Scope of res judicata in post-assignment land registry actions: exclusion of contractual interpretation from cassation review

Şedinţa publică din data de 22 ianuarie 2026

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 18.10.2022 pe rolul Judecătoriei Iaşi, sub nr. de dosar x/2022, ulterior declinată Tribunalului Iaşi prin sentinţa civilă nr. 3784 din 7 aprilie 2023, reclamanţii A. şi B. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta C.:

I. În principal:

1.a) Efectuarea înscrierii în beneficiul reclamanţilor a unei cote-părţi de 45% din dreptul de proprietate în ceea ce priveşte suprafaţa de teren de 1.575 mp, identificată cu număr cadastral x, înscrisă în cartea fundară nr. x a Municipiului Iaşi;

b) Rectificarea cărţii funciare nr. x a Municipiului Iaşi în sensul menţinerii înscrierii pârâtei C. cu o cotă-parte de 55% din dreptul de proprietate asupra imobilului;

2.a) Efectuarea înscrierii în beneficiul reclamanţilor a unei cote-părti de 45% din dreptul de proprietate în ceea ce priveşte suprafaţa de teren de 1.925 mp, identificată cu număr cadastral x, înscrisă în cartea funciară nr. x a Municipiului Iaşi;

b) Rectificarea cărţii funciare nr. x a Municipiului Iaşi în sensul menţinerii înscrierii pârâtei C. cu o cotă-parte de 55% din dreptul de proprietate asupra imobilului;

3.a) Efectuarea înscrierii în beneficiul reclamanţilor a unei cote-părţi de 45% din dreptul de proprietate în ceea ce priveşte suprafaţa de teren de 12.910 mp, identificată cu număr cadastral x, înscrisă în cartea funciară nr. x a Municipiului Iaşi;

b) Rectificarea cărţii funciare nr. x a Municipiului Iaşi în sensul menţinerii înscrierii pârâtei C. cu o cotă-parte de 55% din dreptul de proprietate asupra imobilului;

4.a) Efectuarea înscrierii în beneficiul reclamanţilor a unei cote-părţi de 45% din dreptul de proprietate în ceea ce priveşte suprafaţa de teren de 9.851 mp, identificată cu număr cadastral x, înscrisă în cartea funciară nr. x a Municipiului Iaşi;

b) Rectificarea cărţii funciare nr. x a Municipiului Iaşi în sensul menţinerii înscrierii pârâtei C. cu o cotă-parte de 55% din dreptul de proprietate asupra imobilului;

5.a) Efectuarea înscrierii în beneficiul reclamanţilor a unei cote-părti de 45% din dreptul de proprietate în ceea ce priveşte suprafaţa de teren de 1.122 mp, identificată cu număr cadastral x, înscrisă în cartea funciară nr. x a Municipiului Iaşi;

b) Rectificarea cărţii funciare nr. x a Municipiului Iaşi în sensul menţinerii înscrierii pârâtei C. cu o cotă-parte de 55% din dreptul de proprietate asupra imobilului;

6.a) Efectuarea înscrierii în beneficiul reclamanţilor a unei cote-părti de 45% din dreptul de proprietate în ceea ce priveşte suprafaţa de teren de 2.591 mp, identificată cu număr cadastral x, înscrisă în cartea funciară nr. x a Municipiului Iaşi;

b) Rectificarea cărţii funciare nr. x a Municipiului Iaşi în sensul menţinerii înscrierii pârâtei C. cu o cotă-parte de 55% din dreptul de proprietate asupra imobilului.

II. În subsidiar:

1. Obligarea pârâtei la plata către reclamanţi a sumei de 917.122,5 euro, reprezentând daune-interese, compusă din:

- 10.631,25 euro, reprezentând 45% din contravaloarea terenului în suprafaţă de 1.575 mp, înscris în cartea funciară nr. x a Municipiului Iaşi;

- 12.993,75 euro, reprezentând 45% din contravaloarea terenului în suprafaţă de 1.925 mp, înscris în cartea funciara nr. x a Municipiului Iaşi;

- 435.712,5 euro, reprezentând 45% din contravaloarea terenului în suprafaţă de 12.910 mp, înscris în cartea funciară nr. x a Municipiului Iaşi;

- 332.471,25 euro, reprezentând 45% din contravaloarea terenului în suprafaţă de 9.851 mp, înscris în cartea funciară nr. x a Municipiului Iaşi;

- 37.867,5 euro, reprezentând 45% din contravaloarea terenului în suprafaţă de 1.122 mp, înscris în cartea funciară nr. x a Municipiului Iaşi;

- 87.446,25 euro, reprezentând 45% din contravaloarea terenului în suprafaţă de 2.591 mp, înscris în cartea funciară nr. x a Municipiului Iaşi;

II. Obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate asupra sumelor indicate mai sus, de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la data plăţii efective.

III. Obligarea pârâtei C. la plata cheltuielilor de judecată.

2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 1428/2024 din 5 iulie 2024, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă la a constatat că inadmisibilitatea acţiunii invocată de pârâtă reprezintă o apărare de fond. A respins acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C.. A respins cererea reclamanţilor de acordare cheltuieli de judecată. A respins cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel

Prin decizia civilă nr. 78/2025 din 6 martie 2025, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1428/2024 din 5 iulie 2024, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 78/2025 din 6 martie 2025a Curţii de Apel Iaşi, secţia I civilă au declarat recurs reclamanţii A. şi B..

În cuprinsul cererii de recurs, recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au imputat instanţei de apel ignorarea forţei obligatorii a contractului de cesiune de drepturi litigioase nr. 2339/2011 şi a efectelor sale juridice, apreciind eronat că reclamanţii nu au un "titlu juridic" pentru cota de 45% din dreptul de proprietate pretins, întrucât nu există o hotărâre judecătorească prin care acest drept să le fi fost atribuit în mod expres.

Au arătat că instanţa de apel a reţinut că terenurile ar aparţine integral pârâtei, în temeiul hotărârilor irevocabile anterioare, şi al titlurilor emise pe numele acesteia, iar înscrierea în cartea funciară x% pe numele pârâtei ar reflecta situaţia juridică rezultată din acele hotărâri. În consecinţă, instanţa de apel a conchis că reclamanţii-cesionari nu ar avea un drept propriu intabulabil, considerând acţiunea în prestaţie tabulară nefondată, iar cererea de rectificare a cărţilor funciare neîntemeiată.

Au apreciat că această abordare a instanţei de apel reduce practic contractul de cesiune la un act fără efecte reale, ceea ce constituie o aplicare greşită a normelor de drept material privitoare la validitatea şi efectele contractelor, respectiv o încălcare a dispoziţiilor art. 1270 C. civ.

Au subliniat că, deşi contractul de cesiune încheiat la 19 octombrie 2011 este un veritabil contract translativ, asimilat vânzării de drepturi viitoare/eventuale, prin care cedenta (pârâta) s-a obligat ferm să transmită cesionarilor (reclamanţilor) cota de 45% din dreptul de proprietate asupra terenurilor, în schimbul unui preţ plătit integral. Faptul că, la data cesiunii, dreptul cedat era unul litigios (existând un proces privind punerea în posesie) nu schimbă natura obligaţiei asumate de pârâtă, ci priveşte doar momentul exigibilităţii acesteia.

Au subliniat că vânzarea bunurilor viitoare şi a drepturilor eventuale este permisă, în mod expres, de art. 1658 şi art. 1668 din C. civ. vânzătorul fiind obligat ca, în momentul în care dreptul litigios va fi recunoscut în patrimoniul său, să îl transmită cumpărătorului.

Or, în speţă, această condiţie s-a împlinit: pârâta-cedentă şi-a realizat dreptul litigios, obţinând reconstituirea proprietăţii asupra terenurilor de 2,96 ha. Prin urmare, obligaţia contractuală a pârâtei, de a transmite cota de 45% către cesionari, a devenit actuală şi exigibilă imediat ce intimata-pârâtă a fost pusă în posesie şi, astfel, dreptul de proprietate a fost întregit în persoana sa integral, şi prin posesie, şi folosinţă, iar nu numai prin dispoziţie. Pârâta nu mai avea decât sarcina de a coopera la formalizarea transferului către reclamanţi, ceea ce însă a refuzat.

Recurenţii au subliniat că validitatea contractului de cesiune şi caracterul său translativ nu au fost niciodată contestate de părţi. Nicio instanţă nu a constatat nulitatea, rezoluţiunea sau ineficacitatea contractului - dimpotrivă, instanţele anterioare au confirmat că cesiunea este un contract de vânzare încheiat, nu un simplu antecontract.

Drept urmare, curtea de apel era ţinută să recunoască şi să dea eficienţă efectelor juridice ale cesiunii în loc să le ignore. Soluţia curţii de apel - care neagă practic efectele contractului şi reţine că pârâta nu ar avea "nicio obligaţie" de a transfera drepturi reale către reclamanţi - este nelegală, echivalând cu o revizuire judiciară nejustificată a convenţiei părţilor, contrară principiului forţei obligatorii a contractelor.

Au subliniat că instanţa a tratat contractul ca pe un act aleatoriu şi lipsit de efecte, deşi obligaţia asumată de pârâtă era una fermă şi necondiţionată (transferul cotei de 45% imediat ce dreptul a fost reconstituit şi întregit pe numele ei). Or, dacă părţile ar fi dorit să condiţioneze efectul transferului de câştigarea procesului, ar fi stipulat expres o clauză de condiţie suspensivă. Or, o asemenea clauză nu există obligaţia de transmitere fiind asumată necondiţionat, subînţelegându-se doar că va fi executată la momentul finalizării procedurii de reconstituire. În aceste condiţii, refuzul pârâtei de a-şi executa obligaţia constituie o neexecutare culpabilă a unui contract sinalagmatic perfect valabil.

Concluzionând, asupra acestei critici, recurenţii-reclamanţi au învederat că acţiunea pendinte este mijlocul procedural prin care reclamanţii urmăresc consacrarea, pe cale judecătorească, a dreptului lor (obţinerea unei hotărâri care să ţină loc de consimţământ al pârâtei la transfer şi să dispună înscrierea în cartea funciară). A pretinde, aşa cum a făcut instanţa de apel, ca reclamanţii să prezinte întâi o hotărâre judecătorească în favoarea lor, drept condiţie pentru admisibilitatea acţiunii, echivalează cu a inversa ordinea logică şi procedurală a lucrurilor şi a lipsi de eficienţă însăşi acţiunea în prestaţie tabulară prevăzută de lege.

Prin cea de-a doua critică formulată, subsumată aceluiaşi motiv de casare invocat, recurenţii-reclamanţi au imputat instanţei de apel neaplicarea dispoziţiilor art. 908 C. civ. privind rectificarea înscrierilor de carte funciară, menţinând soluţia de respingere a capătului de cerere privind rectificarea cărţilor funciare, deşi erau îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 908 alin. (1) pct. 4 C. civ.

Aceasta, întrucât situaţia juridică reală a imobilelor diferă de situaţia tabulară actuală, respectiv intimata-pârâtă figurează în cartea funciară ca proprietară a 100% din terenuri, deşi, în realitate, dreptul de proprietate este divizat - 55% aparţinând efectiv pârâtei, iar 45% aparţinând reclamanţilor-cesionari, în temeiul cesiunii.

Această neconcordanţă evidentă între situaţia juridică reală şi menţiunile din cartea funciară se circumscrie cazului de rectificare prevăzut de art. 908 alin. (1) pct. 4 C. civ., reprezentând un temei legal suficient pentru dispunerea rectificării. În plus, potrivit art. 908 alin. (3) şi (4) C. civ., în ipoteza în care persoana obligată la rectificare refuză predarea înscrisurilor necesare ori exprimarea consimţământului la efectuarea înscrierii, instanţa de judecată este învestită cu prerogativa de a suplini, prin hotărâre, consimţământul părţii obligate.

Recurenţii au învederat că instanţa de apel a omis să analizeze distinct îndeplinirea condiţiilor rectificării şi nu a răspuns argumentelor acestora pe acest punct, considerând că, atâta timp cât titlurile pârâtei nu sunt desfiinţate, înscrierea acesteia nu poate fi rectificată pentru că nu ar fi "nevalabilă".

Însă, această abordare confundă cazurile de rectificare: reclamanţii nu au susţinut niciodată că titlul pârâtei ar fi nul sau desfiinţat - dimpotrivă, recunosc valabilitatea titlurilor emise pe numele pârâtei, însă solicită rectificarea întinderii dreptului său tabular pentru a reflecta existenţa cesiunii de 45%.

Drept urmare, cazul aplicabil de rectificare nu este pct. 1 (înscriere nevalabilă), ci pct. 4 al art. 908 alin. (1) - neconcordanţă cu realitatea juridică actuală. Instanţa de apel a refuzat să ia în considerare această perspectivă, pretinzând ca reclamanţii să prezinte o hotărâre care să consacre dreptul lor, deşi tocmai prezenta acţiune este calea legală de obţinere a unei asemenea hotărâri. Astfel, a lăsat fără aplicare atât art. 896 C. civ. (privind acţiunea în prestaţie tabulară), cât şi art. 908 din acelaşi Cod, refuzând să aplice instrumentele legale menite să asigure executarea în natură a obligaţiei cedentei.

Prin cea de-a treia critică formulată, recurenţii au învederat că instanţa de apel a făcut o interpretare eronată a hotărârilor judecătoreşti anterioare şi o aplicarea greşită a efectelor autorităţii de lucru judecat, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 431 C. proc. civ.

În acest sens, au arătat că un argument central al instanţei de apel a fost că hotărârile judecătoreşti anterioare dintre părţi ar împiedica admiterea acţiunii reclamanţilor. Curtea a reţinut că, prin puterea lucrului judecat, s-ar fi stabilit deja că acest contract de cesiune nu este un antecontract de vânzare-cumpărare şi că pârâta nu ar fi obligată să transmită dreptul de proprietate către reclamanţi. De asemenea, a reţinut că instanţele ar fi decis anterior inadmisibilitatea constatării transmiterii cotei de 45% către reclamanţi prin contract şi că, neexistând un drept real intabulabil, nu se poate dispune înscrierea.

Aceste concluzii ale curţii de apel rezultă dintr-o interpretare eronată atât a conţinutului, cât şi a efectelor hotărârilor anterioare, care au conturat efectul pozitiv al contractului încheiat, însă au impus exercitarea acţiunii civile potrivite pentru obţinerea dreptului. Nicio instanţă anterioară nu a statuat vreodată că pârâta nu are obligaţia de a transmite cota de 45% către reclamanţi. Dimpotrivă, hotărârile anterioare (sentinţa nr. 11478 din 27 septembrie 2017 a Judecătoriei Iaşi şi decizia nr. 1374/2021 a Tribunalului Iaşi, menţinută prin decizia Curţii de Apel Iaşi nr. 510/2021) au reţinut doar că anumite căi procedurale alese de reclamanţi au fost neadecvate, tocmai pentru că exista o altă cale de realizare a dreptului lor: acţiunea directă de executare a obligaţiei, adică prezenta acţiune în prestaţie tabulară.

Astfel, sentinţa civilă nr. 11478/2017 (rămasă definitivă) a stabilit că acţiunea în constatare a cesiunii este inadmisibilă, justificat de faptul că reclamanţii pot cere direct realizarea dreptului prin constrângerea debitorului la executarea prestaţiei asumate". Această motivare prezumată adevărată şi consolidată prin efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, în sensul art. 430-431 C. proc. civ., se impune instanţei ca o constatare definitiv stabilită, neputând fi repusă în discuţie şi nici contrazisă în prezenta cauză, după cum şi Tribunalul Iaşi a subliniat în sentinţa nr. 1374/2021:

"o soluţie diferită pronunţată cu privire la restul suprafeţelor de teren ar contraveni [...] prezumţiei puterii de lucru judecat". Cu alte cuvinte, instanţele anterioare au confirmat dreptul reclamanţilor de a obţine realizarea cotei de 45% pe calea unei acţiuni de executare silită a obligaţiei cedentei (şi anume actuala acţiune în prestaţie tabulară).

Este adevărat că Tribunalul Iaşi şi Curtea de Apel Iaşi, în 2020-2021, au respins o altă acţiune a reclamanţilor (dosar nr. x/2020), însă aceea era o acţiune subsidiară, având un obiect diferit (obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare, sub sancţiunea daunelor moratorii). Respingerea acelei acţiuni s-a bazat pe două considerente punctuale: (i) cesiunea din 2011 nu este un antecontract de vânzare, ci un contract de vânzare de drepturi litigioase (deci nu se putea pronunţa o hotărâre care să ţină loc de contract de vânzare, întrucât contractul de vânzare există deja - cel de cesiune); (ii) reclamanţii nu au dovedit îndeplinirea formalităţilor din Legea nr. 17/2014 privind terenurile extravilane (lege intrată în vigoare după încheierea cesiunii), ceea ce ar împiedica perfectarea unui nou contract autentic de vânzare. Drept urmare, niciuna dintre instanţe nu au negat dreptul material al reclamanţilor de a obţine cota de 45%, ci doar au apreciat că forma de acţiune aleasă era neadecvată.

Mai mult, Curtea de Apel Iaşi, prin decizia civilă nr. 510 din 3 noiembrie 2021, a reţinut expres, referitor la contractul de cesiune nr. x/2011, că "actul [...] nu este un antecontract de vânzare-cumpărare, ci este un act de transmitere a dreptului de proprietate asupra imobilului teren situat în extravilan". Aceasta este o constatare clară că cesiunea a avut efect translativ al dreptului (litigios) de proprietate, constatare ce face corp comun cu dispozitivul şi are autoritate de lucru judecat între părţi.

Cu toate acestea, în cauza pendinte, instanţa de apel a tratat această menţiune ca pe o simplă "eroare materială" a Curţii din 2021 şi a refuzat să îi dea efecte, încălcând astfel dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. şi principiul securităţii raporturilor juridice, prin contrazicerea directă a considerentelor hotârârilor judecătoreşti anterioare.

De asemenea, contrar celor insinuate de instanţa de apel prin decizia recurată, hotărârile anterioare nu susţin teza excluderii terenului din titlul din 2018 de la obiectul cesiunii. Dimpotrivă, Tribunalul Iaşi (sent. 1374/2021) a arătat că o soluţie diferită pentru restul suprafeţelor (cele neacoperite de hotărârea din 2017) ar încălca puterea de lucru judecat a acesteia. Rezultă deci că şi suprafaţa din titlul din 2018 (2,6474 ha) face parte din totalul de 2,96 ha revendicat iniţial, intrând sub incidenţa contractului de cesiune.

Prin următoarea critică formulată, recurenţii au imputat instanţei de apel o aplicare greşită a Deciziei nr. 42/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii şi a dispoziţiilor Legii nr. 165/2013, în materia cesiunilor de drepturi litigioase.

Au menţionat că, deşi nu a motivat explicit pe acest temei, instanţa de apel a insinuat că, dată fiind schimbarea cadrului legal prin Legea nr. 165/2013, reclamanţii - în calitate de cesionari de drepturi litigioase asupra unor terenuri ce făceau obiectul reconstituirii - nu ar putea obţine punerea în posesie şi emiterea titlului pe numele lor, ci doar un drept la măsuri reparatorii prin echivalent (puncte). O asemenea abordare se întemeiază pe o interpretare eronată şi rigidă a dispoziţiilor Legii nr. 165/2013 şi a Deciziei nr. 42/2016, fără a ţine cont de particularităţile speţei pendinte şi de drepturile deja câştigate de părţi.

În acest sens, au precizat că soluţia de principiu pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii nu poate fi aplicată mecanic, pentru că speţa de faţă prezintă diferenţe esenţiale faţă de ipoteza avută în vedere de instanţa supremă în 2016, întrucât, în cauzele vizate de Decizia nr. 42/2016, nici cedentul, nici cesionarul nu obţinuseră încă vreun titlu de proprietate sau despăgubire până la apariţia Legii 165/2013 astfel încât cesionarul nu avea în patrimoniu un drept efectiv la acea dată, ci doar speranţa că va dobândi măsuri reparatorii. În schimb, în cazul de faţă, procedura de reconstituire, deşi litigioasă, stabilise, în favoarea cedentei, dreptul la punere în posesie în natură şi, deci, dreptul de proprietate era conturat şi nu aleator, chiar dacă titlurile de proprietate au fost emise de abia după 2013.

Au mai arătat că, spre deosebire de un cesionar aflat încă "pe lista de aşteptare" la momentul apariţiei Legii nr. 165/2013, recurenţii sunt cesionari ai unui drept deja concretizat în proprietate chiar dacă, formal, titlul a fost emis pe numele cedentei. Prin emiterea titlurilor de proprietate (2015, 2018), dreptul litigios a fost transformat într-un drept de proprietate efectiv în patrimoniul cedentei, astfel că obligaţia acesteia de a-l transfera cesionarilor a devenit actuală. Aşadar, reclamanţii nu mai sunt într-o postură pur speculativă, de simpli creditori ai unei promisiuni incerte, ci în postura de coproprietari de facto ai terenurilor (45%).

Au subliniat că, în condiţiile în care s-ar da curs interpretării promovate de intimată (preluată de instanţa de apel), rezultatul ar fi că intimata păstrează întreaga suprafaţă de teren plus preţul cesiunii, soluţie care ar reprezenta o privare nejustificată de bun şi ar încălca echilibrul just pe care art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului îl impune între interesul general şi drepturile individuale ale persoanelor.

Făcând trimitere la jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, cu referire directă la Decizia nr. 686/2014, recurenţii au arătat că, în mod constant, s-a statuat că este necesar ca dispoziţiile Legii nr. 165/2013 să fie interpretate în concordanţă cu hotărârile judecătoreşti pronunţate anterior, pentru a nu se aduce atingere acestora şi într-o manieră care să nu înfrângă drepturi câştigate. Or, în cazul concret dedus judecăţii, dreptul la restituire în natură al cedentei a fost confirmat prin hotărâri definitive înainte şi după 2013, iar recurenţii şi-au întemeiat contractul pe aceste hotărâri (care constituie "titlurile" lor de restituire indirectă), iar a aplica retroactiv cesionarilor o limitare la despăgubiri prin puncte ar însemna să se ignore aceste hotărâri şi să se contrazică efectul lor.

Prin următoarea critică formulată, recurenţii au invocat greşita soluţionare a capătului subsidiar de cerere (daune-interese), prin ignorarea, de către instanţa de apel, a regulilor răspunderii contractuale.

Au învederat că instanţa a reţinut ca fiind neîndeplinită prima condiţie a răspunderii contractuale, întrucât pârâta "nu avea obligaţia" de a transmite dreptul de proprietate către reclamanţi, iar contractul ar avea caracter aleatoriu, cesionarii asumându-şi riscul pierderii. S-a mai reţinut că, în procedura specială a fondului funciar, reclamanta C. ar fi obţinut doar un drept personal (punere în posesie) şi nu un drept real transferabil, deci nu s-ar putea identifica o obligaţie neexecutată faţă de cesionari.

Or, aceste raţionamente sunt profund eronate, întrucât, astfel cum s-a arătat anterior, pârâta şi-a asumat prin contract o obligaţie fermă de a transmite cota de 45% din dreptul de proprietate asupra terenurilor (drept ideal dar nu eventual la momentul cesiunii, devenit drept actual în patrimoniul său în 2015-2018), obligaţie pe care nu şi-a îndeplinit-o, refuzând să coopereze pentru înscrierea cesionarilor în cartea funciară. În aceste condiţii, fapta ilicită constând în neexecutarea obligaţiei contractuale este evidentă, fiind astfel îndeplinite toate condiţiile pentru atragerea răspunderii contractuale.

Drept urmare, au apreciat că, potrivit art. 1530 C. civ., recurenţii au dreptul la daune-interese care să repare integral prejudiciul suferit, constând în contravaloarea cotei de 45% din valoarea de piaţă a celor 6 terenuri, contravaloare care reflectă beneficiul nerealizat de reclamanţi ca urmare a neexecutării contractului.

Or, prin respingerea capătului subsidiar de cerere, instanţa de apel a refuzat recurenţilor atât executarea obligaţiei în natură, cât şi acordarea despăgubirilor echivalente, soluţie care contravine dispoziţiilor legale în materia răspunderii civile contractuale, respectiv art. 1350, art. 1352 şi art. 1530 C. civ., precum şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului.

Prin critica circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii au invocat atât ipoteza nemotivării hotărârii, cât şi cea a considerentelor contradictorii.

În ceea ce priveşte ipoteza considerentelor contradictorii, recurenţii au susţinut că, pe de o parte, instanţa de apel a reţinut unele pasaje din hotărârile anterioare (cele din 2017-2021) atunci când acestea îi serveau pentru a nega dreptul reclamanţilor (de ex., a subliniat că instanţele ar fi reţinut că cesiunea nu este antecontract şi că reclamanţii au greşit calea procedurală la acel moment). Pe de altă parte, aceeaşi instanţă a declarat că alte pasaje din aceleaşi hotărâri sunt "erori" - fără o minimă motivare a concluziei - şi le-a ignorat complet.

Cu referire la ipoteza nemotivării hotărârii, recurenţii au învederat că instanţa de apel nu a examinat apărări esenţiale ale acestora şi nu a motivat pe puncte esenţiale ale cauzei, respectiv a preluat reţinerea tribunalului în sensul că terenul de 2,6474 ha (titlul din 2018) "nu intră evident sub cesiune", însă nu a răspuns contra-argumentelor acestora pe acest apect, ceea ce constituie o încălcare a art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

De asemenea, recurenţii au subliniat că motivarea instanţei de apel nu asigură o claritate suficientă asupra raţionamentului juridic urmat, precizând că, în considerente, au fost invocate noţiuni juridice într-o manieră care poate genera neclarităţi interpretative, fiind insuficient dezvoltate sau explicate în raport cu argumentele invocate de părţi. Astfel, instanţa s-a limitat la menţionarea sumară a excepţiei autorităţii de lucru judecat, fără a preciza între ce hotărâri ar opera şi ce efecte concrete ar produce, precum şi la simple aluzii la procedura specială reglementată de Legea nr. 18/1991 şi la pretinsul caracter personal al dreptului la punere în posesie, fără nicio dezvoltare argumentativă şi fără o legătură logică explicită cu soluţia pronunţată.

Prin ultima critică formulată, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii au imputat instanţei de apel depăşirea atribuţiilor şi nesoluţionarea fondului real al cauzei.

În acest sens, au învederat că, prin decizia atacată, instanţa de apel a depăşit limitele atribuţiilor sale, transformând calea de atac într-un prilej de a reconsidera din oficiu convenţia părţilor, fără suport legal, desfiinţând practic efectele contractului de cesiune, deşi validitatea acestuia nu a fost niciodată în discuţie în acest proces. Astel, în loc să judece apelul în limitele trasate prin motivele de apel şi prin apărările părţilor, curtea de apel a transformat calea de atac într-un litigiu privind inexistenţa sau anularea obligaţiilor contractuale, deşi singura problemă de soluţionat era dacă obligaţiile (considerate ca premisă dată) au fost încălcate şi dacă acţiunea în prestaţie tabulară este fondată.

Recurenţii au subliniat că instanţa de apel, în esenţă, a reinterpretat unilateral contractul părţilor şi efectele unor hotărâri anterioare, pronunţându-se pe chestiuni care nu erau supuse judecăţii (valabilitatea obligaţiei în loc de executarea ei), acest fapt contravenind principiului disponibilităţii procesului civil şi limitelor investirii, afectând dreptul reclamanţilor la o soluţionare reală a cererii lor conform legii.

Mai mult, instanţa de apel şi-a depăşit atribuţiile şi prin faptul că a constatat, în mod nelegal, existenţa unei erori materiale în cuprinsul deciziei Curţii de Apel Iaşi nr. 510 din 2021, deşi nu avea competenţa procesuală pentru o asemenea examinare. Curtea de apel avea obligaţia exclusivă să constate autoritatea de lucru judecat a hotărârii anterioare şi să o aplice ca atare, nefiindu-i permis să emită judecăţi de valoare cu privire la corectitudinea ori conţinutul acesteia.

Concluzionând, recurenţii au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate pentru ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata-pârâtă C. a solicitat, în principal, să se constate nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare, având în vedere că, prin cererea de recurs, se reiau apărările făcute în fazele anterioare ale litigiului, parte din critici nu se referă la soluţia pronunţată de instanţa de apel şi nu combat, în vreun fel argumentele instanţei de apel şi parte sunt critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că hotărârea pronunţată de instanţa de apel este legală, fiind pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în speţă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, faţă de conţinutul explicit al susţinerilor din cuprinsul cererii de recurs, expus în sinteză în cele ce preced, se impune ca analiza criticilor de nelegalitate în calea extraordinară de atac a recursului să fie precedată de unele consideraţii preliminare.

Astfel, în calea extraordinară de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate de recurent nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural şi/sau substanţial).

Totodată, principiul legalităţii căilor de atac impune a se reţine că asemenea demersuri procedurale trebuie exercitate în coordonatele pe care legea le-a conferit acestora, nici părţile şi nici instanţele de control judiciar nefiind îndreptăţite să invoce, respectiv să analizeze aspecte care nu respectă condiţiile pe care legea le-a stabilit relativ la exercitarea şi judecata căilor de atac efectiv promovate.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte reţine că, în speţă, nu este posibil a fi reapreciat probatoriul ce a fost analizat de instanţele inferioare, respectiv interpretarea clauzelor contractului disputat ori reevaluarea situaţiei de fapt ce a fost stabilită ca urmare a analizei astfel făcute în privinţa probelor administrate la judecata în fond. Aceasta şi pentru că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. "Recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

Împrejurarea că recurenţii au formulat critici care tind a provoca o astfel de reevaluare a probelor şi, respectiv, a situaţiei de fapt, nu poate determina legala învestire a instanţei de recurs spre a proceda la analiza acestora, pentru că respectivele critici au fost formulate cu neobservarea limitelor ce sunt impuse prin normele procedurale enunţate în precedent şi a întinderii dreptului ce le este conferit prin lege de a deduce judecăţii în recurs doar aspecte care au aptitudinea de a fi circumscrise motivelor de casare reglementate prin art. 488 C. proc. civ.

Tot cu titlu preliminar, având în vedere că prin calea de atac exercitată în cauză au fost invocate argumente încadrabile în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8, pct. 5, pct. 7 şi pct. 6 C. proc. civ., în raport de motivele invocate şi de efectele pe care acestea le pot produce, este necesar a se stabili prioritatea de analiză a acestora.

Astfel, Înalta Curte va analiza întâi argumentele subsumate motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât, raportat la conţinutul criticilor invocate în cauză, doar în măsura în care se constată că decizia curţii de apel este motivată se poate exercita un control de legalitate al acesteia şi cu privire la celelalte susţineri afirmate.

Invocând cazul de casare arătat în precedent, recurenţii pretind nelegalitatea deciziei instanţei de apel susţinând că hotărârea recurată este incomplet, inexact şi contradictoriu motivată.

Potrivit temeiului legal pe care a fost întemeiat acest motiv de recurs, casarea hotărârii se poate dispune când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., de conţinutul căruia recurenţii s-au prevalat în exercitarea prezentei căi extraordinare de atac, consacră ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc ori insuficient motivată, cât şi una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Înalta Curte reţine că din dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească, necesare pentru exercitarea unui control judiciar eficient, textul menţionat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile ori apărările părţilor. Din economia textului citat reiese că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele acesteia a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor, punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi raţionamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluţia pronunţată, neîndeplinirea acestor condiţii atrăgând casarea.

Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs şi dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie însă, în dispozitiv, instanţa s-a oprit la soluţia contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii, iar din altele netemeinicia acestora şi, în consecinţă, se exclud reciproc, când lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

Motivarea hotărârii este esenţială pentru orice proces, constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi presupune, aşadar, indicarea cu suficientă claritate a considerentelor pe care se întemeiază soluţia adoptată, condiţie care, în speţă, este îndeplinită.

În cauza de faţă, contrar susţinerilor recurenţilor, Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., reţinându-se că, în cuprinsul deciziei, instanţa de apel a arătat, urmare a analizei proprii efectuate, care sunt motivele de fapt şi de drept pentru care a găsit neîntemeiate susţinerile reclamanţilor invocate în memoriul de apel, expunând explicit considerentele pentru care acestea au fost respinse, examinându-le, în principiu, în succesiunea descrisă în motivele de apel, după cum se va arăta în continuare.

Astfel, pretinzând că decizia curţii de apel este incomplet motivată, recurenţii afirmă că instanţa de prim control judiciar nu a examinat apărări esenţiale ale apelanţilor reclamanţi şi nu a motivat "pe puncte cruciale" ale cauzei, susţinând că instanţa de apel a preluat reţinerea tribunalului potrivit căreia terenul de 2,6474 ha (titlul din 2018) "nu intră evident sub cesiune", însă nu a răspuns contra-argumentelor apelanţilor pe acest subiect care au arătat în apel, detaliat, că obiectul cesiunii a vizat întreaga suprafaţă de 2,96 ha (aferentă cererii de reconstituire).

Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, urmare analizei deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a dezvoltat un raţionament suficient asupra acestei chestiuni, critica de recurs în analiză apărând ca nefondată.

Astfel, răspunzând criticilor din apel prin care apelanţii reclamanţi au susţinut că prin contractul de cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr. x/2011, care reprezintă cauza juridică a cererii de chemare în judecată din dosarul de faţă, intimata pârâtă le-a transmis cota de 45% din dreptul de proprietate asupra tuturor terenurilor în suprafaţă de 2,96 ha, instanţa de apel a analizat atât clauzele convenţiei de referinţă, cât şi hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigiile derulate anterior între părţi, invocate prin cererea de apel, şi a concluzionat în sensul arătat anterior, relevante fiind considerentele de la pag. 21 ultimul paragraf şi pag. 22 primele trei paragrafe, a căror conţinut nu mai este necesar a fi reluat în decizia de faţă.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare, recurenţii au susţinut nelegalitatea deciziei recurate afirmând că aceasta cuprinde motive contradictorii arătând că, pe de o parte, instanţa de apel a reţinut unele pasaje din hotărârile pronunţate în litigiile anterioare atunci când acestea îi serveau pentru a nega dreptul reclamanţilor (de ex. a subliniat că instanţele ar fi spus că cesiunea nu e antecontract şi că reclamanţii au greşit calea procedurală atunci), iar, pe de altă parte, aceeaşi instanţă a declarat că alte pasaje din aceleaşi hotărâri sunt "erori" şi le-a ignorat complet (anume pasajul din decizia nr. 510/3.11.2021 care, potrivit recurenţilor, afirma caracterul translativ al cesiunii şi, implicit, obligaţia de transfer a cotei).

Nici această critică nu poate fi primită ca întemeiată.

După cum s-a anticipat anterior în cuprinsul prezentelor considerente, motivarea contradictorie, presupune fie existenţa unei contradicţii între considerente şi dispozitivul hotărârii, fie doar între considerentele deciziei supuse controlului judiciar care împietează asupra înţelegerii soluţiei sau a raţionamentului logico-juridic al judecătorului şi împiedică exercitarea controlului judiciar.

Nu aceasta este însă situaţia în cauza de faţă.

Astfel, analizând decizia curţii de apel, Înalta Curte constată că argumentaţia acesteia este consecventă, instanţa de prim control judiciar reţinând că atât din convenţia părţilor, cât şi din hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigiile anterioare dintre aceleaşi părţi rezultă că obiectul asupra căruia acestea au tranzacţionat prin contractul de cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr. x/2011 este reprezentat de drepturile litigioase cu care au fost învestite instanţele în dosarul nr. x/2011.

În acest context, Înalta Curte evidenţiază faptul că legalitatea soluţiei din perspectiva modului în care instanţa de apel a valorificat autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti menţionate va fi examinată mai jos cu prilejul analizării unul alt motiv de recurs invocat de recurenţi.

Printr-o altă critică expusă în susţinerea aceluiaşi motiv de casare se arată că decizia curţii de apel este nelegală întrucât considerentele acesteia nu asigură o claritate suficientă asupra raţionamentului juridic urmat, curtea invocând noţiuni juridice într-o manieră care poate genera neclarităţi interpretative, fiind insuficient dezvoltate sau explicate în raport cu argumentele invocate de părţi.

Critica este nefondată.

Pentru a atrage casarea hotărârii se impune ca nemotivarea să fie una evidentă, importantă, esenţială, în sensul că instanţa ignoră total susţinerile sau apărările părţii, astfel încât acesteia îi este imposibil să cunoască în ce măsură judecătorul a "ascultat" partea şi a reflectat cu privire la cele afirmate de aceasta.

Or, în cazul invocat de recurenţi nu se verifică această omisiune consistentă, fiind evident că prin hotărârea pronunţată instanţa de apel s-a preocupat de argumentele părţilor respingându-le motivat.

Astfel, Înalta Curte notează că, înţeleasă ca un silogism judiciar de natură a explica şi fundamenta soluţia pronunţată, motivarea hotărârii nu poate, însă, avea semnificaţia unui răspuns exhaustiv la toate argumentele părţilor care sprijină fiecare capăt de cerere ori critică din calea de atac, fiind unanim recunoscut aspectul potrivit cu care motivarea unei hotărâri judecătoreşti nu este o problemă de volum, ci una de conţinut, de substanţă.

În cauză, ca instanţă de prim control judiciar, curtea de apel era ţinută a verifica, potrivit art. 479 din C. proc. civ., în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă şi, în consecinţă, a realiza un examen propriu al criticilor apelanţilor şi al apărărilor pârâtei şi o "ascultare" reală şi efectivă a tuturor elementelor esenţiale ce i-au fost supuse verificării.

Contrar susţinerilor recurenţilor, decizia curţii de apel respectă exigenţele referitoare la claritatea, precizia, consecvenţa şi, în final, suficienţa motivării, cuprinzând răspunsuri specifice şi explicite la fiecare motiv de apel, astfel că instanţa de recurs poate realiza controlul de legalitate cu care a fost învestită.

Astfel, situaţia de fapt reţinută de prima instanţă a fost confirmată de instanţa de apel în cadrul unui raţionament juridic detaliat şi în baza unui proces serios de apreciere a materialului probator administrat în proces.

Prin urmare, Înalta Curtea consideră că argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate au aptitudinea de a constitui un raţionament logico-juridic judicios, clar şi convingător, de natură a susţine soluţia pronunţată. Instanţa de apel a demonstrat aplicarea normelor de drept incidente la situaţia de fapt din speţă, prin referiri concrete la materialul probator administrat în cauză, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanţei de recurs realizarea controlului judiciar.

În consecinţă, reţinând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerinţele legale de indicare a argumentelor de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia adoptată în cauză şi că instanţa de apel a luat în considerare, a analizat şi a răspuns în mod coerent tuturor criticilor relevante, Înalta Curte constată că susţinerile invocate şi încadrate de recurenţi în motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, cazul de casare astfel invocat nefiind incident în cauză.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel a efectuat o analiză defectuoasă a aspectelor deduse judecăţii prin cererea de apel, statuând asupra unor chestiuni cu care nu a fost învestită prin calea de atac exercitată de reclamanţi, lăsând, practic, nesoluţionată în fond "cererea de realizare a dreptului" cu care au sesizat instanţele.

Dezvoltând argumente în susţinerea cazului de casare invocat, recurenţii au arătat că, în esenţă, instanţa de apel a reinterpretat unilateral contractul părţilor şi efectele unor hotărâri anterioare, pronunţându-se pe chestiuni care nu erau supuse judecăţii (valabilitatea obligaţiei în loc de executarea ei), iar acest fapt contravine principiului disponibilităţii procesului civil şi limitelor investirii, afectând dreptul reclamanţilor la o soluţionare reală a cererii lor conform legii.

Înalta Curte constată că şi acest motiv de recurs este nefondat.

Astfel, deşi apelul este o cale devolutivă de atac, în sensul că provoacă o nouă judecată asupra fondului, adică a problemelor de fapt şi de drept care au fost supuse judecăţii în faţa primei instanţe, astfel cum se prevede la art. 476 alin. (1) din C. proc. civ., totuşi el are două limitări legale.

Pe de o parte, art. 477 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că "instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului, în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

Acest text de lege consacră regula tantum devolutum quantum apellatum, potrivit căreia instanţa de apel este ţinută să judece în limitele criticilor invocate prin cererea de apel, reluând judecata asupra fondului, însă nu asupra tuturor problemelor de fapt şi/sau de drept invocate în faţa primei instanţe, ci doar cu privire la acelea care au fost criticate, expres sau implicit, de către apelant.

Desigur, în situaţia în care motivele de apel invocate sunt incomplete, lacunare sau confuze, instanţa de apel, în virtutea rolului său activ (art. 22 alin. (2), alin. (4) şi alin. (5) din C. proc. civ.), respectând principiile disponibilităţii (art. 9 din C. proc. civ.) şi contradictorialităţii (art. 14 din C. proc. civ.), precum şi dreptul la apărare (art. 13 din C. proc. civ.), va extrage esenţialul din criticile generice şi argumentaţiile implicite, decelând finalitatea motivelor de apel invocate de parte, dincolo de imperfecţiunea termenilor folosiţi ori de insuficienta structurare a cererii de apel.

În toate cazurile, limitele efectului devolutiv, determinate de ceea ce s-a apelat, presupun ca instanţa de apel să se raporteze la criticile de apel invocate şi să nu rejudece cauza dincolo de acestea, respectând principiul disponibilităţii, precum şi prevederile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., conform cărora "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazul în care legea ar dispune altfel".

Pe de altă parte, conform art. 478 din C. proc. civ. "(1) Prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe. (2) Părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. (…) (3) În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi. (4) Părţile pot însă să expliciteze pretenţiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe (…)".

Acest text de lege consacră regula tantum devolutum quantum iudicatum, potrivit căreia apelul, chiar dacă provoacă o nouă judecată în fond, rămâne o cale de atac de reformare, prin care se verifică legalitatea şi temeinicia hotărârii, fiind firesc ca un atare control să se refere la ceea ce s-a judecat în primă instanţă.

Având a respecta limitele devoluţiunii, astfel cum au fost prezentate supra, instanţa de apel este ţinută să respecte, în egală măsură, principiile fundamentale ale procesului civil, astfel cum impune art. 20 din C. proc. civ.

În dezacord cu cele susţinute de către recurenţii-reclamanţi, Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu a nesocotit aceste dispoziţii legale, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. după cum în continuare se va argumenta.

Astfel, examinând cererea de chemare în judecată dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că recurenţii-reclamanţi au învestit tribunalul cu o cerere cu caracter complex prin care, în principal, prin intermediul unei acţiuni în prestaţie tabulară întemeiată pe dispoziţiile art. 896 C. civ., au solicitat înscrierea în cărţile funciare în favoarea lor a dreptului de proprietate în cotă-parte de 45% din terenurile identificate în cerere, concomitent cu rectificarea aceloraşi cărţi funciare în sensul menţinerii înscrierii pârâtei cu o cotă-parte de 55% din dreptul de proprietate asupra aceloraşi imobile.

În subsidiar, reclamanţii au solicitat, pe temeiul răspunderii civile contractuale, obligarea pârâtei la plata de daune-interese în cuantum de 917.122,5 euro, reprezentând 45% din contravaloarea terenurilor indicate în cerere, precum şi a dobânzii legale la această sumă calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la data plăţii efective.

Urmare analizei susţinerilor reclamanţilor din cererea de chemare în judecată, Înalta Curte constată că fundamentul acţiunii în prestaţie tabulară promovată de reclamanţi îl constituie contractul de cesiune de drepturi litigioase încheiat la data de 19.10.2011 între pârâta C., în calitate de cedentă şi reclamantul A., în calitate de cesionar, contract autentificat sub nr. x/2011 de Biroul Notarilor Publici Asociaţi D. şi E., prin care C. a cedat reclamantului o cotă-parte de 45% din drepturile litigioase ce au făcut obiectul dosarului nr. x/2011 al Judecătoriei Iaşi.

Se mai reţine că reclamanţii au susţinut că întrucât, ulterior finalizării dosarului nr. x/2011 al Judecătoriei Iaşi, pârâta a obţinut în beneficiul său două titluri de proprietate emise în procedura reconstituirii potrivi legilor fondului funciar(titlul de proprietate nr. x/05.10.2015 şi titlul de proprietate nr. x/31.10.2018), odată cu emiterea celor două titluri de proprietate, raportat la efectele contractului de cesiune de drepturi litigioase, s-a consolidat în patrimoniul lor cota de 45% din dreptul de proprietate asupra terenurilor cu privire la care s-a finalizat procedura reconstituirii prin emiterea titlurilor.

Totodată, în susţinerea cererii principale, reclamanţii au inventariat hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigiile anterioare dintre părţi, respectiv: sentinţa civilă nr. 21249/14.12.2012 pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul nr. x/2011, definitivă prin decizia civilă nr. 1628/27.06.2013 pronunţată de Tribunalul Iaşi în acelaşi dosar; sentinţa civilă nr. 11478/27.09.2017 pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul x/2015, definitivă prin neapelare; sentinţa civilă nr. 1374/07.06.2021 pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr. x/2020 (înregistrat iniţial la Judecătoria Iaşi sub număr x/2019, declinat ulterior la Tribunal Iaşi), decizia civilă nr. 510/03.11.2021 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în acelaşi dosar cu ocazia soluţionării apelului îndreptat împotriva acestei sentinţe, decizie rămasă definitivă prin decizia nr. 1093/18.05.2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în acelaşi dosar prin care a fost constatat nul recursul declarat.

Se mai constată că prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au invocat explicit efectul pozitiv al lucrului judecat care emană din sentinţa civilă nr. 1374/07.06.2021 a Tribunalului Iaşi, respectiv din decizia civilă nr. 510/03.11.2021 a Curţii de Apel Iaşi, ambele pronunţate în dosarul nr. x/2020, pretinzând că din considerentele celor două hotărâri, rezultă cu putere de lucru judecat că actul juridic - contract de cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr. x/2011 - reprezintă un contract de vânzare - cumpărare perfect valabil încheiat între părţi(evident cu privire la cota de 45% din terenurile în suprafaţă de 2,96 ha înscrise în cărţile funciare în favoarea pârâtei).

Pe de altă parte, tot prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au arătat că, anterior soluţionării litigiilor prin hotărârile arătate în precedent, au fost pronunţate în legătura cu aceeaşi procedură de reconstituire a dreptului de proprietate sentinţa civilă nr. 7672/06.10.2005 a Judecătoriei Iaşi (prin care Comisia Locală de Fond Funciar Iaşi a fost obligată la punerea în posesie a pârâtei C. cu suprafaţa de 2,96 ha teren, în zona Bucium, Şos. Bucium - Casa de Oaspeţi) şi sentinţa civilă nr. 6589/07.05.2009 a Judecătoriei Iaşi (prin care Comisia Municipală pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 a fost obligată la întocmirea documentaţiei necesare eliberării titlului de proprietate pentru suprafaţa de 2,96 ha, iar Comisia judeţeană pentru aplicarea Legii nr. 18/1991, la emiterea titlului de proprietate pentru aceeaşi suprafaţă de teren).

În ce priveşte pretenţia subsidiară, aceasta este fundamentată tot pe convenţia autentificată sub nr. x/2011 de Biroul Notarilor Publici Asociaţi D. şi E., reclamanţii susţinând că prin neîndeplinirea în mod corespunzător a obligaţiei, respectiv nerespectarea clauzelor contractului de cesiune de drepturi litigioase anterior menţionat prin care pârâta şi-ar fi asumat obligaţia de a transmite reclamanţilor o cotă de 45% din drepturile ce se vor recunoaşte acesteia, pârâta a săvârşit o faptă ilicită care i-a prejudiciat, astfel că se impune atragerea răspunderii civile contractuale a acesteia.

Prin sentinţa pronunţată în cauză tribunalul a respins cererea de chemare în judecată reţinând, pe de o parte, că din clauzele contractului autentificat sub nr. x/2011 rezultă că reclamanţii şi pârâta au contractat doar asupra drepturilor litigioase (pretenţiilor reclamantei C. în contra comisiilor de fond funciar) dezbătute în dosarul cu nr. x/2011 al Judecătoriei Iaşi(a se vedea pag. 11 par. 3 din sentinţă), respectiv că reclamanţii nu ar fi îndreptăţiţi să beneficieze (implicit) şi de efectul unor sentinţe judecătoreşti favorabile obţinute de cedentă anterior încheierii contractului de cesiune întrucât această susţinere a reclamanţilor nu are niciun fundament în contract(a se vedea pag. 14 par. 6 din sentinţă).

Pe de altă parte, prima instanţă a dat eficienţă efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat rezultat din considerentele sentinţei civile nr. 11478/27.09.2017 pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul x/2015, definitivă prin neapelare, sentinţei civile nr. 1374/07.06.2021 pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr. x/2020 (înregistrat iniţial la Judecătoria Iaşi sub număr x/2019, declinat ulterior la Tribunal Iaşi) şi deciziei civile nr. 510/03.11.2021 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în acelaşi dosar cu ocazia soluţionării apelului îndreptat împotriva acestei sentinţe, însă în sens contrar celui invocat de reclamanţi, tribunalul reţinând că instanţele au statuat că "(…)cesiunea din data de 19.11.2011 nu reprezintă un antecontract de vânzare cumpărare şi că pârâta nu s-ar fi obligat să transmită, să constituie ori să modifice în folosul reclamanţilor dreptul real de proprietate.(…)"(a se vedea pag. 15 par. 2 şi pag. 16 par. 2 din sentinţă).

Ulterior, prin apelul declarat împotriva sentinţei pronunţată de Tribunalul Iaşi în cauza de faţă, reclamanţii au susţinut nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii reluând, în esenţă, argumentele invocate prin cererea de chemare în judecată sub aspectul în analiză, arătate supra.

Astfel, cu privire la soluţia dată de prima instanţă pretenţiei principale, criticile relevante ale reclamanţilor invocate prin cererea de apel au vizat, pe de o parte, interpretarea eronată pe care prima instanţă a dat-o clauzelor contractului de cesiune de drepturi litigioase încheiat între părţi, autentificat sub nr. x/2011, iar pe de altă parte, reţinerea greşită de către tribunal a efectului pozitiv al lucrului judecat dedus din cele trei hotărâri judecătoreşti arătate mai sus.

În ce priveşte pretenţia subsidiară, criticile din apel se concentrează pe aceleaşi aspecte referitoare la modul de interpretare de către prima instanţă a clauzelor contractului de referinţă, respectiv reţinerea efectului pozitiv al lucrului judecat.

Răspunzând acestor motive de apel, curtea de apel le-a respins ca neîntemeiate dezvoltând considerente ample în decizie, atât sub aspectul interpretării contractului care constituie cauza juridică pentru ambele pretenţii solicitate prin cererea de chemare în judecată, cât şi sub aspectul modului în care s-a reflectat în sentinţa primei instanţe efectul pozitiv al lucrului judecat rezultat din hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigiile derulate anterior între părţi.

Astfel, Înalta Curte constată că, în limitele cererii de apel, instanţa de prim control judiciar a confirmat efectul pozitiv al lucrului judecat reţinut de prima instanţă şi a analizat obiectul contractului de cesiune de drepturi litigioase pentru a verifica îndeplinirea condiţiilor acţiunii în prestaţie tabulară, respectiv ale acţiunii în răspundere civilă contractuală, aşa cum au pretins reclamanţii, condiţii între care se numără şi existenţa unor obligaţii ale pârâtei rezultate din contract.

În acest context, contrar alegaţiilor recurenţilor, Înalta Curte constată că în cauza de faţă instanţele de fond nu au fost investite cu pretenţii vizând constatarea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra terenurilor în discuţie, ci, aşa cum mai sus s-a arătat, cererea cu care au fost sesizate instanţele a avut alt obiect şi asupra acestuia s-a limitat analiza instanţei de apel.

În acest cadru procesual, judecând în această manieră, instanţa de apel a dat eficienţă principiului tantum devolutum quantum appellatum, consacrat legislativ de art. 477 alin. (1) C. proc. civ., precum şi principiului disponibilităţii prevăzut de art. 9 din acelaşi act normativ, respectiv al dreptului la un proces echitabil şi al dreptului la apărare, reglementate de art. 6 şi art. 13 din C. proc. civ., procedând, corect, la examinarea cererii de apel în raport de obiectul învestirii sale.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de apel s-a pronunţat asupra motivelor de apel cu care a fost învestită, fără a se reţine o nesocotire a prevederilor art. 477 alin. (1) şi alin. (2) din C. proc. civ., contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi.

Chiar dacă analiza efectuată de instanţa de apel şi soluţia pronunţată îi nemulţumesc pe recurenţi, acest aspect nu este de natură să determine incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Printr-un alt motiv de recurs recurenţii susţin că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material, invocând astfel incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Acest motiv de recurs se vădeşte a fi nefondat, după cum se va arăta în continuare.

Potrivit temeiului legal anterior menţionat, hotărârea poate fi casată când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, reglementarea de referinţă având în vedere situaţiile în care instanţa a cărei hotărâre este recurată, deşi a analizat textele de lege incidente speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Astfel, o primă categorie de critici susţinute de recurenţi, subsumate acestui motiv de casare, vizează aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1270 C. civ. prin nesocotirea forţei obligatorii a contratului de cesiune de drepturi litigioase încheiat între părţi autentificat a sub nr. x/2011.

Critica este nefondată.

Dispoziţiile art. 1270 C. civ. consacră principiul forţei obligatorii a contractului, convenţia legal formată constituind legea părţilor în sensul că legătura astfel stabilită între părţi este similară, prin efectul ei, unei legături izvorâte din legea obiectivă. Contractul este obligatoriu, iar nu facultativ (pacta sunt servanda), părţile fiind ţinute să îşi execute obligaţiile astfel cum au fost asumate prin contract.

Numai că forţa obligatorie a contractului consacrată de art. 1270 C. civ. nu exclude, ci este condiţionată de determinarea conţinutului contractului, adică a drepturilor şi obligaţiilor asupra cărora părţile au tranzacţionat, ceea ce necesită, în caz de neclaritate, interpretarea contractului.

Invocarea corectă a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. presupune enunţarea principiilor sau a regulilor de drept aplicabile cauzei, interpretarea pe care recurenţii o consideră corectă şi discordanţa acestei interpretări cu cea dată de instanţa a cărei hotărâre se atacă. Motivul de recurs nu poate fi primit atunci când, deşi se invocă nelegalitatea hotărârii, în realitate se critică situaţia de fapt reţinută, modul de interpretare a probelor ori alte elemente care, deşi au şi o conotaţie juridică, implică un grad mare de apreciere din partea instanţelor de fond.

În cauza de faţă, cu toate că au făcut trimitere la dispoziţiile art. 1270, respectiv art. 1658 şi art. 1668, toate din C. civ., faţă de modul în care recurenţii-reclamanţi au formulat aceste critici, Înalta Curte constată că aceştia sunt nemulţumiţi de soluţia de respingere a acţiunii în prestaţie tabulară.

Astfel, sub pretextul aplicării eronate a dispoziţiilor art. 1270 C. civ., recurenţii critică, în esenţă, modul de interpretare de către instanţa de apel a contractului de cesiune de drepturi litigioase încheiat între părţi şi rezultatul la care aceasta a ajuns din perspectiva obligaţiilor asumate de pârâtă prin acea convenţie şi, corelativ, a drepturilor dobândite de reclamanţi.

Drept urmare, nu pot fi calificate drept critici de nelegalitate a hotărârii atacate susţinerile referitoare la întrunirea condiţiilor acţiunii în prestaţie tabulară din perspectiva caracterului de veritabil contract de vânzare cumpărare a contractului de cesiune de drepturi litigioase, cu privire la cota de 45% din terenurile indicate în cererea de chemare în judecată, acestea supunând analizei elemente de fapt care presupun interpretarea convenţiei încheiată între părţi, tinzând la o altă stabilire a situaţiei de fapt decât cea realizată de instanţa de apel, care să susţină temeinicia acţiunii. Asemenea chestiuni nu pot fi, însă, reinterpretate de prezenta instanţă în raport cu structura recursului, care nu permite decât invocarea unor motive de nelegalitate, iar nu şi de netemeinicie a deciziei atacate.

Sunt nefondate şi criticile prin care se susţine interpretarea şi aplicarea greşită a art. 908 C. civ. în ceea ce priveşte rectificarea înscrierilor din cărţile funciare explicitate în cererea de chemare în judecată.

În concret, în susţinerea acestui motiv de recurs, recurenţii-reclamanţi solicită să se constate că întrucât situaţia juridică reală a imobilelor diferă de situaţia tabulară actuală în sensul că, în temeiul contractului de cesiune, dreptul de proprietate este divizat, 55% aparţinând efectiv pârâtei, iar 45% aparţinând reclamanţilor-cesionari, este greşită soluţia curţii de apel prin care a fost menţinută hotărîrea tribunalului privind respingerea cererii accesorii pretenţiei vizând rectificarea cărţilor funciare.

Aceste argumente ale recurenţilor nu pot fi primite, pe de o parte, pentru că cererea de rectificare a cărţilor funciare a fost formulată cu caracter accesoriu faţă de cererea de înscriere în beneficiul reclamanţilor a unei cote-părţi de 45% din dreptul de proprietate asupra suprafeţelor de teren identificate în cuprinsul actului de sesizare a instanţei, soluţia asupra acestea fiind dependentă, aşadar, de soluţia dată acţiunii în prestaţie tabulară.

Pe de altă parte, criticile invocate de recurenţi presupun cercetarea de către instanţa de recurs a contractului de cesiune invocat drept temei al rectificării, interpretarea acestuia şi stabilirea conţinutului său sub aspectul determinării obligaţiilor asumate de părţi şi, corelativ, a drepturilor dobândite. Or contractul de cesiune este o probă a cauzei, cercetarea sa însemnând statuarea asupra situaţiei de fapt ceea ce echivalează cu cenzurarea deciziei instanţei de apel din perspectiva unor elemente de netemeinicie, situaţie care este incompatibilă cu cadrul procesual specific recursului, după cum s-a mai arătat anterior în cuprinsul prezentelor considerente.

Printr-o altă critică, subsumată aceluiaşi caz de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii invocă aplicarea eronată la speţă a Deciziei nr. 42/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi a dispoziţiilor din Legea nr. 165/2013 pe care această decizie le interpretează.

Dezvoltând critica în analiză recurenţii arată că soluţia de principiu stabilită de Înalta Curte prin decizia de unificare anterior menţionată nu poate fi aplicată în cauză pentru că speţa de faţă prezintă diferenţe esenţiale faţă de ipoteza avută în vedere de ÎCCJ la pronunţarea Deciziei nr. 42/2016. Astfel, se arată că dacă în ipoteza asupra căreia a statuat Înalta Curte prin decizia de referinţă, nici cedentul, nici cesionarul nu obţinuseră încă vreun titlu de proprietate sau despăgubire până la apariţia Legii nr. 165/2013, aşa încât cesionarul nu avea în patrimoniu un drept efectiv la acea dată, ci doar speranţa că va dobândi măsuri reparatorii, în schimb, în cazul de faţă, procedura de reconstituire, deşi litigioasă, stabilise în favoarea cedentei dreptul la punere în posesie în natură şi, deci, dreptul de proprietate era conturat nu aleator, chiar dacă abia după anul 2013, autorităţile au pus în posesie pe cedentă şi au emis titlurile de proprietate, întregindu-şi dreptul de proprietate în mod efectiv. Se mai arată că spre deosebire de un cesionar aflat încă "pe lista de aşteptare" la momentul apariţiei Legii nr. 165/2013, reclamanţii sunt cesionari ai unui drept deja concretizat în proprietate - chiar dacă formal titlul a fost emis pe numele cedentei.

Critica apare ca nefondată.

Astfel, sub un prim aspect, se remarcă faptul că situaţia cesionarilor din cauza de faţă este comparabilă cu cea a celor vizaţi de Decizia nr. 42/2016 în sensul că la data încheierii contractului de cesiune dintre reclamanţi şi pârâtă cererea de reconstituire a dreptului de proprietate formulată de către aceasta din urmă ca persoană îndreptăţită nu era soluţionată în sensul finalizării procedurii legale prin emiterea titlului de proprietate ori de despăgubire.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a aplicat direct la speţă Decizia nr. 42/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ori dispoziţiile din Legea nr. 165/2013 pe care aceasta le interpretează, în sensul că dezlegarea dată apelului nu este fundamentată pe această decizie ori pe prevederile actului normativ arătat.

Astfel, din analiza deciziei recurate se observă că menţionarea Deciziei nr. 42/2016 este făcută de instanţa de apel urmare reţinerii efectului pozitiv al considerentelor deciziei civile nr. 1628/27.06.2013 pronunţată de Tribunalul Iaşi cu ocazia soluţionării recursului declarat în dosarul nr. x/2011, indicat în contractul de cesiune, considerente prin care s-a statuat că în acea cauză reclamanta a beneficiat doar de obligarea pârâtei Comisia Municipală Iaşi la punerea în posesie şi la întocmirea documentaţiei necesare emiterii titlului de proprietate pentru suprafaţa de 3500 m.p., iar legile de restituire a proprietăţilor funciare "conferă un drept personal titularului dreptului de proprietate la reconstituire, ca urmare a deposedării abuzive anterioare."

Soluţia de respingere a motivului de apel indicat la pag. 24 paragraful 3 din decizia recurată, pentru argumentarea căreia au fost elaborate considerente criticate, nu s-a fundamentat, aşadar, pe Decizia nr. 42/2016 şi dispoziţiile legale din Legea nr. 165/2013, indicarea deciziei ÎCCJ având natura unor considerente supraabundente care puteau să lipsească fără a afecta raţionamentul instanţei de apel.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că chiar reală de ar fi susţinerea recurenţilor aceasta nu poate căpăta relevanţa juridică pretinsă şi nu poate atrage casarea deciziei recurate întrucât soluţia de respingere a motivului de apel indicat nu s-a fundamentat pe decizia de unificare precizată ori pe dispoziţiile legale invocate, considerentele criticate fiind nerelevante pentru cauză.

Luând în examinare o altă categorie de critici subsumate motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată că sunt nefondate argumentele prin care recurenţii-reclamanţi au susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a soluţionat capătul subsidiar de cerere prin care au solicitat obligarea pârâtei la plata daunelor interese pe temeiul răspunderii civile contractuale.

Astfel, au pretins recurenţii că prin decizia pronunţată, reţinând că nu este îndeplinită condiţia existenţei unei fapte ilicite pentru atragerea răspunderii civile delictuale întrucât din contractul de cesiune nu rezultă că pârâta şi-ar fi asumat obligaţia de a le transmite dreptul de proprietate, iar contractul ar avea caracter aleatoriu, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile legale în materia răspunderii civile contractuale (art. 1350, art. 1352 şi art. 1530 C. civ.). În acest sens, recurenţii insistă asupra faptului că pârâta şi-a asumat prin contract o obligaţie fermă de a le transmite cota de 45% din dreptul de proprietate asupra terenurilor şi având în vedere că nu şi-a executat această obligaţie - titlurile de proprietate au fost emise doar pe numele pârâtei, iar ea a refuzat să coopereze pentru înscrierea cesionarilor în cartea funciară - fapta ilicită constând în neexecutarea obligaţiei contractuale este evidentă.

După cum mai sus s-a arătat, invocarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. presupune respectarea anumitor rigori procedurale impuse de specificul căii de atac a recursului, respectiv: enunţarea principiilor sau a regulilor de drept aplicabile cauzei, interpretarea pe care recurentul o consideră corectă şi discordanţa acestei interpretări cu cea dată de instanţa a cărei hotărâre se atacă.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 483 alin. (1) coroborat cu art. 488 din C. proc. civ., recursul este o cale de atac extraordinară în cadrul căreia poate fi realizat un control judiciar limitat la aspecte care interesează nelegalitatea deciziei ce a fost pronunţată de instanţa de apel.

Pe de altă parte, în acest context, este relevant a fi amintit principiul legalităţii căilor de atac, principiu care îşi găseşte expresie în prevederile art. 457 alin. (1) din C. proc. civ. potrivit cărora "hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta."

În lumina exigenţelor ce rezidă din normele procedurale menţionate, Înalta Curte constată că nu pot fi analizate susţinerile ample ale recurenţilor care se referă la o situaţie de fapt diferită de cea care a fost reţinută de instanţa de apel pe baza analizei probelor.

Astfel, deşi au făcut trimitere la dispoziţiile art. 1350, art. 1352 şi art. 1530 C. civ., faţă de modul în care recurenţii-reclamanţi au formulat aceste critici, Înalta Curte constată că aceştia sunt nemulţumiţi de soluţia de respingere a acţiunii în răspundere civilă contractuală.

Înalta Curte constată că argumentele dezvoltate de recurenţi în susţinerea acestui motiv de recurs nu reprezintă critici de nelegalitate aduse deciziei instanţei de apel, ci nemulţumiri ale acestora faţă de concluzia la care a ajuns curtea de apel pe baza analizării probelor administrate cu privire la obligaţiile asumate de pârâtă prin contractul de cesiune relevat.

Altfel spus, prin alegaţiile susţinute recurenţii pretind instanţei de recurs ca reanalizând şi reapreciind probele avute în vedere şi de curtea de apel să concluzioneze că prin contractul de cesiune de drepturi litigioase pârâta a transmis ori şi-a asumat obligaţia de a transmite cesionarilor cota de 45% din dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 2,96 ha teren.

Înalta Curte apreciază că susţinerile recurenţilor-reclamanţi nu pot fi primite şi analizate, întrucât privesc aspecte de fapt, prin criticile invocate, în realitate, pretinzându-se instanţei de recurs să procedeze ea înseşi la analiza şi interpretarea contractului de cesiune de drepturi litigioase, cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt în cauză.

Se observă, în mod evident, că, prin argumentele în analiză, recurenţii-reclamanţi nu critică modalitatea în care instanţa de apel a interpretat sau a aplicat în cauză prevederile art. 1350, art. 1352 şi art. 1530, toate din C. civ., ci repun în discuţie chestiuni de fapt care nu pot face obiectul controlului în recurs întrucât în această cale extraordinară de atac se exercită strict un control de legalitate a hotărârii, prin raportare la motivele prevăzute, expres şi limitativ la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea mijloacelor de probă sau reevaluarea situaţiei de fapt.

Scopul recursului transcende, aşadar, interesului particular şi constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii materiale şi/sau procesuale, în timp ce interpretarea şi coroborarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorilor de fond, care administrează probele şi le pot aprecia (în primă instanţă) sau, după caz, le pot reaprecia şi completa (în apel).

Cu alte cuvinte, nu pot fi supuse cenzurii instanţei de recurs acele argumente invocate în cererea de recurs prin care se critică situaţia de fapt şi se oferă o interpretare proprie a mijloacelor de probă administrate în cauză cu scopul stabilirii conţinutului obligaţional al contractului de cesiune de drepturi litigioase încheiat între părţi.

Exercitându-şi atribuţia de determinare a faptelor relevante pentru justa soluţionare a cauzei, instanţa de apel a stabilit că prin contractul de cesiune de drepturi litigioase pârâta nu a transmis şi nici nu şi-a asumat obligaţia de a transmite reclamanţilor dreptul de proprietate asupra cotei de 45% din suprafaţa de 2,96 ha teren.

Această apreciere a instanţei de apel nu poate fi cenzurată în recurs, întrucât se bazează exclusiv pe evaluarea unor elemente de fapt, determinabile doar în urma coroborării mijloacelor de probă administrate.

Reaprecierea în recurs a mijloacelor de probă administrate în faţa instanţelor de fond, pentru a conchide în sensul aplicării greşite de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 1350, art. 1352 şi art. 1530, toate din C. civ., astfel cum, în realitate, urmăresc recurenţii-reclamanţi, nu echivalează cu exercitarea controlului de legalitate a deciziei civile recurate, ci presupune reevaluarea situaţiei de fapt şi stabilirea alteia noi, la care să fie aplicate prevederile legale invocate, ceea ce nu este permis în calea de atac extraordinară a recursului.

Pentru a stabili dacă pârâta şi-a asumat obligaţia pretinsă de reclamanţi, instanţa de apel s-a raportat la circumstanţele factuale ale cauzei, dispunând de o marjă de apreciere în această analiză, fiind vorba despre evaluarea unor aspecte de fapt, iar nu despre interpretarea şi/sau aplicarea greşită a normelor juridice, astfel că nu este fondată critica analizată din perspectiva motivului de casare invocat.

De altfel, art. 264 alin. (2) din C. proc. civ. consacră libertatea pe care o are judecătorul în a aprecia asupra forţei probante a materialului probatoriu încuviinţat, acest aspect neputând forma obiectul controlului de legalitate.

Aşadar, nu pot fi calificate drept critici de nelegalitate a hotărârii atacate susţinerile referitoare la întrunirea condiţiilor răspunderii civile contractuale, acestea supunând analizei elemente de fapt care presupun interpretarea convenţiei încheiată între părţi pentru determinarea conţinutului acesteia, tinzând la o altă stabilire a situaţiei de fapt decât cea realizată de instanţa de apel, care să susţină temeinicia acţiunii, însă asemenea chestiuni nu pot fi reinterpretate de prezenta instanţă în raport cu structura recursului, care nu permite decât invocarea unor motive de nelegalitate, iar nu şi de netemeinicie a deciziei atacate.

Prin urmare, în acord cu susţinerile intimatei-pârâte, concluzia la care a ajuns instanţa de apel sub aspectul obligaţiilor asumate de aceasta prin contractul de cesiune după evaluarea probelor administrate în cauză nu poate fi cenzurată prin prisma acestui motiv de casare, întrucât nu este rezultatul aplicării eronate a dreptului material.

O ultimă critică invocată de recurenţii-reclamanţi vizează nelegalitatea deciziei instanţei de apel ca urmare a încălcării a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat rezultat din considerentele sentinţei civile nr. 11478/27.09.2017 pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul x/2015, definitivă prin neapelare, sentinţei civile nr. 1374/07.06.2021 pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr. x/2020 (înregistrat iniţial la Judecătoria Iaşi sub număr x/2019, declinat ulterior la Tribunal Iaşi) şi deciziei civile nr. 510/03.11.2021 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în acelaşi dosar cu ocazia soluţionării apelului îndreptat împotriva acestei sentinţe.

În acest sens, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod eronat că prin puterea lucrului judecat s-ar fi stabilit deja că acest contract de cesiune nu este un antecontract de vânzare-cumpărare şi că pârâta nu ar fi obligată să transmită dreptul de proprietate către reclamanţi, insistând că aceste concluzii ale curţii de apel rezultă dintr-o interpretare eronată atât a conţinutului, cât şi a efectelor hotărârilor anterioare, arătând că nicio instanţă anterioară nu a statuat vreodată că pârâta nu are obligaţia de a transmite către reclamanţi cota de 45% din dreptul de proprietate asupra terenurilor în suprafaţă totală de 2,96 ha.

Au mai arătat recurenţii că există o "contradicţie directă" între decizia atacată şi decizia nr. 510/2021 a Curţii de Apel Iaşi: prima susţine că cesiunea nu obligă la transferul vreunui drept real, pe când cea din 2021 afirmase că cesiunea a transmis dreptul de proprietate (litigios) asupra terenurilor, iar această divergenţă între două hotărâri definitive, pronunţate între aceleaşi părţi, încalcă grav principiul securităţii raporturilor juridice.

Totodată, recurenţii au mai susţinut că, prin decizia recurată, curtea de apel a extins greşit efectele lucrului judecat din hotărârile anterioare dincolo de ceea ce acestea au decis în realitate (constatând inexistenţa oricărei obligaţii a cedentei, deşi o atare concluzie nu rezultă din niciun dispozitiv anterior) şi, concomitent, a nesocotit ceea ce acele hotărâri au stabilit cu adevărat (caracterul de vânzare al cesiunii şi dreptul reclamanţilor la realizarea cotei).

În acest stadiu al analizei, Înalta Curte reţine că, deşi recurenţii au încadrat aceste argumente în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cum prin aspectele semnalate se invocă încălcarea autorităţii de lucru judecat, respectiv greşita reţinere a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, acestea vor fi examinate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., a cărui incidenţă, însă, nu se verifică în cauză după cum se va arăta în continuare.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate dispune atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat autoritatea de lucru judecat.

Pe calea acestui motiv de casare legiuitorul actualului Cod de procedură a subliniat importanţa sporită acordată autorităţii de lucru judecat, ca efect al hotărârii judecătoreşti. Cazul de casare priveşte deopotrivă ipoteza efectului negativ (a excepţiei autorităţii de lucru judecat) şi pe cea a efectului pozitiv (a identităţii de chestiune litigioasă dezlegată anterior între aceleaşi părţi) şi este aplicabil atât atunci când hotărârea recurată încalcă autoritatea lucrului judecat, cât şi în ipoteza opusă, în care prin acea hotărâre s-a reţinut în mod greşit incidenţa autorităţii de lucru judecat.

Potrivit dispoziţiilor art. 430 C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat presupune că o acţiune poate fi judecată o singură dată şi că o constatare făcută prin hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre, fiind necesară realizarea administrării uniforme a justiţiei.

Autoritatea de lucru judecat este reglementată ca un principiu fundamental al sistemului juridic naţional şi interzice judecătorului să reia dezbaterile asupra unei chestiuni litigioase deja tranşate de către o jurisdicţie anterioară şi asupra căreia s-a statuat definitiv, principiul fiind recunoscut inclusiv pe plan juridic european, comunitar şi convenţional (a se vedea în acest sens, Hotărârea CEDO din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României, par. 61; Hotărârea CJUE din 29 iunie 2010 pronunţată în Cauza C - 526/08, par. 26; Hotărârea CJUE din 1 iunie 1999, pronunţată în Cauza C-126/97, par. 46; Hotărârea din 3 septembrie 2009 pronunţată în Cauza C 2/08, par. 22).

Efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, reglementat prin art. 431 alin. (2) C. proc. civ., constă în faptul că oricare dintre părţi poate opune într-un litigiu pendinte ceea ce s-a judecat anterior într-o altă cauză între aceleaşi părţi, dacă are legătură cu soluţionarea litigiului din urmă.

Potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ., se bucură de putere de lucru judecat şi considerentele pe care se sprijină dispozitivul, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. Acest text nu poate fi interpretat în sensul că orice considerent ar intra în autoritate de lucru judecat, într-o manieră abstractă, desprins de circumstanţele litigiului, de soluţie şi de ansamblul considerentelor, căci, în realitate, considerentele decisive sunt doar acelea care susţin în mod direct şi nemijlocit dispozitivul, adică soluţia pronunţată.

Rezultă, prin urmare, că, de principiu, măsura în care anumite considerente au intrat în autoritate de lucru judecat, conturând o chestiune litigioasă ce trebuie considerată dezlegată în al doilea litigiu, trebuie să facă obiectul unei examinări atente a respectivelor considerente în contextul cauzei anterioare şi în logica motivării instanţei care a pronunţat prima hotărâre, în ansamblul său, respectivele considerente neputând fi scoase din context ori absolutizate, de vreme ce ele erau menite să răspundă problemelor ridicate în cauza respectivă. Ulterior, se va examina în ce măsură acele considerente au cu adevărat autoritate de lucru judecat în contextul cauzei ulterioare, a cărei problematică poate fi în tot sau în parte diferită, urmând a se stabili dacă ele sunt necesare ori cel puţin utile şi pentru a da răspunsuri într-un litigiu ulterior, căruia nu i-au fost destinate.

Aşadar, autoritatea de lucru judecat a considerentelor necesită o înţelegere precaută întrucât legiuitorul nu a intenţionat ca orice considerent să intre în autoritate de lucru judecat, ci numai acele considerente cu adevărat necesare înţelegerii soluţiei. Considerentele, argumentele adiţionale, subsidiare, colaterale, observaţiile incidentale, tot ceea ce apare ca "spus în treacăt" în cuprinsul unei hotărâri, nu intră în autoritate de lucru judecat, chiar dacă explicitează, lămuresc raţionamentul principal. Nu se cere, aşadar, ca acele considerente care nu intră în autoritate de lucru judecat să nu aibă nicio legătură cu cauza, ci doar să nu fie esenţiale soluţiei.

Totodată, a stabili care considerent este decisiv ori decizoriu, pe de-o parte, ori indiferent sau supraabundent, pe de alta parte, este atributul exclusiv al instanţei învestite cu litigiul ulterior, care va examina şi ce rol are respectivul considerent în economia întregii motivări, dacă acesta era necesar şi căror pretenţii sau apărări era destinat să răspundă.

În acest context este util a se nota că, atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă, se face distincţia între aşa-numitele considerente decizorii (cele care stau în mod necesar şi direct la baza soluţiei cuprinse în dispozitiv) şi, respectiv, considerentele nedecizorii (argumente expuse de instanţă care nu sunt absolut necesare sau determinante pentru soluţionarea cauzei) ori chiar despre considerentele supraabundente (argumente inutile raţionamentului juridic ce fundamentează hotărârea).

În opinia Înaltei Curţi, tocmai această distincţie permite diferenţierea întinderii autorităţii de lucru judecat(sub aspect pozitiv), deoarece, dacă aceasta ar purta asupra unor aprecieri ale instanţei care nu decurg sau nu au o legătură directă cu obiectul şi cauza litigiului ori cu soluţia pronunţată(şi nu sunt atacate de vreuna din părţi), s-ar ajunge la situaţia, ce nu poate fi primită, a dezlegării unor chestiuni litigioase în afara limitelor judecăţii stabilite de părţi.

În cauza de faţă, recurenţii pretind că hotărârea instanţei de apel este nelegală întrucât prin aceasta, pe de o parte, s-a încălcat autoritatea de lucru judecat prin nesocotirea efectului pozitiv al acesteia rezultat din considerentele sentinţei civile nr. 1374/07.06.2021 pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr. x/2020 (înregistrat iniţial la Judecătoria Iaşi sub număr x/2019, declinat ulterior la Tribunal Iaşi) şi deciziei civile nr. 510/03.11.2021 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în acelaşi dosar cu ocazia soluţionării apelului îndreptat împotriva acestei sentinţe, iar pe de altă parte, prin reţinerea greşită a efectului pozitiv al autorităţii de rezultat din considerentele aceloraşi două hotărâri judecătoreşti anterior menţionate, dar şi din cele ale sentinţei civile nr. 11478/27.09.2017 pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul x/2015, definitivă prin neapelare.

Sub aspectul încălcării autorităţii de lucru judecat, recurenţii susţin că prin unele considerente expuse(neidentificate expres) instanţa de apel a neglijat statuările instanţelor anterioare referitoare la aceeaşi chestiune litigioasă.

Astfel, au arătat recurenţii că, deşi prin decizia nr. 510/03.11.2021 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în dosarul nr. x/2020 instanţa care a judecat acel dosar a statuat că prin contractul de cesiune în discuţie s-a transmis dreptul de proprietate (litigios) asupra terenurilor, prin decizia recurată instanţa de apel a statuat în mod contrar în sensul că acel contract de cesiune nu obligă pârâta la transferul vreunui drept real către reclamanţi.

Sub acelaşi aspect, recurenţii au susţinut că, cu toate că prin sentinţa civilă nr. 1374/07.06.2021 pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr. x/2020 instanţa ar fi statuat că fac obiectul contractului de cesiune şi terenurile în suprafaţă de 2,6474 ha menţionate în titlul de proprietate x/31.10.2018(neacoperite de sentinţa civilă nr. 11478/27.09.2017 pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul x/2015), prin decizia recurată instanţa de apel a stabilit în mod contrar că această suprafaţă de teren nu face obiectul contractului de cesiune.

În ce priveşte aspectul reţinerii greşite a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat rezultat din considerentele celor trei hotărâri judecătoreşti indicate anterior, recurenţii au arătat că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că instanţele care au pronunţate acele hotărâri au statuat în sensul că potrivit contractului de cesiune dintre părţi nr. x din 19.10.2011 nu există o obligaţie a pârâtei de a transmite dreptul de proprietate cu privire la terenurile în suprafaţă de 2,96 ha către reclamanţi.

Criticile sunt nefondate după cum se va arăta în considerentele ce succed.

Astfel, în ce priveşte susţinerea recurenţilor conform căreia prin decizia nr. 510/03.11.2021 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în dosarul nr. x/2020 instanţa care a judecat acel dosar a statuat că prin contractul de cesiune în discuţie s-a transmis dreptul de proprietate (litigios) asupra terenurilor, iar acele considerente pot fi opuse în cauza de faţă cu autoritate de lucru judecat, cu consecinţa obstrucţionării instanţei de apel de a statua în mod diferit, Înalta Curte consideră că aceasta este nefondată.

Astfel, examinând hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Iaşi, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată ce a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi sub nr. x/2019 din 09.09.2019 reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. au învestit instanţele cu soluţionarea unei acţiuni principale, având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare cumpărare între cele două părţi, semnatare ale promisiunii de vânzare cumpărare cuprinse în cadrul contractului de cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr. x/19.10.2011 pentru cota de 45% din suprafaţa de teren de 2,96 ha dobândită în baza titlurilor de proprietate nr. x/05.10.2015 şi nr. y/31.10.2018, respectiv a cererilor accesorii privind obligarea pârâtei la obţinerea şi depunerea la dosarul cauzei a certificatului de atestare fiscală necesar înstrăinării terenului, a tuturor adeverinţelor, avizelor, acordurilor prevăzute de Legea nr. 17/2014 privind exercitarea dreptului de preempţiune. În subsidiar, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei să se prezinte la notariat şi să încheie cu reclamanţii A. şi B. contract autentic de vânzare cumpărare pentru cota de 45% din suprafaţa de teren de 2,96 ha pretinsă, iar în cazul în care în termen de 10 zile de la pronunţarea hotărârii pârâta nu s-ar conforma, să fie obligată la plata de daune interese moratorii pe zi de întârziere până la îndeplinirea obligaţiei.

Prin sentinţa civilă nr. 5359/15.07.2020, judecătoria a admis excepţia necompetenţei materiale şi a dispus declinarea competenţei de soluţionarea a cererii în favoarea Tribunalului Iaşi, formându-se astfel dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Iaşi.

Prin sentinţa civilă nr. 1374 din 07.06.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Iaşi a dispus următoarele:

1. A admis excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâta C. şi în consecinţă a respins, ca fiind autoritate de lucru judecat, cererea formulată de reclamanţi privind pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de vânzare cumpărare pentru suprafaţa de 1.575 mp situată în intravilanul Municipiului Iaşi, tarla x, parcela x.

Pentru a dispune în acest sens, tribunalul a reţinut existenţa autorităţii de lucru judecat(efect negativ) întrucât "(…)prin sentinţa civilă nr. 11478/27.09.2017 (..) a fost respinsă ca inadmisibilă cererea reclamanţilor A. şi B. de pronunţare a unei hotărâri care să ţină loc de act autentic în ceea ce priveşte transmiterea dreptului de proprietate asupra suprafeţei de teren de 1.575 mp situată în extravilanul Mun. Iaşi, tarla x, parcela x, având număr cadastral x, înscris în Cartea Funciară nr. x a Mun. Iaşi, fiind vorba exact despre una dintre suprafeţele de teren care fac obiectul prezentei acţiuni formulate de aceeaşi reclamanţi, faţă de aceeaşi pârâtă, având în vedere şi aceeaşi cauză.

În consecinţă, cu privire la suprafaţa de teren de 1.575 mp situată în extravilanul Mun. Iaşi, tarla x, parcela x, având număr cadastral x, înscris în Cartea Funciară nr. x a Mun. Iaşi există autoritate de lucru judecat, urmând ca tribunalul să admită această excepţie, cu consecinţa respingerii, ca fiind autoritate de lucru judecat, a cererii formulate de reclamanţi privind pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de vânzare cumpărare pentru suprafaţa de 1.575 mp situată în intravilanul Mun. Iaşi, tarla x, parcela x."(pag. 3 par. 10-11 din sentinţa nr. 1374 din 07.06.2021).

2. A admis excepţia inadmisibilităţii cererii invocată de pârâta C. şi în consecinţă a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamanţi privind pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de vânzare cumpărare pentru restul suprafeţelor de teren.

Pentru a se pronunţa în acest fel tribunalul a reţinut că în ce privesc "(…)celelalte suprafeţe de teren solicitate de către reclamanţi, instanţa reţine că, deşi asupra lor nu există o autoritate de lucru judecat, nefiind pronunţată o hotărâre care să aibă în vedere acelaşi obiect, totuşi, în sentinţa nr. 11478/27.09.2017 se apreciază cu putere de lucru judecat că demersul reclamanţilor apare ca pe deplin inadmisibil în raport de prevederile art. 35 teza II C. proc. civ.

Astfel, prin respectiva sentinţă, instanţa a statuat că în ceea ce priveşte terenul de 1.575 mp situat în extravilanul Mun. Iaşi, tarla x, parcela x, având număr cadastral x, înscris în Cartea Funciară nr. x a Mun. Iaşi, reclamanţii au deschisă realizarea dreptului pe altă cale prevăzută de lege, de altfel, aceştia având deja pornită o acţiune în acest sens, ce face obiectul dosarului nr. x/2017 al Judecătoriei Iaşi, unde aceştia au solicitat în contradictoriu cu aceeaşi pârâtă să se dispună ieşirea din indiviziune asupra suprafeţei de 3.500 mp situată în zona Bucium, formarea a două loturi, unul de 45% pentru reclamanţi şi unul de 55% pentru pârâtă.

Practic, ceea ce s-a stabilit a fost că acţiunea în constatare formulată de către reclamanţi, prin care aceştia solicită a se constata că între părţi a intervenit o convenţie privind transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în suprafaţă de 1.575 mp situat în zona Bucium la momentul încheierii contractului de cesiune de drepturi litigioase nr. 2339/19.10.2011, este inadmisibilă, justificat de faptul că reclamanţii pot cere direct realizarea dreptului prin constrângerea pârâtei debitor la executarea prestaţiei asumate.

Această motivare a sentinţei nr. 11478/27.09.2017, chiar dacă se referă numai la una dintre suprafeţele de teren solicitate de reclamanţi, fiind prezumată că exprimă adevărul, nu poate fi contrazisă de o altă hotărâre judecătorească, fiind vorba de o acţiune ce derivă acelaşi raport juridic dedus judecăţii. Ori o soluţie diferită pronunţată cu privire la restul suprafeţelor de teren ar contraveni acestui principiu, încălcând prezumţia puterii de lucru judecat, pe care reclamanţii nu au răsturnat-o în prezentul dosar.

Prin urmare, acţiunea lor privind pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic cu referire la restul suprafeţelor de teren solicitate este inadmisibilă, urmând a fi admisă excepţia invocată de pârâtă în acest sens, cu consecinţa respingerii ca inadmisibilă a cererii.".(pag. 5 par. 1-5 din sentinţa nr. 1374 din 07.06.2021).

3. A respins cererile reclamanţilor privind obligarea pârâtei la obţinerea şi depunerea la dosarul cauzei a certificatului de atestare fiscală necesar înstrăinării terenului şi obligarea pârâtei la obţinerea şi depunerea tuturor adeverinţelor, avizelor şi acordurilor prevăzute de Legea nr. 17/2014 privind exercitarea dreptului de preemţiune, reţinând că soluţia se impune în raport de caracterul accesoriu al acestor cereri, faţă de soluţia de respingere a capetelor principale de cerere, de principul de drept "accesorium sequitur principale" şi art. 30 alin. (4) C. proc. civ. (pag. 6 par. 2 din sentinţa nr. 1374 din 07.06.2021).

4. A respins cererea formulată de reclamanţi, în subsidiar, prin care s-a solicitat obligarea pârâtei să se prezinte la notariat şi să încheie cu ei contract autentic de vânzare cumpărare pentru cota de 45% din suprafaţa de teren de 2,96 ha, sub sancţiunea plăţii de daune moratorii.

Pentru a dispune această soluţie tribunalul a reţinut că "(…) aceasta este neîntemeiată în considerarea celor statuate cu putere de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 11478/27.09.2017 a Judecătoriei Iaşi.

Astfel în considerentele sentinţei menţionate s-a statuat cu putere de lucru judecat că actul juridic încheiat între părţi nu reprezintă un antecontract de vânzare - cumpărare care să fi avut ca efect transmiterea în patrimoniul reclamanţilor a dreptului de proprietate asupra imobilului teren situat în extravilan, ci este un înscris autentic prin care pârâta a cedat reclamantului cota sa parte de 45% din drepturile litigioase ce fac obiectul dosarului nr. x/2011 al Judecătoriei Iaşi, arătând că restul cotei părţi de 55% din drepturile litigioase ce fac obiectul dosarului nr. x/2011 al Judecătoriei Iaşi rămân în proprietatea pârâtei şi nu fac obiectul prezentului contract. Totodată, s-a statuat cu putere de lucru judecat că actul de cesiune de drepturi litigioase nr. x/19.10.2011 nu poate echivala cu existenţa unui antecontract de vânzare cumpărare în favoarea reclamanţilor.

Astfel, statuându-se cu putere de lucru judecat că respectivul contract de cesiune de drepturi litigioase nr. x/19.10.2011 nu reprezintă un antecontract de vânzare - cumpărare, se constată că în cauză nu se poate reţine o situaţie contrară în cauză, nefiind răsturnată prezumţia legală de lucru judecat a sentinţei civile nr. 11478/27.09.2017 a Judecătoriei Iaşi, astfel că lipseşte tocmai situaţia premisă a cererii subsidiare şi pe care reclamanţii îşi întemeiază acest capăt de cerere, şi anume cea a existenţei unui contract de vânzare - cumpărare perfect valabil încheiat între părţi.

În raport de aceste statuări şi de faptul că, în raport de disp. art. 431 alin. (2) noul C. proc. civ., în judecata ulterioară nu este posibil să fie adusă în discuţie o chestiune litigioasă în legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior fie prin dispozitiv, fie prin considerente, fie prin dispozitiv şi considerente; această judecată fiind deja făcută şi nu mai poate fi contrazisă, urmează a fi respinsă şi cererea formulată de reclamanţi în subsidiar."(pag. 5 par. 6-8, şi pag. 6 par. 1 din sentinţa nr. 1374 din 07.06.2021).

5. A respins cererea pârâtei privind aplicarea unei amenzi judiciare reclamanţilor.

6. A luat act că pârâtă solicită cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel nemotivat reclamanţii.

Prin decizia civilă nr. 510/03.11.2021 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în dosarul nr. x/2020, a fost respins apelul formulat de A. si B., împotriva deciziei civile nr. 1374 din 07.06.2021.

1. În ce priveşte apelul exercitat împotriva soluţiei tribunalul privind admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat, curtea de apel a reţinut că "Verificând conţinutul sentinţei civile nr. 11478/27.09.2017 pronunţate de Judecătoria Iaşi în dosarul cu nr. x/2015 Curtea de Apel reţine că într-o judecată anterioară s-a hotărât cu privire la dreptul reclamanţilor A. şi B. de a obţine, în contradictoriu cu pârâta C., o hotărâre judecătorească care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare cu privire la terenul în suprafaţă de 1.575 mp situat în extravilanul Mun. Iaşi, tarla x, parcela x, având număr cadastral x, înscris în cartea funciară nr. x, având ca fundament contractul de cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr. x/19.10.2011 la BNP E..

În acea cauză, instanţa a respins cererea reclamanţilor concluzionând, pe de o parte, că actul de cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr. x/19.10.2011 nu este un antecontract de vânzare-cumpărare ci este un act de transmitere a dreptului de proprietate asupra imobilului teren situat în extravilan şi, pe de altă parte, că reclamanţii nu au probat îndeplinirea condiţiilor prev. la art. 5 raportat la art. 3, 4 şi 9 din Legea 17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan şi de modificare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului, în forma în vigoare la data sesizării instanţei.

Or, conform prevederilor art. 431 alin. (1) din C. proc. civ. nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect, ipoteză ce a fost identificată în speţă, fiind conformă legii soluţia instanţei de fond de admitere a excepţiei autorităţii de lucru judecat şi de respingere, în consecinţă, a cererii formulate de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. privind pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de vânzare cumpărare pentru suprafaţa de 1.575 mp situată în intravilanul Mun. Iaşi, tarla x, parcela x."(pag. 6 par. 2-4 din decizia nr. 510/03.11.2021).

2. Referitor la apelul formulat faţă de soluţia tribunalului de admitere a excepţiei inadmisibilităţii, considerentele relevante ale curţii de apel sunt următoarele:

"Cu privire la cererea reclamanţilor de pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare având ca obiect celelalte suprafeţe de teren enumerate în cererea de chemare în judecată, instanţa de fond a reţinut că este întemeiată excepţia inadmisibilităţii argumentând, pornind de la dispoziţiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. care reglementează prezumţia legală de lucru judecat, manifestare pozitivă a autorităţii de lucru judecat, că în sentinţa nr. 11478/27.09.2017, definitivă, pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul cu nr. x/2015 s-a concluzionat că demersul reclamanţilor apare ca pe deplin inadmisibil, pentru argumentele expuse sumar în precedent.

Or în mod corect a statuat instanţa de fond că argumentele reţinute în sentinţa nr. 11478/27.09.2017, chiar dacă se referă numai la una dintre suprafeţele de teren solicitate de reclamanţi, fiind prezumate că exprimă adevărul, nu pot fi contrazise într-o altă hotărâre judecătorească, fiind vorba de o acţiune ce derivă acelaşi raport juridic civil." (pag. 6 par. 5-6 din decizia nr. 510/03.11.2021).

3. Cu privire la apelul vizând soluţia dată de tribunal cererii formulate de reclamanţi în subsidiar, având ca obiect obligarea pârâtei să se prezinte la notariat şi să încheie contract autentic de vânzare cumpărare pentru cota de 45% din suprafaţa de teren de 2,96 ha, sub sancţiunea plăţii de daune moratorii, curtea a apel a arătat că "a reţinut tribunalul că este neîntemeiată în considerarea celor statuate cu putere de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 11478/27.09.2017 a Judecătoriei Iaşi.

Astfel cum în mod întemeiat a argumentat instanţa de fond, odată ce s-a statuat cu putere de lucru judecat că nu reprezintă o promisiune de vânzare contractul de cesiune de drepturi litigioase nr. 2339/19.10.2011, lipseşte situaţia premisă a cererii subsidiare, anume existenţa dreptului de creanţă al reclamanţilor, pârâta fiind titulară a obligaţiei corelative, anume aceea de a le transmite cota de 45% din dreptul de proprietate.

În concluzie, este deplin concordantă cu probatoriul administrat dar şi cu dispoziţiile legale incidente, soluţia instanţei de fond asupra cererii formulate în subsidiar, de respingere ca neîntemeiată."(pag. 6 par. 7-8 şi pag. 7 par. 1 din decizia nr. 510/03.11.2021).

4. În ce priveşte apelul exercitat cu privire la soluţia dată de tribunal cererilor accesorii, curtea de apel a reţinut că "În fine, Curtea notează că cererile accesorii capătului principal, privind obligarea pârâtei la obţinerea şi depunerea la dosarul cauzei a certificatului de atestare fiscală necesar înstrăinării terenului, a tuturor adeverinţelor, avizelor, acordurilor prevăzute de Legea nr. 17/2014 privind exercitarea dreptului de preempţiune, au fost în mod corect respinse, instanţa valorificând principiul de drept "accesorium sequitur principale" amintit în definiţia cererilor accesorii de la art. 30 alin. (4) C. proc. civ.." (pag. 7 par. 2 din decizia nr. 510/03.11.2021).

Revenind la cauza de faţă, urmare analizei deciziei recurate se constată că, într-adevăr, în considerentele acesteia, curtea de apel a reţinut că "În realitate, ceea ce s-a vândut prin contractul de cesiune de drepturi litigioase nr. 2339/2011 este doar cota-parte de 45% din drepturile litigioase ce au făcut obiectul dosarului nr. x/2011 al Judecătoriei Iaşi, astfel cum s-a arătat şi anterior, şi anume dreptul la punere în posesie în natură şi dreptul la emiterea documentaţiei necesare eliberării titlului de proprietate, iar nu din dreptul de proprietate cu privire la bunurile imobile situate pe raza municipiului Iaşi, reprezentând terenuri în suprafaţă totală de 2,96 ha, astfel cum au afirmat în mod repetat apelanţii."(pag. 24 par. 2) şi că "Pe cale de consecinţă, Curtea apreciază ca fondată concluzia primei instanţe potrivit căreia, prin contractul de cesiune de drepturi litigioase, pârâta nu s-a obligat să transmită, să constituie ori să modifice în folosul reclamanţilor dreptul real de proprietate, iar reclamanţii nu deţin hotărâri judecătoreşti de fond favorabile apte să susţină cererea lor de înscriere în cartea funciară a cotei lor de 45% din dreptul de proprietate(…)"(pag. 25 par. 3).

Recurenţii pretind că aceste considerente ale curţii de apel încalcă autoritatea de lucru judecat a celor statuate prin decizia civilă nr. 510/03.11.2021 a Curţii de Apel Iaşi, pronunţată în dosarul nr. x/2020.

Într-adevăr, instanţa de apel a reţinut prin decizia recurată că "În ceea ce priveşte aprecierea Curţii de Apel Iaşi, în soluţionarea apelului formulat împotriva sentinţei civile nr. 1374/07.06.2021, în sensul că, în acea cauză (n.n. dosarul nr. x/2015), "instanţa a respins cererea reclamanţilor concluzionând, pe de o parte, că actul de cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr. x/19.10.2011 nu este un antecontract de vânzare-cumpărare, ci este un act de transmitere a dreptului de proprietate asupra imobilului teren situat în extravilan…", aceste considerente nu prezintă autoritate de lucru judecat în prezentul dosar deoarece, raportat la dispoziţiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., ele nu au un corespondent real în considerentele sentinţei civile nr. 11478/2017, fiind rezultatul unei erori materiale a instanţei de apel." (pag. 24, par. 1 teza finală).

În legătura cu aptitudinea considerentelor cuprinse la pag. 6 par. 3 din decizia nr. 510/03.11.2021, redate mai sus în extenso şi arătate succint în decizia recurată, de a beneficia de autoritate de lucru judecat în sens pozitiv în raport cu cele disputate în cauza de faţă, Înalta Curte constată că soluţia curţii de apel este legală având în vedere şi consideraţiile următoare.

Astfel, după cum s-a arătat supra nu orice considerente dintr-o hotărâre judecătorească beneficiază de autoritate de lucru judecat, ci reţinerea acestui efect este condiţionată de unele cerinţe în sensul că prin acestea trebuie să se rezolve o chestiune litigioasă dintre părţi, precum şi caracterul esenţial al acestora pentru soluţia dată în acea cauză.

Or, se constată că în decizia nr. 510/03.11.2021 curtea de apel a expus considerentul invocat cu ocazia soluţionării apelului formulat faţă de soluţia prin care prima instanţă reţinuse autoritatea de lucru judecat(efect negativ) a sentinţei civile nr. 11478/27.09.2017 cu privire la cererea reclamanţilor de se pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare cumpărare pentru suprafaţa de 1.575 mp situată în intravilanul Municipiului Iaşi, tarla x, parcela x.

Prin urmare, în primul rând, Înalta Curte constată că prin considerentul respectiv instanţa de apel(care a pronunţat decizia nr. 510/03.11.2021) nu a rezolvat vreo chestiune litigioasă dintre părţi în legătură cu conţinutul cesiunii de drepturi litigioase, finalitatea argumentelor fiind doar aceea de a confirma existenţa autorităţii de lucru judecat reţinută de tribunal, curtea de apel considerând că litigiul cu care erau învestite instanţele în dosarul nr. x/2020 fusese rezolvat de instanţa anterioară care a pronunţat sentinţa civilă nr. 11478/27.09.2017 a cărei autoritate de lucru judecat a fost reţinută.

Pe de altă parte, considerentul respectiv nici nu este unul decisiv în economia deciziei de referinţă întrucât confirmarea existenţei autorităţii de lucru judecat în sens negativ presupune, de principiu, identificarea existenţei identităţii celor trei elemente ale acţiunii civile respectiv părţi, obiect şi cauză.

Oricum, în situaţia particulară a acestei cauze, reţinerea în dosarul nr. x/2020 a autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 11478/27.09.2017 prin care s-a respins ca inadmisibilă cererea aceloraşi reclamanţi de a se pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act autentic pentru suprafaţa de 1.575 mp se justifica pentru motivul că în litigiul care forma obiectul acelui dosar(nr. x/2020) cu privire la cererea principală persista neregularitatea procedurală care a determinat inadmisibilitatea acţiunii ce fusese soluţionată prin sentinţa precizată anterior, respectiv reclamanţii nu au probat îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 5 raportat la art. 3, 4 şi 9 din Legea 17/2014, în forma în vigoare la data sesizării instanţei.

Prin urmare, dincolo de caracterul ei inexact, apare ca nerelevantă trimiterea pe care instanţa care a pronunţat decizia nr. 510/03.11.2021 o face la considerentele sentinţei civile nr. 11478/27.09.2017. În plus, acele considerente din sentinţa menţionată anterior, avute în vedere de curtea de apel în decizia nr. 510/03.11.2021, au caracter supraabundent în ansamblul argumentaţiei judecătorului (referindu-se la netemeinicia cererii, soluţie care nu are corespondent în dispozitivul sentinţei)în raport cu soluţia pronunţată în realitate, aceea de inadmisibilitate a acţiunii.

În fine, considerentelor de referinţă nu le poate fi conferită autoritate de lucru judecat în sens pozitiv în cauza de faţă şi pentru motivul că instanţa de apel care a pronunţat decizia nr. 510/03.11.2021 nu fusese învestită cu o cerere care să aibă ca obiect executarea contractului încheiat între părţi, aşa cum este el înfăţişat de reclamanţi în prezentul dosar, care să o îndreptăţească la interpretarea convenţiei şi stabilirea conţinutul acesteia, respectiv a drepturilor şi obligaţiilor părţilor, ci, sub aspectul analizat, avea a cenzura doar legalitatea sentinţei primei instanţe din perspectiva reţinerii autorităţii de lucru judecat, nefiind necesar ca instanţa să examineze în detaliu modul de executare a obligaţiilor contractuale asumate de părţi prin contractul de cesiune de drepturi litigioase.

Referitor la critica prin care recurenţii au susţinut că, deşi prin sentinţa civilă nr. 1374/07.06.2021 pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr. x/2020 instanţa ar fi statuat că fac obiectul contractului de cesiune şi terenurile în suprafaţă de 2,6474 ha menţionate în titlul de proprietate x/31.10.2018(neacoperite de sentinţa civilă nr. 11478/27.09.2017 pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul x/2015), prin decizia recurată instanţa de apel a stabilit în mod contrar că această suprafaţă de teren nu face obiectul contractului de cesiune, Înalta Curte constată că aceasta este, de asemenea, nefondată.

Astfel, contrar afirmaţiilor recurenţilor, Înalta Curte constată că din soluţiile şi considerentele relevante pronunţate de Tribunalul Iaşi prin sentinţa civilă nr. 1374/07.06.2021 dată în dosarul nr. x/2020, expuse în cele ce preced, nu rezultă că această instanţă ar fi statuat prin hotărârea de referinţă cu privire la aspectele învederate de petenţi.

Astfel, se reţine că, deşi în dosarul nr. x/2020 Tribunalul Iaşi a fost învestit cu cereri având ca obiect, în principal, pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare cumpărare între cele două părţi semnatare ale promisiunii de vânzare cumpărare cuprinse în cadrul contractului de cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr. x/19.10.2011 pentru cota de 45% din suprafaţa de teren de 2,96 ha dobândită în baza titlurilor de proprietate nr. x/05.10.2015 şi nr. y/31.10.2018, iar în subsidiar, obligarea pârâtei să se prezinte la notariat şi să încheie cu reclamanţii A. şi B. contract autentic de vânzare cumpărare pentru cota de 45% din suprafaţa de teren de 2,96 ha pretinsă, iar în cazul în care în termen de 10 zile de la pronunţarea hotărârii pârâta nu s-ar conforma, să fie obligată la plata de daune interese moratorii pe zi de întârziere până la îndeplinirea obligaţiei, cu toate acestea tribunalul a respins toate cererile ca urmare a reţinerii autorităţii de lucru judecat(fie în sens negativ, fie în sens pozitiv) a sentinţei civile nr. 11478/27.09.2017 pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul nr. x/2015 fără a statua nimic pe fondul pretenţiilor şi fără a proceda, fie şi sumar, la interpretarea convenţiei invocată de reclamanţi pentru a-i determina conţinutul.

În ce priveşte critica recurenţilor vizând aspectul reţinerii greşite a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat rezultat din considerentele sentinţei civile nr. 11478/27.09.2017 pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul nr. x/2015, sentinţei civile nr. 1374/07.06.2021 pronunţată de Tribunalul Iaşi şi deciziei civile nr. 510/03.11.2021 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi cu ocazia soluţionării apelului îndreptat împotriva acestei sentinţe, ambele date în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte constată că nici aceasta nu are aptitudinea de a determina casarea deciziei recurate pentru considerentele ce succed.

Astfel, prin critica în analiză recurenţii susţin că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că instanţele care au pronunţat acele hotărâri au statuat în sensul că potrivit contractului de cesiune dintre părţi nr. x din 19.10.2011 nu există o obligaţie a pârâtei de a transmite dreptul de proprietate cu privire la terenurile în suprafaţă de 2,96 ha către reclamanţi.

Ignorând caracterul imprecis al criticii, Înalta Curte a identificat, totuşi, în decizia recurată o statuare a instanţei de apel care ar corespunde susţinerilor recurenţilor constatând că într-adevăr la pag. 25 paragraful final, referitor la apelul vizând soluţia dată de prima instanţă capătului subsidiar de cerere, curtea de apel a reţinut că "[În ceea ce priveşte capătul subsidiar al cererii de chemare în judecată, instanţa de apel constată fondat argumentul expus de Tribunalul Iaşi în reţinerea neîndeplinirii primei condiţii a răspunderii civile contractuale - existenţa unei fapte ilicite constând în încălcarea unei obligaţii contractuale. În acest sens, în mod corect s-a arătat, în considerentele sentinţei apelate, că "hotărârile judecătoreşti anterioare prezentate de reclamanţi au reţinut cu puterea lucrului judecat faptul că potrivit contractului ce cesiune dintre părţi nr. x din 19.10.2011 nu exista o obligaţie a pârâtei de a transmite dreptul de proprietate către reclamanţi"]."

După cum mai sus s-a arătat, sentinţa civilă nr. 1374/07.06.2021 pronunţată de Tribunalul Iaşi şi decizia civilă nr. 510/03.11.2021 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi cu ocazia soluţionării apelului îndreptat împotriva acestei sentinţe, ambele date în dosarul nr. x/2020, au soluţionat cererea principală şi cea subsidiară a reclamanţilor exclusiv prin reţinerea autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 11478/27.09.2017 pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul x/2015

Prin urmare, în măsura în care trimiterea la hotărârile anterioare din considerentele criticate au în vedere şi aceste hotărâri, critica recurenţilor este corectă având în vedere că prin cele două hotărâri judecătoreşti nu s-a statuat, în sensul că nu s-a dezlegat o asemenea chestiune litigioasă.

În ce privesc statuările Judecătoriei Iaşi din sentinţa civilă nr. 11478/27.09.2017 pronunţată în dosarul x/2015, urmare analizării acestei hotărâri judecătoreşti, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată în acel dosar, reclamanţii A., B. au solicitat în contradictoriu cu pârâta C.: 1.să se constate că prin contractul de cesiune de drepturi litigioase nr. 2339/19.10.2011 au dobândit de la pârâtă un drept de creanţă căreia îi corespunde pârâtei obligaţia de a consimţi la încheierea actului de vânzare cumpărare în formă autentică; 2. să se constate că ei şi-au îndeplinit obligaţia de a achita preţul în sumă de 40.000 RON aferent cotei de 45% din suprafaţa de teren de 3500 mp situată în intravilanul Mun. Iaşi, tarla x, parcela x; 3.să se pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare cumpărare pentru suprafaţa de 1.575 mp situată în intravilanul Mun. Iaşi, tarla x, parcela x; 4.să de dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea cauzei.

La termenul din 13.05.2016, instanţa a invocat din oficiu excepţia inadmisibilităţii cu privire la capetele 1 şi 2 ale cererii.

La termenul din 10.06.2016, reclamanţii au depus precizări la dosarul cauzei prin care au arătat că petitele 1 şi 2 ale cererii sunt puncte în susţinerea capătului 3 al cererii, reiterând susţinerile din acţiunea introductivă de instanţă.

La termenul din 13.02.2017, instanţa a constatat ca inoperantă excepţia inadmisibilităţii cu privire la capetele 1 şi 2 ale cererii.

La termenul din 27.03.2017, reclamanţii au depus precizări la dosarul cauzei prin care au arătat că terenul ce face obiectul judecăţii este situat în extravilan şi că actul în temeiul căruia solicită pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare cumpărare nu este o promisiune de vânzare cumpărare în sensul analizat de Decizia nr. 24/26.09.2016 a ÎCCJ justificat de faptul că în prezenta cauză prin cesiunea de drepturi, transferul s-a realizat de plin drept şi că momentul transferului este momentul încheierii contractului, ei solicitând o hotărâre care să ţină loc de contract pentru a-şi realiza dreptul transferat anterior, nefiind asimilaţi promitenţilor. Cu aceeaşi ocazie, raportat la Decizia nr. 24/26.09.2016 a ÎCCJ, reclamanţii au arătat că formalităţile la care decizia menţionată face referire sunt în sarcina vânzătorului, că instanţa nu le poate solicita de la reclamant şi că instanţa are posibilitatea fie de a da dispoziţie autorităţilor să emită formalităţile necesare fie de a autoriza reclamantul în acest sens.

La termenul din 19.06.2017, instanţa a invocat din oficiu excepţia inadmisibilităţii cererii raportat la categoria de folosinţă a terenului ce face obiectul acţiunii şi raportat la calificarea juridică a acţiunii, excepţie pe care a unit-o cu fondul cauzei.

Soluţionând cauza, prin sentinţa civilă nr. 11478/27.09.2017, Judecătoria Iaşi a admis excepţia inadmisibilităţii cererii şi a respins acţiunea, ca inadmisibilă.

Considerentele relevante care justifică soluţia judecătoriei de a respinge acţiunea ca inadmisibilă se regăsesc în cuprinsul sentinţei la pag. 6 par. 4-6 şi pag. 7 par. 1-3. şi au următorul conţinut:

"Într-un alt aspect, deşi printr-o acţiune în realizare nu se poate solicita să se constate existenţa unui drept, aşa cum în mod eronat au încercat a acredita reclamanţii, raportat la prevederile art. 22 alin. (4) C. proc. civ. potrivit cărora judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, instanţa constată că în realitate, reclamanţii nu au formulat o acţiune în constatare, ci o acţiune în realizare prin care au solicitat instanţei să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare cumpărare pentru suprafaţa de 1575 mp situată în intravilanul Mun. Iaşi, tarla x, parcela x.

Preliminar, instanţa notează că reclamanţii oscilează între negare şi recunoaştere sub aspectul caracterului de antecontract de vânzare cumpărare a contractului de cesiune de drepturi litigioase nr. 2339/19.10.2011; astfel dacă în acţiunea introductivă de instanţă aceştia arată că actul de cesiune de drepturi litigioase nr. 2339/19.10.2011 are valoare juridică a unei promisiuni bilaterale de vânzare cumpărare, fiind un contract sinalagmatic care a dat naştere unor obligaţii reciproce şi interdependente în sarcina părţilor, prin precizările depuse la termenul din 27.03.2017 filele x, reclamanţii au arătat că actul în temeiul căruia solicită pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare cumpărare nu este o promisiune de vânzare cumpărare în sensul analizat de Decizia nr. 24/26.09.2016 a ÎCCJ justificat de faptul că în prezenta cauză prin cesiunea de drepturi, transferul s-a realizat de plin drept şi că momentul transferului este momentul încheierii contractului, ei solicitând o hotărâre care să ţină loc de contract pentru a-şi realiza dreptul transferat anterior, nefiind asimilaţi promitenţilor.

Cu toate acestea, faţă de identificarea suprafeţei de teren ce a făcut obiectul titlului de proprietate nr. x/05.10.2015, suprafaţă pentru care pârâta a şi fost pusă în posesie, respectiv suprafaţa de 3.500 mp situată în extravilan Mun. Iaşi, zona Bucium, tarla x, parcela x, întabulat pe numele pârâtei C. sub nr. cadastral x, faţă de faptul că actul de cesiune de drepturi litigioase nr. 2339/19.10.2011 a fost încheiat ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 17/2014, faţă de faptul că cerinţele pentru pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic se realizează la data pronunţării hotărârii şi faţă de faptul că deşi reclamanţilor, în acord cu interpretarea dată prin Decizia ÎCCJ (Complet DCD/C) nr. 24/2016, publicată în M. Of. nr. 936 din 22 noiembrie 2016, li s-a pus în vedere să depună dovezile prevăzute de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 17/2014, aceştia nu au înţeles să dea curs acestor prescripţii, excepţia inadmisibilităţii cererii apare ca întemeiată, iar acţiunea sub acest aspect, urmează a fi respinsă pe cale de consecinţă.

Totodată, deşi reclamanţii au învederat instanţei că obligaţia de a depune dovezile prevăzute de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 17/2014 nu le incubă, că instanţa nu le poate solicita de la reclamant şi că instanţa are posibilitatea fie de a da dispoziţie autorităţilor să emită formalităţile necesare fie de a autoriza reclamantul în acest sens, apare ca neîntemeiată justificat de faptul că reclamanţii sunt cei care au învestit instanţa cu prezenta cerere şi justificat de faptul că raportat la prevederile art. 10 alin. (1) C. proc. civ., părţile au obligaţia de urmări finalizarea procesului.

Mai mult de atât, contrar susţinerilor reclamanţilor, din interpretarea coroborată a prevederilor din Legea nr. 17/2014, rezultă că îndeplinirea formalităţilor prevăzute la art. 3, art. 4 şi art. 9 din Legea nr. 17/2014 trebuie ataşate cererii având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic pentru terenurile situate în extravilan, prin Deciziei ÎCCJ (Complet DCD/C) nr. 24/2016, Instanţa Supremă statuând că instanţa de judecată poate dispune îndeplinirea formalităţilor în vederea obţinerii avizelor prevăzute la art. 3 şi art. 9 din Legea nr. 17/2014, de la autorităţile competente şi parcurgerii procedurii privind respectarea dreptului de preempţiune prevăzut de art. 4 din acelaşi act normativ, în cursul judecăţii, în ipoteza în care aceste dovezi nu sunt ataşate acţiunii introductive de instanţă."

Rezultă, aşadar, din considerentele expuse, că judecătoria a calificat cerea de chemare în judecată cu care a fost învestită şi a stabilit că aceasta este o acţiune în realizare prin care reclamanţii au solicitat instanţei să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare cumpărare pentru suprafaţa de 1575 mp situată în intravilanul Mun. Iaşi, tarla x, parcela x, acţiune pe care a respins-o ca inadmisibilă pentru considerentele arătate în cele ce preced.

Prin urmare, doar această soluţie şi considerentele arătate care o susţin au intrat în autoritate de lucru judecat.

Este real că în cuprinsul sentinţei de referinţă Judecătoria Iaşi(de la pag. 5 ultimul paragraf până la pag. 6 par. 3) a expus considerente prin care apreciază că este inadmisibilă şi acţiunea în constatare prin care se solicită a se constata că între părţi a intervenit o convenţie privind transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în suprafaţă de 1.575 mp situat în zona Bucium la momentul încheierii contractului de cesiune de drepturi litigioase nr. 2339/19.10.2011, dar aceste considerente nu prezintă relevanţă juridică şi nu pot dobândi autoritate de lucru judecat pentru că nu sunt decisive şi nici decizorii întrucât nu susţin soluţia dată cererii astfel cum a fost calificată de instanţă. De altfel, aprecierea că aceeaşi cerere ar putea reprezenta o acţiune în constatare este incompatibilă cu calificarea dată de instanţă prin care a stabilit că cererea respectivă este o acţiune în realizare.

De asemenea, în cuprinsul sentinţei civile nr. 11478/27.09.2017(de la pag. 7 par. 4 la pag. 8 par. 3) instanţa care a pronunţat-o a expus considerente prin care arată că acţiunea, astfel cum a fost calificată, ar fi şi neîntemeiată, deşi o asemenea soluţie nu se regăseşte în dispozitivul sentinţei, judecătorul arătând explicit în partea de început a argumentaţiei sale că se va pronunţa asupra excepţiei inadmisibilităţii invocată din oficiu aşa cum îi impun dispoziţiile art. 248 C. proc. civ.

Or, faţă de aceste constatări, se reţine că, pentru motivele arătate în precedent, nici considerentele dezvoltate în sentinţa nr. 11478/27.09.2017 asupra netemeinicie cererii nu pot beneficia de autoritate de lucru judecat întrucât nu susţin soluţia pe care a pronunţat-o instanţa, aceea a inadmisibilităţii cererii.

Prin urmare, se constată că afirmaţia recurenţilor este corectă şi prin raportare la sentinţa nr. 11478/27.09.2017 având în vedere că prin considerentele care beneficiază de autoritate de lucru judecat ale acestei hotărâri nu s-a statuat în sensul reţinut de instanţele fondului în cauza de faţă.

Cu toate acestea, constatările anterioare nu pot fundamenta solicitarea recurenţilor de a se dispune casarea deciziei pentru acest motiv. Aceasta pentru că urmare analizării deciziei recurate se constată că instanţa de apel a respins cererea subsidiară a reclamanţilor nu doar cu argumentul că s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că nu există o obligaţie contractuală a pârâtei de a transmite dreptul de proprietate către reclamanţi, ci, şi pentru argumentul că, urmare analizării contractului de cesiune de drepturi litigioase încheiat între părţi, a constatat ea înseşi caracterul de contract aleatoriu al convenţiei. Totodată, instanţa de apel a reţinut că, faţă de soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2011(menţionat în contract), "C. nu a obţinut recunoaşterea unui drept real imobiliar, ci doar a unui drept personal, de punere în posesie şi de obţinere a documentaţiei pentru emiterea titlului de proprietate", iar "în aceste condiţii, nu rezultă care este obligaţia contractuală asumată de reclamanta intimată prin contractul de cesiune de drepturi litigioase şi pe care nu a executat-o ulterior soluţionării definitive a dosarului nr. x/2011, astfel încât apelanţii să aibă un temei juridic pentru a pretinde daune-interese reprezentând 45% din contravaloarea celor şase terenuri care compun suprafaţa totală de 2,96 ha."

Or, în condiţiile în care motivul de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizând soluţia dată capătului subsidiar de cerere a fost găsit nefondat, potrivit considerentelor arătate supra, nu poate fi primită solicitarea recurenţilor de casare a deciziei instanţei de apel.

Pentru aceste considerente, reţinând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 78 din 6 martie 2025 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.

Având în vedere soluţia asupra recursului şi faptul că intimata-pârâtă a solicitat cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat (6000 RON) pentru care a depus acte doveditoare, se constată că recurenţii - reclamanţi sunt parte căzută în pretenţii în conformitate cu dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. şi vor fi obligaţi, în solidar, să plătească acesteia suma de 6000 RON cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 78/2025 din 6 martie 2025 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.

Obligă pe recurenţii-reclamanţi A. şi B., în solidar, la plata sumei de 6000 RON, către intimata-pârâtă C., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 ianuarie 2026.