State held liable for flawed home search warrant; appeal rejected as unfounded.

Şedinţa publică din data de 26 februarie 2025

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

În data de 15.11.2021 s-a înregistrat pe rolul Tribunalului Covasna, în urma declinării de competenţă de la Judecătoria Sfântu Gheorghe, dosarul nr. x/2021, având ca obiect cererea formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul General al Poliţiei Române şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigaţie a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, prin care a solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 3.759 RON, reprezentând daune materiale, precum şi la plata sumei de 10.000 euro, în echivalent în RON la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii, cu titlu de daune morale.

În data de 25.06.2021 reclamantul şi-a precizat acţiunea, solicitând introducerea în cauză, în calitate de pârâţi, şi a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, precum şi a Inspectoratului de Poliţie Judeţean Covasna.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Covasna

Prin sentinţa civilă nr. 92 din data de 10 februarie 2022, Tribunalul Covasna, secţia Civilă a respins excepţia lipsei capacităţii procesuale, invocată de către pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigaţie a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de către pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigaţie a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.

A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Covasna.

A respins excepţia inadmisibilităţii formulării cererii, invocată de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Covasna.

A admis în parte cererea precizată, formulată de către reclamantul A., şi a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Regională a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Covasna să plătească reclamantului suma de 3.759 RON, reprezentând daune materiale şi echivalentul în RON al sumei de 1,500 euro, reprezentând daune morale.

A respins cererea formulată de către reclamant în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigaţie a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, ca fiind formulată faţă de o persoană fără calitate procesuală pasivă.

A respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

A obligat pe pârâtul Statul Român p,rin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Regională a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Covasna să plătească reclamantului suma de 1.026 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Braşov, în primul ciclu procesual

Prin decizia nr. 1312Ap din 28 septembrie 2022, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins apelul declarat de apelantul reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 92 din din 10 februarie 2022 pronunţate de Tribunalul Covasna, secţia Civilă, ca nefondat.

A admis apelul declarat de apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Covasna, împotriva sentinţei civile nr. 92 din 10 februarie 2022 pronunţate de Tribunalul Covasna, secţia Civilă, pe care a schimbat-o în parte, şi în consecinţă:

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Covasna.

A respins cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Covasna, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis în parte cererea precizată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Covasna, şi l-a obligat pe acest pârât să plătească reclamantului suma de 3.759 RON, reprezentând daune materiale, precum şi echivalentul în RON al sumei de 1.500 euro, reprezentând daune morale;

A respins cererea precizată, formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei Române, ca neîntemeiată;

A obligat pe pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Covasna să plătească reclamantului suma de 1.026 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 1771 din 25 octombrie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a constatat nul recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 1312Ap din 28 septembrie 2022 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.

A admis recursul declarat de recurentul-pârât Inspectoratul de Poliţie Judeţean Covasna împotriva deciziei nr. 1312Ap din 28 septembrie 2022 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.

A casat în parte decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

A menţinut dispoziţia privind respingerea apelului formulat de apelantul-reclamant A..

5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Braşov, în rejudecare

După casarea cu trimitere spre rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov sub nr. x/2021*.

Prin decizia civilă nr. 639/Ap din 17 aprilie 2024, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât Statul Român, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Covasna, împotriva sentinţei civile nr. 92 din 10 februarie 2022 pronunţate de Tribunalul Covasna, pe care a păstrat-o.

A obligat pe apelantul-pârât Statul Român, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Covasna, să achite intimatului-reclamant A. suma de 250 RON cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în primul ciclu procesual în apel.

6. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 639/Ap din 17 aprilie 2024 a Curţii de Apel Braşov a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov.

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi constatarea nelegalităţii hotărârii recurate.

Printr-un prim motiv de recurs, apreciat de recurent ca fiind încadrabil în ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., acesta critică soluţia pe excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, pronunţată de curtea de apel, susţinând că răspunderea statului nu ar putea fi antrenată pentru eventualele pagube cauzate de către agenţii de poliţie.

Arată că dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 nu-şi găsesc aplicare în cauza dedusă judecăţii şi că dispoziţiile art. 224 alin. (1) din C. civ. prevăd că atunci când prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice care sunt persoane juridice şi niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligaţiile statului.

Consideră că răspunderea statului este o răspundere directă, limitată doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale şi este reglementată de art. 538-539 C. proc. pen.

De asemenea, prin cel de-al doilea motiv de recurs, se susţine că acţiunea formulată de reclamant este inadmisibilă în raport cu dispoziţiile legale evocate în afirmarea pretinselor pretenţii materiale.

Sub acest aspect, susţine recurentul că, în doctrina şi legislaţia românească, cazurile de răspundere a statului sunt expres şi limitativ prevăzute, acestea limitându-se la următoarele:

- răspunderea statului pentru erorile judiciare cauzate în cazul condamnării ori al privării de libertate, ori al restrângerii de libertate în mod ilegal, care este reglementată prin prevederile art. 538 - 539 din C. proc. pen., fiind o ipoteza specială de răspundere;

- răspunderea statului pentru erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale, reglementată prin art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, cu modificările şi completările ulterioare, care este de asemenea o răspundere civilă specială;

- răspunderea generală a statului pentru erorile judiciare, în alte cazuri decât cele reglementate de legea specială, rezultată din prevederile art. 52 alin. (3) din Constituţia României, deoarece chiar dacă Legea nr. 303/2004 face referire la răspunderea statului pentru erori judiciare şi sancţionează producerea de erori judiciare provocate exclusiv prin faptele magistraţilor, ea nu acoperă toată aria de fapte care ar putea provoca erori judiciare, cum ar fi, de exemplu, faptele altor participanţi la procesul penal sau chiar al altor autorităţi cu care colaborează instanţele.

Or, pretenţiile afirmate în prezenta cauză nu sunt de natură să reclame obţinerea de daune ca urmare a unor erori judiciare, astfel cum sunt definite de art. 96 din Legea nr. 303/2004.

Având în vedere faptul că răspunderea patrimonială a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, pentru prejudiciile despre care se pretinde că ar fi fost cauzate în soluţionarea dosarului penal nr. x/2020, nu poate fi angajată decât în condiţiile legii speciale, iar reclamantul nu a făcut dovada, potrivit dispoziţiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004, a existenţei unei hotărâri definitive, pronunţate în prealabil, de stabilire a răspunderii penale sau disciplinare a procurorului/judecătorului, de natură să determine o eroare judiciară, sens în care a solicitat să se constate că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile legale evocate, ce ar reclama o soluţie de respingere a acţiunii ca inadmisibile.

Solicită a se observa că singurul caz în care se prevede răspunderea directă a statului este cel reglementat de art. 52 alin. (3) din Constituţie potrivit căruia: "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare", dar şi aceasta stabilită numai în condiţiile legii. Însă, în cauza dedusa judecăţii nu este o astfel de situaţie pentru a deveni aplicabile normele de excepţie reglementate de legea fundamentală.

Mai susţine recurentul că nu rezultă din actele dosarului îndeplinirea cumulativă a celor patru condiţii necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale, respectiv fapta sa ilicită, existenţa unui prejudiciu cauzat reclamantului prin fapta ilicită, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia sa. În acest caz, în mod cert nu este îndeplinită prima condiţie, aceea a existenţei unei fapte proprii a Statului Român, care să aibă un caracter ilicit, respectiv o faptă contrară legilor imperative şi bunelor moravuri, având ca efect încălcarea sau atingerea drepturilor subiective ale reclamantului.

În fine, arată că nici răspunderea civilă delictuală obiectivă a Statului Român nu poate fi reţinută, întrucât, pentru ca aceasta să îşi găsească aplicarea, ar fi necesar ca acesta să aibă calitatea de comitent al agenţilor de poliţie care au pătruns în locuinţa personală a reclamantului. Însă, între Statul Roman şi organele de poliţie din cadrul DIICOT nu exista un raport de prepuşenie, pârâtul Statul Român nefiind ţinut sa răspundă pentru modul de exercitare a atribuţiilor profesionale ale acestora, în baza principiilor răspunderii civile delictuale, ci doar în cazurile expres prevăzute de art. 52 din Constituţia României.

Se mai invocă şi faptul că, instanţa de apel, în rejudecare, nu ar fi respectat indicaţiile instanţei de casare, care a reţinut că instanţa de prim control judiciar, în primul ciclu procesual, nu a indicat normele legale concrete care au fost încălcate de organele de poliţie, iar în nici un caz nu a reţinut obligaţia Statului Român de a răspunde pentru prejudiciile create de o altă instituţie publică.

Totodată, critică faptul că, deşi acţiunea a fost admisă şi în contradictoriu cu Inspectoratul General al Poliţiei Române şi Inspectoratul de Poliţie Judeţean Covasna, doar Statul Român a fost obligat la plata daunelor şi la suportarea cheltuielilor de judecată.

7. Apărările formulate în cauză

În data de 17 octombrie 2024, intimata Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul Teritorial Covasna a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat.

Totodată, în data de 22 octombrie 2024, intimatul Inspectoratul General al Poliţiei Române a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat.

De asemenea, la 02 octombrie 2024, intimatul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Covasna a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat.

8. Procedura în faţa instanţei de recurs

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti, 08 aprilie 2021, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborate cu art. 4711 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 26 februarie 2025, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a rămas în pronunţare asupra recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate şi a dispoziţiilor legale relevante, Înalta Curte apreciază că recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul critică legalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel din perspectiva admisibilităţii acţiunii de drept comun în atragerea răspunderii civile delictuale a Statului Român pentru prejudiciul cauzat reclamantului prin fapta organelor de poliţie, care au procedat la punerea în executare a unui mandat de percheziţie domiciliară emis pe numele unei terţe persoane, considerând că statul nu justifică o eventuală calitate procesuală pasivă în speţă, întrucât presupusa faptă ilicită a fost comisă de o altă instituţie cu personalitate juridică, pentru care nu operează atragerea răspunderii sale. Totodată, invocă nerespectarea dispoziţiilor instanţei de casare care, în primul ciclu procesual, ar fi pus în vedere instanţei de rejudecare să indice normele legale concrete care au fost încălcate de organele de poliţie, iar nu a reţinut obligaţia Statului Român de a răspunde pentru prejudiciile create de o altă instituţie publică. De asemenea, recurentul contestă şi obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care acţiunea a fost admisă nu doar în contradictoriu cu acesta, ci şi cu Inspectoratul General al Poliţiei Române şi Inspectoratul de Poliţie Judeţean Covasna.

Criticile au caracter nefondat.

Prin demersul judiciar iniţiat în cauză, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Inspectoratul General al Poliţiei Române şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigaţie a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, precum şi Inspectoratul de Poliţie Judeţean Covasna, solicitând obligarea acestora la plata sumei de 3.759 RON, reprezentând daune materiale, precum şi la plata sumei de 10.000 euro, în echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlu de daune morale, ca urmare a prejudiciului produs acestuia prin punerea defectuoasă în executare a mandatului de percheziţie domiciliară de către organele de poliţie.

Prima instanţă a admis în parte acţiunea şi a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Regională a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Covasna, să plătească reclamantului suma de 3.759 RON, reprezentând daune materiale şi echivalentul în RON al sumei de 1.500 euro, reprezentând daune morale.

În primul ciclu procesual, soluţia instanţei de prim control judiciar, de admitere a lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român şi de obligare a pârâtului Inspectoratul de Poliţie Judeţean Covasna la plata daunelor materiale şi morale către reclamant, a fost invalidată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 1771/2023, care, admiţând recursul declarat de recurentul-pârât Inspectoratul de Poliţie Judeţean Covasna, a casat în parte decizia nr. 1312Ap din 28 septembrie 2022 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Astfel cum reiese din statuările instanţei de casare, Curtea de Apel Braşov, în primul ciclu procesual, nu a identificat normele legale incidente în procedura mandatului de percheziţie domiciliară şi nu a stabilit în concret care din aceste norme ar fi fost încălcate prin acţiunea organelor de poliţie. Astfel, deşi a reţinut îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor de verificare şi de documentare în zona unde urma să aibă loc intervenţia, instanţa de apel nu a stabilit normele legale din care rezultă aceste obligaţii, prin interpretarea şi aplicarea cărora urma a fi stabilită persoana căreia îi incumbă aceste obligaţii, etapa următoare a analizei vizând stabilirea măsurii în care respectivele dispoziţii legale au fost respectate sau, după caz, încălcate.

În acest context procesual, se constată că Înalta Curte, prin decizia civilă nr. 1771 din 25 octombrie 2023, a impus instanţei de rejudecare sarcina de a stabili persoana care justifică calitate procesuală pasivă şi în privinţa căreia poate fi pusă obligaţia de plată, ulterior identificării normelor de drept incidente în cauză.

Deci, Curtea de Apel Braşov era ţinută să verifice conduita organelor de poliţie, pentru a putea stabili dacă există sau nu vreo faptă ilicită ce poate fi imputată acestora, şi care este norma de drept nerespectată/încălcată.

Din această perspectivă, conformându-se dispoziţiilor instanţei de casare, cu respectarea art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa de apel a luat act de faptul că, prin hotărârea primei instanţe a fondului, s-a stabilit, în baza probelor administrate, că acţiunea agenţilor de poliţie, de intervenţie şi de aducere la îndeplinire a mandatului de percheziţie, a fost efectuată cu respectarea reglementărilor în materie, în conformitate cu dispoziţiile art. 159 din C. proc. pen. şi ale Procedurii privind colaborarea dintre unităţile/structurile de intervenţie şi structurile operative din cadrul Poliţiei Române PRO - PS/SIIAS/Intervenţii 02 R. A mai reţinut că apelantul Statul Român nu a contestat această statuare a primei instanţe, astfel că aspectul efectuării percheziţiei domiciliare fără existenţa unei conduite culpabile personale şi directe a organelor de poliţie a fost stabilit cu titlu definitiv, nemaiputând fi repusă în discuţie.

Reiese din cele de mai sus că nu poate fi primită critica din recurs în sensul nerespectării de către curtea de apel a indicaţiilor date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia de casare din primul ciclu procesual, în condiţiile în care, în rejudecare, Curtea de Apel Braşov a procedat întocmai la verificarea normelor legale incidente în procedura executării mandatului de percheziţie, însă, în urma analizei lor, a constatat că organele de poliţie s-au conformat întru totul acestora.

Drept urmare, constatând că mandatul de percheziţie a fost emis în temeiul unei încheieri a judecătorului de drepturi şi libertăţi, prin acesta fiind deja menţionată adresa la care urma a se face percheziţia, organele de poliţie având atribuţii doar în aducerea ca atare la îndeplinire a mandatului, neexistând nicio normă legală care să impună verificarea/contestarea datelor înscrise în respectivul act procedural emis de un magistrat, curtea de apel, în mod corect, a conchis în sensul lipsei vreunei norme legale care să fi fost încălcate de intimatul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Covasna şi, pe cale de consecinţă, a reţinut imposibilitatea de atragere a răspunderii civile delictuale a acestuia.

Totuşi, faptul că intervenţia poliţiei s-a realizat cu respectarea procedurilor interne nu echivalează cu lipsa unei ingerinţe în dreptul reclamantului la viaţă privată şi inviolabilitatea domiciliului, într-o societate democratică fiind necesară repararea prejudiciului cauzat prin fapta autorităţilor publice.

Or, atunci când vorbim despre o nesocotire a unor drepturi fundamentale ocrotite prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ca urmare a încuviinţării eronate a unei percheziţii domiciliare la un imobil în care suspectul urmărit nu îşi mai avea domiciliul, dar când punerea efectivă în executare a respectivului mandat s-a realizat cu respectarea normelor legale în materie, singurul care justifică legitimatio ad causam din perspectiva dispoziţiilor art. 36 C. proc. civ. este Statul Român, aşa cum se va arăta în continuare.

În ceea ce priveşte admisibilitatea prezentei acţiuni, prin raportare la temeiul juridic al acţiunii promovate şi la cauza cererii de chemare în judecată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie relevă următoarele:

Art. 52 alin. (3) din Constituţie prevede că "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii […]."

Aceste dispoziţii consacră principiul răspunderii obiective a statului, fiind vorba despre o răspundere care nu este bazată pe culpă (pe săvârşirea unei fapte culpabile), ci este fundamentată pe rolul statului de garant pentru riscurile ce decurg din activitatea de realizare a serviciului public de înfăptuire a justiţiei (decizia Curţii Constituţionale nr. 60 din 11 februarie 2014).

În aplicarea acestui principiu fundamental, potrivit normelor constituţionale şi a dispoziţiilor interne, statul răspunde patrimonial:

- pentru erori judiciare (o răspundere obiectivă specială, sui generis, întemeiată pe ideea de garanţie, iar nu pentru faptă proprie);

- dacă erorile judiciare sunt săvârşite în procesele penale, a fost reglementată procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară (art. 538 din C. proc. pen.) sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri (art. 539 din C. proc. pen.).

- dacă erorile judiciare sunt generate de alte procese decât cele penale (Legea nr. 303/2004), statul răspunde patrimonial numai pentru repararea prejudiciilor, atunci când: a) s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor legale de drept material şi procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară; b) s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă, în mod evident contrară legii sau situaţiei de fapt, care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.

Aşadar, răspunderea directă a statului nu poate fi limitată doar la prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale şi cele civile, reglementate prin dispoziţiile art. 538-539 C. proc. pen. sau Legea nr. 303/2004, ci poate fi antrenată şi în ipoteza în care statul nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate prin tratatele internaţionale la care este parte privind respectarea drepturilor fundamentale ale omului, care au forţă juridică obligatorie în ordinea juridică internă, şi al căror garant este statul însuşi.

În mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în virtutea art. 1 al Convenţiei Europene, garantarea drepturilor consacrate de Convenţie este o sarcină ce revine, în primul rând, fiecărui stat în parte, iar mecanismul de sesizare a Curţii pentru eventuale încălcări este subsidiar sistemelor naţionale ce asigură respectarea drepturilor omului. Obligaţia statului în acest sens implică nu numai respectarea acestor drepturi şi libertăţi, obligaţii pozitive, dar şi înlăturarea eventualelor încălcări de către autorităţile naţionale, prin mecanisme specifice reglementate în dreptul intern.

Particularitatea acţiunii deduse judecăţii este legată de caracterul obiectiv al răspunderii statului, independent de autoritatea sau persoana ce a generat vătămarea şi de vreo culpă în producerea încălcării unui drept fundamental.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a dat eficienţă principiului disponibilităţii şi a analizat pretenţiile reclamantului în principal din perspectiva art. 8 din CEDO şi art. 52 alin. (3) din Constituţie, invocate prin cererea introductivă de instanţă alături de dispoziţiile art. 1349, 1357-1371 C. civ.

Astfel, se constată că, prin decizia atacată, curtea de apel a arătat explicit că, deşi prin cererea de chemare în judecată reclamantul a făcut referire la producerea unei "grave erori judiciare", cauza nu a fost analizată din această perspectivă, neputând fi vorba despre o eroare judiciară în sensul art. 538 - 539 C. proc. pen. şi nici în sensul art. 96 din Legea nr. 303/2004, deoarece nu este incidentă niciuna dintre ipotezele legale, ci s-a dat valenţă acelui temei juridic dintre cele invocate, care corespundea motivelor de fapt care l-au determinat pe reclamant să apeleze la concursul instanţei, făcând, deci, aplicarea directă a normelor convenţionale.

Instanţa de apel, în mod judicios, a considerat că răspunderea patrimonială a statului poate fi atrasă în calitate de garant al legalităţii activităţii judiciare pentru înfăptuirea actului de justiţie, şi se impune pe un temei obiectiv, independent de existenţa unei culpe în sarcina sa.

Astfel, s-a constatat corect faptul că, în cauză, Statul Român este ţinut la plata daunelor decurgând din necesitatea acoperirii prejudiciului pentru modalitatea în care organul judiciar a emis mandatul de percheziţie domiciliară, cu individualizarea greşită a locuinţei unde trebuia să se efectueze percheziţia.

Potrivit art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, "Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute prin prezenta Convenţie au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale".

Cu toate acestea, faţă de obligaţia statului de a garanta dreptul la un recurs efectiv în plan intern, astfel cum s-a arătat anterior, absenţa unei reglementări speciale trebuie compensată prin recurgerea la dispoziţiile convenţionale ce permit repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea unui drept subiectiv, în măsura în care, evident, titularul dreptului înţelege să-şi fundamenteze pretenţiile pe acest temei.

Or, este perfect admisibilă acţiunea în atragerea răspunderii obiective a Statului Român, chiar în absenţa unei erori judiciare, în virtutea obligaţiilor ce îi revin acestuia din perspectiva respectării art. 8 din Convenţia Europeană. În lipsa acţiunii legiuitorului român şi până la momentul consacrării pe cale legislativă a unui remediu efectiv necesar asigurării dreptului prevăzut de art. 8 din Convenţie, instanţei de judecată îi revine rolul de a aprecia asupra pretenţiilor reclamantului şi de a stabili procedurile şi modalităţile de soluţionare a unei astfel de cereri.

Înalta Curte constată că instanţele de fond au relevat, în mod corect, particularitatea unei asemenea acţiuni, ca fiind legată de caracterul obiectiv al răspunderii statului, independent de autoritatea sau persoana ce a generat vătămarea şi de vreo culpă în producerea încălcării unui drept fundamental.

Acest tip de răspundere se îndepărtează de reglementarea de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, ce presupune şi întrunirea condiţiei vinovăţiei autorului, pe lângă cele privind fapta ilicită, prejudiciul şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, justificat fiind de obligaţia pozitivă a statului de a garanta respectarea drepturilor consacrate de Convenţie.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a considerat, în mod corect, că este admisibilă acţiunea îndreptată împotriva statului, întemeiată pe art. 8 din CEDO şi art. 52 alin. (3) din Constituţia României, cauza fiind analizată din perspectiva normelor convenţionale (care presupun atragerea răspunderii statului independent de orice culpă), iar nu prin raportare la normele generale care reglementează răspunderea civilă delictuală (care este una subiectivă, bazată pe idea de culpă), aşa cum în mod eronat se susţine prin motivele de recurs.

În mod similar, urmează să fie înlăturată şi critica formulată de recurent referitoare la lipsa calităţii sale procesuale pasive în raport cu obligaţia de reparare a prejudicului cauzat prin efectuarea percheziţiei domiciliare.

Astfel, în ipoteza în care nu există un cadru legal ca intimatul Inspectoratul General al Poliţiei Române să răspundă (agenţii de poliţie neavând aptitudinea de a modifica condiţiile şi termenii mandatului emis de judecătorul de drepturi şi libertăţi), aşa cum se pretinde prin motivele de recurs, se activează o răspundere obiectivă şi generală a Statului Român, care este ţinut să răspundă pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie.

Statul este cel care garantează legalitatea procedurii judiciare prin mecanisme legale subsumate controlului de legalitate, respectiv pentru acoperirea prejudiciului cauzat persoanelor prin funcţionarea defectuoasă a acestui mecanism.

De altfel, aşa cum răspunderea internaţională a statului, parte contractantă la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, poate fi atrasă atunci când Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată încălcarea unui drept protejat, la fel funcţionează angajarea răspunderii Statului în faţa instanţelor naţionale pentru nerespectarea unui asemenea drept subiectiv. Garantarea drepturilor consacrate de Convenţie este o sarcină ce revine, în primul rând, fiecărui stat în parte, iar mecanismul de sesizare a Curţii pentru eventuale încălcări este subsidiar sistemelor naţionale ce asigură respectarea drepturilor omului. Obligaţia Statului în acest sens implică nu numai respectarea obligaţiilor pozitive ca atare (asigurarea unui cadru normativ care garantează dreptul la respectarea vieţii private), dar şi înlăturarea eventualelor încălcări de către autorităţile naţionale. Or, Statul este obligat să reglementeze în dreptul intern un remediu care să permită persoanei să valorifice drepturile şi libertăţile consacrate de Convenţie.

În acest context, fapta pentru care Statul răspunde o reprezintă orice acţiune sau inacţiune din partea unei autorităţi de stat sau a unei persoane ce acţionează în cadrul funcţiei sale oficiale, aşadar orice asemenea act al unui organ al statului, al agenţilor sau funcţionarilor săi, sub condiţia de a nu răspunde însăşi autoritatea care a comis fapta ilicită. În continuare, conduita pozitivă sau negativă trebuie să fie "ilicită", în sensul că a fost încălcată obligaţia de a acţiona într-un anumit fel, care asigură respectarea unui drept consacrat de Convenţie. În mod subsecvent, doar Statul Român este cel care poate şi trebuie să răspundă pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie.

Sub aspectul existenţei faptei ilicite, în mod judicios, Curtea de Apel Braşov s-a raportat la jurisprudenţa CEDO, identificând şi făcând aplicarea directă în speţă a statuărilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, din Cauza 28867/03 Keegan împotriva Regatului Unit, prin care s-a reţinut că o percheziţie a poliţiei poate fi considerată disproporţionată dacă aceasta nu a fost precedată de măsuri de precauţie rezonabile şi disponibile (pct. 33-36: lipsa unei verificări prealabile adecvate a identităţii rezidenţilor locaţiei percheziţionate).

Astfel, în cauza antereferită, Curtea a reţinut încălcarea art. 8 din Convenţie pentru o situaţie de fapt similară celei care a justificat formularea prezentei acţiuni, astfel:

"33. Cu toate acestea, reclamanţii locuiau la adresă de aproximativ şase luni şi nu aveau nicio legătură cu vreun suspect sau infracţiune. După cum a remarcat judecătorul instanţei districtuale, este dificil de conceput că poliţia nu a făcut anchete pentru a verifica cine locuia la adresa pe care suspectul de tâlhărie era cunoscut că a dat-o şi că, dacă astfel de anchete ar fi fost făcute în mod corespunzător (prin intermediul autorităţii locale sau al companiilor de utilităţi), acestea nu ar fi dezvăluit schimbarea ocupaţiei. Pierderea notelor poliţiei face imposibilă deducerea faptului că greşeala săvârşită a fost omisă sau netransmiterea sau înregistrarea corespunzătoare a informaţiilor obţinute. În orice caz, după cum au constatat instanţele naţionale, deşi poliţia nu a acţionat cu răutate şi chiar cu cele mai bune intenţii, nu a existat nicio bază rezonabilă pentru acţiunea lor de a sparge uşa reclamanţilor devreme într-o dimineaţă în timp ce erau în pat. Formulate în termeni convenţionali, ar fi putut exista motive relevante, dar, întrucât circumstanţele s-au bazat pe o concepţie greşită care ar fi putut şi ar fi trebuit să fie evitată cu măsuri de precauţie adecvate, acestea nu pot fi considerate suficiente (a se vedea mutatis mutandis, Mcleod, citată anterior, în cazul în care poliţia nu a luat măsuri pentru a verifica dacă fostul soţ al reclamantei avea dreptul să intre în casa ei, în pofida convingerii sale reale, şi nu a aşteptat până la întoarcerea ei).

34. Faptul că poliţia nu a acţionat cu rea intenţie nu este decisiv în temeiul Convenţiei, care urmăreşte să protejeze împotriva abuzului de putere, oricât de motivat sau cauzat (a se vedea mutatis mutandis, Mcleod, citată anterior, în cazul în care poliţia suspecta că ar putea avea loc o încălcare a liniştii publice). Curtea nu poate fi de acord că limitarea acţiunilor în despăgubire la cazurile de rea-voinţă este necesară pentru a proteja poliţia în funcţia sa vitală de investigare a infracţiunilor. Exercitarea competenţelor de a interveni în viaţa de domiciliu şi în viaţa privată trebuie limitată la limite rezonabile pentru a reduce la minimum impactul unor astfel de măsuri asupra sferei personale a individului, garantată în temeiul articolului 8, care este pertinentă pentru securitate şi bunăstare (a se vedea, de exemplu, Buckley împotriva Regatului Unit, 25 septembrie 1996, § 76; Rapoarte 1996IV). Într-un caz în care demersurile elementare pentru verificarea legăturii dintre adresă şi infracţiunea investigată nu au fost efectuate în mod eficient, acţiunea poliţiei rezultată, care a provocat reclamanţilor o teamă şi o alarmă considerabile, nu poate fi considerată proporţională.

35. Astfel cum susţin reclamantele, această constatare nu implică faptul că orice căutare care se dovedeşte a fi nereuşită nu ar trece testul proporţionalităţii, ci doar că neluarea unor măsuri de precauţie rezonabile şi disponibile poate face acest lucru.

36. În consecinţă, Curtea concluzionează că echilibrul nu a fost atins în mod corespunzător în prezenta cauză şi că a existat o încălcare a articolului 8 din Convenţie".

Aşadar, în mod corect curtea de apel, prin decizia atacată, a reţinut că principiile reiterate şi stabilite prin hotărârea Keegan împotriva Regatului Unit îşi găsesc pe deplin aplicabilitatea în prezentul litigiu. În ambele cazuri, deşi punerea în executare a mandatului de percheziţie a respectat toate dispoziţiile legale, iar organele de Poliţie descinzând la domiciliul reclamantului, nu au făcut decât să execute mandatul emis în mod legal, fiind de bună-credinţă, totuşi atragerea răspunderii Statului se impunea în condiţiile în care emiterea mandatului de percheziţie s-a realizat fără o verificarea prealabilă rezonabilă a persoanei care locuia, în mod efectiv, la respectiva adresă, iar lipsa culpei IPJ Covasna a fost deja constatată, aşa cum s-a arătat mai sus.

Prin urmare, reţinându-se că nu a existat un raport de proporţionalitate între intervenţia autorităţilor şi scopul legitim urmărit, Înalta Curte constată că, în mod corect, s-a dispus atragerea răspunderii obiective a Statului Român, pentru prejudiciul produs reclamantului, caruia i-a fost încălcat dreptul la viaţă privată, ocrotit prin art. 8 din Convenţie.

Mai mult, configuraţia juridică a demersului procesual formulat de către partea reclamantă permite identificarea Statului Român, ca subiect pasiv al raportului juridic conferit judecăţii, ce presupune, drept premisă, existenţa unor consecinţe păgubitoare produse în desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare, în calitatea sa, consacrată la nivel constituţional, de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie lato sensu.

Ca atare, trimiterea pe care o face recurentul-pârât la dispoziţiile art. 223 - 224 C. civ., pentru a justifica o eventuală angajare a răspunderii persoanelor juridice de drept public prioritar răspunderii statului, este una inadecvată şi care nu poate schimba cadrul în care se poartă litigiul atunci când în disputa judiciară este vorba despre nesocotirea unor drepturi fundamentale garantate de Convenţia Europeană.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, în fixarea cadrului procesual, obiect al examinării în prezenta cauză, este suficientă doar afirmarea drepturilor şi obligaţiilor decurgând din raportul juridic dedus judecăţii, pentru justificarea calităţii procesuale a părţilor, în conformitate cu regula înscrisă în teza finală a art. 36 C. proc. civ., cât timp existenţa sau inexistenţa acestora constituie o chestiune care nu ţine de condiţiile de exercitare a acţiunii, ci de fondul litigiului.

Pentru aceste motive, Înalta Curte urmează să respingă şi acest motiv de recurs, în mod corect fiind reţinută calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi pusă în sarcina sa obligaţia de plată către intimatul A. a daunelor materiale şi morale.

În fine, urmează să fie respins, ca nefondat, şi ultimul motiv de recurs, prin care se critică dispoziţia de obligare a Statului Român la plata cheltuielilor de judecată, în integralitate, în condiţiile în care acţiunea ar fi fost admisă şi în contradictoriu cu Inspectoratul General al Poliţiei Române şi Inspectoratul de Poliţie Judeţean Covasna.

Sub acest aspect, Înalta Curte subliniază faptul că judecata unei cereri în contradictoriu şi cu celelalte două părţi nominalizate de recurent nu echivalează cu căderea în pretenţii a acestora.

În conformitate cu prevederile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată revine părţii care a pierdut procesul, deci a părţii care a căzut în pretenţii.

Cum, în speţă, singurul care a fost obligat la plata daunelor materiale şi morale către reclamantul A. a fost Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, iar această obligaţie nu a fost stabilită în solidar cu alte părţi, în mod corect Curtea de Apel Braşov a dispus obligarea doar a acestuia la plata cheltuielilor de judecată efectuate în primul ciclu procesual în apel.

În considerarea argumentelor anterior reţinute, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să constate caracterul nefondat al criticilor din recurs şi să dispună în consecinţă, făcând aplicarea art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, împotriva deciziei civile nr. 639/Ap din 17 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 26 februarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.