Trademark fair-use defense upheld; infringement claim rejected and mark owner ordered to pay costs
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice (Civil Section I) dismissed as unfounded the trademark holder's appeal against the appellate court's decision that fully rejected her infringement action, thereby confirming that the defendant prevails and the appellate ruling stands; the claimant was ordered to pay 5,500 RON in costs. The dispute arose when the claimant, owner of the registered figurative mark "B. CENTRUL DERMATOESTETIC" (filed 26 September 2018), sued the defendant for using the trade name "B." in dermatological and beauty services, alleging infringement. The decisive legal basis was the interpretation of art. 39 of Law No. 84/1998 (transposing art. 6(1) of Directive 2008/95/EC, per CJEU C-17/06 Céline): the provision's "fair use" requirement applies only to conflicts between a mark and a trade name acquired after the mark application, not to an earlier-acquired trade name (here, the defendant's name from 2017), for which fair use is presumed and cannot be challenged. The Court further upheld the appellate finding of no likelihood of confusion under art. 36(2)(b) Law No. 84/1998, based on the mark's weak distinctive character (descriptive elements "B." and "B."), its lack of acquired distinctiveness through use by the claimant herself (use by her separate companies was irrelevant), and the absence of established reputation, applying CJEU standards (Sabel, Canon, Lloyd, Nestlé, General Motors).
Legislator headnote
AI generatedart. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 39 din Legea nr. 84/1998, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ, art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, art. 2 din Legea nr. 11/1991; Trademark fair-use defense upheld; infringement claim rejected and mark owner ordered to pay costs: The dispute arose when the claimant, owner of the registered figurative mark "B. CENTRUL DERMATOESTETIC" (filed 26 September 2018), sued the defendant for using the trade name "B." in dermatological and beauty services, alleging infringement. The decisive legal basis was the interpretation of art. 39 of Law No. 84/1998 (transposing art. 6(1) of Directive 2008/95/EC, per CJEU C-17/06 Céline): the provision's "fair use" requirement applies only to conflicts between a mark and a trade name acquired after the mark application, not to an earlier-acquired trade name (here, the defendant's name from 2017), for which fair use is presumed and cannot be challenged. The Court further upheld the appellate finding of no likelihood of confusion under art. 36(2)(b) Law No. 84/1998, based on the mark's weak distinctive character (descriptive elements "B." and "B."), its lack of acquired distinctiveness through use by the claimant herself (use by her separate companies was irrelevant), and the absence of established reputation, applying CJEU standards (Sabel, Canon, Lloyd, Nestlé, General Motors).
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedBasis for dismissing the appeal as unfounded.
Basis for ordering the losing party to pay the winning party's litigation costs.
Full text
Şedinţa publică din data de 27 ianuarie 2026
asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 18 noiembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.R.L., pentru ca instanţa să dispună obligarea acesteia la încetarea prestării serviciilor de sănătate şi înfrumuseţare sub denumirea comercială "B.", sub sancţiunea unor daune cominatorii în cuantum de 5.000 RON pentru fiecare zi de întârziere, de la data introducerii cererii de chemare în judecată; obligarea la încetarea oricărei forme de publicitate, promovare şi a oricărui alt act de folosire neautorizată a denumirii, pe piaţa românească, în cadrul activităţii comerciale a pârâtei; eliminarea din cuprinsul numelui comercial al pârâtei a denumirii "B." sub sancţiunea unor daune cominatorii în cuantum de 5.000 RON pe fiecare zi de întârziere de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti; obligarea pârâtei, pe cheltuiala sa, la publicarea în presă a dispozitivului hotărârii judecătoreşti pronunţate în cauză, în termen de maxim 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, în două cotidiene de circulaţie naţională; obligarea pârâtei la plata de despăgubiri morale şi de imagine, în valoare de 10.000 Euro (echivalent la un curs de 4.76 RON, cursul BNR la data redactării acţiunii); cu cheltuieli de judecată.
I.2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă
Prin sentinţa nr. 1008 din data de 22 iulie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă: a admis în parte cererea; a obligat-o pe pârâtă să înceteze prestarea serviciilor de sănătate şi înfrumuseţare sub denumirea comercială de "B." şi să întreprindă demersuri în vederea schimbării denumirii sale comerciale, astfel încât aceasta să nu mai cuprindă particula "B."; a respins în rest cererea, ca neîntemeiată, a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 300 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.
I.3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie
Prin încheierea nr. 31A din data de 10 septembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale a acestei secţii şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a IV-a civile a Curţii de Apel Bucureşti
I.4. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în primul ciclu procesual
Prin decizia civilă nr. 688A din data de 4 mai 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 1008 din data de 22 iulie 2020, date de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.
I.5. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în primul ciclu procesual
Prin decizia nr. 512 din data de 28 martie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 688A din data de 4 mai 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
I.6. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în al doilea ciclu procesual
Prin decizia civilă nr. 1344A din data de 18 decembrie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1008 din data de 22 iulie 2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A..
A schimbat în tot sentinţa civilă apelată, în sensul că:
A respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.
II. Calea de atac formulată în cauză
II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă
Împotriva deciziei civile nr. 1344A din data de 18 decembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a formulat recurs reclamanta A..
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 21 august 2025, sub nr. x/2021* şi a fost repartizată aleatoriu, spre soluţionare, completului nr. 2.
II.2. Motivele de recurs
Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, iar, în rejudecarea apelului formulat de pârâtă, respingerea acestuia ca nefondat şi menţinerea sentinţei tribunalului ca legală şi temeinică.
Totodată, a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
Printr-o primă critică, formulată în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 39 din Legea nr. 84/1998.
Astfel, a arătat că instanţa de apel a încălcat normele de drept material referitoare la protecţia denumirii comerciale, acordând protecţie unei denumiri comerciale fără a verifica folosirea efectivă şi loială a acesteia, anterioară depunerii cererii sale de marcă (26 septembrie 2018), deşi probele administrate - email-ul transmis din eroare de C. către B. S.R.L., deşi avea ca destinatar B. S.R.L., facturi şi livrările ajunse greşit la sediul B. S.R.L, deşi erau destinate B. S.R.L. - demonstrează confuzia generată de similitudinea denumirilor şi nu dovedesc nicidecum folosirea efectivă anterioară a semnului de către pârâtă.
Recurenta-reclamantă a invocat jurisprudenţa relevantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene - cauza C-17/06 Céline şi cauza C-l 12/21 X BV - din care rezultă că protecţia unui semn anterior este condiţionată de utilizarea efectivă şi loială şi a susţinut că lipsa unei asemenea analize, în speţă, reprezintă aplicarea greşită a legii.
Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, întrucât nu a realizat analiza globală a riscului de confuzie, impusă de lege şi de jurisprudenţa CJUE, sens în care a făcut trimitere la cauza C-251/95 Sabel v. Puma în care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că analiza trebuie să fie globală, incluzând riscul de asociere economică.
În concret, a arătat că instanţa de apel a reţinut că nu există risc de confuzie, ignorând identitatea serviciilor şi similaritatea fonetică, vizuală şi conceptuală dintre "B." şi "B. CENTRUL DERMATOESTETIC".
În opinia recurentei-reclamante, în analiza gradului foarte ridicat de similaritate a denumirii mărcii şi a numelui comercial, precum şi a riscului crescut de confuzie între acestea, era imperios necesar a fi avute în vedere atât mesajele pe care le-a primit şi pe care le-a ataşat cererii de chemare în judecată (Anexele 6A şi 66), cât şi cel mai nou incident, la nivel oficial, şi anume expedierea de către C. pe adresa x@x.ro a unui email intitulat "Acord rate - B. S.R.L.", ce conţinea detalii bancare din cadrul relaţiei comerciale "B." şi nicidecum "B." (Anexa 1), precum şi împrejurarea că la sediul B. au fost primite facturi şi mărfuri destinate B. (anexate motivelor de recurs - anexele 2 şi 3).
Totodată, a menţionat că doctrina confirmă faptul că riscul de asociere este suficient pentru a constata contrafacerea, iar, în cauză, elementul dominant "B." este comun, probele demonstrând o confuzie efectivă.
Din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat decizia curţii de apel afirmând că nu a fost analizat caracterul distinctiv dobândit prin folosire.
Sub acest aspect, a învederat că, în cauza C-353/03 Nestlé, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că utilizarea intensă poate conferi caracter distinctiv unui semn lipsit iniţial de distinctivitate.
A învederat că art. 6 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 prevede că marca poate dobândi caracter distinctiv prin utilizare, iar, în speţă, a dovedit folosirea intensă, din 2014, prin B. şi B. (campanii media, publicitate outdoor, contracte), însă instanţa de apel a omis analiza acestui probatoriu.
Subsumat unei alte critici, recurenta reclamantă a invocat nemotivarea caracterului loial al folosirii semnului de către intimata-pârâtă susţinând că instanţa de apel nu a prezentat argumentele pentru care a reţinut loialitatea folosirii semnului "B." de către intimata-pârâtă, deşi probele indicau intenţia de a profita de notorietatea sa.
Făcând trimitere la cauza C-104/01 Libertel, a menţionat că instanţa europeană a precizat că buna-credinţă este esenţială pentru protecţia semnelor neînregistrate şi că folosirea în scop de parazitare lipseşte de protecţie.
A mai arătat recurenta-reclamantă că instanţa de apel a reţinut anterioritatea denumirii intimatei-pârâte fără a analiza: dacă folosirea era efectivă şi continuă anterior înregistrării mărcii sale; dacă exista intenţia de apropiere de semnul său; dacă era conformă bunelor practici comerciale.
Totodată, a menţionat că, ataşate cererii de chemare în judecată au fost depuse două înscrisuri din care reiese caracterul neloial al folosirii de către partea adversă a denumirii "B.": anexa nr. 1, ce reprezintă somaţia de încetare a folosirii numelui (care a fost expediată în data de 25 iunie 2019, iar după nici o lună, în data de 23 iulie 2019, a fost depus depozit la O.S.I.M. de către B. S.R.L., pentru înregistrarea mărcii); anexa nr. 8, ce reprezintă mesajul trimis de către d-na D., soţia administratorului B. S.R.L. (care nu a fost avut în vedere de către instanţele de judecată).
A precizat că instanţa de casare şi apoi, prin preluare, instanţa de apel din al doilea ciclu procesual au reţinut că "dispoziţiile art. 39 alin. (1) şi (2) din lege reglementează cazuri de limitare a efectelor unei mărci înregistrate, respectiv a dreptului exclusiv al titularului asupra mărcii, în virtutea căruia acesta poate cere instanţei judecătoreşti competente să interzică terţilor să folosească în activitatea lor comercială, fără consimţământul lor, un semn identic sau similar cu marca, în condiţiile prevăzute în mod expres şi limitativ de art. 36 alin. (2) din aceeaşi lege".
Faţă de aceste considerente, recurenta-reclamantă a apreciat că, dacă se dovedeşte că terţul respectiv nu a folosit numele/denumirea sau marca sa conform bunelor practici din domeniul industrial ori comercial, titularul mărcii înregistrate poate solicita terţului să nu mai folosească denumirea în activitatea sa comercială.
Din această perspectivă, a susţinut că niciuna dintre instanţele de judecată nu a analizat dacă intimata-pârâtă a folosit denumirea sa comercială conform bunelor practici raportat la art. 2 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, limitându-se doar la a preciza că titularul mărcii poate interzice folosirea de către terţ a denumirii sale doar dacă acesta foloseşte practici neloiale.
Ca atare, a subliniat că o analiză a anexelor cererii de chemare în judecată ar fi fost suport pentru instanţe în a pronunţa o hotărâre legală, iar o motivare formală, în contradicţie cu probele şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, echivalează cu nemotivare efectivă.
Prin ultima critică, recurenta-reclamantă a susţinut incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocând nerespectarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor obligatorii ale deciziei nr. 512/2023, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus în mod expres analizarea caracterului loial al folosirii şi a efectului utilizării efective a mărcii.
II.3. Apărările formulate în cauză
II.3.1. Întâmpinarea
În termen legal, intimata-pârâtă B. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea ca legală şi temeinică a deciziei pronunţate de către curtea de apel.
Astfel, susţinând că este nefondată critica prin care recurenta-reclamantă a afirmat greşita aplicare a art. 39 din Legea nr. 84/1998, a arătat că instanţa de apel, în limitele trasate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a analizat dreptul la nume comercial al intimatei pârâte raportat la marca deţinută de recurenta-reclamantă şi a dat efecte art. 6 din Directiva 2008/95/CE.
A subliniat că, aşa cum rezultă din textul de lege reţinut şi aplicat în cauză, nu se impune analiza şi constatarea îndeplinirii condiţiilor pe care le indică recurenta-reclamantă în calea de atac pe care a promovat-o, dreptul său la utilizarea numelui fiind recunoscut de legea română [art. 6 alin. (3) lit. e), fost art. 6 alin. (4) lit. c)], aceasta condiţionând dreptul la marca.
În ceea ce priveşte a doua critică adusă hotărârii recurate, a apreciat că, deşi este întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., priveşte temeinicia hotărârii instanţei de apel, aspect inadmisibil.
A precizat că recurenta-reclamantă a invocat faptul că, în cadrul hotărârii recurate, instanţa "a respins riscul de confuzie, ignorând identitatea serviciilor şi similaritatea vizuală", chestiuni ce ţin de aprecierea asupra probelor şi nu afectează legalitatea unei hotărâri.
Totodată, a menţionat şi că, de altfel, instanţa de apel, având în vedere anterioritatea dreptului său, dar şi caracterul descriptiv al componentelor particulei "B.", a pronunţat o hotărâre nu doar legală, ci şi temeinică.
Cu referire la cea de-a treia critică formulată prin cererea de recurs, intimata-pârâtă a susţinut că recurenta-reclamantă a ignorat faptul că nu ea, ci alte persoane pot pretinde drepturi din folosirea denumirii "B." şi "B.", încercând să supună atenţiei o împrejurare cu care nici nu a investit instanţa prin cererea sa de chemare în judecată.
Intimata-pârâtă a apreciat că, în ceea ce priveşte cea de-a patra critică formulată de partea adversă, aceasta nu este încadrată corect, fiind eronat redat conţinutul art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. în loc de cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., şi că, oricum, nici în raport cu acest din urmă text lega critica nu este admisibilă întrucât recurenta-reclamantă extinde nepermis limitele judecăţii, aducând în discuţie aspecte de netemeinicie şi nu de nelegalitate a hotărârii instanţei de apel.
Cu referire la ultima critică, încadrată de recurenta-reclamanta în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., intimata-pârâtă a susţinut că, în mod neconform cu realitatea, partea adversă a pretins că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "a dispus în mod expres, prin decizia nr. 512/2023, analizarea caracterului loial al folosirii şi al efectului utilizării efective a mărcii".
Contrar acestei susţineri, a subliniat că, în respectiva hotărâre, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, în virtutea efectului util al oricărei directive, pe care este chemată să-l asigure instanţa naţională investită cu aplicarea unei norme de drept intern prin care directiva este transpusă, trebuie constatat că, în interpretarea şi aplicarea art. 39 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 84/1998, toate cerinţele de aplicare a acestei norme vizează conflictul dintre marcă şi un nume comercial dobândit ulterior depunerii cererii de înregistrare a mărcii, iar nu conflictul dintre marcă şi un nume comercial anterior, în privinţa căruia nu trebuie verificată, astfel, condiţia folosirii loiale prevăzute de art. 39 din lege.
II.3.2. Răspunsul la întâmpinare
În termen legal, recurenta-reclamantă A. a formulat răspuns la întâmpinare solicitând respingerea apărărilor formulate de către partea adversă şi admiterea recursului.
În esenţă, recurenta-reclamantă a arătat că aplicarea art. 39 din Legea nr. 84/1998 fără verificarea caracterului efectiv, anterior şi loial al folosirii denumirii comerciale de către intimata-pârâtă reprezintă o interpretare greşită a legii, iar dreptul anterior invocat nu este dovedit, conduita intimatei-pârâte contravenind practicilor oneste consacrate de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Cu privire la calitatea sa şi folosirea prin societăţile B. S.R.L. şi B. S.R.L., a menţionat că este asociat unic, deci beneficiar real, şi administrator în cele două societăţi care utilizează "B." din 2014, iar marca "B. CENTRUL DERMATOESTETIC" este pe numele său.
A subliniat că art. 18 alin. (2) din Regulamentul (UE) 2017/1001 (EUTMR) consacră regula potrivit căreia folosirea cu consimţământul titularului se consideră folosire de către titular, iar Curtea de Justiţie Uniunii Europene, în cauza C-12/12, Colloseum v. Levi Strauss (par. 31-34), a confirmat faptul că utilizarea mărcii în cadrul economic controlat de titular echivalează cu folosirea de către acesta.
De asemenea, a relevat faptul că instanţa europeană a considerat că, pentru a fi acoperită de noţiunea de "genuine use", în sensul art. 15 (1) din Regulamentul 40/94, marca - chiar dacă este folosită doar ca parte integrantă a unei mărci compuse sau în conjuncţie cu altă marcă - trebuie să fie percepută totuşi ca indicator de origine a bunurilor sau serviciilor.
Totodată, a arătat că, mai mult, Curtea a afirmat că cerinţele privind utilizarea reală (genuine use) sunt "analogous" cu cele privind dobândirea caracterului distinctiv prin utilizare în scopul art. 7 (3) al Regulamentului - deci o formulare de utilizare care era acceptată pentru dobândirea caracterului distinctiv poate fi compatibilă şi cu menţinerea drepturilor sub sancţiunea pentru neutilizare.
Prin urmare, a subliniat că s-a confirmat de către Curtea de Justiţie a Uniunii europene că "utilizarea mărcii în cadrul economic controlat de titular" (adică prin intermediul unei mărci compuse sau al unei utilizări sub delegare/în conjuncţie) poate echivala cu folosirea de către titular, cu condiţia ca publicul relevant să continue să perceapă marca (sau componenta) ca indicator de origine.
În concluzie, a arătat că existenţa denumirilor comerciale la nivelul societăţilor nu slăbeşte, ci consolidează protecţia mărcii sale, folosirea fiind imputabilă titularului.
Recurenta-reclamantă a învederat şi că, potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, riscul de confuzie se apreciază global, ţinând cont de toţi factorii relevanţi ai cauzei; în cauza C-251/95, Sabel v. Puma, par. 22-24, Curtea a statuat că: analiza trebuie să fie una globală; riscul de confuzie include şi riscul de asociere; simpla asociere nu este însă suficientă, fiind necesar ca publicul să fie expus unei confuzii reale sau unui risc real de confuzie.
Din această perspectivă, a arătat că, în speţă, probele administrate demonstrează că nu este vorba despre un risc abstract, teoretic, ci despre confuzii efective, repetate, produse în circuitul comercial, existând dovezi clare că publicul şi actorii comerciali fac în mod repetat confuzie intre cele două entităţi.
În consecinţă, a susţinut că standardul jurisprudenţial stabilit de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene sub acest aspect este nu doar îndeplinit, ci chiar depăşit, întrucât confuzia a fost probată concret, nu doar prezumată, această realitate prevalând asupra oricăror argumente teoretice şi justificând în mod evident constatarea încălcării drepturilor asupra mărcii.
Recurenta-reclamantă a menţionat şi că, potrivit art. 5 alin. (2) şi art. 6 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, caracterul distinctiv al unei mărci poate fi dobândit şi ulterior înregistrării, prin utilizarea intensă şi continuă a semnului în comerţ, norma transpunând dispoziţiile art. 3 alin. (3) din Directiva 89/104/CEE şi ale art. 7 alin. (3) din Regulamentul (CE) nr. 40/94 [în prezent art. 7 alin. (3) Regulamentul 2017/1001], asigurând conformitatea legislaţiei naţionale cu dreptul Uniunii Europene.
A mai arătat şi că, în cauza C-353/03, Néstle S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat (par. 26-33) că: un semn lipsit iniţial de distinctivitate, inclusiv unul cu caracter descriptiv, poate dobândi distinctivitate prin utilizarea intensă şi continuă; condiţia esenţială este ca, prin utilizare, semnul să Fie perceput de către publicul relevant ca indicând originea comercială a produselor sau serviciilor; evaluarea se face în raport cu ansamblul teritoriului pentru care se solicită protecţia, luând în considerare toate probele disponibile (publicitate, campanii media, volume de vânzări, contracte etc).
Faţă de situaţia concretă a speţei şi de probele administrate în cauză, în raport cu cele anterior arătate, recurenta-reclamantă a apreciat că ignorarea caracterului distinctiv dobândit de semnul "B." prin utilizare intensă şi continuă echivalează cu o aplicare greşită a legii naţionale (Legea nr. 84/1998) şi o nesocotire a jurisprudenţei obligatorii a Curţi de Justiţie a Uniunii Europene.
Făcând referire la cauza C-17/06, Céline S.A.R.L. v. Céline S.A., a menţionat că instanţa europeană a statuat că titularul unui nume comercial anterior poate invoca acest drept doar dacă utilizarea este conformă cu practicile oneste în domeniul comercial sau industrial, iar Invocarea unui drept anterior nu poate legitima o conduită parazitară ori de confuzie intenţionată.
Sub acest aspect, a susţinut că, în speţă, prezumţia de loialitate de care ar putea beneficia intimata-pârâtă este răsturnată prin probele aflate la dosar, utilizarea semnului de către aceasta nerespectând practicile oneste şi, dimpotrivă, se circumscrie unui comportament neloial şi parazitar, contrar art. 14 şi art. 35 din Legea nr. 84/1998 şi jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
În ceea ce priveşte nerespectarea dezlegărilor obligatorii date prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 512 din data de 28 martie 2023, a afirmat că instanţa de apel a nesocotit statuările instanţei supreme şi nu a evaluat loialitatea folosirii semnului de către intimata-pârâtă şi nici efectele utilizării efective şi continue a mărcii sale.
Ca atare, a apreciat că această omisiune constituie o încălcare directă a dispoziţiilor art. 501 alin. (3) C. proc. civ., ceea ce atrage în mod inevitabil casarea hotărârii recurate.
II.3. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 6 octombrie 2025, Înalta Curte, în temeiul art. 4711 alin. (5) din acelaşi act normativ, a fixat termen de judecată, cu citarea părţilor, în şedinţă publică la data de 27 ianuarie 2026, când a reţinut cauza în pronunţare.
II.5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
În esenţă, recurenta-reclamantă a invocat aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în Legea nr. 84/1998, precum şi încălcarea jurisprudenţei obligatorii a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie, susţinând că hotărârea atacată este nelegală întrucât instanţa de apel nu a verificat folosirea efectivă şi loială de către pârâtă a semnului în litigiu, anterioară depunerii cererii sale de marcă (26 septembrie 2018), nu a realizat analiza globală a riscului de confuzie, ignorând identitatea serviciilor şi similaritatea fonetică, vizuală şi conceptuală dintre marca a cărei titulară este şi denumirea comercială folosită de pârâtă, nu a analizat caracterul distinctiv al mărcii sale, dobândit prin folosire şi nu a motivat caracterul loial al folosirii semnului de către pârâtă, ignorând dezlegările obligatorii din cuprinsul deciziei de casare pronunţate în primul ciclu procesual, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus în mod expres analizarea caracterului loial al folosirii şi a efectului utilizării efective a mărcii.
Deşi, prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., din dezvoltarea criticilor formulate, rezultă că acestea pot fi încadrate exclusiv în motivele de casare reglementate la pct. 5, 6 şi 8 ale art. 488.
Nu poate fi reţinută incidenţa ipotezei legale descrise la pct. 4 (când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti), întrucât criticile ce susţin omisiunea instanţei de apel de a realiza o analiză globală a riscului de confuzie şi de a motiva caracterul loial al folosirii semnului de către pârâtă, subsumate de recurentă acestui motiv de casare, se circumscriu, în realitate, motivului reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., referitor la situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, în raport cu care urmează a fi analizate.
Pe de altă parte, se constată că, deşi se invocă nemotivarea sau motivarea formală a deciziei pe aceste aspecte, susţinerile recurentei reclamante tind să releve, în realitate, omisiunea analizării cauzei sub toate aspectele pe care le presupune aplicarea corespunzătoare a criteriilor ce rezultă din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, punând, practic, în discuţie aplicarea eronată a normelor de drept material referitoare la conflictul dintre o marcă şi denumirea comercială şi la aprecierea riscului de confuzie
Astfel formulate, criticile recurentei reclamante tind a avea ca finalitate verificarea modului de aplicare a legii de către instanţa de apel, validarea ori infirmarea susţinerilor referitoare la criteriile de analiză greşit aplicate ori ignorate în cauză echivalând, de fapt, cu o apreciere chiar asupra modului de argumentare a deciziei recurate.
Din acest motiv, dată fiind unicitatea raţionamentului juridic ce stă la baza soluţiei ce urmează a fi adoptată, criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. vor fi analizate alături de cele ce se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând să se verifice dacă instanţa devolutivă a aplicat corect normele de drept material incidente în cauză şi dacă a indicat argumentele de fapt şi de drept ce susţin soluţia adoptată.
Totodată, raportat la conţinutul concret al deciziei de casare pronunţate în primul ciclu procesual, urmează să se verifice dacă susţinerile recurentei referitoare la nerespectarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor obligatorii ale acesteia şi, implicit, a limitelor rejudecării trasate prin aceasta, justifică incidenţa cazului de casare reglementat de punctul 5 al art. 488 alin. (1), din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ., potrivit cărora "În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul".
Cu titlu preliminar, Înalta Curte notează că verificarea legalităţii deciziei recurate, din perspectiva aplicării normelor de drept substanţial incidente, presupune determinarea corectei raportări a analizei efectuate la criteriile sau regulile desprinse din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, conturată în interpretarea normelor de drept european transpuse prin legea naţională şi al căror efect util trebuie asigurat de către instanţa de judecată într-un litigiu în care se pune problema aplicării dispoziţiilor de drept intern.
O asemenea verificare nu include, însă, reaprecierea situaţiei de fapt stabilite de către instanţa de apel, chiar dacă aplicarea corespunzătoare a legii se raportează la circumstanţele particulare ale speţei, întrucât atribuţiile instanţei de control judiciar sunt circumscrise aprecierii legalităţii, iar nu şi a temeiniciei deciziei recurate, aceasta din urmă nefiind vizată de motivele de casare descrise în mod expres şi limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.
Limitele judecăţii în recurs rezultă din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora "recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", precum şi din partea introductivă a art. 488 alin. (1) din acelaşi Cod, în conformitate cu care "casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…)".
Ca urmare, susţinerile recurentei reclamante cu privire la situaţia de fapt şi la probele administrate precum şi la modalitatea în care instanţa de apel le-a evaluat sau ar fi trebuit să le evalueze nu vor fi analizate, ele fiind incompatibile cu limitele imperativ stabilite pentru exercitarea căii extraordinare de atac a recursului, motivele de recurs urmând a fi analizate în raport cu situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel şi care nu mai poate fi schimbată.
Prima critică de nelegalitate, subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., se referă la greşita aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 39 din Legea nr. 84/1998, recurenta susţinând că s-a acordat protecţie unei denumiri comerciale fără a se verifica folosirea efectivă şi loială a acesteia, anterioară depunerii cererii sale de marcă (26.09.2018). Corelativ, subsumat motivului de recurs prevăzut de punctul 6 al art. 488, recurenta invocă nemotivarea hotărârii din perspectiva omisiunii instanţei de apel de a prezenta argumentele privind loialitatea folosirii semnului de către pârâtă, susţinând, totodată, incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ca urmare a nerespectării de către instanţa de apel a dispoziţiilor obligatorii ale deciziei nr. 512/2023, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar fi dispus, în mod expres, analizarea caracterului loial al folosirii şi a efectului utilizării efective a mărcii.
Criticile sunt neîntemeiate.
Preliminar, Înalta Curte reţine că litigiul de faţă are ca obiect conflictul dintre marca al cărei titular este reclamanta şi denumirea folosită de pârâtă, denumire în legătură cu care reclamanta susţine că, fiind similară mărcii sale, îi încalcă drepturile pe care le deţine asupra acesteia. Astfel, reclamanta a învestit instanţa de judecată cu o acţiune în contrafacere, solicitând să i se interzică pârâtei folosirea denumirii care îi încalcă drepturile asupra mărcii pe care o deţine.
Deşi nu s-a precizat în mod expres în cererea de chemare în judecată, pretenţiile reclamantei se întemeiază pe dispoziţiile art. 39 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 84/1998.
Potrivit art. 39 din Legea nr. 84/1998 (în forma din anul 2019, când a fost formulată cererea de chemare în judecată), "(1) Titularul mărcii nu poate cere să se interzică unui terţ să folosească în activitatea sa comercială: a) numele/denumirea sau adresa/sediul titularului (...). (2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile cu condiţia ca folosirea de către un terţ a elementelor prevăzute la lit. a) şi c) să fie conformă bunelor practici din domeniul industrial ori comercial".
Textul legal citat reglementează cazuri de limitare a efectelor unei mărci înregistrate, respectiv a dreptului exclusiv al titularului asupra mărcii, în virtutea căruia acesta poate cere instanţei de judecată competente să interzică terţilor să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimţământul său, un semn identic sau similar cu marca, în condiţiile prevăzute în mod expres şi limitativ de art. 36 alin. (2) din aceeaşi lege.
Ele constituie excepţii de la exercitarea dreptului exclusiv la marcă, titularul mărcii neputând interzice terţului utilizarea unui semn identic sau similar cu marca, în măsura în care sunt îndeplinite toate condiţiile indicate de norma derogatorie de la art. 39 din Legea nr. 84/1998, şi chiar dacă ar fi întrunite condiţiile de aplicare a art. 36 alin. (2), în oricare dintre ipotezele legale.
Art. 39 (în forma din anul 2019) are un conţinut echivalent celui al art. 6 alin. (1) din Directiva 89/104, respectiv, Directiva 2008/95, din jurisprudenţa CJUE formată în aplicarea acestuia din urmă, în special din hotărârea pronunţată în cauza C-17/06 Celine, rezultând că el are în vedere exclusiv un nume comercial dobândit ulterior înregistrării mărcii (şi pe care titularul mărcii îl poate interzice, în condiţiile expres prevăzute). Prin urmare, în temeiul art. 6 alin. (1) din directivă, titularul unei mărci înregistrate poate interzice terţului folosirea numelui său comercial ce este identic sau similar cu marca sa, dacă numele comercial este dobândit ulterior cererii de înregistrare a mărcii, şi numai dacă utilizarea de către terţ a denumirii sale sociale sau a numelui său comercial nu este conformă practicilor loiale în domeniul industrial sau comercial, ceea ce înseamnă că, dacă numele comercial este dobândit anterior, exercitarea dreptului la marcă pe temeiul art. 5 din directivă este limitată, titularul mărcii neputând interzice folosirea numelui comercial de către terţ.
În condiţiile în care art. 39 din Legea nr. 84/1998, ce constituie temeiul de drept al pretenţiilor deduse judecăţii în prezenta cauză, reprezintă transpunerea în dreptul naţional a art. 6 alin. (1) din directivă, problema care se pune în cauză, raportat la criticile ce vizează omisiunea instanţei de apel de a verifica şi a motiva folosirea efectivă şi loială a numelui comercial de către pârâtă, anterioară depunerii cererii de marcă, este aceea de a determina domeniul de aplicare a acestui text legal, în sensul de a se stabili dacă cerinţele de aplicare ale acestei norme vizează conflictul dintre o marcă şi un nume comercial indiferent de data dobândirii acestuia din urmă, ulterioară sau anterioară depunerii cererii de înregistrare a mărcii, sau doar conflictului dintre o marcă şi un nume comercial dobândit ulterior (adică, la fel ca în cazul directivei), nu şi conflictul dintre marcă şi un nume comercial anterior, în privinţa căruia nu ar mai trebui verificată, astfel, condiţia folosirii loiale prevăzute de art. 39 din lege.
Din cuprinsul hotărârii recurate rezultă că, iniţial, acţiunea reclamantei a fost admisă, instanţa de fond reţinând că, deşi pârâta foloseşte denumirea comercială de B. din octombrie 2017, iar reclamanta şi-a înregistrat marca figurativă "B. CENTRUL DERMATOESTETIC" ulterior, respectiv, la data de 26.09.2018, totuşi aceasta din urmă este titularul originar al semnului B., având, deci, un drept anterior celui invocat de pârâtă, întrucât, anterior înregistrării mărcii, în anul 2014, aceasta şi-a înmatriculat în registrul comerţului două societăţi, B. S.R.L. şi B. S.R.L., al căror administrator şi asociat este.
Procedând la analiza globală a denumirii comerciale a pârâtei, prima instanţă a reţinut că particula B. este cvasiidentică cu elementul dominant al mărcii reclamantei, B., singurele diferenţe, apreciate ca nesemnificative, constând în elementul verbal adăugat "SPA" şi spaţiul liber care separă particulele B. şi B.. Instanţa a apreciat că o asemănare atât de puternică între cele două expresii determină existenţa unei cvasiidentităţi, iar nu doar a unei simple similarităţi, cu atât mai mult cu cât marca reclamantei este înregistrată, printre altele, pentru aceeaşi clasă de servicii 44, servicii de igienă şi frumuseţe pentru oameni, pe care pârâta le prestează, la rândul ei, în propria activitate, ceea ce face ca în beneficiul reclamantei, ca titular al mărcii înregistrate anterior, să funcţionează o prezumţie relativă în sensul existenţei unui risc de confuzie.
Instanţa de apel a menţinut soluţia Tribunalului, apreciind că în mod corect instanţa de fond a reţinut atât caracterul anterior al utilizării semnului de către reclamantă, dată fiind existenţa particulei B. în cuprinsul denumirii celor două societăţi comerciale ale acesteia, înregistrate din anul 2014, cât şi caracterul cvasiidentic al denumirii utilizate de pârâtă (B.) şi al mărcii aparţinând reclamantei (particula B.), întrucât, în ciuda existenţei, în forma scrisă, a spaţiului dintre componentele B. şi B., în cadrul denumirii pârâtei, în realitate, în exprimarea verbală (şi, uneori, chiar şi în cea scrisă) particula B. este una percepută în mod unitar de către consumatorul mediu, aceasta sugerând prestarea de servicii specializate dermatologice, servicii pe care atât reclamanta cât şi pârâta le oferă. Mai mult, având în vedere că publicul ţintă al acestor servicii este, de regulă, un public obişnuit cu noţiunile la care se referă sintagma (cuprinse în particulele B. şi B.), cu atât mai mult imaginea creată este una de similaritate până la identitate a acestor servicii.
Dată fiind grafica aproape identică a elementului central (B.), precum şi faptul că acest semn este cel asupra căruia este focalizată atenţia consumatorului, instanţa de apel a considerat că există un risc cert de asociere între semnul utilizat de pârâtă şi marca reclamantei, fiind întrunite condiţiile legale pentru a se acorda protecţie acesteia din urmă.
Prin decizia civilă nr. 512/28.03.2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de pârâtă şi a casat hotărârea instanţei de apel, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Instanţa de recurs a constatat că în mod greşit au reţinut instanţele de fond anterioritatea dreptului la marcă al reclamantei, câtă vreme, în mod necontestat, numele comercial al pârâtei a fost dobândit în anul 2017, în timp ce marca înregistrată de către reclamantă este protejată cu începere din data de 26.09.2018, împrejurarea că reclamanta a folosit semnul disputat B., în cuprinsul denumirii celor două societăţi comerciale pe care le deţinea încă din anul 2014, fiind apreciată ca lipsită de relevanţă în condiţiile în care titular al numelor comerciale B. şi B., existente din anul 2014, nu este persoana fizică (reclamanta, ca titular al dreptului la marcă), ci înseşi societăţile cu aceste nume, constituite ca societăţi cu răspundere limitată în condiţiile legii, pentru care denumirea reprezintă un atribut de identificare a persoanei juridice (numele comercial fiind integrat în denumire, care cuprinde şi particula vizând felul societăţii) şi care dispun de remedii procesuale adecvate pentru apărarea dreptului la nume.
În continuare, reţinând că pârâta B. S.R.L. are un drept anterior faţă de dreptul la marcă al reclamantei, instanţa de recurs a analizat, în raport cu dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Directiva 2008/95/CE, normă transpusă în dreptul intern prin art. 39 din Legea nr. 84/1998, şi cu jurisprudenţa CJUE formată în aplicarea acestora, condiţiile în care titularul mărcii înregistrate poate interzice terţului folosirea numelui său comercial ce este identic sau similar cu marca, reţinând că, în interpretarea şi aplicarea art. 39 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 84/1998, toate cerinţele de aplicare ale acestei norme vizează conflictul dintre o marcă şi un nume comercial dobândit ulterior depunerii cererii de înregistrare a mărcii, iar nu şi conflictul dintre marcă şi un nume comercial anterior, în privinţa căruia nu trebuie verificată, astfel, condiţia folosirii loiale prevăzute de art. 39 din lege.
În consecinţă, constatând că în mod nelegal instanţa de apel a ignorat efectele juridice ale deţinerii numelui comercial de către pârâtă, în sensul limitării exercitării dreptului exclusiv la marcă al reclamantei, pe temeiul art. 39 din Legea nr. 84/1998, Înalta Curte a admis recursul declarat de pârâtă, a casat decizia atacată şi a dispus trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă, în vederea rejudecării apelului conform dezlegărilor date chestiunilor anterior prezentate.
Rejudecând cauza, în limitele trasate prin decizia de casare, Curtea de apel a constatat că dezlegările instanţei de recurs cu privire la anterioritatea dreptului pârâtei la numele comercial, precum şi cele referitoare la condiţiile în care titularul unei mărci similare, înregistrate ulterior, poate beneficia de protecţia instituită de art. 39 din Legea nr. 84/1998, se impun cu caracter obligatoriu, în raport cu prevederile art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., redând, în cuprinsul deciziei pronunţate, considerentele relevante care conţin aceste statuări şi care au constituit premisa analizei ulterioare pe care a făcut-o asupra criticilor deduse judecăţii prin motivele de apel.
În concret, au fost avute în vedere considerentele prin care instanţa de recurs a relevat jurisprudenţa CJUE formată în aplicarea art. 6 alin. (1) din Directiva 2008/95/CE, în special cauza C-17/06 Celine, în care s-a statuat că titularul mărcii înregistrate poate interzice terţului folosirea numelui său comercial ce este identic sau similar cu marca doar dacă numele comercial este dobândit ulterior cererii de înregistrare a mărcii, şi numai dacă utilizarea de către terţ a denumirii sale sociale sau a numelui său comercial nu este conformă practicilor loiale în domeniul industrial sau comercial. A fortiori, dacă numele comercial este dobândit anterior, exercitarea dreptului la marcă pe temeiul art. 36 din Legea nr. 84/1998 (ce corespunde art. 5 din directivă) este limitată, în sensul că titularul mărcii nu poate interzice folosirea numelui comercial de către terţ. În acest caz, folosirea numelui conformă practicilor comerciale oneste este prezumată de către legiuitor, întrucât este vorba despre o folosire legitimă a semnului de către terţ, în temeiul unui drept dobândit anterior înregistrării mărcii şi care, din acest motiv, nu poate aduce atingere funcţiilor mărcii şi, în special, funcţiei sale esenţiale de a garanta consumatorilor provenienţa produselor sau a serviciilor.
Or, având în vedere că art. 39 din Legea nr. 84/1998 reprezintă transpunerea întocmai în dreptul intern a art. 6 alin. (1) din directivă, în virtutea efectului util al oricărei directive, pe care este chemată să-1 asigure instanţa naţională învestită cu aplicarea unei norme de drept intern prin care directiva este transpusă, trebuie constatat că, în interpretarea şi aplicarea art. 39 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 84/1998, toate cerinţele de aplicare ale acestei norme vizează conflictul dintre o marcă şi un nume comercial dobândit ulterior depunerii cererii de înregistrare a mărcii, iar nu şi conflictul dintre marcă şi un nume comercial anterior, în privinţa căruia nu trebuie verificată, astfel, condiţia folosirii loiale prevăzute de art. 39 din lege.
Raportat la aceste aspecte, Înalta Curte constată că sunt vădit neîntemeiate criticile din memoriul de recurs ce susţin nelegalitatea deciziei atacate, din perspectiva omisiunii de a se analiza folosirea efectivă şi loială a numelui comercial, anterior depunerii cererii de marcă, acestea ignorând cadrul procesual determinat prin decizia de casare, care, urmare dezlegărilor date de instanţa de control judiciar în recurs chestiunilor ce vizau anterioritatea dreptului la nume al pârâtei şi condiţiile de aplicare a art. 39, nu mai permitea nicio altă analiză cu privire la modul de interpretare şi aplicare a acestui text legal, acesta fiind tranşat în mod definitiv.
Astfel, în condiţiile în care, potrivit celor anterior arătate, în urma propriei analize efectuate asupra normelor de drept material incidente, însăşi instanţa de control judiciar a statuat cu privire la faptul că numele comercial al pârâtei reprezintă un drept de proprietate intelectuală pe care titularul mărcii înregistrate, cu aceeaşi denumire, respectiv reclamanta, nu îl poate interzice, dată fiind anterioritatea dreptului pârâtei, şi că, în acest caz, condiţia folosirii loiale, conformă practicilor comerciale oneste nu trebuie verificată, aceasta fiind prezumată de lege, în mod corect instanţa de apel, dând eficienţă caracterului obligatoriu al acestor dezlegări, în conformitate cu dispoziţiile art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., a analizat pretenţiile reclamantei referitoare la folosirea semnului B. în limitele casării trasate prin decizia Înaltei Curţi, posibilitatea legală de a verifica condiţia respectivă fiind exclusă câtă vreme aceasta a fost în mod expres înlăturată din sfera cercetării judiciare prin dezlegarea dată de instanţa de recurs cu privire la modul de interpretare a art. 39.
Rejudecarea cauzei, după casarea cu trimitere, nu poate constitui prilej de reconsiderare a chestiunilor dezlegate cu caracter obligatoriu, ci exclusiv de aplicare a acestora în soluţionarea fondului cauzei. Or, instanţa de apel a procedat în deplină conformitate cu exigenţele art. 501 C. proc. civ., dând eficienţă dezlegărilor instanţei de recurs iar nu omiţând analiza vreunui element relevant, cum în mod neîntemeiat susţine recurenta.
Prin urmare, nu i se poate reproşa instanţei de apel că nu a verificat folosirea efectivă şi loială a numelui comercial, anterior cererii reclamantei de înregistrare a mărcii, câtă vreme instanţa de recurs a stabilit în mod explicit că, în interpretarea şi aplicarea art. 39 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 84/1998, toate cerinţele de aplicare ale acestei norme vizează conflictul dintre o marcă şi un nume comercial dobândit ulterior depunerii cererii de înregistrare a mărcii, iar nu şi conflictul dintre marcă şi un nume comercial anterior, cum este cazul din speţa dedusă judecăţii, în privinţa căruia nu trebuie verificată, astfel, condiţia folosirii loiale prevăzute de art. 39 din lege.
Decizia pronunţată în rejudecare relevă, astfel, nu doar corecta raportare a instanţei de apel la dispoziţiile art. 501 C. proc. civ., ci şi corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept material, neputând fi reţinută, din această perspectivă, incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. şi, cu atât mai puţin, a celui reglementat de punctul 6 al art. 488, în raport cu care recurenta a invocat omisiunea instanţei de apel de a prezenta argumentele privind loialitatea folosirii semnului de către pârâtă.
Înalta Curte constată, totodată, că, raportat la considerentele explicite ale deciziei de casare, mai sus expuse, susţinerea recurentei potrivit căreia instanţa de recurs ar fi dispus în mod expres, prin decizia nr. 512/2023, analizarea caracterului loial al folosirii şi a efectului utilizării efective a mărcii nu au corespondent în realitate, nefiind identificat, în conţinutul deciziei, niciun considerent care să fundamenteze o astfel de afirmaţie. Dimpotrivă, întreaga argumentaţie a instanţei de recurs, cu referire la domeniul şi condiţiile de aplicare a alin. (1) al art. 6 din Directiva 2008/95/CE, care este transpus în legea naţională a mărcilor, prin art. 39 (în forma legii din anul 2019), conduce la concluzia clar exprimată, în sensul că, în conflictul dintre o marcă şi numele comercial dobândit anterior cererii de înregistrare a mărcii, condiţia folosirii loiale prevăzute de art. 39 nu trebuie verificată, împrejurare în raport cu care susţinerea referitoare la pretinsa încălcare a de către instanţa de rejudecare a dispoziţiilor art. 501 din C. proc. civ. apare ca fiind vădit nefondată.
Prin urmare, nu se poate pune problema incidenţei motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., criticile subsumate acestui motiv de recurs urmând a fi înlăturate.
Nici criticile ce susţin greşita aplicare a prevederilor art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998 nu pot fi primite.
În esenţă, subsumat acestora, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de nu a realizat analiza globală a riscului de confuzie, impusă de lege şi de jurisprudenţa CJUE, sens în care a făcut trimitere la cauza C-251/95 Sabel v. Puma, în care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că analiza trebuie să fie globală, incluzând riscul de asociere economică.
În concret, aceasta consideră că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că nu există risc de confuzie, date fiind identitatea serviciilor şi similaritatea fonetică, vizuală şi conceptuală dintre "B." şi "B. CENTRUL DERMATOESTETIC", elementul dominant "B." fiind comun, şi că simpla existenţă a riscului de asociere este suficientă pentru a constata contrafacerea.
Totodată, subsumat motivelor de casare reglementate de punctele 6 şi 8 ale art. 488, susţine că nu a fost analizat caracterul distinctiv al mărcii, dobândit prin folosire, invocând, în acest sens, cauza C-353/03 Nestlé în care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că utilizarea intensă poate conferi caracter distinctiv unui semn lipsit iniţial de distinctivitate, precum şi dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 care prevăd că marca poate dobândi caracter distinctiv prin utilizare, or, în speţă, s-a dovedit folosirea intensă, din 2014, prin B. şi B. (campanii media, publicitate outdoor, contracte), însă instanţa de apel a omis analiza acestui probatoriu.
Susţinerile recurentei sunt nefondate.
Potrivit jurisprudenţei CJUE, riscul de confuzie, incluzând şi riscul de asociere, se apreciază global, ţinând cont de toţi factorii pertinenţi, în special de gradul de cunoaştere a mărcii pe piaţă, de asocierea ce poate fi făcută cu semnul anterior înregistrat, de gradul de similaritate dintre cele două semne, precum şi între produsele sau serviciile marcate prin acestea (Hotărârea CJUE în cauza C-251/95 Sabel şi în cauza C-39/97 Canon, C-342/97 Lloyd).
În ceea ce priveşte aprecierea asupra similarităţii, aceasta trebuie să se întemeieze pe impresia de ansamblu produsă de cele două semne în percepţia consumatorului mediu, dat fiind că publicul relevant percepe o marcă, în mod normal, ca pe un tot şi nu procedează la o examinare a diferitor detalii ale mărcii sau ale unui semn utilizat ca marcă. Din această perspectivă, determinarea impresiei de ansamblu, în lumina căreia se va proceda la aprecierea riscului de confuzie, ţinând cont de toţi factorii relevanţi din cauză, presupune analiza componentelor care contribuie la această imagine globală a mărcilor şi a ponderii lor în percepţia publicului vizat (C - 591/12 Bimbo, paragraful 34 şi 35), luându-se în considerare elementele distinctive şi dominante.
Aprecierea globală a riscului de confuzie implică o anumită interdependenţă între factorii luaţi în considerare, iar similaritatea semnelor comparate, respectiv a produselor sau serviciilor pe care acestea le desemnează, precum şi gradul de similaritate, figurează incontestabil printre aceşti factori.
În egală măsură, însă, după cum rezultă din jurisprudenţa constantă a CJUE (începând cu hotărârea din cauza C 251/95 Sabel), un factor relevant în aprecierea globală a riscului de confuzie îl constituie şi gradul de distinctivitate al mărcii, constând în aptitudinea mărcii de a distinge produsul unui comerciant de produsele altor comercianţi de pe piaţă. Caracterul distinctiv al mărcii determină întinderea protecţiei sale, iar riscul de confuzie este cu atât mai ridicat cu cât caracterul distinctiv al mărcii anterioare se dovedeşte a fi mai important. O marcă cu un caracter slab distinctiv, cum ar fi cea care include elemente descriptive ale bunurilor sau serviciilor pentru care a fost înregistrată sau una care nu este caracterizată prin trăsături neobişnuite sau originale, se va bucura de un grad mai mic de protecţie decât o marcă înalt distinctivă, fie per se, fie datorită recunoaşterii pe care o are pe piaţă (Lloyd Schuhfabrik, parag. 20 şi 23, Sabel parag. 24, Canon parag. 17).
Aşadar, atunci când este invocat, eventualul caracter distinctiv redus al mărcii trebuie analizat ca atare în aprecierea globală a riscului de confuzie, întrucât poate influenţa constatarea existenţei sau a inexistenţei unui asemenea risc.
Raportat la aceste aspecte, Înalta Curte constată că, în cauză, nu se poate reţine că instanţa de apel ar fi ignorat criteriile de determinare a riscului de confuzie, câtă vreme, din considerentele deciziei recurate, rezultă, dimpotrivă, că acestea au fost valorificate în analiza comparativă a celor două semne, argumentele reţinute de Curtea de apel relevând parcurgerea etapelor pentru analiza riscului de confuzie aşa cum rezultă ele din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie.
Prin decizia de casare, găsind întemeiate şi criticile referitoare la modul în care a fost analizată distinctivitatea elementului verbal B., ce intră în compunerea atât a mărcii B. Centrul Dermatoestetic (ce conţine şi elemente figurative), cât şi a numelui comercial al pârâtei B., instanţa de recurs a dispus ca, în rejudecare, această analiză să se facă în raport cu apărările concrete pe care pârâta le-a invocat şi care s-au referit, pe de o parte, la caracterul descriptiv al fiecăreia dintre componentele particulei B., iar pe de altă parte, la frecvenţa utilizării pe piaţa serviciilor relevante a acestor componente, iar nu la lipsa de distinctivitate a mărcii în ansamblu, cum greşit s-a reţinut prin decizia pronunţată în primul ciclu procesual, urmând a fi reanalizată şi chestiunea renumelui mărcii reclamantei, pornind de la premisa că renumele presupune cunoaşterea mărcii de către o parte semnificativă a publicului şi cu luarea în considerare a tuturor elementelor relevante, aşa cum rezultă ele din jurisprudenţa CJUE (hotărârea CJUE din cauza C-375/97 General Motors, paragrafe 26-27), în special cota de piaţă deţinută de marca vizată, intensitatea, întinderea geografică şi durata utilizării acestei mărci, importanţa investiţiilor efectuate de întreprindere pentru a o promova.
În rejudecare, pe linia indicaţiilor trasate prin decizia de casare, instanţa de apel a analizat cu precădere caracterul distinctiv al mărcii reclamantei, "B.", apreciind că, în raport de cvintele ce o compun, "B." (piele) şi "B." (medical), ambele fiind descriptive pentru produsele şi serviciile oferite - tratamente/servicii specializate dermatologice - nu se poate reţine că marca ar avea un puternic caracter distinctiv, caracterul evocator şi sugestiv al elementelor în discuţie atrăgând un grad redus de distinctivitate per se al mărcii în ansamblu. Or, caracterul distinctiv determină întinderea protecţiei mărcii, iar riscul de confuzie este cu atât mai mic cu cât caracterul distinctiv al mărcii se dovedeşte a fi mai redus.
În continuare, dând curs îndrumările din decizia de casare, pentru evaluarea globală a riscului de confuzie, instanţa de apel a avut în vedere şi împrejurarea invocată de către pârâtă, în sensul că cele două componente din particula comună B. sunt utilizate relativ frecvent pe piaţa serviciilor relevante, existând şi alte mărci cu aparenţă de similaritate (B., B., B.). Astfel, este posibil ca un consumator care se confruntă în mod obişnuit cu folosirea elementelor B. şi B., în asociere cu servicii dermatologice, de îngrijire a pielii, să nu mai atribuie provenienţa acestora ca aparţinând unei întreprinderi determinate, iar marca să aibă o aptitudine redusă de a distinge produsul sau serviciul de cele oferite de alte întreprinderi, cu consecinţa existenţei unui risc limitat de confuzie.
Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că instanţa de apel s-a raportat, în evaluarea globală a riscului de confuzie, la impresia de ansamblu a semnelor în conflict, ţinând cont atât de componentele lor distinctive şi dominante, de elementele verbale ale acestora, cât şi de gradul redus de distinctivitate a mărcii reclamantei, analiza astfel efectuată relevând valorificarea corectă a criteriilor de determinare a similarităţii semnelor şi a riscului de confuzie, aşa cum rezultă ele din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în materie.
Modalitatea concretă în care instanţa de apel a evaluat distinctivitatea şi concluzia la care a ajuns în urma analizei efectuate, în sensul că marca reclamantei se bucură doar de o minimă distinctivitate, nu pot fi cenzurate în calea extraordinară de atac a recursului întrucât sunt aspecte ce ţin de aprecierea pe care instanţa devolutivă a dat-o unor chestiuni de fapt şi probelor administrate, iar susţinerile pe care recurenta le face în combaterea acestora nu relevă niciun aspect de nelegalitate a deciziei atacate, susceptibil de analiză prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci doar propria sa apreciere în legătură cu modul în care aspectele de fapt ale cauzei ar fi trebuit interpretate şi valorificate, aprecieri ce se circumscriu, cel mult, unor aspecte de netemeinicie a deciziei atacate, ce excedează controlului de legalitate ce poate fi efectuat în recurs.
Criticând concluzia instanţei de apel referitoare la inexistenţa riscului de confuzie, recurenta reclamantă susţine că aceasta este contrară constatării referitoare la identitatea serviciilor şi la similaritatea semnelor aflate în conflict însă şi aceste alegaţii sunt neîntemeiate.
Împrejurarea că instanţa de apel a constatat similaritatea semnelor nu atrage în mod automat existenţa riscului de confuzie astfel că, din această perspectivă, susţinerea potrivit căreia cele două constatări ar fi contradictorii nu poate fi primită.
Aşa cum s-a arătat, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauzele C-251/95 SABEL BV împotriva Puma AG, C-39/97 Canon Kabushiki Kaisha împotriva Metro-Goldwyn-Mayer Inc şi C-342/97 Lloyd Schuhfabrik Meyer & Co), existenţa riscului de confuzie trebuie apreciată în mod global, ţinând seama de toţi factorii relevanţi ai cauzei, în special de gradul de similaritate între semne, gradul de similaritate între produsele sau serviciile desemnate, caracterul distinctiv al mărcii anterioare, publicul relevant şi gradul de atenţie al acestuia.
Analiza riscului de confuzie este una interdependentă, ceea ce înseamnă că un grad ridicat de similaritate între semne poate compensa un grad mai scăzut de similaritate între produse şi invers. Totuşi, aceasta nu înseamnă că simpla constatare a similarităţii semnelor este suficientă pentru a reţine existenţa riscului de confuzie.
Prin urmare, similaritatea ridicată a semnelor reprezintă doar un element de analiză, fără a conduce automat la constatarea riscului de confuzie, evaluarea în concret a acestuia presupunând analiza obligatorie a tuturor celorlalţi factori relevanţi.
Or, în speţă, aplicând în mod judicios criteriile de analiză a riscului de confuzie, în mod corect instanţa de apel, chiar dacă a reţinut că între semne există un grad ridicat de similaritate, ceea ce poate constitui o premisă a riscului de confuzie, a continuat cercetarea, analizând toate elementele care contribuie la crearea impresiei de ansamblu asupra mărcilor, pe care le-a evaluat, ulterior, în mod global, pentru a concluziona, în final, în sensul inexistenţei riscului de confuzie.
În acest sens, instanţa de apel a avut în vedere că marca reclamantei are un caracter distinctiv redus, or, conform jurisprudenţei CJUE, mărcile cu caracter distinctiv slab beneficiază de o sferă mai restrânsă a protecţiei, şi, ţinând cont de acest aspect precum şi de modul de percepţie al publicului relevant asupra serviciilor, a ajuns la concluzia că nu există riscul ca cele două semne să fie confundate, gradul ridicat de similaritate a acestora nefiind de natură a conduce per se la existenţa unui risc de confuzie.
În consecinţă, este nefondată susţinerea recurentei referitoare la contradicţia dintre concluzia inexistenţei riscului de confuzie şi constatarea gradului ridicat de similaritate între cele două semne, aceasta urmând a fi înlăturată ca atare.
Pe linia motivelor de casare, instanţa de apel a analizat şi chestiunea renumelui mărcii reclamantei.
Astfel, pornind de la statuările Curţii Europene de Justiţie în materie (14/09/1999, C-375/97, Chevy, EU:C:1999:408, § 22-23; 25/05/2005, T-67/04, SpaFinders, EU:T:2005:179, § 34), instanţa de apel a reţinut că, pentru a îndeplini condiţia privind renumele, marca anterioară trebuie să fie cunoscută de o parte semnificativă a publicului interesat de produsele sau serviciile desemnate de marca respectivă, urmând a fi avut în vedere şi orice alt factor relevant în cazul respectiv, "în special cota de piaţă deţinută de marcă, intensitatea, întinderea geografică şi durata utilizării sale, precum şi dimensiunea investiţiilor realizate de întreprindere pentru promovarea acesteia" (14/09/1999, C-375/97, Chevy, EU:C:1999:408, § 25, 27).
În concret, raportat la aceste cerinţe şi criterii, instanţa a constatat că, din probatoriul administrat în cauză, care priveşte perioada relevantă, respectiv cea ulterioară depunerii cererii de înregistrare a mărcii (data de 26.09.2018), nu reiese că marca reclamantei ar constitui o marcă de renume pe teritoriul naţional, înscrisurile depuse nefiind de natură a dovedi, la un nivel semnificativ, recunoaşterea mărcii de către publicul vizat, cota de piaţă deţinută de serviciile comercializate sub marca analizată, intensitatea utilizării, din perspectiva volumului de vânzări şi a cifrei de afaceri realizate de către reclamantă.
Recurenta nu a contestat aceste statuări din cuprinsul deciziei atacate, reproşând instanţei de apel, însă, faptul că nu a analizat caracterul distinctiv al mărcii sale, dobândit prin folosire, deşi a dovedit folosirea intensă a mărcii, din 2014, prin cele două societăţi comerciale B. şi B., în campanii media, publicitate outdoor, contracte.
Critica este neîntemeiată câtă vreme din cuprinsul considerentelor deciziei atacate rezultă, dimpotrivă, că această apărare a fost avută în vedere, instanţa de apel reţinând, în raport cu criteriile de analiză structurate în jurisprudenţa CJUE (cauza T 307/17 Adidas AG vs. EUIPO, cauza C 215/14, Société des Produits Nestlé S.A. împotriva Cadbury UK Ltd, cauza C-299/99, Koninklijke Philips Electronics NV vs Remington Consumer Products Ltd), că, pentru a putea invoca distinctivitatea dobândită prin folosinţă, titularul unei mărci lipsite de distinctivitate intrinsecă trebuie să facă dovada că marca a dobândit caracter distinctiv prin utilizare pe teritoriul relevant; că mediile interesate percep produsul sau serviciul desemnat de marcă ca provenind de la o întreprindere determinată; că utilizarea poate fi făcută în modurile de utilizare probabile, fie în sensul că solicitantul a fost singurul furnizor de anumite produse pe piaţă, fie a utilizat pe scară largă semnul solicitat a fi înregistrat.
Or, în speţă, nu au fost administrate dovezi certe referitoare la aceste aspecte, împrejurare în raport cu care instanţa a constatat că nu poate fi reţinută o distinctivitate crescută a mărcii, dobândită prin utilizare pe piaţa serviciilor relevante, după data de 26.09.2018.
Raportat la aceste aspecte, Înalta Curte constată că, deşi recurenta pretinde că instanţa de apel nu i-a analizat susţinerile referitoare la caracterul distinctiv al mărcii dobândit prin folosire, criticile formulate cu privire la acest aspect au fost doar în mod formal încadrate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 6 şi 8 din C. proc. civ., recurenta nefăcând nimic altceva decât să îşi exprime, de fapt, nemulţumirea faţă de concluziile la care a ajuns instanţa de apel şi să le combată făcând trimiteri explicite la probele care în opinia sa ar dovedi temeinicia susţinerilor, or, aceasta nu echivalează cu aplicarea greşită a legii şi nici cu nemotivarea hotărârii, şi nu justifică incidenţa în cauză a cazurilor de casare anterior menţionate.
Dat fiind că atribuţiile sale, ca instanţă de control judiciar, sunt circumscrise verificării exclusiv a legalităţii deciziei recurate, prin prisma motivelor expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nu şi a temeiniciei acesteia, instanţa de recurs nu poate cenzura modalitatea în care instanţa de apel a evaluat aceste elemente, prin raportare la probele administrate în dovedirea lor, şi nici concluzia dedusă la finalul ei.
De altfel, probele invocate nici nu au utilitate în cauză în măsura în care prin intermediul acestora partea urmăreşte să demonstreze folosirea mărcii începând cu anul 2014, întrucât, faţă de aspectele reţinute prin decizia de casare, ceea ce interesează în cauză este perioada care a urmat momentului înregistrării mărcii, 26.09.2018, nu şi perioada anterioară. Împrejurarea folosirii semnului disputat B., în cuprinsul denumirilor societăţilor comerciale pe care reclamanta le-a înregistrat încă din anul 2014, este lipsită de relevanţă din perspectiva chestiunilor analizate în prezenta cauză câtă vreme titular al numelor comerciale B. şi B., existente din anul 2014, nu a fost reclamanta, ca titular al dreptului la marcă înregistrat ulterior, ci înseşi societăţile cu aceste nume, constituite ca societăţi cu răspundere limitată în condiţiile legii, pentru care denumirea reprezintă un atribut de identificare al persoanei juridice. Prin urmare, folosirea semnului B. în denumirea celor două societăţi comerciale, în campanii media, publicitate, contracte, etc., nu îi profită în niciun fel reclamantei şi nu poate constitui un element în raport cu care să poată fi reţinută distinctivitatea mărcii dobândită prin folosire, întrucât nu reclamanta ci terţe persoane, respectiv cele două societăţi comerciale au folosit semnul.
Înalta curte constată, astfel, că şi din perspectiva modului în care a fost analizat riscul de confuzie decizia instanţei de apel este legală, susţinerile în sens contrar formulate de recurenta reclamantă neputând fi primite.
În consecinţă, constatând că niciuna dintre criticile formulate prin motivele de recurs nu justifică casarea deciziei atacate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca neîntemeiată calea de atac promovată de reclamantă.
În raport cu această soluţie, reţinând că recurenta reclamantă este partea care a pierdut procesul, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a dispune obligarea acesteia la plata către intimata pârâtă a cheltuielilor de judecată în sumă de 5.500 RON, reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1344A din data de 18 decembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurenta-reclamantă A. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 5.500 RON către intimata-pârâtă B. S.R.L.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 ianuarie 2026.