi aplicarea legii făcută la o asemenea situaţie de fapt este una eronată.

În susţinerea, acestei afirmaţii, care relevă tocmai strânsa legătură dintre cele trei motive de apel formulate, recurentele-reclamante au arătat care sunt situaţiile de fapt cu privire la care au pretins că au fost eronat reţinute şi motivele străine de pricină/contradictorii, evidenţiate de la lit. a) la lit. o), şi precizând că, în cadrul fiecărui aspect comentat şi argumentat sub aspectul nemotivării, se vor regăsi inserţii argumentative legate şi de incidenţa motivelor 2 şi 3 de apel.

Astfel, în esenţă, au susţinut că:

a) prima instanţă a înţeles în mod greşit situaţia de fapt de la momentul decembrie- ianuarie 2013, reţinând că la momentul încheierii primei convenţii ar fi livrat 90% din cantitatea de huilă contractată;

b) concluzia tribunalului că nu ar mai fi existat niciun motiv pentru care A. S.A. să solicite anularea actelor juridice încheiate pentru dol, în condiţiile în care cantitatea de huilă ar fi fost deja livrată în proporţie de 90%, nu are nicio bază reală şi este contrazisă atât de dovezi, cât şi de modul de derulare a raporturilor juridice dintre părţi;

c) se afirmă în mod nefundamentat faptul că ar fi existat o lipsă de prudenţă a A. S.A. la încheierea contractului, dar şi a convenţiilor ulterioare, fapt ce s-ar fi întors împotriva societăţii, judecătorul fondului ignorând faptul că A. S.A., tocmai pentru raţiuni de prudenţialitate, pentru a nu mai derula procese dilatorii în instanţă pentru recuperarea creanţelor, a solicitat, prin acte adiţionale, garantarea plăţilor scadente cu bilete la ordin, care constituie titluri executorii prin ele însele;

d) instanţa a reţinut nefondat şi străin de cauză faptul că prin actele adiţionale s-ar fi renunţat la plata prin ordin de plată în favoarea plăţii prin bilete la ordin şi astfel s-ar dovedi o lipsă de vigilenţă din partea societăţii, care şi-a asumat astfel riscul de neplată;

e) se reproşează şi se reţine străin de cauză şi eronat că A. S.A. nu a ar fi solicitat garanţii suplimentare, aşa cum a procedat D. şi că s-ar fi "bucurat" că a câştigat tocmai ca urmare a lipsei acestor garanţii; f) în mod eronat instanţa de fond a subliniat faptul că s-ar fi invocat asumarea unor angajamente directe de către Municipiul Suceava, prin convenţiile de eşalonare a plăţii, deşi răspunderea acestuia nu a fost fundamentată pe aşa-zisa calitate de parte a municipiului, ci pe fapta terţului; g) în realitate toate probele administrate în cauză dovedesc faptul că A.

S.A., acţionând cu bună-credinţă, nu a iniţiat proceduri de recuperare a sumelor de bani restante prin introducerea la plată a biletelor la ordin şi nu a iniţiat forme de executare silită în baza acestora, nu a întrerupt furnizarea de materie primă şi nici nu a restricţionat accesul la cantitatea de huilă din depozitul intermediar Dorneşti, exclusiv din cauza manoperelor dolosive materializate în "promisiuni", "garanţii" şi "angajamente" de plată asumate de acţionarul unic al B. S.A., Municipiul Suceava, prin convenţiile tripartite de plată;

h) judecătorul fondului a reţinut eronat că A. S.A. a solicitat pentru prima oară un angajament ferm din partea Municipiului Suceava abia în luna aprilie 2013;

i) s-a reţinut în mod eronat că, la momentul încheierii contractului, A. S.A. ar fi trebuit să se gândească şi să prefigureze faptul că este posibil ca Municipiul Suceava "să se supere într-o zi" şi "să nu mai susţină activitatea nerentabilă a S.C. B. S.A., raţionamentul judecătorului, sub acest aspect, fiind lipsit de rigoare şi se îndepărtează de la normele juridice în materie, care impun autorităţilor publice obligaţii specifice în ceea ce priveşte serviciile de interes public, conducând astfel la o judecată care se îndepărtează de la litera şi spiritul legii;

j) se afirmă eronat de către judecătorul fondului că, datorită termenelor foarte lungi de graţie, facturile emise de A. S.A. au figurat printre ultimele, în timp ce D. S.A. figura în lista de priorităţi;

k) instanţa de fond a apreciat în mod greşit situaţia de fapt ca urmare a confuziei cu privire la calitatea de unic acţionar în B. S.A. a Consiliului Local al Municipiului Suceava şi în contextul în care răspunderea acestuia nu a fost invocată cu referire la calitatea celor patru membri din Consiliul de Administraţie, ci pentru acţiuni sau omisiuni ale acestei autorităţi, cu încălcarea unor norme legale imperative care impuneau obligaţii exprese şi nu fixau doar un cadru general;

l) nu s-a invocat o răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie întemeiată doar strict pe dispoziţiile art. 1357 C. civ., aşa cum susţine instanţa de judecată, ci o răspundere civilă delictuală întemeiată pe art. 219 şi art. 221 C. civ., prin raportare la art. 8, art. 40 pct. 9 din Legea nr. 325/2006, art. 31 alin. (2) din Legea nr. 51/2006, art. 28 din Legea nr. 329/2009, art. 6 alin. (2) şi (8) din O.U.G. nr. 79/2008 etc;

m) eronat şi străin de natura cauzei, tribunalul a reţinut că "reclamantele consideră că pârâţii şi-ar fi angajat răspunderea civilă prin participarea primarului la întâlnirile tripartite, prin semnătura pe care şi-a pus-o pe Convenţiile nr. 653/15.01.2013 şi nr. 3578/11.03.2013, prin faptul că acţionarul unic al Achizitorului era Municipiul Suceava iar Consiliul Local Suceava administra prin cei patru consilieri locali care formau Adunarea Generală a Acţionarilor."; n)este contradictorie, nereală şi nefondată motivarea instanţei de fond care a insistat că ar fi contestat încheierea de către D. a convenţiei cu B. S.A., în condiţiile în care au contestat doar modalitatea dolosivă de accesare a subvenţiilor destinate plăţii cărbunelui către A. S.A., prin amânarea scadenţelor pe baza reeşalonărilor, tocmai pentru a se putea efectua liber plata subvenţiilor către acea societate, cu plata la livrare (sau chiar în avans);

o) nefondat motivează judecătorul fondului că nu ar exista obligaţii legale în sarcina autorităţilor locale pârâte în temeiul normelor de drept obiectiv, întrucât acestea ar fixa doar cadrul general de desfăşurare a activităţilor din domeniul serviciilor publice.

Ceea ce se impută instanţei de apel, prin primul motiv recurs, este nepronunţarea cu privire a motivul de apel prin care s-a afirmat că tribunalul a ignorat şi a apreciat eronat probele administrate şi nu a stabilit situaţia de fapt reală şi completă.

Verificând, din această perspectivă, decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa de apel, în ceea ce priveşte critica referitoare la greşita apreciere a probelor de către prima instanţă, a reţinut că tribunalul şi-a format convingerea, pe baza conduitei apelantei, ulterioară naşterii restanţelor la plată, că aceasta nu a avut un comportament diligent şi prudent, în sensul că nu a solicitat de la achizitor garanţii de plată, limitându-se la acceptarea biletelor la ordin ca instrumente de plată şi garanţie, şi totodată, a acordat termene mari de plată, ceea ce a permis achitarea cu prioritate de către acesta a unor datorii cu data scadentă mai apropiată.

Totodată, a arătat, printr-o prezentare amplă (pagina 21 a deciziei recurate), care sunt modalităţie prevăzute în sistemul actual de drept pentru evitarea riscului de neplată, care sunt, în caz de neexecutare, drepturile recunoscute de lege creditorului, precum şi în ce constă conduita unui creditor prevăzător.

Curtea de apel a arătat că, în speţă, biletul la ordin, menţionat ca instrument de plată în cuprinsul actelor adiţionale la contractul de furnizare, este un înscris economic prin care o persoană se obligă să achite, la o dată scadentă sau la ordinul beneficiarului, o sumă de bani unei alte persoane numită beneficiar. A apreciat că, deşi poate fi emis cu titlu de garanţie, datorită naturii economice a raportului operaţional pe care îl constată, acesta rămâne şi un titlu de valoare, el reprezentând un instrument de garanţie eficient doar în ipoteza în care există disponibil bănesc în conturile debitorului, nu şi în cazul în care acesta nu dispune de resurse financiare suficiente, aspect dovedit în cazul achizitorului.

Ca atare, a constatat că, deşi nu se poate reţine că a renunţat la ordinul de plată ca instrument de efectuare a plăţii, acesta regăsindu-se printre modalităţile de efectuare a plăţii agreate de părţi în cadrul convenţiilor încheiate de acestea, este real faptul că apelanta nu şi-a asigurat garanţii suplimentare, care să permită acesteia recuperarea debitului şi în ipoteza inexistenţei disponibilităţilor băneşti, şi nici nu a solicitat plata cu lichidităţi, pentru a preveni acumularea debitelor restante, aspect în mod corect reţinut de prima instanţă.

În concluzie, a apreciat că aceste aspecte, coroborate cu faptul că termenele de plată acordate erau destul de lungi, precum şi cu reeşalonarea la plată a debitelor restante, conduc într-adevăr la concluzia că apelanta nu a avut un comportament diligent, asumându-şi riscul creării unei situaţii financiare defectuoase.

Ca atare, a arătat că lipsa de prudenţă la încheierea contractului este un aspect pe care prima instanţă l-a argumentat prin referiri concrete la probatoriul administrat în cauză, şi care, alături de alte împrejurări de fapt, au justificat soluţia pronunţată în cauză.

În plus, a menţionat că, deşi a reţinut în mod eronat faptul că reclamanta a renunţat la efectuarea plăţii prin ordine de plată, prima instanţă a avut în vedere, atunci când a concluzionat în sensul că aceasta nu şi-a asigurat garanţii în vederea recuperării debitului restant, în principal faptul că A. S.A. nu a solicitat constituirea de alte garanţii suplimentare, în afara biletelor la ordin, a căror eficacitate ar fi fost dovedită doar în situaţia existenţei lichidităţilor băneşti.

De asemenea, a considerat că, în mod corect s-a reţinut că nu reprezintă astfel de garanţii nici referirile achizitorului la sursa de finanţare pentru plata debitului, respectiv referirile la subvenţiile de la bugetul local, deoarece acestea indicau doar o posibilitate de asigurare a fondurilor necesare plăţii, fără a oferi o garanţie efectivă.

Prin urmare, instanţa de apel a constatat că nu s-a reţinut de către tribunal o situaţie de fapt diferită de cea existentă, care să vicieze motivarea sentinţei, iar aprecierile cu privire la renunţarea la ordinele de plată în favoarea biletelor la ordin nu constituie un argument decisiv în construirea raţionamentului logico-juridic, bazat în principal pe ideea de lipsă a unui comportament diligent atât la încheierea contractului, ca urmare a omisiunii de constituire de garanţii suplimentare, cât şi, ulterior, pe perioada derulării acestuia, ca urmare a reeşalonării la plată a debitului restant.

Totodată, criticile privind greşita apreciere a probelor au fost analizate de instanţa de apel şi coroborat cu cele vizând aplicarea greşită a normelor de drept material, curtea de apel reţinând legătura indisolubilă între stabilirea situaţie de fapt în baza probelor, şi normele juridice aplicabile situaţie de fapt astfel stabilite.

Or, modalitatea în care a procedat instanţa de apel nu denotă nesocotirea niciuneia dintre normele de procedură la care se referă recurentele-reclamante, neputându-se reţine o încălcare a principiului disponibilităţii consacrat de art. 9 şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., instanţa pronunţându-se, în limitele învestirii, şi asupra celui de al treilea motiv de apel, motiv pretins de către parte a fi fost omis de analiza curţii de apel.

Ca atare, faţă de cele anterior relevate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat şi s-a pronunţat asupra celui de-al treilea motiv de apel susţinut în cauză, respectiv cel prin care s-a pretins că tribunalul a ignorat şi a apreciat eronat probele administrate şi nu a stabilit situaţia de fapt reală şi completă, iar împrejurarea că instanţa a ajuns la o altă concluzie decât cea afirmată de recurentele-reclamante nu este de natură a determina concluzia nelegalităţii deciziei recurate, nici prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi nici în raport cu cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din acelaşi act normativ.

Prin urmare, nu pot avea finalitatea urmărită de recurentele-reclamante nici susţinerile acestora prin care se afirmă încălcarea dreptului la apărare, a principiului egalităţii armelor, precum şi a principiului dreptului la un proces echitabil, în contextul în care acestea se fundamentează pe pretinsa nepronunţare asupra unui motiv de apel, ipoteză care, aşa cum s-a arătat anterior, nu se regăseşte în speţă.

Nici din perspectiva caracterului devolutiv al apelului, reglementat de art. 476-478 C. proc. civ., nu se poate valida vreun element de nelegalitate a hotărârii recurate, judecata realizată de către instanţa de apel fiind conformă cerinţei imperative instituite de aceste norme de procedură, iar criticile recurentelor-reclamante, sub acest aspect, sunt nefondate.

Astfel, primul motiv de apel invocat de recurentele-reclamante a susţinut nerespectarea de către tribunal a exigenţelor referitoare la motivarea hotărârii, prevăzute de art. 425 C. proc. civ., iar instanţa de apel, în urma analizei acestei critici, a ajuns la concluzia caracterului ei nefondat, în raport cu împrejurarea că a constatat că tribunalul a analizat aspectele deduse judecăţii şi a explicat într-o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat, nefiind necesar un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de către parte, ci un răspuns al argumentelor fundamentale, al acelora care sunt susceptibile să influenţeze soluţia.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de apel, referitor la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, instanţa de apel a analizat aceste critici coroborat cu cele privind greşita apreciere a probelor, dat fiind faptul că a reţinut legătura dintre stabilirea situaţiei de fapt, în baza materialului probatoriu, şi normele juridice aplicabile.

În urma acestei analize, a apreciat că, din probele administrate în cauză, nu rezultă că nu au fost îndeplinite obligaţiile stabilite în sarcina intimatului-pârât Consiliul Local Suceava prin dispoziţiile legale a căror încălcare a fost invocată, obligaţii de coordonare şi monitorizare a serviciului public de alimentare cu energie B., realizat prin intermediul B. S.A., cu alte cuvinte că nu s-a dovedit existenţa vreunei fapte ilicite nefiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile pentru fapta proprie în sarcina intimatului-pârât, iar, din pespectiva răspunderii civile întemeiate pe dol, a reţinut că astfel de manopere frauduloase nu au fost dovedite.

Ca atare, a reţinut că tribunalul a respins în mod corect, ca nefondată, cererea de chemare în judecată, neputându-se constata vreo încălcarea sau aplicare greşită a normelor de drept material de către acesta.

În ceea ce priveşte cel de-al treilea motiv de apel, aşa cum s-a arătat anterior, acesta a fost analizat de către instanţa de apel care a reţinut că nu se poate reproşa sentinţei pronunţate în cauză că ar fi rezultatul ignorării sau aprecierii eronate a probelor administrate şi nici că ar fi fost pronunţată fără a se stabili situaţia de fapt reală şi completă dintre părţi.

Caracterul devolutiv al apelului presupune rejudecarea fondului cauzei de către instanţa superioară, atât în fapt, cât şi în drept, în limitele atacate. Aceasta implică o nouă analiză a probelor şi a aplicării legii, tantum devolutum quantum iudicatum, menţinând cadrul procesual stabilit la prima instanţă, devoluţiunea fiind, însă, limitată de cererile şi motivele invocate de apelant, instanţa nefiind obligată să cerceteze aspecte necontestate, cu excepţia celor de ordine publică.

Or, în speţă, instanţa de apel a procedat la o nouă judecată a cauzei, circumscrisă criticilor cu care a fost învestită, şi a cercetat dacă sentinţa tribunalului respectă cerinţele impuse de art. 425 C. proc. civ., dacă aprecierea probelor de către acesta este una corectă, cu consecinţa stabilirii unei situaţiei de fapt reale şi complete, precum şi dacă se poate reţine răspunderea civilă delictuală a intimatului-pârât, atât din perspectiva răspunderii civile întemeiate pe dispoziţiile art. 221 şi ale art. 1357 C. civ., cât şi a celei întemeiate pe dol.

Ca atare, contrar celor invocate de recurentele-reclamante, Înalta Curte constată că instanţa de apel a procedat la analiza tuturor motivelor de apel cu care a fost învestită, la analiza pe fond a cauzei, iar împrejurarea că, în urma analizei realizate, a apreciat că apelul nu este fondat nu echivalează cu neanalizarea criticilor formulate prin cererea de apel, întrucât validarea soluţiei tribunalului a fost rezultatul judecării pe fond a cauzei, în respectarea tocmai a caracterului devolutiv al acestei căi de atac, care aduce în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept dezbătute în primă instanţă, provocând o nouă judecată asupra fondului.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine hotărârea recurată respectă rigorile impuse de art. 425 C. proc. civ., neputându-se aprecia nici în sensul încălcării art. 264 C. proc. civ., sub aspectul dezvoltat prin cererea de recurs.

Instanţa are obligaţia de a motiva hotărârea, însă această obligaţie nu impune realizarea unei analize detaliate a fiecărui argument sau a fiecărei probe luate separat, în special dacă unele dintre acestea nu sunt considerate a fi relevante pentru soluţie.

Instanţa trebuie să se pronunţe, în mod obligatoriu, asupra probelor decisive şi a argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar simplul fapt că instanţa nu a preluat în motivare toate argumentele sau toate probele propuse de o parte, reţinând doar pe cele care i-au format convingerea, nu constituie o nemotivare şi nici o nesocotire a caracterului devolutiv al căii de atac a apelului, după cum nici a normelor procesuale ce reglementează modalitatea de administrare a probelor.

Ca atare, instanţa nu trebuie să enumere toate probele, ci să motiveze convingător de ce a ales o anumită soluţie, referindu-se la cele care contează din pespectiva soluţiei pe care o adoptă, viciile privind nemotivarea, nestabilirea situaţie de fapt sau nesocotirea unor norme de procedură ce guvernează judecata ce trebuie realizată de instanţa de apel putând fi reţinute numai în măsura în care, sub aspect probatoriu, hotărârea a ignorat probele fundamentale şi nu le-a arătat pe cele care au determinat concluzia la care a ajuns în raport cu criticile cu care a fost învestită.

Este nefondată şi critica prin care recurentele-reclamate au susţinut că instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 501 C. proc. civ., neţinând cont de indicaţiile date prin decizia de casare.

În speţă, prin decizia nr. 2153 din data de 8 noiembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a reţinut că, în primul ciclu procesual, instanţa de apel a realizat multe generalizări, fără a se apleca concret asupra faptelor determinate imputate, fără a le analiza pe fiecare în parte, în condiţiile în care, prin motivele de apel, s-au invocat multiple fapte determinante care ar contura existenţa dolului reclamat.

Cu titlu de exemplu, Înalta Curte a arătat că instanţa de apel nu a analizat critica prin care s-a pretins că tribunalul a reţinut în mod greşit lipsa prudenţei A. S.A. la încheierea contractului, dar şi a convenţiilor ulterioare, fapt ce ar fi fost în detrimentul societăţii respective, şi nici pe cea prin care s-a susţinut că este greşit raţionamentul primei instanţe care a reproşat A. S.A. că nu ar fi solicitat garanţii suplimentare, profitând chiar de lipsa acestora la atribuirea contractului de achiziţie publică.

În plus, Înalta Curte a mai reţinut şi că instanţa de apel nu a evaluat în mod real criticile prin care s-a invocat faptul că judecătorul fondului a reţinut în mod incorect că nu există obligaţii legale în sarcina autorităţilor locale pârâte în temeiul normelor de drept obiectiv exhibate de reclamante, întrucât acestea ar viza doar cadrul general de desfăşurare a activităţilor din domeniul serviciilor publice.

Totodată, a constatat că instanţa de apel nu a evaluat în mod real ansamblul criticilor din apel ce vizau atragerea răspunderii civile delictuale pentru fapte ilicite săvârşite de persoanele juridice de drept public prin neîndeplinirea unor obligaţii ce le reveneau în temeiul unor norme de drept material.

Or, contrar celor susţinute de recurentele-reclamante, în rejudecare, instanţa de apel, conformându-se celor stabilite prin decizia de casare, a procedat la o analiză a tuturor aspectelor relevate ca fiind neevaluate în faza apelului din ciclul procesual anterior.

Astfel, la paginile 21 şi 22 ale deciziei recurate, instanţa de apel a procedat la o analiză proprie a conduitei apelantei-reclamante, ulterioară naşterii restanţelor de plată, analiză în cadrul căreia, de altfel, a invalidat argumentul tribunalului prin care aceasta reţinuse că partea renunţase la ordinele de plată în favoarea biletelor la ordin, argument cu privire la care, însă, a arătat că nu este unul decisiv în construirea raţionamentului logico-juridic, bazat în principal pe ideea de lipsă a unui comportament diligent atât la încheierea contractului, cât şi, ulterior, pe perioada derulării acestuia, ca urmare a reeşalonării la plată a debitului restant şi a faptului că nu s-a solicitat constituirea de garanţii suplimentare, în afara biletelor la ordin.

Ulterior, la paginile 23-25 din decizia recurată, instanţa de apel a verificat dacă, în cauză, sunt întrunite condiţiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, plecând, în acord cu cele statuate prin decizia de casare, de la premisa că, prin cererea de chemare în judecată, s-a invocat atât răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, respectiv, răspunderea persoanelor juridice de drept public, cât şi cea întemeiată pe dol.

Din perspectiva răspunderii civile pentru fapta proprie a intimatului-pârât Consiliului Local Suceava, instanţa de apel a analizat, în raport cu cele susţinute prin cererea de apel, dacă reprezintă fapte ilicite: neasigurarea finanţării pentru pierderile de energie B. din reţeaua de transport şi distribuţie, lucru ce a condus la acumularea de datorii în patrimoniul B. S.A., şi a creat premisele intrării acesteia în insolvenţă; neidentificarea unor soluţii financiare, în special subvenţii sau împrumuturi bancare, pentru efectuarea plăţilor către A. S.A.; nevărsarea aportului în natură la patrimoniul societăţii; neelaborarea bugetelor de venituri şi cheltuieli în condiţii de eficienţă; omisiunea de a solicita intrarea în insolvenţă a societăţii anterior încheierii contractului de furnizare şi de a aduce la cunoştinţa furnizorului situaţia financiară precară a achizitorului; permiterea încheierii contractului de furnizare în condiţiile existenţei unor pierderi ale B. S.A.; precum şi compensarea sumei de 70.000.000 RON datorată cu titlu de subvenţie cu valoarea capitalului social diminuat al societăţii. În analiza acestor împrejurări, instanţa de apel a avut în vedere normele legale cu privire la care recurentele-reclamante au afirmat că reglementează în sarcina intimaţilor-pârâţi acele obligaţii imperative pe care aceştia din urmă nu şi le-au îndeplinit.

În privinţa răspunderii civile întemeiate pe dol, instanţa de apel a analizat dacă se verifică susţinerile privind: inducerea în eroare a recurentei-reclamante, prin intermediul promisiunilor şi angajamentelor asumate de intimatul-pârât Consiliul Local Suceava cu privire la efectuarea plăţilor, care au determinat-o pe aceasta să încheie convenţii de eşalonare a debitelor restante; privind inducerea în eroare a recurentei-reclamante cu ocazia încheierilor convenţiilor de eşalonare; existenţa intenţiei frauduloase din perspectiva deschiderii procedurii de insolvenţă a B. S.A.

Prin urmare, Înalta Curte constată că, în rejudecare, instanţa de apel a respectat cele statuate prin decizia de casare, considerentele deciziei recurate relevând tocmai o analiză realizată în coordonatele stabilite de prima instanţă de recurs şi, ca atare, o conduită conformă cu obligaţia stabilită de art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

Prin cea de-a patra critică subsumată primului motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentele-reclamante au susţinut că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, schimbând cauza cererilor pe care le-au formulat şi răspunzând altor motive de fapt decât celor cu care a fost sesizată, încălcând, implicit, şi limitele învestirii.

Referitor la aceste susţineri, Înalta Curte constată că, pe de o parte, aspectele legate de cauza prezentului litigiu au fost tranşate prin decizia de casare, astfel că asupra acestora nu se mai pot realiza aprecieri noi, iar, pe de altă parte, aşa cum s-a arătat anterior, instanţa de apel, în rejudecare, a pornit de la dezlegările date de către prima instanţă de recurs, analizând dacă în prezentul litigiu poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală, atât din perspectiva art. 219, art. 221 şi art. 1357 C. civ., cât şi a art. 1214 C. civ., reţinând că, în speţă, temeiul cererii de chemare în judecată vizează atât răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, respectiv răspunderea persoanelor juridice de drept public, cât şi răspunderea terţilor pentru exercitarea mijloacelor dolosive la încheierea unui act juridic.

Ca atare, şi această critică a recurentelor-reclamante este nefondată, neputându-se reţine nelegalitatea hotărârii atacate în raport cu aspectele dezvoltate de către părţi în susţinerea sa.

Recurentele-reclamante, prin cel de-al doilea motiv de recurs, au pretins incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., afirmând că sunt incidente următoarele ipoteze ce se subsumează acestui motiv de casare: lipsa totală a motivării soluţiei instanţei ori motivarea hotărârii este lapidară, încât nu poate fi considerată motivare; motivarea este superficială şi confuză, astfel că nu se poate înţelege în ce măsură normele legale au fost sau nu aplicate corect, în situaţia speţei; existenţa motivelor contradictorii şi a celor străine de pricină.

Un prim aspect invocat de recurentele-reclamante este că, din cuprinsul hotărârii, recurate lipseşte cu totul motivarea celui de al treilea motiv de apel, în contextul în care motivarea instanţei este una lapidară, care prezintă un caracter general şi vag, neprocedându-se la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor.

Pe de altă parte, au susţinut că motivarea instanţei în privinţa răspunderii obiective pentru fapta proprie a persoanei juridice cuprinde doar referiri cu caracter general.

Or, aşa cum s-a arătat în analiza criticii, prin care recurentele-reclamante au pretins că tribunalul nu s-a pronunţat asupra celui de-al treilea motiv de apel, instanţa de apel nu a omis să analizeze şi să se pronunţe asupra criticilor prin care acestea au afirmat că hotărârea tribunalului este dată cu ignorarea şi aprecierea eronată a probelor administrate şi fără a se stabili situaţia de fapt reală şi completă dintre părţi.

Contrar celor susţinute de recurentele-reclamante, nu se poate constata că argumentele aduse de tribunal în aprecierea caracterului nefondat al apelului, prin raportare la motivul pretins a fi omis de analiza instanţei, reprezintă o motivare lapidară, ce poate fi asimilată unei lipse totale a motivării, întrucât curtea de apel a procedat la o analiză proprie a probelor şi a aspectelor ce rezultă din situaţia de fapt şi a prezentat raţionamentul pentru care nu a considerat că interpretarea probelor de către tribunal ar fi fost una de natură a determina o soluţie netemeinică sau nelegală.

Este adevărat că, aşa cum susţin recurentele-reclamante, la pagina 20 din decizia recurată, instanţa de apel a reţinut că:

"În ceea ce priveşte critica referitoare la greşita apreciere a probelor de către prima instanţă, Curtea reţine că sarcina aprecierii probelor revine instanţei, care trebuie să analizeze toate probele administrate, atât în mod individual, cât şi în ansamblul lor. Urmare a analizei efectuate, motivat, instanţa poate concluziona într-un anumit sens sau altul". Însă, această afirmaţie a instanţei a fost succedată de o analiză proprie asupra probelor, analiză ce a vizat atât conduita recurentei-reclamante ulterioară naşterii restanţelor la plată, cât şi îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile invocate în cauză, în cadrul acesteia, curtea de apel făcând referire la aspectele factuale şi la probele apreciate a avea relevanţă în soluţionarea cauzei (spre exemplu: menţionarea în cuprinsul actelor adiţionale la contractul de furnizare a biletului la ordin, termenele de plată acordate, reeşalonarea la plată a debitelor restante, obiectul principal de activitate al B. S.A., convenţiile de eşalonare, corespondenţa purtată între părţi).

Ca atare, critica referitoare la greşita apreciere a probelor de către prima instanţă şi stabilirea unei situaţii de fapt nereale a fost cercetată de instanţa de apel, inclusiv coroborat cu cele privind aplicarea greşită a normelor de drept material, raţionamentul expus la filele x ale deciziei recurate relevând considerentele pentru care aceasta a fost apreciată a fi nefondată.

În urma raţionamentului logico-juridic expus, curtea de apel a constatat că, deşi tribunalul a reţinut în mod eronat că recurenta-reclamantă a renunţat la ordinul de plată, ca instrument de efectuare a plăţii, această împrejurare nu este de natură a schimba concluzia la care a ajuns prima instanţă - lipsa de prudenţă manifestată de recurenta-reclamantă -, precum şi că în mod temeinic şi legal s-a reţinut că nu poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală a intimaţilor-pârâţi (sub ambele temeiuri juridice invocate de recurentele-reclamante).

Or, împrejurarea că aceste aprecieri ale instanţei de apel sunt contrare celor susţinute de recurentele-reclamante, nu poate fi asimilată cu o motivare lapidară/o lipsă de motivare a hotărârii pronunţate cu referire la critica adusă sentinţei prin cel de-al treilea motiv de apel.

Este nefondată şi critica prin care recurentele-reclamante au pretins că hotărârea atacată nu cuprinde o motivare concretă cu privire la cele arătate prin motivele de apel cu referire la răspunderea obiectivă pentru fapta proprie a persoanei juridice, această critică fiind, de altfel, reluată şi în dezvoltarea celei prin care au susţinut că motivarea instanţei de apel este superficială şi confuză, astfel că nu se poate înţelege în ce măsură normele legale au fost sau nu aplicate corect.

Astfel, recurentele-reclamante au precizat că, prin motivele de apel au invocat interpretarea şi aplicarea greşită a legii de către judecătorul fondului, inclusiv prin faptul că acesta a adăugat la lege necesitatea dovedirii vinovăţiei, deşi o atare condiţie nu este necesară în cazul răspunderii obiective, critică la care instanţa de apel nu a răspuns în niciun fel.

Or, această critică susţinută prin cererea de apel, îşi găseşte răspuns în cuprinsul deciziei atacate, răspuns pe care, de altfel l-au identificat şi recurentele-reclamante, instanţa de apel reţinând că:

"răspunderea civilă delictuală a Consiliului Local Suceava, ca persoană juridică de drept public, poate fi stabilită în aceleaşi condiţii ca acelea prevăzute de art. 1357 C. civ., pentru persoanele de drept privat.

Răspunderea civilă pentru fapta proprie este o formă a răspunderii juridice, care constă într-un raport juridic obligaţional, conform căruia o persoană are datoria de a repara prejudiciul cauzat alteia prin fapta sa sau prejudiciul de care este ţinută răspunzătoare prin dispoziţiile legale. Pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer întrunite cumulativ următoarele condiţii: existenta unui prejudiciu; existenta unei fapte ilicite; existenta unui raport de cauzalitate între fapta ilicita si prejudiciu; existenta vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat."

Însă, indiferent de împrejurarea reţinerii, în cuprinsul deciziei recurate, a aspectelor de natură teoretică vizând condiţiile antrenării răspunderii civile delictuale, printre care şi vinovăţia celui care a cauzat prejudiciul, Înalta Curte constată că instanţa de apel, în analiza unei posibile antrenări a răspunderii persoanei juridice de drept public, a verificat, în raport cu faptele imputate, dacă intimatul-pârât Consiliul Local Suceava a nesocotit obligaţiile ce îi reveneau potrivit normelor legale menţionate de recurentele-reclamante, conduită conformă cu criteriile de stabilire a incidenţei unui atare tip de răspundere, neputându-se aprecia nelegalitatea deciziei curţii de apel sub acest aspect, nici din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi nici a motivului de casare reglementat de pct. 8 al aceluiaşi articol, cum au pretins recurentele-reclamante.

În plus, Înalta Curte constată că raţionamentul instanţei de apel, prin care s-a analizat dacă poate fi atrasă răspunderea civilă pentru fapta proprie a persoanei juridice de drept public nu se suprapune cu cel în care aceasta a cercetat o posibilă răspundere civilă întemeiată pe dol, considerentele instanţei de apel fiind circumstanţiate fiecărui tip de răspundere în parte.

Astfel, în privinţa răspunderii civile pentru fapta proprie a intimatului-pârât, instanţa de apel a cercetat dacă, în speţă, rezultă o încălcare de către acesta a uneia dintre obligaţiile legale dintre cele la care s-au referit recurentele-reclamante, în timp ce, în cazul celei întemeiat pe dol, a verificat dacă acestuia îi pot fi imputate manopere frauduloase de natură a determina vicierea consimţământului, susţinută de către recurentele-reclamante.

Totodată, contrar celor pretinse de către recurentele-reclamante, Înalta Curte constată că, din motivarea decizie atacate se pot identifica, astfel cum se va arăta în continuare, argumentele pentru care instanţa de apel a apreciat ca fiind nefondate criticile formulate sub acest aspect de către recurentele-reclamante, curtea de apel validând concluzia tribunalului (redată la fila x din decizie) în sensul inexistenţei unei încălcări a dreptului subiectiv care să dea naştere unei răspunderi civile în sarcina autorităţii publice, concluzie la care tribunalul a ajuns în urma analizei atribuţiilor ce îi revin intimatului-pârât în temeiul Legii nr. 325/2006, Legii nr. 51/2006 şi O.U.G. nr. 79/2008.

Prin motivele de recurs, s-a afirmat că în cuprinsul hotărârii recurate, nu se regăsesc argumentele instanţei cu privire la cele arătate, prin acţiunea formulată şi prin cererea de apel, cu referire la răspunderea obiectivă pentru fapta proprie a persoanei juridice.

În speţă, recurentele-reclamante au susţinut atragerea răspunderii civile delictuale a intimaţilor-pârâţi întemeiate pe fapta proprie (răspunderea persoanei juridice de drept public), reglementată de art. 219 şi art. 221 C. civ., ca urmare a unor acţiuni sau inacţiuni realizate cu încălcarea flagrantă a prevederilor onor legi şi acte normative specifice.

Astfel, au susţinut că incapacitatea B. S.A. de a-şi onora obligaţiile financiare faţă de contractori, inclusiv faţă de A. S.A., a avut drept cauză directă încălcarea de către intimaţii-pârâţi a mai multor obligaţii legale, reglementate de art. 8 şi art. 40 pct. 9 din Legea nr. 325/2006, art. 31 alin. (2) şi art. 43-44 din Legea nr. 51/2006, art. 28 din Legea nr. 329/2009, art. 6 alin. (2) şi (8) din O.U.G. nr. 79/2008.

Contrar celor afirmate de către recurentele-reclamante, Înalta Curte constată că, la fila x din decizia recurată, instanţa de apel a arătat că tribunalul a avut în vedere în principal atribuţiile ce revin intimatului-pârât Consiliul Local Suceava prin prisma prevederilor Legii nr. 325/2006, ale Legii nr. 51/2006 şi ale O.U.G. nr. 79/2008 şi a concluzionat în sensul inexistenţei unei încălcări a dreptului subiectiv care să dea naştere unei răspunderi civile în sarcina autorităţii publice.

Ulterior, la pagina 25 a deciziei recurate, instanţa de apel a realizat o analiză proprie, amplă, şi a verificat dacă poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală a intimaţilor-pârâţi în raport cu cele susţinute de recurentele-reclamante privind nesocotirea obligaţiilor legale ce le reveneau acestora potrivit actelor normative indicate, concluzionând că nu s-a dovedit în cauză încălcarea unei obligaţii legale dintre cele impuse de actele normative invocate de recurentele-reclamante, nefiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie în sarcina intimaţilor-pârâţi.

Astfel, a reţinut că intimatul-pârât a exercitat coordonarea şi monitorizarea serviciului public realizat de B. S.A. (art. 8 din Legea nr. 325/2006) şi a asigurat, în măsura posibilităţii, surse de finanţare a acestuia (art. 28 şi 29 din Legea nr. 329/2009), nefiind dovedită o împrejurare din care să rezulte că, deşi era posibil să asigure venituri suplimentare la bugetul societăţii, autoritatea publică a acţionat contrar acestui scop.

În acest sens, a arătat că, în ceea ce priveşte structura bugetului de venituri şi cheltuieli al societăţii, acesta era întocmit de B. S.A. şi doar supus aprobării intimatului-pârât Consiliului Local Suceava, astfel că nu se poate reţine că acest buget a fost întocmit de autoritatea publică locală într-o modalitate care să urmărească prejudicierea intereselor recurentei-reclamantei prin neasigurarea fondurilor necesare achitării obligaţiilor contractuale.

De asemenea, pe de o parte, a reţinut că art. 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 79/2008 nu stabileşte obligaţii în sarcina autorităţii publice în subordinea căreia s-au înfiinţat societăţile comerciale la care statul sau o unitate administrativ-teritorială este acţionar unic sau majoritar, ci chiar în sarcina acestor operatori, iar, pe de altă parte, aprobarea unui buget de venituri şi cheltuieli în condiţii de eficienţă nu presupune asigurarea veniturilor necesare achitării integrale a obligaţiilor, ci înseamnă gestionarea eficientă a resurselor deţinute.

Instanţa de apel a constatat şi că, stabilind că mijloacele materiale şi financiare necesare desfăşurării activităţilor specifice fiecărui serviciu se asigură prin bugetele de venituri şi cheltuieli ale operatorilor şi, după caz, din alocaţii bugetare, art. 43 alin. (1) din Legea nr. 51/2006 nu instituie practic o obligaţie, ci doar indică faptul că se pot aloca bani din alocaţii bugetare pentru veniturile acestor societăţi, deci nici din acest punct de vedere nu se poate reţine încălcarea vreunei obligaţii care să atragă, în temeiul art. 45 din acelaşi act normativ, vreo formă de răspundere.

În ceea ce priveşte existenţa garanţiilor profesionale şi financiare ale operatorilor, indicatorii de performanţă şi nivelul tarifelor aplicate privind furnizarea/prestarea serviciului în condiţii de calitate şi cantitate corespunzătoare, a apreciat că acestea reprezintă criteriile principale pentru atribuirea contractelor de delegare a gestiunii pentru serviciile de utilităţi publice, reglementate de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 51/2006, care trebuie avute în vedere la momentul delegării acestei gestiuni, fiind fără relevanţă, sub aspectul încălcării vreunei obligaţii legale, faptul că aceste criterii nu mai sunt îndeplinite ulterior, pe parcursul desfăşurării activităţii, de persoana juridică căreia i-au fost delegate serviciile.

Prin urmare, instanţa de apel, cu referire la o posibilă atragere a răspunderii civile pentru fapta proprie a autorităţii publice, a analizat toate aspectele relevante cauzei, argumentând de ce conduita intimatului-pârât nu poate fi apreciată ca reprezentând o nesocotire a atribuţiilor reglementate de actele normative invocate de recurentele-reclamante, de natură a atrage o atare răspundere, prin indicarea în concret a fiecărei atribuţii pretins a fi nesocotite, a normei de drept material care o reglementează, precum şi a motivelor pentru care susţinerile recurentelor-reclamante au fost apreciate a fi nefondate.

În ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală întemeiată pe dol, instanţa de apel a analizat şi dacă poate fi reţinută o atare răspundere, arătând care sunt argumentele pentru care a apreciat că, în speţă, nu au fost dovedite manevrele frauduloase la care se referă dispoziţiile art. 1214 C. civ., în raport cu faptele pretins de recurentele-reclamante a fi fost săvârşite în speţă de intimatul-pârât Consiliul Local Suceava, constând: în ascunderea cu bună-ştiinţă a faptului că debitoarea se afla în dificultăţi financiare de natură a-i atrage insolvenţa; garantarea faptului că se vor asigura resursele financiare necesare achitării mărfii livrate, indicându-se în concret că acestea vor proveni din încasări de impozite şi taxe, care urmau să fie mai mari începând cu luna ianuarie 2013, precum şi din subvenţii şi încasări de facturi de la populaţie; stabilirea scadenţei sumelor reeşalonate după data la care B. S.A. urma să intre în procedura insolvenţei.

Astfel, potrivit situaţie de fapt, instanţa de apel a reţinut că intimatul-pârât nu a fost parte în contractul de furnizare încheiat între A. S.A. şi B. S.A., dar a avut, atât la momentul respectiv, cât şi ulterior, calitatea de unic acţionar al acesteia din urmă, cunoscând, prin urmare, situaţia financiară şi capacităţile de plată ale acesteia în momentul angajării în relaţii contractuale, şi având anumite atribuţii în ceea ce priveşte administrarea societăţii.

În ceea ce priveşte neaducerea la cunoştinţa furnizorului, la momentul încheierii contractului de furnizare a huilei, a situaţiei financiare precare a B. S.A., a reţinut că, atât timp cât nu s-a dovedit că au fost ascunse sau denaturate informaţii despre situaţia financiară a achizitorului, în scopul de a induce în eroare pe recurenta-reclamantă şi de a o determina pe aceasta să încheie contractul, simpla împrejurare că acţionarul societăţii nu a adus la cunoştinţa sa faptul că la momentul respectiv nu dispune de suficiente lichidităţi pentru a asigura plata integrală a mărfii livrate nu constituie manoperă frauduloasă.

De asemenea, a arătat că omisiunea luării unor măsuri necesare şi utile de către acţionar, în special în legătură cu limitarea pierderilor de energie B. şi asigurarea de subvenţii sau împrumuturi, nu poate fi decât consecinţa unui management deficitar, şi nu a unei conduite dolosive, iar identificarea unor soluţii financiare de genul subvenţiilor sau a împrumuturilor bancare nu este o chestiune ce depinde exclusiv de voinţa intimatului-pârât, în condiţiile în care subvenţiile sunt acordate de la bugetul de stat, iar împrumuturile bancare presupun acordul de voinţă al băncii în acest sens.

În ceea ce priveşte compensarea sumei de 70.000.000 RON datorate cu titlu de subvenţie cu valoarea capitalului social diminuat al societăţii, precum şi faptul că nu s-a dispus transferarea din domeniul privat al Municipiului Suceava în patrimoniul B. S.A. a aportului în natură la capitalul social, a arătat că aceste aspecte nu prezintă relevanţă, întrucât vizează fapte imputate intimatului-pârât, care s-au petrecut anterior încheierii contractului de furnizare a huilei, nefiind de natură a diminua patrimoniul societăţii ulterior naşterii obligaţiei de plată.

Instanţa de apel a constatat şi că iniţierea unei proceduri de intrare în insolvenţă a B. S.A., în condiţiile în care aceasta nu avea posibilitatea onorării obligaţiilor de plată, nu poate fi calificată ca manoperă frauduloasă.

În ceea ce priveşte inducerea în eroare a recurentei-reclamante cu ocazia încheierii convenţiilor de eşalonare, curtea de apel a apreciat că, în contextul în care, prin convenţiile de eşalonare a plăţii din 15 ianuarie 2013 şi din 11 martie 2013, nu s-au stabilit drepturi şi obligaţii în sarcina intimaţilor-pârâţi, corespondenţa dintre părţi nu ar fi putut reprezenta un argument suficient în sensul creării convingerii că sumele urmau să fie achitate în primele luni ale anului 2013, ci denotă disponibilitatea achizitorului de a efectua demersuri pentru achitarea debitului, nefiind de natură a induce în eroare cu privire la situaţia financiară a acestuia.

Totodată, curtea de apel a reţinut că reiese din corespondenţa dintre părţi că intimatul-pârât nu a denaturat realitatea cu privire la resursele deţinute de B. S.A. şi a indicat concret care vor fi sursele de finanţare, solicitând totodată amânarea scadenţei, toate aceste elemente indicând existenţa unei situaţii financiare precare, astfel că nu poate fi reţinută o intenţie frauduloasă a acestuia.

În acelaşi sens, instanţa de apel a constatat că nu există elemente care să dovedească intenţia frauduloasă a intimatului-pârât nici din perspectiva deschiderii procedurii de insolvenţă a B. S.A., nefiind cert că acesta cunoştea iminenţa deschiderii unei astfel de proceduri la momentul în care s-au încheiat convenţiile de eşalonare a debitului sau că acţiunile ori inacţiunile acestuia au determinat intrarea în insolvenţă.

Prin urmare, instanţa de apel, a apreciat că, în speţă nu a fost dovedită existenţa manoperelor frauduloase la care se referă dispoziţiile art. 1214 C. proc. civ., şi, ca atare, nu poate fi atrasă răspunderea invocată în baza acestui temei.

Or, obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

De asemenea, obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil reglementat de art. 21 din Constituţie şi, respectiv, de art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Obligaţia pe care art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale o impune instanţelor naţionale de a-şi motiva decizia nu presupune, însă, existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument. Aşa cum a arătat instanţa europeană, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă naţională, chiar dacă a motivat pe scurt hotărârea, să examineze, totuşi, în mod real problemele care i-au fost supuse dezbaterii (cauza Albina împotriva României).

Din această perspectivă, Înalta Curte, examinând considerentele hotărârii recurate, constată că instanţa de apel, în rejudecare, a analizat toate acele împrejurări invocate de recurentele-reclamante cu relevanţă în analiza unei posibile atrageri a răspunderii civile a intimaţilor-pârâţi, în ambele ipoteze afirmate de acestea, în contextul indicării unor cauze juridice distincte ale cererii de chemare în judecată, respectiv, pe de o parte, a răspunderii civile delictuale întemeiate pe răspunderea terţilor pentru exercitarea mijloacelor dolosive la încheierea unui act juridic (art. 1215 C. civ.), iar, pe de altă parte, a răspunderii civile delictuale a intimaţilor-pârâţi, întemeiată pe fapta proprie a persoanei juridice de drept public, reglementată de art. 219 şi 221 C. civ.

Contrar celor susţinute de recurentele-reclamante, motivarea instanţei este una care prezintă un raţionament clar şi complet, în raport cu susţinerile părţilor şi cu aspectele relevante cauzei, neexistând niciun dubiu cu privire la argumentele pentru care a apreciat că apelul reclamantelor este nefondat, iar soluţia primei instanţe una legală şi temeinică.

Cum cerinţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. nu impun ca judecătorul să răspundă fiecăruia dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de parte în actele procedurale întocmite, acesta are posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept expuse, putând să răspundă prin considerente comune.

De aceea, chiar dacă în motivarea hotărârii recurate nu s-ar regăsi toate susţinerile invocate de recurentele-reclamante, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din moment ce cuprinde considerentele esenţiale pentru care a fost adoptată soluţia, fiind posibil controlul de legalitate în privinţa modului de aplicare a normelor de drept material la situaţia de fapt stabilită.

Pe de altă parte, instanţa îşi poate însuşi motivarea primei instanţe atunci când respinge apelul şi menţine hotărârea atacată, această conduită fiind acceptată în sistemul de drept românesc.

Potrivit prevederilor art. 476 şi ale art. 477 C. proc. civ., instanţa de apel este obligată să analizeze legalitatea şi temeinicia sentinţei primei instanţe în limitele apelului, iar, dacă argumentele aduse de apelant nu sunt de natură să schimbe concluziile instanţei de fond, instanţa de apel poate concluziona că prima instanţă a interpretat în mod temeinic probele şi a făcut o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în cauză, adoptând acea motivare ca fiind proprie şi validând, astfel, argumentele primei instanţe.

Astfel, instanţa de apel poate să preia argumentele primei instanţe, în special atunci când motivele de apel reiau problemele deja dezbătute în faza procesuală anterioară (cum este cazul în speţa de faţă), însă, într-adevăr, fără să se rezume exclusiv la a copia motivarea hotărârii apelante, instanţa de apel trebuind să argumenteze de ce îşi însuşeşte acele considerente şi cum răspund ele criticilor din apel.

Or, în speţă, curtea de apel a validat parte din argumentele şi concluziile primei instanţe, însă, a reţinut şi că alte aspecte au fost greşit reţinute de către tribunal, o atare conduită neputând fi decât rezultatul unei proprii analize realizate în raport cu susţinerile părţilor şi cu probele administrate în cauză.

Cu titlu de exemplu, Înalta Curte relevă că, la fila x din decizia recurată, curtea de apel a arătat că:

"Faptul că prima instanţă a reţinut că la momentul încheierii primei convenţii de eşalonare furnizorul executase contractul de furnizare în proporţie de 90%, deşi în fapt cantitatea de huilă care făcea obiectul contractului se afla încă la dispoziţia acestuia, fiind depozitată la Dorneşti, nu este de natură a schimba raţionamentul instanţei, nefiind un aspect de fapt definitoriu pentru conduita apelantei."

De asemenea, instanţa de apel a invalidat şi concluzia tribunalului potrivit căreia s-a renunţat la ordinul de plată ca instrument de efectuare a plăţii, însă a constatat, însă, că este real faptul că recurenta-reclamantă nu şi-a asigurat garanţii suplimentare, astfel că a constatat că în mod corect prima instanţă a reţinut lipsa de prudenţă a părţii.

Prin urmare, instanţa de apel a evidenţiat care sunt aspectele constatate eronat de către tribunal, însă a apreciat că nu a fost reţinută o situaţie de fapt diferită de cea existentă, care să vicieze motivarea sentinţei, iar împrejurarea că recurentele-reclamante consideră că situaţia de fapt a fost greşit stabilită reprezintă doar propria opinie a acestora, opinie contrară celei la care a ajuns instanţa de apel.

Totodată, se cuvine a se preciza că, potrivit prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate expres menţionate de legiuitor, calea extraordinară de atac a recursului urmărind, în conformitate cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ., să supună instanţei de control judiciar examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin urmare, întrucât instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua, în acest scop, probele administrate, rezultă că modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit, pe baza acestora, situaţia de fapt dedusă judecăţii nu pot face obiectul analizei în această cale extraordinară de atac.

Cu alte cuvinte, în soluţionarea cauzei în recurs nu se reanalizează nici mijloacele de probă şi nici modul în care acestea au fost evaluate de instanţa de apel, nefiind permisă o devoluare a fondului pe acest aspect în sensul că nu se verifică temeinicia şi elementele de fapt ale cauzei, ci doar legalitatea soluţiei adoptate, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt determinată de instanţa de apel.

Ca atare, nu pot face obiectul analizei criticile prin care recurentele-reclamante au afirmat că, în realitate, probatoriul dovedeşte altceva decât s-a reţinut, aspect ce vizează temeinici şi nu legalitatea hotărârii atacate, aşa cum a fost menţionat anterior.

Recurentele-reclamante au pretins şi că decizia recurată cuprinde motive contradictorii şi motive străine de pricină.

Critica este nefondată.

În ceea ce priveşte considerentele pretins a fi contradictorii, recurentele-reclamante au arătat că instanţa de apel s-a contrazis atunci când, pe de o parte, a constatat, din analiza probelor, că situaţia de insolvenţă a societăţii B. S.A. era una iminentă, iar, mai apoi, a apreciat în mod eronat că acţionarul unic nu era obligat să iniţieze imediat procedura reglementată de legea insolvenţei.

Or, cele arătate sub acest aspect de către instanţa de apel nu denotă vreo contradicţie a considerentelor, având în vedere că iminenţa insolvenţei este un aspect de fapt la care s-a referit instanţa de apel ("nefiind cert că pârâta cunoştea iminenţa deschiderii unei astfel de proceduri la momentul în care s-au încheiat convenţiile de eşalonare a debitului"), în timp ce lipsa obligaţiei de iniţiere imediată a procedurii insolvenţei reprezintă concluzia la care a ajuns instanţa de apel determinată de constatarea că o atare conduită nu reprezintă o obligaţie legală sau convenţională a acţionarului unic.

Altfel spus, instanţa de apel, pe de o parte, a reţinut că nu se poate afirma cu siguranţă că intimatul-pârât avea cunoştinţă de iminenţa intrării în insolvenţă a societăţii, iar, pe de altă parte, a arătat că, şi chiar dacă situaţia financiară precară a societăţii ar fi impus o atare măsură, acestuia nu îi incumba obligaţia iniţierii procedurii, fiind vorba doar despre o opţiune.

Sub aspectul motivelor străine de natura pricinii, prioritar, Înalta Curte constată că nu se pot circumscrie analizei instanţei de recurs acele susţineri prin care recurentele-reclamante aduc critici concluziilor la care a ajuns instanţa de apel, făcând trimiteri la aspecte factuale (cu referire la documentele în care era menţionat capitalul societăţii, la probele care ar dovedi faptul că intimaţii-pârâţi au procedat la o diminuare nelegală a capitalului social, la negocierile purtate între părţi, anexele convenţiilor de eşalonare), care reprezintă elemente ce privesc temeinicia şi nu legalitatea hotărârii atacate.

Pe de altă parte, ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. priveşte o motivare bazată numai pe motive străine de natura cauzei, prin care instanţa ignoră argumentele juridice relevante şi faptele dosarului, bazându-şi soluţia pe considerente care nu au nicio legătură cu litigiul, situaţie care nu se verifică în raport cu decizia instanţei de apel, ce face obiectul prezentului recurs.

Motivarea străină de natura cauzei se referă la situaţia în care argumentele instanţei nu au legătură cu obiectul cererii de chemare în judecată, cu susţinerile părţilor sau cu normele de drept aplicabile în speţă, iar, pentru a atrage casarea, acest viciu este necesar să fie de o asemenea amploare încât motivarea să fie în ansamblul ei străină de cauză.

Or, aşa cum s-a arătat în analiza criticilor anterioare, hotărârea curţii de apel cuprinde argumente clare, fundamentate pe probele administrate în cauză şi raportate la afirmaţiile părţilor şi la dispoziţiile legale incidente, care susţin soluţia pronunţată aspra apelului, aspectele relevante speţei fiind cercetate şi primind o rezolvare din partea primei instanţe de control judiciar.

Chiar dacă, aşa cum susţin recurentele-reclamante, instanţa de apel a analizat şi dacă se poate reţine existenţa unor manopere frauduloase la momentul încheierii contractului de furnizare a hulei, deşi utilizarea mijloacelor dolosive a fost invocată exclusiv cu privire la încheierea convenţiilor de eşalonare de plată, nu se poate aprecia că această împrejurare este de natură a determina concluzia nelegalităţii deciziei atacate în raport cu motivul de casare invocat, în contextul în care instanţa de apel a analizat o posibilă astfel de conduită în privinţa încheierii convenţiilor de eşalonare a plăţii, iar cele reţinute cu referire la momentul încheierii contractului de furnizare a huilei nu reprezintă singurul argument care susţine soluţia pronunţată în cauză.

În plus, nu se poate aprecia că suntem în prezenţa un motiv străin de natura cauzei, în condiţiile în care, prin cererea de chemare în judecată, s-a solicitat plata sumei reprezentând prejudiciul creat prin neplata contravalorii huilei energetice, livrate conform contractului de furnizare nr. x din 28 iunie 2012.

Pentru aceleaşi motive nu poate fi validată nici critica recurentelor-reclamante prin care acestea au arătat că nu are legătură cu cauza motivarea instanţei de apel prin care s-a reţinut că răspunderea civilă ce se solicită a se stabili în sarcina intimatului-pârât este una de natură delictuală, deoarece nu rezultă din contract, ci din împrejurări exterioare acestuia, deşi a fost invocată în contextul încheierii contractului de furnizare a huilei.

În ceea ce priveşte afirmarea de către recurentele-reclamante a caracterului străin de natura cauzei a celor reţinute de către instanţa de apel cu privire la bugetul de venituri şi cheltuieli al societăţii B. S.A., Înalta Curte apreciază că nici această critică nu este fondată, motivarea instanţei sub acest aspect nefiind una superficială, nici străină de pricină şi nici nu denotă o reţinere eronată a susţinerilor părţilor, în contextul în care unul dintre aspectele invocate în susţinerea atragerii răspunderii civile a intimaţilor-pârâţi a fost neasigurarea finanţării fondurilor necesare achitării obligaţiilor contractuale de către societate, iar analiza instanţei a avut în vedere dispoziţiile legale cu privire la care recurentele-reclamante au arătat că stabileau în sarcina părţilor adverse obligaţii pe care acestea le-au nesocotit, printre care şi art. 28 şi 29 din Legea nr. 329/2009 şi, respectiv art. 6 din O.U.G. nr. 79/2008, care fac trimitere la bugetul de venituri şi cheltuieli al operatorilor economici.

Contrar susţinerilor recurentelor-reclamante, nu reprezintă o motivare străină de natura cauzei nici analiza realizată de instanţa de apel cu privire la comportamentul societăţii A. S.A. la încheierea contractului de achiziţie publică, întrucât, aşa cum rezultă din cuprinsul motivelor de apel, la fila x, recurentele-reclamante au susţinut că "se afirmă în mod nefundamentat faptul că ar fi existat o lipsă de prudenţă a A. la încheierea contractului, dar şi a convenţiilor ulterioare, fapt ce s-ar fi întors împotriva societăţii. Or, judecătorul fondului ignoră faptul că, A., tocmai din raţiuni de prudenţialitate, pentru a nu mai derula procese dilatorii în instanţă pentru recuperarea creanţelor, a solicitat prin acte adiţionale garantarea plăţilor scadente cu bilete la ordin, care constituie titluri executorii prin ele însele."

Ca atare, analiza instanţei de apel, sub acest aspect, a fost provocată de chiar susţinerile formulate de recurentele-reclamante prin cererea de apel, care au criticat cele reţinute de prima instanţă din această perspectivă, considerând că argumentele tribunalului nu dovedesc lipsa lor de prudenţă, ci, mai degrabă, lipsa de cunoştinţe a instanţei în ceea ce priveşte practicile comerciale în domeniul societăţilor cu capital de stat.

Referirea recurentelor-reclamante la nesocotirea de către curtea de apel a regulilor din materia achiziţiilor publice nu poate genera o analiză în raport cu vreunul dintre motivele de casare prevăzute de lege, având în vedere că, deşi pare să se pretindă încălcarea unor norme de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea nu au indicat care sunt în concret prevederile legale nesocotite şi nici care este eroarea săvârşită de către instanţa de apel.

Prin urmare, faţă de toate cele anterior arătate, Înalta Curte constată că nu există niciun motiv de nelegalitate ce ar putea fi reproşat hotărârii instanţei de apel, în raport cu ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, recurentele-reclamante au invocat că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incidente, în opinia acestora, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material presupune aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea unei norme juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, interpretarea greşită a unui text de lege corespunzător situaţiei de fapt şi se referă la acele situaţii în care hotărârea este lipsită de un fundament juridic.

În esenţă, recurentele-reclamante au arătat că intimaţii-pârâţi, nesocotind mai multe obligaţii stabilite imperativ de lege în sarcina lor [art. 8 şi art. 40 alin. (9) din Legea nr. 325/2006, art. 31 alin. (2), art. 41 alin. (3), art. 43 şi art. 44 din Legea nr. 51/2006, art. 28 şi art. 29 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 329/2009, art. 6 alin. (2) şi (8) din O.U.G. nr. 79/2008], nu au asigurat sumele necesare - cu titlu de subvenţie - de natură a acoperii integral creanţele datorate furnizorilor de materie primă, iar concluzia instanţei de apel că normele de drept invocate nu ar stabili obligaţii în sarcina autorităţii publice în subordinea căreia s-au înfiinţat societăţile comerciale la care unitatea administrativ-teritorială este acţionar unic sau majoritar, ci numai în sarcina operatorilor, este una eronată.

În speţă, pornind de la obligaţiile de coordonare şi monitorizare a serviciului public de alimentare cu energie B., realizat prin intermediul B. S.A., precum şi de a aproba bugetul de venituri şi cheltuieli al acesteia, stabilite în sarcina intimatului-pârât Consiliul Local Suceava de prevederile art. 8 din Legea nr. 325/2006 şi, respectiv, de art. 28 şi 29 din Legea nr. 329/2009, curtea de apel a constatat că nu reiese, din probatoriul administrat în cauză, că astfel de obligaţii nu ar fi fost îndeplinite.

Ca atare, instanţa de apel a concluzionat că intimatul-pârât a exercitat coordonarea şi monitorizarea serviciului public realizat de B. S.A. şi a asigurat, în măsura posibilităţii, surse de finanţare a acestuia, nefiind dovedită o împrejurare din care să rezulte că, deşi era posibil să asigure venituri suplimentare la bugetul societăţii, autoritatea publică a acţionat într-o manieră contrară acestui scop.

Totodată, a reţinut că, în ceea ce priveşte existenţa garanţiilor profesionale şi financiare ale operatorilor, indicatorii de performanţă şi nivelul tarifelor aplicate în condiţii de calitate şi cantitate corespunzătoare, acestea reprezintă criterii pentru atribuirea contractelor de delegare a gestiunii pentru serviciile de utilităţi publice [reglementate de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 51/2006], fiind fără relevanţă dacă acestea nu mai sunt îndeplinite la un moment ulterior celui la care a avut loc delegarea acestei gestiuni.

Or, în dezvoltarea susţinerilor prin care se afirmă constatarea greşită de către instanţa de apel a faptului că nu se verifică existenţa vreunei fapte ilicite a intimaţilor-pârâţi constând în încălcarea unei obligaţii legale dintre cele impuse de actele normative invocate, cu excepţiei celor arătate cu privire la greşita raportare a instanţei de apel la art. 41 alin. (3) din Legea nr. 51/2006, în forma aplicabilă în anul 2016, recurentele-reclamante au reluat criticile aduse sentinţei tribunalului, care şi-au găsit deja o dezlegare jurisdicţională prin decizia pronunţată în apel, ignorând faptul că asupra acestora a existat deja o cenzură şi o judecată din partea instanţei de apel, care a arătat argumentele pentru care criticile respective nu pot fi primite.

Recurentele-reclamante trebuiau să indice, punctual, de ce sunt greşite considerentele instanţei de apel care sprijină soluţia adoptată, însă acestea, fără să arate de ce este nelegală dezlegarea dată de instanţă în faza procesuală a apelului, repun în discuţie aceleaşi aspecte, reiterând, astfel cum s-a mai arătat, cele invocate prin cererea de apel şi omiţând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia curţii de apel.

Astfel, deşi aparent tind la a aduce critici deciziei recurate, recurentele-reclamante doar afirmă că dispoziţiile legale invocate au fost interpretate greşit de către instanţa de apel şi reiau propria interpretare, expusă şi în faza procesuală anterioară, ceea ce nu poate echivala cu o veritabilă critică de nelegalitate la adresa hotărârii atacate.

Aceasta cu atât mai mult cu cât o reevaluare a chestiunii puse în discuţie de recurentele-reclamante ar presupun o reevaluare a probelor pe baza cărora instanţa de apel a ajuns la concluzia că nu s-a dovedit neîndeplinirea obligaţiilor invocate, reevaluare care nu este compatibilă cu controlul de legalitate ce se realizează în calea extraordinară de atac a recursului.

În ceea ce priveşte critica vizând greşita aplicare a prevederilor art. 41 alin. (3) din Legea nr. 51/2006, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată.

Sub acest aspect, curtea de apel a reţinut că:

"Stabilind că mijloacele materiale şi financiare necesare desfăşurării activităţilor specifice fiecărui serviciu se asigură prin bugetele de venituri şi cheltuieli ale operatorilor şi, după caz, din alocaţii bugetare, art. 43 alin. (1) din Legea nr. 51/2006 nu instituie practic o obligaţie, ci doar indică faptul că se pot aloca bani din alocaţii bugetare pentru veniturile acestor societăţi...".

Ceea ce susţin recurentele-reclamante este că, faţă de forma aplicabilă litigiului, cea din anul 2013, a acestor dispoziţii legale, alocaţiile bugetare sub forma subvenţiilor nu constituiau o simplă posibilitate pentru autorităţile locale, ci o obligaţie, conform art. 3 alin. (4) d.in O.U.G. nr. 36/2006.

Pe de o parte, Înalta Curte constată că interpretarea dispoziţiilor art. 43 alin. (1) din Legea nr. 51/2006 în raport cu statuările art. 3 alin. (4) din O.U.G. nr. 36/2006 nu a fost supusă analizei primei instanţe de control judiciar, prin motivele de apel invocându-se prevederile O.U.G. nr. 36/2006 în susţinerea afirmaţiei că decizia de compensare a sumei de 70.000.000 RON care se datora cu titlu de subvenţie cu valoarea capitalului social diminuat este nelegală, şi nu pentru a demonstra aplicarea greşită a normei din Legea nr. 51/2006.

Ca atare, această critică nu poate fi primită.

Totodată, prevederile art. 43 alin. (1) din Legea nr. 51/2006, atât în forma în vigoare în anul 2013 ("Finanţarea cheltuielilor curente pentru furnizarea/prestarea serviciilor de utilităţi publice, precum şi pentru întreţinerea, exploatarea şi funcţionarea sistemelor aferente se realizează pe criterii economice şi comerciale; mijloacele materiale şi financiare necesare desfăşurării activităţilor specifice fiecărui serviciu se asigură prin bugetele de venituri şi cheltuieli ale operatorilor."), cât şi în ceea din 2016 ("Finanţarea cheltuielilor curente pentru furnizarea/prestarea serviciilor de utilităţi publice, precum şi pentru întreţinerea, exploatarea şi funcţionarea sistemelor aferente se realizează pe criterii economice şi comerciale; mijloacele materiale şi financiare necesare desfăşurării activităţilor specifice fiecărui serviciu se asigură prin bugetele de venituri şi cheltuieli ale operatorilor şi, după caz, din alocaţii bugetare.") nu reglementează în sarcina autorităţii publice vreo obligaţie în sensul celor susţinute de recurentele-reclamante, astfel că, din această perspectivă nu prezintă relevanţă la care dintre cele două forme ale normei s-a raportat instanţa de apel.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a fost invocat de recurentele-reclamante şi în raport cu cele reţinute de către instanţa de apel în sensul că A. S.A. a avut un comportament nediligent şi imprudent, afirmând că au fost încălcate normele de drept material în materie de achiziţii publice şi principiul bunei-credinţe în materie contractuală.

Or, şi de această dată, recurentele-reclamante aduc în discuţie aspecte factuale care tind la o reapreciere a probelor şi nu la o verificare a conformităţii deciziei atacate cu normele de drept aplicabile, făcând trimiteri la eforturile pe care le-a făcut A. S.A. pentru obţinerea garanţiilor de plată, precum şi la circumstanţele în care au fost încheiate convenţiile de eşalonare a plăţii, aspecte ce vizează temeinicia hotărârii atacate şi care nu pot genera o analiză din partea instanţei de recurs, în raport cu prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Similar au procedat recurentele-reclamante şi atunci când au criticat cele concluzionate de instanţa de apel cu privire la iniţierea procedurii de intrare în insolvenţă a B. S.A. şi la aspectele referitoare la compensarea sumei datorate cu titlu de subvenţie cu valoarea capitalului diminuat al societăţii, solicitând practic instanţei de recurs să le valideze propria opinie, potrivit căreia, din probele administrate în cauză, ar rezulta că starea de insolvenţă a societăţii era cunoscută intimaţilor-pârâţi, iar aceştia, cu încălcarea obligaţiilor legale ce le reveneau, au creat un capital social negativ al B., S.A., conduită a părţilor care nu respectă rigorile impuse de lege motivării recursului prin invocarea unor critici privitoare doar la legalitatea hotărârii recurate şi nu şi la temeinicia acesteia, argumentele recurentelor-reclamante referindu-se în mod explicit la aspectele pe care acestea le apreciază a rezulta din probele administrate în cauză cu privire la insolvenţa societăţii, din actele întocmite de aceasta, din depoziţiile martorilor date în faţa D.N.A. în anul 2021, precum şi din actele administrative încheiate de Direcţia Generală de Inspecţie Economico-Financiară, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Suceava şi de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi.

În ceea ce priveşte critica potrivit căreia instanţa de apel a înlăturat în mod greşit susţinerile prin care au afirmat vicierea consimţământului prin dol la încheierea convenţiilor privind eşalonările de plată, Înalta Curte constată că, fără a exhiba un element propriu-zis de nelegalitate a deciziei atacate, recurentele-reclamante tind doar să opună chestiuni factuale (care se repercutează, astfel, pe planul temeiniciei hotărârii), privitoare la modalitatea concretă de apreciere a probelor de către instanţa devolutivă de control judiciar, repunând în discuţie aspecte ce rezultă din negocierile purtate între părţi, circumstanţele de fapt de la momentul încheierii convenţiilor de eşalonare, o pretinsă denaturare a situaţie de fapt, valoarea probatorie a corespondenţei purtate între părţi şi a depoziţiilor martorilor audiaţi.

Instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză şi stabilirea situaţiei de fapt, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor şi nici la stabilirea unei alte situaţii de fapt faţă de cea reţinută de instanţa de apel, în recurs neputând fi analizate decât criticile care vizează nelegalitatea deciziei recurate. Aceste limite ale judecăţii în calea extraordinară de atac rezultă din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, precum şi din partea introductivă a art. 488 alin. (1) din acelaşi cod, potrivit căreia casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.

Prin urmare, aceste afirmaţii ale recurentelor-reclamante nu pot forma obiect al analizei instanţei de recurs, căreia, aşa cum s-a mai arătat, nu îi este permisă o cercetare a deciziei recurate sub aspectul temeiniciei acesteia.

Astfel, niciuna dintre criticile recurentelor-reclamante subsumate de acestea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este aptă a susţine o concluzie în sensul nelegalităţii hotărârii recurate.

Ca atare, faţă de toate cele anterior reţinute, Înalta Curte, constatând că, în raport cu criticile formulate, hotărârea instanţei de apel este una conformă cu dispoziţiile legale aplicabile, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele A. S.A şi C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 50 din data de 29 ianuarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele A. S.A. şi C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 50 din data de 29 ianuarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 martie 2025.