State liability for non-custodial judicial control measures: strict interpretation of constitutional unconstitutionality rulings and non-applicability by analogy to non-deprivation of liberty.

Şedinţa publică din data de 16 septembrie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată formulată, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice ca prin sentinţa ce se va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la plata către reclamant a următoarelor sume de bani, cu titlul de despăgubiri materiale şi morale:

- 1.000.000 de euro pentru prejudiciile materiale şi morale pe care le-a suferit ca urmare a punerii sale sub învinuire, inculpării şi arestării sale pe o perioadă de 30 zile de către Curtea de Apel Oradea, prin încheierea penală nr. 5//DL/2015 din 8 septembrie 2015, dată în dosarul nr. x/2015, iar ulterior, urmare a menţinerii reclamantului sub control judiciar, pana la data de 30 septembrie 2016, precum şi urmare a condamnării sale în primă instanţă pentru presupusa săvârşire a infracţiunii de trafic de influenţă, prin sentinţa penală nr. 57/P.I./2017 din 26 aprilie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Oradea sub dosarul nr. x/2015.

- 27.500 de euro cu titlu de despăgubiri pentru repararea prejudiciului material care i-a fost cauzat prin suportarea cheltuielilor ocazionate de procesul penal iniţiat împotriva reclamantului de către Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea sub dosarul nr. x/2015, continuat cu trimiterea reclamantului în judecata penală sub dosarul nr. x/2015 al Curţii de Apel Oradea şi, în final, cu achitarea reclamantului de către secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin decizia penală nr. 82 din 14.03.2019.

- 67.000 de euro cu titlu de despăgubiri pentru beneficiul nerealizat prin profesia de avocat, urmare a iniţierii şi desfăşurării împotriva reclamantului a procesului penal.

S-au solicitat cheltuieli de judecată.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie, art. 539-541 C. proc. pen., art. 5 şi art. 6 din Convenţia europeană privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi art. 72-73 C. civ. şi art. 1373 C. civ.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 23/D din 27.01.2023, pronunţată de Tribunalul Satu Mare în dosarul nr. x/2019, s-a respins cererea de reducere a onorariului expertului B., formulată de pârâtul Statul român, ca neîntemeiată, pârâtul Statul Român fiind obligat la plata diferenţei de onorariu, în sumă de 3.510 RON.

S-au respins ca neîntemeiate excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, a prescripţiei dreptului material la acţiune, a inadmisibilităţii acţiunii, invocate de pârât prin întâmpinare; a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice care a fost obligat la plata sumei de 21.500 de euro (în RON la cursul zilei din data plăţii efective), compusă din suma de 18.000 de euro daunele morale cauzate de arestarea preventivă nedreaptă a reclamantului, pentru o perioadă de 30 de zile, în dosarul penal nr. x/2015, precum şi suma de 3.500 de euro, pentru repararea prejudiciului moral cauzat de purtarea procesului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, finalizat cu achitarea.

Pârâtul Statul Român a mai fost obligat la plata sumei de 25.450 de RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul material cauzat reclamantului prin suportarea cheltuielilor ocazionate cu procesul penal, respingându-se în rest pretenţiile reclamantului.

Pârâtul Statul Român a fost obligat să plătească reclamantului, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 557,32 de RON, reprezentând taxa judiciară de timbru, în timp ce reclamantul a fost obligat să plătească pârâtului Statul Român, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 2.500 de RON, reprezentând contravaloarea avansului de expertiză achitat de pârât.

Au fost compensate cheltuielile de judecată până la valoarea cea mai mică.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 264/A din 1 octombrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă au fost admise apelurile declarate de reclamantul A., de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea împotriva sentinţei civile nr. 23 din 27.01.2023 a Tribunalului Satu-Mare, care a fost schimbată în sensul că a fost obligat pârâtul Statul Român la plata sumei de 10.000 Euro, echivalentul în RON la data plăţii, reprezentând despăgubiri cu titlu de daune morale, din care suma de 6.000 Euro pentru arestarea preventivă şi suma de 4.000 Euro pentru controlul judiciar, la plata sumei de 63.759,23 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material cauzat reclamantului prin suportarea cheltuielilor ocazionate cu procesul penal, şi la plata sumei de 17.294,40 RON, cu titlu de beneficiu nerealizat.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 264/A din 1 octombrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă au declarat recurs reclamantul A. şi pârâta Direcţia Naţională Anticorupţie- Serviciul Teritorial Cluj.

4.1. Recursul declarat de reclamantul A.

Prin memoriul de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., reclamantul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Reclamantul susţine că prin decizia recurată, instanţa nu a răspuns criticilor pe care le-a adus sentinţei pronunţate de Tribunalul Satu Mare, iar soluţia dată de Curtea de Apel Cluj este nelegală tocmai pentru că a refuzat să dezlege problemele de natură juridică pe care acesta le-a ridicat în apel, rezumându-se la adoptarea unei soluţii de compromis, lipsite de echitate, astfel cum impun prevederile art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Din actele şi lucrările dosarului cauzei, precum şi din probatoriul administrat în cauză, rezultă că procesul pe care acesta l-a iniţiat a fost urmarea unui proces penal finalizat cu achitarea acestuia de sub învinuirea comiterii infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută şi pedepsită de art. 291 alin. (1) C. pen., prin decizia instanţei supreme, considerând că Statul Român îi datorează despăgubiri pentru prejudiciul material şi moral pe care acesta i l-a cauzat prin prepuşii lui.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul a făcut ample trimiteri la situaţia dosarului penal în care a fost implicat, dar şi la situaţia de fapt a dosarului pendinte.

În ceea ce priveşte prejudiciul material aferent cheltuielilor legate de procesul penal, în legătură cu care s-a dat curs în parte cererii de restituire şi s-a stabilit că este îndreptăţit la suma de 63.759,23 RON, reclamantul a criticat faptul că instanţa de apel nu a precizat de ce nu i-a acordat întreaga sumă solicitată, în cuantum de 27.500 de euro. Invoca, spre exemplificare, două foi de vărsământ care fac dovada plăţii onorariilor de avocat pentru avocaţii din Bucureşti, care se referă la două sume consistente 19.359,75 RON la care se adaugă comisioane, din 15.11.2017, şi 18 999,48 RON la care se adaugă comisioane, din 25 iulie 2017. Arată că motivarea instanţei de apel este confuză, nerezultând din ce se compune suma finală de 63.759,23 RON, astfel că soluţia instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Un alt aspect contestat de reclamant este cel referitor la prejudiciul material cu titlu de pierdere financiară/beneficiu nerealizat suferit în activitatea de avocat, în urma desfăşurării procesului penal.

Si acest capitol al memoriului debutează cu prezentarea pretenţiilor expuse în cuprinsul cererii de chemare în judecată, cu analiza celor hotărâte de prima instanţă, cu modul în care aceasta a valorificat probele dosarului, cu criticile aduse hotărârii fondului. În mod punctual, în legătură cu activitatea instanţei de apel, arată că din actele contabile ale cabinetului său de avocat, precum şi din expertiza contabilă efectuată în cauză (cea întocmită de către expertul B., avută în vedere exclusiv declarativ de către prima instanţă), rezultă o pierdere financiară de 67.000 de euro. Această sumă a fost solicitată de reclamant cu titlu de despăgubiri materiale pentru beneficiul nerealizat (lucrum cessans) din profesia de avocat, urmare a iniţierii şi desfăşurării împotriva acestuia a procesului penal mai sus menţionat.

Admiţând apelul său, instanţa de apel i-a acordat cu acest titlu doar suma de 17.294,4 RON, care a fost calculată în funcţie de onorariul mediu zilnic de 576,48 RON (stabilit de către expertul B. care, prin raportul de contraexpertiză efectuat în cauză, prin care a concluzionat că, în urma inculpării reclamantului în procesul penal, cuantumul mediu al onorariilor zilnice ale acestuia au scăzut de la 576,48 RON/zi, la 175,83 RON/zi) şi pe care l-a înmulţit cu 30, reprezentând numărul de zile de arest preventiv pe care acesta le-a executat. Dacă instanţa a procedat astfel, întrebarea care se pune este de ce nu a admis despăgubirea aferentă întregii perioade în care veniturile reclamantului s-au diminuat ca urmare a inculpării acestuia în procesul penal. Drept urmare, reclamantul consideră că motivarea instanţei de apel sub acest aspect, este în contradicţie totală cu soluţia adoptată, fiind incident astfel motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte prejudiciul moral, în cuprinsul memoriului de recurs, reclamantul reia în mod detaliat suferinţele îndurate pe plan social, profesional, pe plan familial şi personal pe durata cercetării penale la care acesta a fost supus, concluzionând asupra faptului că a fost victima unei grave erori judiciare, fiindu-i furaţi trei ani şi jumătate din viaţă. Reafirmă temeiurile juridice ale răspunderii statului şi reiterează excepţia de neconstituţionalitate a art. 539 alin. (2) C. proc. pen., precizând la finalul expunerii că excepţia nu a fost soluţionată încă la acest moment, dosarul constituit la Curtea Constituţională având nr. 1810D/20.10.2020, astfel că rămâneau de stabilit în cauză întinderea prejudiciului şi cuantumul despăgubirilor.

În ceea ce priveşte îngrădirea dreptului acestuia la libera circulaţie, având interdicţia de a părăsi ţara, ca urmare a măsurilor de control, reclamantul arată că i-au fost încălcate alte drepturi fundamentale: dreptul la muncă, dreptul la intimitate, dreptul la soluţionarea unui proces în termen rezonabil, considerând că întregul prejudiciu moral pe care acesta l-a suferit de pe urma acestor încălcări se ridică la suma de 1.000.000 euro.

Recurentul-reclamant mai contestă faptul că instanţa de apel nu a analizat caracterul ilicit şi efectele cauzate de fiecare act nelegal din cuprinsul procesului penal pe care acesta l-a contestat, sub acest aspect, consideră că respingerea pretenţiilor sale este una nelegală, fiind rezultatul aplicării greşite a legii - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Învederează că deşi aceste încălcări au fost invocate în mod distinct, instanţa de apel nu s-a pronunţat separat asupra acestor pretenţii, sens în care se impune casarea deciziei atacate si trimiterea cauzei în rejudecare.

În continuare, arată că despăgubirile care au fost stabilite pentru arestarea preventivă nelegală a acestuia pe o durată de 30 de zile, în cuantum de 18.000 de euro, sunt prea mici în raport cu paguba pe care am suferit-o. Măsura preventivă a arestării acestuia, luată de judecătorul Curţii de Apel Oradea, a fost punctul cel mai înalt al abuzului judiciar penal la care a fost supus. S-au avut în vedere fapte pretins comise în anul 2012, adică înainte cu mai mult de trei ani de luarea măsurii preventive, drept urmare, i-au fost afectate imaginea, reputaţia, cariera de avocat, sănătatea, cu grave consecinţe asupra psihicului acestuia, viaţa familială, relaţiile sociale interpersonale, astfel cum a precizat în cererea de chemare în judecată, apreciind cuantumul acestor daune ca fiind unul inechitabil prin raportare la suferinţele îndurate, instanţa de apel nepronunţându-se asupra acestor prejudicii, motiv pentru care, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., solicită casarea deciziei atacate.

În ceea ce priveşte prejudiciul solicitat privind durata excesivă a procesului penal de 3 ani şi 6 luni, acesta arată că decizia apelată este netemeinică, întrucât nu a cauzat nicio amânare nejustificată a judecăţii cauzei sale, numărul de martori care au fost audiaţi în cauză nu a fost unul exagerat, iar prelungirea procesului a fost cauzată de soluţia abuzivă pronunţată de Curtea de Apel Oradea şi nu de complexitatea cauzei. Întrucât instanţa de apel nu a motivat înlăturarea acestor argumente şi nici nu a adus motive care să sprijine soluţia de respingere a pretenţiilor sale pentru încălcarea dreptului său la un proces rezonabil ca durată în timp, prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenţie, consideră că în acest caz, este aplicabil motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte afectarea dreptului la demnitate, reclamantul susţine că atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au admis că prin procesul penal iniţiat împotriva acestuia i-a fost afectat acest drept, cu toate acestea, instanţa nu se pronunţă nici pe întinderea prejudiciului şi nici pe cuantumul despăgubirii aferente prejudiciului suferit, drept urmare, este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Aceleaşi argumente de nelegalitate a deciziei recurate le invocă şi cu privire la afectarea dreptului său la imagine.

4.2. Recursul declarat de pârâta Direcţia Naţională Anticorupţie- Serviciul Teritorial Cluj

Prin memoriul de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Cluj arată că instanţa de apel, în mod greşit a reţinut incidenţa deciziei CCR nr. 136/2 martie 2021, prin care a considerat ca fiind admisibilă cererea formulată de reclamant vizând acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul suferit de acesta ca urmare a faptului că împotriva sa a fost luată măsura controlului judiciar în perioada 07.10.2015 - 30.09.2016, o astfel de concluzie fiind întemeiată de către instanţă pe dispoziţiile art. 53 din Constituţie şi în considerarea deciziei CCR nr. 136/2021.

Prevederile art. 52 alin. (3) din Constituţie consacră răspunderea Statului în calitatea sa de garant al înfăptuirii justiţiei pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Totodată, Constituţia prevede că această răspundere este stabilită "în condiţiile legii". Prin urmare, o astfel de răspundere nu poate fi angajată decât în condiţiile exprese şi circumscrisă cadrului juridic stabilit de legiuitor.

La nivel organic, norma constituţională a fost transpusă în dispoziţiile art. 538-539 din C. proc. pen.

Norma specială invocată de către reclamant (art. 539 C. proc. pen.) este de strictă interpretare şi aplicare, aceasta nefiind incidentă în privinţa petitului vizând daunele pentru măsura controlului judiciar.

Instanţa de apel se îndepărtează de la temeiul juridic indicat de reclamant în cererea de chemare în judecată şi creează unul nou acordând despăgubiri prin raportare la art. 53 din Constituţie şi la considerentele Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale care a vizat interpretarea art. 539 C. proc. pen. în limitele sesizării stabilite prin excepţia de neconstituţionalitate.

Decizia nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale este de strictă interpretare şi aplicare, instituind dreptul la acţiune în repararea pagubei doar pentru cei care, în cursul procesului penal, au fost privaţi în mod nelegal/injust de libertate.

Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 şi Decizia nr. 1/2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept au interpretat dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen., în sensul în care acestea se referă strict la privarea nelegală/nedreaptă de libertate, respectiv măsurile privative de libertate: reţinerea, arestul preventiv şi arestul la domiciliu.

Măsura controlului judiciar este o măsură restrictivă de libertate, şi nu privativă de libertate, aşa cum se arată chiar în considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021 (par. 22) şi, chiar dacă este o măsură preventivă, prevăzută de art. 202 alin. (4) lit. b) din C. proc. pen., aceasta nu înseamnă că măsura în analiză poate fi asimilată măsurilor preventive privative de libertate, prevăzute de art. 202 alin. (4) lit. a), d), e) din C. proc. pen., dat fiind conţinutul total diferit al celor două categorii de măsuri şi gradele total diferite de severitate a intruziunii în libertatea individuală a persoanei.

Cele două decizii menţionate mai sus sunt de strictă interpretare şi aplicare, astfel încât cele statuate, nu pot fi preluate şi aplicate altor categorii de măsuri preventive, precum măsura controlului judiciar. Drept urmare, solicită casarea deciziei civile atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj a depus întâmpinare la recursul formulat de către recurentul-reclamant A. prin care a solicitat instanţei respingerea ca nefondat a recursului formulat de acesta şi menţinerea ca legală şi temeinică a deciziei pronunţate de instanţa de apel.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

II.1. În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamantul A., Înalta Curte reţine că, faţă de conţinutul acestuia, se impune cu prioritate o analiză asupra posibilităţii încadrări criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, aspect invocat de recurenta-pârâtă Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Cluj, dar şi de intimatul-pârât Statul român pe cale de întâmpinare. Înalta Curte apreciază însă că, deşi în cea mai mare parte a memoriului, fie sunt redate elemente ale situaţiei de fapt a cauzei, sunt analizate probe ori sunt susţinute critici la adresa activităţii primei instanţe, sunt afirmate ori reluate aspecte depăşite în evoluţia litigiului (cum ar fi necesitatea stabilirii întinderii prejudiciului şi determinarea cuantumului despăgubirilor, invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 C. proc. civ. pen, asupra căreia Curtea Constituţională s-a pronunţat deja la sesizarea reclamantului din cauza pendinte), fie criticile formulate de recurentul-reclamant nu prezintă motive de nelegalitate, există totuşi o parte a susţinerilor care pot fi subsumate art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ceea ce permite exercitarea unui control judiciar specific instanţei de recurs. În limita acestor critici, recursul declarat de această parte va putea fi examinat pe fond, motiv pentru care nu va fi reţinută ca incidentă sancţiunea nulităţii recursului.

Cu titlu prealabil, întrucât în raport de dispoziţiile art. 483 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârile date în apel sunt supuse recursului, Înalta Curte va răspunde doar motivelor de recurs susţinute cu trimitere la activitatea instanţei de apel, reţinând că nu poate fi legal învestită cu critici ori aspecte de analiză care privesc activitatea de judecată a primei instanţe şi care se regăsesc în mod consistent redate în cuprinsul memoriului, potrivit precizărilor anterioare.

- O primă critică subsumabilă art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este reprezentată de motivarea neconformă a instanţei de apel cu privire la modalitatea de acordare a sumei de 63.759,23 RON cu titlu de despăgubiri pentru cheltuielile ocazionate de procesul penal, recurentul-reclamant criticând absenţa unei justificări/motivări a instanţei de apel asupra neîncuviinţării acestor pretenţii în integralitate, la nivelul sumei solicitate de 27.500 eu. În acest sens, recurentul-reclamant face trimitere la două foi de vărsământ în valoare de 19.359,75 RON şi respectiv de 18.999,48 RON, precizând că acestea fac dovada plăţii onorariilor avocaţilor din Bucureşti la care a apelat pentru a se apăra în procesul penal şi a căror suportare de către pârât a solicitat a fi dispusă.

Înalta Curte reţine că obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi a art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Deşi se invocă o nemotivare a hotărârii, recurentul este de fapt nemulţumit de cuantumul despăgubirilor materiale acordate de către instanţa de apel, pretenţiile sale fiind admise în parte, iar pe calea prezentului recurs acesta tinzând de fapt la o nouă judecată de fond a cererii, în scopul obţinerii recunoaşterii în totalitate a pretenţiilor din cererea de chemare în judecată, solicitare incompatibilă cu dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. care impun remedierea greşelilor de judecată ce îmbracă forma nelegalităţii hotărârii, iar nu a celor netemeinicie.

În acest sens, este de remarcat că recurentul aduce în atenţie situaţia celor două foi de vărsăminte cu care arată că ar fi plătit sume consistente din onorariile avocaţilor care l-au apărat în procesul penal, pe care le solicită de la intimatul-pârât, dar care i-au fost deja recunoscute prin decizia instanţei de apel, cea pe care o critică sub aspectul nemotivării sale, pretinzând nefondat că nu ar justifica neacordarea integrală a acestui tip de pretenţii.

Raportat la nemotivarea refuzului acordării în integralitate a pretenţiilor solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată prilejuite de procesul penal, Înalta Curte constată că instanţa de apel a expus pe larg raţionamentul său care a dus la admiterea în parte a acestor pretenţii prin considerentele de la fila x a deciziei recurate, reţinând "că în mod corect s-au calculat cheltuielile de judecată aferente judecării procesului penal de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiind înlăturate justificat sumele de bani referitor la care nu s-a probat legătura cu reclamantul şi cu procesul penal în cadrul căruia s-a solicitat tragerea sa la răspundere penală."

Caracterul confuz al motivării deciziei din apel, invocat faţă de aspectul că recurentul nu ar fi înţeles din ce se compune suma finală acordată cu acest titlu, respectiv 63.759,23 RON, constituie de asemenea o critică nefondată câtă vreme din considerentele pe care le critică se înţelege cu suficientă claritate că sumelor deja recunoscute prin hotărârea tribunalului (25.450 RON) li s-au adăugat acelea rezultate din cele două foi de vărsământ invocate şi prin motivele de recurs, aceasta fiind singura critică de apel găsită întemeiată de curtea de apel în legătură cu pretenţiile de acordare a cheltuielilor de judecată din procesul penal. Calculul lor matematic conduce la suma recunoscută cu acest titlu prin decizia atacată cu recurs, respectiv 63.759,23 RON.

Astfel, din considerentele deciziei se înţelege că instanţa de apel a admis apelul reclamantului şi i-a acordat în plus, pe lângă cei 25.450 RON acordaţi de tribunal în prima etapă procesuală, şi sumele aferente celor două foi de vărsământ cu titlu de onorariu de avocat, reţinând astfel: " Singura critică întemeiată referitor la sumele acordate de către prima instanţă cu titlu de despăgubiri materiale pentru prejudiciul cauzat prin suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de procesul penal este cea privind sumele achitate cu titlu de onorarii avocaţiale. Şi în privinţa acestora, se reţine că în mod corect prima instanţă a stabilit că nu pot fi acordate decât sumele probate a fi fost achitate, dar în condiţiile în care în faţa instanţei de apel s-a făcut dovada achitării cu titlu de onorarii avocaţiale şi a sumelor de 18.999,48 RON, respectiv 19.359,75 RON, se impune acordarea şi a acestora cu titlu de cheltuieli de judecată ocazionate de procesul penal finalizat printr-o soluţie de achitare.", rezultând aşadar suma de 63.759,23 RON, instanţa de apel arătând în mod defalcat cum a ajuns la acest rezultat.

Cu aceste justificări, criticile privind nemotivarea ori caracterul confuz al motivării hotărârii instanţei de apel sunt considerate nesusţinute şi urmează a fi respinse.

- În ceea ce priveşte criticile reclamantului referitoare la pierderea financiară sau beneficiul nerealizat pe care acesta l-a suferit în urma derulării procesului penal, se constată că în memoriul de recurs, la paginile 3-7, reclamantul face trimitere la probatoriul administrat şi analizat în primă instanţă, în special la rapoartele de expertiză şi contraexpertiză întocmite în cauză, susţinând că motivarea instanţei de apel este în contradicţie cu soluţia adoptată. În acest sens, Înalta Curte constată că din contră, instanţa de apel a analizat în cuprinsul considerentelor de la pagina 23, modalitatea de acordare a beneficiului nerealizat cu luarea în considerarea a raportului de expertiză întocmit în faţa primei instanţei astfel: "Raportat la veniturile obţinute de către reclamant în anul 2015, în cuantum de 164.339 RON, instanţa apreciază că pentru perioada de 30 de zile cât reclamantul a fost privat de libertate, veniturile pe care acesta le-ar fi putut obţine sunt în cuantum de 17.294,4 RON, sumă calculată raportat la răspunsul la obiecţiuni întocmit de către expertul contabil B. în dosarul de fond." reţinând totodată că " reclamantul nu a mai înţeles să formuleze prin cererea de apel nicio solicitare în ceea ce priveşte expertiza efectuată în dosarul de fond".

Rezultă că instanţa de apel a analizat criticile acestuia în limitele învestirii prin raportare la materialul probator existent la dosarul cauzei şi a apreciat că acesta are dreptul la despăgubiri cu acest titlu doar pentru perioada de 30 zile când a fost privat de libertate, suma acordată cu acest titlu fiind aceea din răspunsul la obiecţiuni întocmit de către expertul contabil numit în cauză, document care se regăseşte la dosarul de fond, instanţa indicând în mod expres şi paginile unde această probă se regăseşte, soluţia pronunţată respectând toate exigenţele motivării unei hotărâri.

În situaţia în care reclamantul nu era de acord cu aceste sume consemnate în raportul de expertiză şi în răspunsul la obiecţiuni ori cu expertiza întocmită în primă instanţă, acesta avea posibilitatea de a solicita o nouă expertiză şi în etapa apelului, fapt ce nu s-a întâmplat, instanţa de apel consemnând acest aspect în cadrul considerentelor, unde în mod corect, aceasta a dat efect unor probe administrate în faţa primei instanţe.

Deşi în legătură cu aceste pretenţii şi cu rezolvarea dată lor prin decizia instanţei de apel recurentul a invocat incidenţa motivului legal de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se constată că partea nu a exprimat critici de recurs lămurite care să permită un control în legalitate a hotărârii atacate prin aplicarea acestor prevederi legale, ci doar o nemulţumire generică faţă de rezultatul adoptat.

- În cuprinsul filelor x ale memoriului de recurs, recurentul-reclamant a abordat aspecte privitoare la pretenţiile solicitate sub forma reparării prejudiciului moral, expunând pe larg aspecte privind situaţia de fapt a cauzei şi reiterând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) C. proc. pen., susţinând, în mod greşit, că aceasta nu a fost soluţionată de către Curtea Constituţională.

Or, din verificările realizate pe acest aspect şi din actele dosarului se constată că această excepţie a făcut deja obiectul dosarului nr. x/2020 pe rolul Curţii Constituţionale, fiind soluţionată prin decizia nr. 81/14.02.2024, publicată în Monitorul Oficial nr. 523 din 05.06.2024, prin care a fost respinsă ca devenită inadmisibilă, cu motivarea că Decizia CCR nr. 136/2021 intervenită ulterior invocării prezentei excepţii profită şi autorilor acesteia. De altfel, modul în care au fost rezolvate pretenţiile reclamantului legate de durata arestării nedrepte, dispuse în privinţa sa pe durata procesului penal, relevă că în cazul acestuia au fost valorificate deplin dezlegările acestei decizii a jurisdicţiei de drept constituţional. Reiterarea excepţiei de neconstituţionalitate pe calea recursului, în aceste circumstanţe, nu constituie decât un alt element al cauzei depăşit ca urmare a evoluţiei litigiului, invocat în mod greşit şi lipsit de orice utilitate practică în actuala etapa procesuală a dosarului.

- În continuare, Înalta Curte constată că argumentele expuse în memoriul de recurs de la pagina 20 şi până la finalul acestuia privesc exclusiv critici de netemeinicie a soluţiei primei instanţe, prin raportare la pretenţiile solicitate prin cererea de chemare în judecată, critici care nu pot învesti în mod legal instanţa de recurs, întrucât activitatea acesteia de cenzură şi control poartă asupra hotărârilor instanţelor de apel, şi care nu pot fi rejudecate în fond în etapa procesuală a recursului, dat fiind regimul juridic al judecăţilor de recurs, care sunt unele în controlul de legalitate al deciziilor pronunţate în apel.

Este de reamintit că atributul stabilirii situaţiei de fapt şi al aprecierii probelor aparţine în mod exclusiv instanţelor de fond, nefiind permisă o substituire în prerogativele determinate de lege, câtă vreme obiectul şi scopul recursului sunt reglementate, în mod imperativ, de dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin cele exemplificate mai sus a rezultat că recurentul-reclamant nu a combătut, decât în mică măsură şi în mod nefondat, considerentele regăsite în hotărârea atacată şi raţionamentul instanţei de apel care au fundamentat în mod real soluţia adoptată, simplele susţineri formulate prin memoriul de recurs ce reiterează pretenţiile solicitate prin cererea de chemare în judecată cu consecinţa reevaluării analizei şi probatoriului administrat în cauză, nu pot fi considerate apte a declanşa un control în legalitate în privinţa acesteia, separat de observaţia că recursul reia într-o formă comprimată, însă identică în esenţă, susţinerile invocate atât în motivele de apel, cât şi în cererea de chemare în judecată.

Este acesta, în mod specific, cazul pretenţiilor formulate pentru durata excesivă a procesului penal, în legătură cu care recurentul-reclamant nu a făcut decât să conteste aspectele de netemeinicie ale soluţiei din apel, reiterând faptul că nu ar fi formulat nicio cerere de amânare nejustificată în cursul procesului penal, că gradul de complexitate a cauzei era unul redus, numărul de martori nu a fost exagerat, că a avut o conduită procesuală activă, că nu a tergiversat soluţionarea procesului penal nici în faza de anchetă, dar nici în faza de judecată. Or, toate aceste aspecte sunt cele în raport de care au fost evaluate, la judecarea cauzei în fond, pretenţiile reclamantului, reevaluarea lor în etapa recursului nemaifiind posibilă faţă de limitele specifice pe care le implică un control în legalitate specific actualei etape procesuale a litigiului.

Astfel, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, hotărârea instanţei de apel este motivată în conformitate cu standardul de calitate instituit de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi prin art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, fiind enunţate cu claritate atât situaţia de fapt reţinută în cauză pe baza probatoriului administrat, normele legale incidente, precum şi modul de aplicare a legii la situaţia de fapt determinată, toate acestea fiind dezvoltate pe larg în cuprinsul considerentelor deciziei atacate.

De asemenea, Înalta Curte reţine că, în cauză, au fost analizate şi s-a răspuns tuturor argumentelor principale invocate de reclamant, iar considerentele sunt formulate şi structurate coerent, de natură a susţine concluzia şi raţionamentul instanţei, instanţa de apel pronunţându-se asupra tuturor pretenţiilor acestuia astfel cum au fost solicitate prin cererea de chemare în judecată astfel: asupra daunelor morale pentru arestarea nedreaptă şi a celor privind măsura controlului judiciar, care au făcut obiectul primului petit al cererii de chemare în judecată, au fost dezvoltate la paginile 17-20 din considerente; asupra duratei procesului penal - în considerentele de la pagina 20-21; asupra despăgubirilor materiale privind cheltuielile ocazionate de procesul penal, ce au constituit cel de-al doilea petit al acţiunii - în considerentele de la pagina 21 - 22; precum şi asupra beneficiului nerealizat (petitul al treilea al acţiunii), în cuprinsul considerentelor de la pagina 23 a deciziei atacate.

În mod nefondat a criticat recurentul-reclamant şi o absenţă a analizei caracterului ilicit şi a efectelor cauzate de fiecare act nelegal al procesului penal (cu excepţia măsurii arestării preventive şi a controlului judiciar) instrumentat împotriva sa, văzut ca atare de parte în considerarea soluţiei definitive de achitare, instanţa de apel arătând pertinent, după cum urmează:

"Pe fondul cererii având ca obiect plata unor despăgubiri decurgând din începerea şi derularea unui proces penal, se constată că sub nicio formă nu se poate constata caracterul ilicit al faptelor constând în acuzarea reclamantului de săvârşirea unei infracţiuni, inculparea sa, condamnarea în primă instanţă, modalitatea în care s-a desfăşurat judecata procesului penal, toate acestea ţinând de politica penală a statului, care nu poate fi apreciată ca având caracter ilicit. Prin urmare, nu se poate aprecia ca fiind întemeiată solicitarea reclamantului de acordare a unor despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a faptului că împotriva acestuia a existat un proces penal finalizat cu achitarea sa, proces penal care s-a desfăşurat în condiţii legale, instanţa civilă nefiind în măsură să analizeze legalitatea măsurilor dispuse în cursul procesului penal.

Cu atât mai puţin pot fi acordate despăgubiri ca urmare a invocării răspunderii obiective a Statului Român, neexistând niciun temei legal în baza căruia statul ar trebui să răspundă pecuniar pentru purtarea procesului penal în toate situaţiile în care acesta s-a finalizat cu o soluţie de achitare."

Considerentele anterior redate, aparţinând instanţei de apel, expun în mod suficient de clar şi lămuritor motivul pentru care aceasta nu a putut încuviinţa orice fel de pretenţie de dezdăunare pe care recurentul-reclamant a asociat-o instrumentării împotriva sa a unui dosar penal finalizat printr-o soluţie de achitare, nefiind justificată critica unei omisiuni de analiză ori a unei omisiuni de pronunţare atribuite judecăţii înfăptuite în apel.

Astfel cum se reţine frecvent în jurisprudenţa Înaltei Curţi, motivarea nu poate avea semnificaţia unui răspuns exhaustiv la toate argumentele părţilor care sprijină fiecare capăt de cerere sau critică din calea de atac, fiind unanim recunoscut aspectul potrivit cu care motivarea unei hotărâri judecătoreşti nu este o problemă de volum, ci una de conţinut, de substanţă.

Împrejurarea că instanţa de apel a dat o altă dezlegare situaţiei de fapt, ori problemelor de drept, faţă de cele propuse reclamant, nu echivalează cu reţinerea unor motive străine sau insuficiente în considerentele hotărârii, ci, dezlegarea dată de instanţa de apel reprezintă rodul analizei şi aplicării instituţiilor de drept potrivit interpretării proprii, ce nu poate fi cenzurată decât în măsura în care se identifică un motiv de nelegalitate dintre cele expres şi limitativ reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Concluzionând, Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel este motivată conform standardelor de calitate instituite de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar prin motivarea corespunzătoare a hotărârii judecătoreşti, se asigură totodată respectarea garanţiilor de imparţialitate ale judecătorului şi de calitate a actului de justiţie.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 264/A din 1 octombrie 2024 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

II.2. În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Cluj

Analizând criticile formulate prin acest recurs, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, în limitele şi potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare.

Sunt întemeiate criticile de recurs formulate de recurenta-pârâtă subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitor la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul suferit de reclamant de pe urma măsurii controlului judiciar, pe motiv că instanţa de apel s-a îndepărtat de la temeiul juridic indicat de acesta în cererea de chemare în judecată, creând unul nou, prin acordarea acestor despăgubiri prin raportare la art. 53 din Constituţie şi la considerentele deciziei CCR nr. 136/2021.

Sub acest aspect, se constată că temeiurile juridice invocate de recurentul-reclamant în acţiune pentru acordarea despăgubirilor solicitate, inclusiv a celor referitoare la măsura controlului judiciar aferente perioadei 7 octombrie 2015 - 30 septembrie 2016, îl reprezintă dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie, art. 539-541 C. proc. pen., art. 5 şi art. 6 din Convenţia europeană privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi art. 72-73 C. civ. şi art. 1373 C. civ.

Astfel, instanţa de apel în temeiul art. 53 din Constituţia României şi a Deciziei CCR nr. 136/2021, i-a acordat reclamantului suma de 4000 Euro cu titlu de despăgubiri pentru restrângerea libertăţii de mişcare pe considerentul că, atâta timp cât în procesul penal finalizat cu o soluţie de achitare s-au luat măsuri în care s-a restricţionat libertatea individuală a reclamantului, pe cale de consecinţă, se impune acordarea de despăgubiri cu acest titlu.

Înalta Curte constată că raţionamentul instanţei de apel este unul greşit, care extinde în mod nepermis aplicabilitatea şi sensul dezlegărilor regăsite în cuprinsul Deciziei CCR nr. 136/2021 la aspecte care nu au fost avute în vedere la adoptarea acesteia şi care nu sunt transpuse în dispozitivul actului jurisdicţional aplicat eronat, aspect de natură să justifice reţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituţie, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, răspundere care este stabilită în condiţiile legii. Conform art. 268 alin. (6) din Legea nr. 303/2022, cu modificările şi completările ulterioare, prin C. proc. pen. pot fi reglementate ipoteze şi proceduri specifice în care se poate angaja răspunderea statului şi regresul acestuia.

Art. 539 din C. proc. pen. stabilea în alin. (1) că are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate, iar alin. (2) reglementa condiţia ca privarea nelegală de libertate să fie stabilită, după caz, prin ordonanţa procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi ori a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei.

Prin Decizia nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, s-a constatat că "soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare este neconstituţională."

Astfel cum rezultă din dispozitivul acestei decizii, soluţia Curţii Constituţionale a vizat exclusiv verificarea constituţionalităţii prevederilor art. 539 C. proc. pen. în forma în vigoare la data sesizării Curţii, nu şi a altor prevederi legale.

În legătură cu efectele deciziilor Curţii Constituţionale, aceasta a reţinut constant în jurisprudenţa sa că puterea de lucru judecat ce însoţeşte deciziile sale se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta, inclusiv efectul general obligatoriu al deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii (în acest sens, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995).

Prin urmare, de vreme ce în cuprinsul Deciziei nr. 136/2021 a fost analizată neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale care reglementează dreptul la repararea pagubei al celui care în cursul procesului penal a fost supus unei măsuri privative de libertate nelegale, stabilindu-se că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 C. proc. pen. este neconstituţională în măsura în care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen. sau achitare, doar printr-o nepermisă interpretarea în analogie a acestei decizii ori prin utilizarea unui raţionament propriu al instanţei de apel, de tipul mutatis mutandis, se putea justifica pe temeiul Deciziei CCR nr. 136/2021 un drept la despăgubire reclamantului pentru măsura controlului judiciar dispusă în cursul procesului penal care l-a vizat, ce a fost soluţionat definitiv prin achitarea sa.

Deşi sesizează ea însăşi în mod precis că decizia în cauză vizează neconstituţionalitatea prevederilor art. 539 C. proc. pen., apreciază greşit că în cuprinsul acesteia s-ar regăsi considerente care tranşează cu valoare de principiu asupra unui drept la despăgubire al celui faţă de care s-au dispus măsuri preventive (de orice fel) în cursul procesului penal, finalizat cu achitare. Or, interpretând în această cheie considerentele actului jurisdicţional analizat, instanţa de apel a atribuit nepermis o valoare normativă proprie unor considerente care, astfel citite, nu se reflectă în dispozitivul deciziei, şi a recunoscut jurisdicţiei constituţionale o atribuţie pe care nu o deţine, aceea de a crea drept, fără nicio legătură cu obiectul sesizării de neconstituţionalitate.

Pe această cale, instanţa de apel a extins aplicabilitatea Deciziei CCR nr. 136/2021, care viza exclusiv reglementarea din cuprinsul art. 539 C. proc. pen. incidentă în privinţa acordării de despăgubiri pentru măsurile preventive privative de libertate, respectiv a reţinerii, arestului preventiv şi a arestului la domiciliu, şi la cazul măsurilor preventive cu caracter neprivativ de libertate care se pot lua pe durata procesului penal.

Potrivit art. 211 şi urm. din C. proc. civ..pen, măsura controlului judiciar este o măsură preventivă neprivativă de libertate, aşadar nu intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen. şi, pe cale de consecinţă, nu poate intra nici în sfera de aplicabilitate a Deciziei CCR nr. 136/2021.

Citirea considerentelor Deciziei 136/2021 trebuia realizată în mod unitar, în integralitatea lor, pentru că fiecare argument expus de instanţa de contencios constituţional se aplică în contextul şi în limitele învestirii sale, respectiv acela al interpretării art. 539 C. proc. pen., astfel cum reiese din însuşi dispozitivul acestei decizii, de aceea, este greşit a lua în considerare un argument cuprins într-un paragraf şi a-l citi singur, fără coroborare cu chestiunile dezlegate în cuprinsul deciziei.

Instanţa de apel observă că şi Curtea Constituţională a subliniat aplicabilitatea prevederilor art. 539 C. proc. pen. exclusiv în materia măsurilor preventive privative de libertate, dar extrage din considerentele deciziei acesteia un argument care aparent se aplică oricărei măsuri preventive luate în procesul penal, pentru a conchide astfel că şi în cazul măsurilor restrictive de libertate se impune angajarea răspunderii statului pentru prejudiciul suferit de persoana vizată de aceste măsuri. Or, neregăsindu-se reflectat în dispozitivul deciziei, acest raţionament nu poate singur şi izolat fundamenta recunoaşterea unui drept la despăgubire pentru măsura controlului judiciar dispusă în cursul procesului penal finalizat cu achitare, după un raţionament identic celui utilizat în cazul masurilor preventive privative de libertate (în mod specific, dar nu limitativ, arestarea nedreaptă) pe care le vizează în mod direct Curtea Constituţională în decizia sa. Practic, un atare raţionament este lipsit de orice temei legal, neavând niciun fundament în nicio dispoziţie legală şi nici în considerentele vreunei decizii de neconstituţionalitate care să privească o atare reglementare.

Soluţia din decizia CCR nr. 136/2021 nu poate fi extinsă mutatis mutandis şi în situaţia despăgubirilor solicitate pentru măsura controlului judiciar, în lipsa unui text de lege care să prevadă expres dreptul la despăgubire şi în această situaţie, iar răspunderea obiectivă a statului (transpusă în cuprinsul art. 539 C. proc. pen.) este una care ţine de domeniul legii speciale, neputând fi extinsă prin analogie.

În mod contradictoriu, însă, deşi aplică eronat, în sensul celor mai sus expuse, dezlegări ale Deciziei CCR 136/2021 care au vizat un text de lege specială, instanţa de apel conchide pe baza lor asupra "admisibilităţii unei astfel de cereri formulate în condiţiile dreptului comun" şi aceasta, în contextul în care, în legătură cu celelalte pretenţii de dezdăunare formulate de reclamant pentru instrumentarea împotriva sa a unui proces penal finalizat cu o soluţie de achitare, aceeaşi instanţă de apel manifestă o justă preocupare în a se situa în marja unei răspunderi obiective a statului pe baza unei prevederi a legii speciale, reţinând că " (...) sub nicio formă nu se poate constata caracterul ilicit al faptelor constând în acuzarea reclamantului de săvârşirea unei infracţiuni, inculparea sa, condamnarea în primă instanţă, modalitatea în care s-a desfăşurat judecata procesului penal, toate acestea ţinând de politica penală a statului, care nu poate fi apreciată ca având caracter ilicit. Prin urmare, nu se poate aprecia ca fiind întemeiată solicitarea reclamantului de acordare a unor despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a faptului că împotriva acestuia a existat un proces penal finalizat cu achitarea sa, proces penal care s-a desfăşurat în condiţii legale, instanţa civilă nefiind în măsură să analizeze legalitatea măsurilor dispuse în cursul procesului penal.

Cu atât mai puţin pot fi acordate despăgubiri ca urmare a invocării răspunderii obiective a Statului Român, neexistând niciun temei legal în baza căruia statul ar trebui să răspundă pecuniar pentru purtarea procesului penal în toate situaţiile în care acesta s-a finalizat cu o soluţie de achitare".

Tot astfel, prevederile art. 53 din Constituţie, care trasează limitele constituţionale ale restrângerii exerciţiului unor drepturi sau libertăţi, nu puteau fi utilizate de instanţa de apel drept temei legal al încuviinţării unei cereri de acordare de daune pentru măsura controlului judiciar dispusă în cursul procesului penal finalizat cu achitare, în lipsa oricărei analize la cazul concret care să justifice o atare măsură.

Practic, sub cupola dezlegărilor regăsite în cuprinsul Deciziei CCR nr. 136/2021 care tranşează asupra limitelor constituţionale ale unui text de lege special, ce reglementează asupra condiţiilor de angajare a răspunderii obiective a statului pentru erori ale procesului penal, instanţa de apel a creat un temei juridic nou de răspundere a statului, de data aceasta "în condiţiile dreptului comun" pentru alte măsuri preventive dispuse în cursul procesului penal decât cele avute în vedere de prevederile art. 539 C. proc. pen.

Faţă de precizările făcute la termenul de dezbatere a recursului de reprezentantul recurentului, care a acreditat ideea că răspunderea statului ar putea fi angajată pe temeiul răspunderii civile delictuale, invocând cu titlu de exemplu decizia nr. 2460/2023 a ÎCCJ (ce a încuviinţat despăgubiri pentru aceeaşi măsură preventivă a controlului judiciar), se mai impune precizarea că pentru eroare judiciară săvârşită în procesul penal (căci acesta este domeniul de referinţă al prezentei analize), răspunderea statului nu poate fi, în acelaşi timp, atât obiectivă - în cazul privării de libertate nelegală sau nedreaptă, cât şi subiectivă - în cazul controlului judiciar şi aceasta, în niciun caz în afara unei prevederi legale care să dispună în acest sens.

Întrucât aceste aprecieri nu au făcut obiectul criticilor de recurs, ci doar au fost invocate la momentul dezbaterilor asupra recursului de reprezentantul recurentului DNA, Înalta Curte mai reţine doar că nu poate să fie plasată în spectrul ilicitului civil de drept comun o măsură preventivă prevăzută de lege, cea a controlului judiciar, dispusă şi menţinută în cursul procesului penal de o instanţă de judecată, cu respectarea regulilor de instituire ori menţinere prevăzute de C. proc. pen., aflate sub regimul legal al controlului judiciar în faţa unei instanţe de judecată (cea penală).

În consecinţă, potrivit tuturor considerentelor expuse anterior şi în temeiul art. 497 coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recursul declarat de pârâta Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Cluj împotriva deciziei nr. 264/A din 1 octombrie 2024 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, va fi admis în limitele aspectelor de nelegalitate constatate ca fiind întemeiate, va fi casată, în parte, decizia atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare doar în ceea ce priveşte soluţia instanţei de apel de acordare a daunelor morale de 4.000 Euro pentru măsura controlului judiciar, cu menţinerea în rest a celorlalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Rejudecarea cauzei va avea loc, în limita pretenţiilor formulate în sensul acordării de despăgubiri pentru măsura controlului judiciar, pe baza dezlegărilor prezentei decizii, de care instanţa de apel va ţine seama potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul - reclamant A. împotriva deciziei nr. 264/A din 1 octombrie 2024 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Cluj împotriva deciziei nr. 264/A din 1 octombrie 2024 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează în parte decizia recurată, cât priveşte daunele de 4000 Euro acordate de instanţa de apel pentru măsura controlului judiciar şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel în privinţa acestei pretenţii.

Menţine în rest dispoziţiile deciziei instanţei de apel.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 septembrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.