Civil jurisdiction for tax debt recovery following unresolved penal civil action

Şedinţa publică din data de 26 martie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia I civilă în 20.02.2023, sub nr. x/2023, Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentată de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, a solicitat în contradictoriu cu pârâţii A., B., C., D. şi E., ca, în urma probelor ce se vor administra, să pronunţe o sentinţă prin care să instituie în sarcina pârâtului A. obligaţia de a-i achita suma de 669.891 de RON, compusă din impozit pe profit, impozit pe dividente şi TVA, să îl oblige pe pârâtul B. să îi achite suma de 360.552,62 de RON, alcătuită din impozit pe profit şi TVA, să instituie în sarcina pârâtului C. obligaţia de a-i plăti suma de 138.198 de RON, ce reprezintă impozit pe profit şi TVA, să îl oblige pe pârâtul D. să îi achite suma de 53.825 de RON, alcătuită din impozit pe profit, TVA şi impozit pe dividende, să instituie în sarcina pârâtului E. obligaţia de a-i plăti suma de 547.149 de RON, alcătuită din impozit pe profit şi TVA, iar, în sarcina tuturor pârâţilor să instituie obligaţia de a achita accesoriile aferente sumelor de bani datorate, calculate de la data întocmirii raportului de expertiză tehnico-ştiinţifică şi până la data achitării integrale a debitului.

În drept, au fost invocate prevederile art. 484 şi urm. şi art. 27-28 C. proc. pen., precum şi prevederile art. 1.349 şi urm. C. proc. civ.

Pârâtul D. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată.

Pârâtul B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat, pe cale de excepţie, inadmisibilitatea demersului judiciar al părţii reclamante, lipsa calităţii sale procesuale pasive şi prescripţia dreptului material la acţiune, iar, pe fond, a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată.

Pârâtul E. a formulat întâmpinare, prin care a invocat, pe cale de excepţie, prescripţia dreptului material la acţiune, iar, pe fond, a solicitat a fi respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

Pârâtul C. a formulat întâmpinare, prin care a invocat, pe cale de excepţie, lipsa calităţii sale procesuale pasive şi prescripţia dreptului material la acţiune al reclamantului, iar, pe fond, a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată.

Pârâtul B. a formulat cerere de chemare în garanţie a S.C. F. S.R.L., prin care a solicitat ca, în situaţia în care instanţa va admite cererea de chemare în judecată, să instituie în sarcina acestei societăţi obligaţia de a-i restitui sumele de bani din litigiu.

La termenul de judecată din data de 18.09.2023, instanţa a constatat nulitatea cererii de chemare în garanţie.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Braşov

Prin sentinţa nr. 260/S/03.10.2023, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, invocată de pârâtul B. şi, în consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Braşov

Prin decizia nr. 648/AP/22.04.2024, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentată de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, împotriva sentinţei.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentată de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov.

În dezvoltarea motivelor de recurs, făcând trimitere la prevederile art. 397 C. proc. civ., potrivit cărora instanţa este obligată să se pronunţe asupra cererilor deduse judecăţii, neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, reclamantul a invocat că în mod greşit a menţinut instanţa de apel considerentele primei instanţe, argumentând soluţia dată pe interpretarea art. 27 alin. (2) C. proc. pen. şi a art. 91 alin. (3) Codul de procedură fiscală, potrivit cărora există în sarcina recurentului abilitatea de a emite decizii de impunere fără a fi necesară intervenţia instanţei de judecată, prevederi legale pe care le consideră ca nefiind incidente în cauză şi arătând, totodată, că interpretarea dată art. 27 alin. (2) C. proc. pen. este greşită.

Precizează că prima instanţă, prin soluţia pronunţată, a depăşit limitele învestirii şi, încălcând prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., nu s-a pronunţat asupra a tot ceea ce s-a cerut, în cazul de faţă lipsind antamarea fondului, considerente păstrate şi prin decizia dată în apel.

Instanţa de prim control judiciar, neantamând fondul cauzei şi păstrând sentinţa tribunalului, nu observă că, prin ordonanţa de clasare din 10.01.2023, dată în dosarul penal nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov s-a dispus clasarea cauzei faţă de mai mult persoane, printre care şi cei cinci pârâţi, întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale, fiind dispusă menţinerea măsurilor asiguratorii instituite în cauză, acestea încetând de drept dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 de zile de la comunicarea soluţiei.

Astfel, instanţa de apel reţine eronat că acţiunea reclamantului este inadmisibilă, arătând în mod greşit că trebuie urmată o procedură specială pentru a putea valorifica creanţele pretinse împotriva pârâţilor, la baza sesizării penale şi aprecierii asupra prejudiciului cauzat stând procesele-verbale de control.

Sumele cu titlu de prejudiciu cu care recurentul s-a constituit parte civila în procesul penal, şi care formează obiectul prezentei acţiuni sunt cuprinse în mijlocul de proba administrat în cauza penala, Raportul de constatare tehnico ştiinţific, nedesfiintat şi necontestat de către pârâţi.

Instanţa de apel expune succint actele dosarului penal, păstrând considerentele sentinţei tribunalului, reiterând în linii mari cele arătate de procuror cu privire la cercetarea penală desfăşurată.

Se susţine că se păstrează în mod greşit aceleaşi aprecieri date de prima instanţă, respectiv că, în virtutea art. 27 alin. (2) C. proc. pen., există numai o posibilitate de a te adresa instanţei civile, dacă acţiunea civilă în cadrul procesului penal este lăsată nesoluţionată, anulând prin acest raţionament însuşi temeiul de drept aplicat de procuror pentru menţinerea în continuare a sechestrului asigurător, măsura aplicată de procuror pentru ca partea civilă să formuleze acţiune civilă în termen de 30 de zile de la comunicarea ordonanţei de clasare din 16.09.2021.

Aceste argumente nu pot fi reţinute ca fiind legale, ele echivalând cu o încălcare a dreptului de acces liber la justiţie.

A arătat, totodată, că acţiunea ce formează obiectul prezentului dosar aduce în faţa instanţei aspecte care se impun a fi analizate prin prisma regulilor răspunderii civile delictuale.

Ulterior evidenţierii măsurile dispuse prin ordonanţa de clasare din 10.01.2023, dată în dosarul penal nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov (cu privire la care a arătat că nu a formulat plângere la prim procuror dat fiind motivul de clasare, constând în intervenirea prescripţiei răspunderii penale), recurentul arată că, în 20.12.2022, s-a constituit parte civilă, după cum urmează: faţă de S.C. G. S.R.L. cu suma totală de 53.825 RON (compusă din 39.406 RON debite principale şi 14.419 RON accesorii), faţă de S.C. H. S.R.L. cu suma totală de 138.198 RON (compusă din 80.000 RON debite principale şi 58.198 RON accesorii), faţă de S.C. I. S.R.L. cu suma totală de 669.891,5 RON (compusă din 342.779,5 RON debite principale şi 327.112 RON accesorii), faţă de S.C. F. S.R.L. cu suma totală de 360.552,62 RON (compusă din 164.451,6 RON debite principale şi 196.101,02 RON accesorii), respectiv faţă de S.C. J. S.R.L. cu suma totală de 547.149 RON (compusă din 392.097 RON debite principale şi 155.052 RON accesorii), la care se adaugă accesoriile reprezentate de dobânzi şi penalităţi calculate până la data recuperării prejudiciului.

Potrivit art. 27 alin. (2) C. proc. pen., persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acţiune la instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă. Probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în faţa instanţei civile.

De asemenea, conform art. 28 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen., instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

Faţă de textul normativ menţionat anterior, este evident interesul recurentului în ceea ce priveşte promovarea acţiunii de faţă, în vederea recuperării prejudiciului cauzat de cei cinci pârâţi.

În concluzie, instanţa era ţinută a analiza aspectele cu care a fost învestită, privitoare la răspunderea civilă delictuală, în raport cu temeiurile de drept ale acţiunii. Or, instanţa de apel reţine în mod eronat întocmai considerentele primei instanţe.

5. Apărări formulate în cauză

- În data de 19.09.2024, în termen procedural, intimatul-pârât E. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A arătat intimatul-pârât că în mod judicios a menţinut curtea de apel soluţia primei instanţe, dat fiind că prin solicitarea obligării pârâţilor în temeiul răspunderii civile delictuale la plata obligaţiilor fiscale se derogă, în mod nepermis, de la procedura specială reglementată de Codul de procedură fiscală.

Referindu-se la prevederile art. 85, art. 91 alin. (3), art. 214 alin. (4) C. proc. civ. şi la prevederile art. 27 alin. (2) C. proc. pen., arată că lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile în procesul penal nu anulează regulile speciale de emitere a deciziei de atragere a răspunderii in procedura fiscală. Răspunderea civilă delictuală reprezintă dreptul comun, cea fiscală fiind specială, astfel că doar când nu este cazul răspunderii fiscale se aplică regulile referitoare la răspunderea delictuală.

Menţionează că instanţele de fond au apreciat în mod corect că nu sunt îndeplinite cerinţele pentru atragerea răspunderii civile delictuale, deoarece obligaţiile reclamantei provin dintr-un raport juridic de drept fiscal, iar executarea acestora este posibila doar în cadrul procedurii speciale reglementate de Codul de procedură fiscală.

Mai mult, prin Decizia nr. 876/14.12.2021, Curtea Constituţională a statuat în acelaşi sens, soluţionând excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei "pretenţiile părţii civile", cuprinse în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea si combaterea evaziunii fiscale, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 55/2021, statuând la paragraful 50 că particular acestui tip de cauze este faptul că soluţionarea laturii civile se va realiza ţinându-se seama de dispoziţiile Codului de procedură fiscală, iar nu de dispoziţiile C. civ.

În acest sens a statuat şi Înalta Curte de Casaţie si Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 17/05.10.2015, prin care s-a reţinut că, în cazul condamnării inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, instanţa îl va obliga pe acesta la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală şi la plata accesoriilor acesteia în condiţiile Codului de procedură fiscală.

Pe fond, a invocat prescripţia dreptului material la acţiune, arătând, totodată, că în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

- În data de 27.09.2024, în termen procedural, intimatul-pârât D. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A menţionat ca fiind corectă soluţia instanţelor de fond, reclamantul având posibilitatea de a emite, în condiţiile trasate în materie fiscală, titlu executoriu pentru creanţele fiscale, constând în decizie de impunere, fără a fi necesară intervenţia instanţei de judecată.

Altfel spus, angajarea răspunderii civile delictuale poate avea loc numai în situaţia în care nu este operabilă o altă formă a răspunderii civile, iar simpla lăsare nesoluţionată a acţiunii civile în procesul penal, nu este suficientă pentru anularea regulilor speciale de emitere a deciziei de atragere a răspunderii în procedura fiscală, sens în care a făcut referire şi la Decizia Curţii Constituţionale nr. 876/14.12.2021.

Pe fond, a menţionat că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii delictuale.

- În data de 8.10.2024, în termen procedural, intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În dezvoltarea excepţiei nulităţii recursului, a menţionat că, prin motivele de recurs, reclamantul tinde la o recalificare şi reanalizare a situaţiei de fapt, iar nu la o analiză de legalitate a soluţiei recurate.

Deşi invocă în mod formal temeiul de drept al demersului său juridic ca fiind art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul indică texte procedurale ca fiind încălcate, respectiv art. 27 alin. (2) C. proc. pen., art. 91 alin. (3) Codul de procedură fiscală.

De altfel, nerespectarea dispoziţiilor art. 91 alin. (3) Codul de procedură fiscală, privind prescripţia dreptului de a stabili creanţe fiscale, nici nu prezintă relevanţă în economia prezentei cauze, întrucât instanţa de apel a menţinut soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a acţiunii în considerarea principiului specialia generalibus derogant, iar nu în raport cu normele privind prescripţia.

Mai arată că instanţa de apel în mod corect a menţinut soluţia tribunalului, sens în care face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 876/14.12.2021 şi la Decizia nr. 17/05.10.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Precizează că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 91 alin. (3) Codul de procedură fiscală, potrivit cărora organul fiscal are dreptul de a stabili obligaţii fiscale şi în cazul în care acestea rezultă din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, caz în care termenul de prescripţie este de 10 ani, aspect din care derivă şi inadmisibilitatea acţiunii.

În speţă, organul fiscal nu a uzat de aceste prevederi, astfel că solicită acum, printr-o acţiune civilă, să se stabilească obligaţii de natură fiscală în încercarea de a "repara" culpa organului fiscal rezultată din starea de pasivitate în îndeplinirea atribuţiilor sale.

- În data de 10.10.2024, în termen procedural, intimatul-pârât C. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A arătat că în mod corect s-a reţinut, de către instanţele fondului, că, existând dispoziţii de drept speciale în materie fiscală, orice acţiune pentru recuperarea unui prejudiciu rezultat dintr-o creanţă fiscală, poate fi reparat doar în conformitate cu dispoziţiile speciale în materie.

Astfel, o acţiune în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dispoziţiile de drept comun ale art. 1.349-1.357 din C. civ., ţinând cont că aceste dispoziţii constituie norme de drept general în materia răspunderii civile delictuale, într-un domeniu în care există o reglementare specială, cum este cel fiscal, apare ca fiind inadmisibilă.

De asemenea, dispoziţiile art. 27 alin. (2) C. proc. pen. nu reprezintă o normă imperativă care să impună persoanei vătămate o anumită conduită, ţinând cont de formularea din care rezultă caracterul supletiv al acesteia, "pot introduce acţiune la instanţa civilă".

Mai mult, acest text de lege este în deplină concordanţă cu caracterul de drept comun al răspunderii civile delictuale, acţiune care ar putea să fie dedusă judecăţii instanţei civile în măsura în care nu există dispoziţii legale speciale care să reglementeze o altă modalitate de recuperare a prejudiciului pretins produs printr-o faptă ilicită.

Acest aspect rezultă şi din dispoziţiile art. 13 lit. a) din Legea nr. 24/2000, care confirmă, ţinând cont că dispoziţiile art. 27 C. proc. pen. trebuie corelate cu actele normative de nivel superior sau de acelaşi nivel cu care se află în conexiune.

Răspunderea civilă delictuală constituie răspunderea de drept comun, atât în raport cu răspunderea contractuală, cât şi în raport cu alte forme de răspundere juridică - administrativă, contravenţională sau penală -, fiecare dintre acestea fiind forme particulare sau specifice, speciale de sancţionare a ilicitului juridic, sens în care a făcut trimitere şi al dezlegările date prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 876/14.12.2021 şi Decizia nr. 17/05.10.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

În legătură cu fondul raportului juridic, a menţionat că acţiunea este îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, dat fiind că recurentul a arătat că s-a constituit parte civilă faţă de H. S.R.L. cu suma totală de 138.198 RON, iar intimatul, în calitate de administrator al contribuabilului persoană juridică H. S.R.L., nu are calitatea de debitor către bugetul de stat.

A indicat, totodată, că dreptul organului fiscal de a mai stabili obligaţii fiscale este prescris, deoarece au trecut mai mult de 10 ani de la data săvârşirii faptelor, motiv pentru care solicită admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

- În data de 20.10.2024, intimatul-pârât C. a formulat răspuns la întâmpinările intimaţilor-pârâţi E. şi D., prin care a arătat că achiesează la susţinerile formulate, în sensul respingerii recursului, ca nefondat.

- Recurentul-reclamant a depus, în data de 17.10.2024, răspuns la întâmpinarea intimatului-pârât E., prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate, iar în data de 30.10.2024 a depus răspuns la întâmpinările intimaţilor-pârâţi D., B. şi C., prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât B., precum şi înlăturarea susţinerilor intimaţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, prin cererea de recurs, partea reclamantă a formulat critici ce se subsumează motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., susţinând că decizia atacată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor legale care reglementează posibilitatea promovării acţiunii civile lăsată nesoluţionată de către instanţa penală, în răspundere delictuală, în faţa instanţei civile, astfel că nu se poate reţine incidenţa excepţiei nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare.

Examinând chestiunea litigioasă în baza căreia instanţele de fond au statuat cu privire la incidenţa excepţiei inadmisibilităţii acţiunii civile deduse judecăţii, în raport cu criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis pentru considerentele expuse în continuare.

Potrivit art. 19 alin. (1) din C. proc. pen., acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale.

În conformitate cu art. 27 alin. (2) din acelaşi cod, persoana vătămată sau succesorii săi, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acţiune la instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă.

Totodată, potrivit art. 1.357 alin. (1) C. civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare, prin alin. (2) norma statuând că autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.

În interpretarea şi aplicarea normelor de drept menţionate, instanţa supremă a stabilit, atât în cadrul mecanismelor de unificare, cât şi prin decizii de speţă, cu privire la lipsa de consecinţe dată de natura fiscală a creanţelor ce reprezintă prejudiciul a cărui reparaţie se solicită prin acţiunea civilă, prejudiciu produs prin săvârşirea unei fapte ilicite cercetate în procesul penal din perspectiva întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, asupra jurisdicţiei penale, când aceasta soluţionează acţiunea civilă ataşată acţiunii penale, sau, după caz, asupra jurisdicţiei civile, când aceasta soluţionează acţiunea civilă lăsată nesoluţionată de către instanţa penală.

Printr-o primă decizie dată în cadrul mecanismelor de unificare, decizia nr. 17/05.10.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, s-a stabilit că în cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute de Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală.

În considerarea dezlegării menţionate s-a ivit jurisprudenţa neunitară cât priveşte competenţa de soluţionare a acţiunilor în despăgubiri formulate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin direcţiile regionale ale finanţelor publice, împotriva administratorului unei societăţi, în cazul în care s-a dispus achitarea sa sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.

Soluţia de achitare, dispusă de instanţele penale ca urmare a declarării neconstituţionalităţii normei penale incriminatoare prin decizia nr. 363/2015 a Curţii Constituţionale, a avut drept consecinţă nesoluţionarea acţiunilor civile formulate în procesele penale de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, astfel că aceste acţiuni au fost deduse judecăţii instanţelor civile.

În privinţa acestor acţiuni civile, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 25, 27, 28 şi 397 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. şi, respectiv, pe dispoziţiile art. 1349, art. 1357 - 1371 şi urm. din C. civ., instanţele au apreciat diferit cu privire la competenţa de soluţionare a litigiilor, unele instanţe opinând cu privire la competenţa secţiilor de contencios administrativ şi fiscal, iar altele cu privire la competenţa instanţelor civile de drept comun, chiar dacă judecarea cererii presupune verificarea caracterului ilicit al faptei în raport cu dispoziţiile legislaţiei fiscale.

Prin decizia nr. 7/15.07.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, s-a stabilit, în interpretarea art. 94 pct. 1 lit. k), art. 95 pct. 1 şi 96 pct. 1 din C. proc. civ., precum şi art. 281 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, respectiv art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, competenţa instanţei civile de a soluţiona acest tip de acţiuni în despăgubire.

În paragraful 67, instanţa supremă a reţinut că este util a se sublinia că dispoziţiile legale evocate în cuprinsul deciziei nu disting în funcţie de temeiul juridic al pretenţiilor, ceea ce înseamnă că şi o acţiune în valorificarea unei creanţe fiscale este dată în competenţa instanţei de drept comun, în lipsa unei norme atributive de competenţă în favoarea instanţei specializate de contencios administrativ şi fiscal.

În respectarea acestor dezlegări, instanţa supremă a statuat prin numeroase decizii de speţă că împrejurarea că instanţa civilă, în soluţionarea acestui tip de acţiuni, aplică dispoziţiile legale din materia dreptului fiscal pentru a statua asupra caracterul ilicit al faptei, după caz, asupra întinderii prejudiciul a cărui reparare se solicită prin angajarea răspunderii civile delictuale a administratorului căruia i se impută săvârşirea de fapte ilicite ce au avut drept consecinţă nevirarea la bugetul de stat a sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală şi obligaţii fiscale accesorii, nu înlătură competenţa sa în favoarea instanţelor de contencios administrativ şi fiscal şi nici nu constituie temei pentru constatarea inadmisibilităţii acţiunii civile.

În acest sens sunt deciziile nr. 2705/27.11.2024, nr. 703/13.03.2024, nr. 1894/19.09.2024 nr. 439/01.03.2022, nr. 420//09.03.2021, nr. 2625/09.12.2020, şi nr. 2724/15.12.2020 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

În litigiul pendinte, a fost dedusă judecăţii o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 27-28 C. proc. pen. şi art. 1349 şi urm. C. civ., formulată în numele Statului Român de către Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov pentru recuperarea sumelor de bani reprezentând impozit pe profit, impozit pe dividende, TVA şi accesorii datorate bugetului public de către societăţile administrate de către pârâţi, dar care nu au fost virate potrivit legii fiscale, ca urmare a săvârşirii unor fapte ilicite de către pârâţi.

Rezultă că demersul judiciar s-a impus părţii reclamante în considerarea faptului că acţiunea civilă ataşată acţiunii penale ce a făcut obiectul dosarului penal nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov (clasat) a rămas nesoluţionată, dosar în care pârâţii au fost cercetaţi sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală în considerarea săvârşirii de fapte ilicite ce au avut drept consecinţă nevirarea la bugetul public de către societăţile pe care le administrau a sumelor datorate cu titlu de obligaţii fiscale şi prejudicierea statului astfel, prin neîncasarea sumelor cuvenite.

Rezultă, totodată, că partea reclamantă s-a constituit parte civilă în dosarul penal menţionat la data de 20.12.2022, solicitând obligarea pârâţilor la plata sumelor reprezentând obligaţii fiscale datorate bugetului public după cum urmează: suma de 669.891,5 RON datorată de S.C. I. S.R.L., suma de 360.552,62 RON datorată de S.C. F. S.R.L., suma de 138.198 RON datorată de S.C. H. S.R.L., suma de 53.825 RON datorată de S.C. G. S.R.L. şi suma de 547.149 RON datorată de S.C. J. S.R.L. şi că prin ordonanţa de clasare unitatea de parchet a menţinut măsurile asigurătorii instituite pentru garantarea executării acestor sume de bani, condiţionat de exercitarea acţiunii civile.

În atare condiţii, în raport de dezlegările statuate de către instanţa supremă, acţiunea civilă dedusă judecăţii în procesul pendinte, formulată în numele statului de autoritatea fiscală prejudiciată pe temeiul art. 1349 şi urm. C. civ., se soluţionează de către instanţa civilă, căreia îi este atribuită competenţa de a judeca în materie delictuală prin normele C. proc. civ.

Împrejurarea că determinarea întinderii prejudiciul cauzat statului, în cazul reţinerii răspunderii delictuale, se realizează cu luarea în considerarea a normelor de drept fiscal prin care se stabilesc sumele reprezentând obligaţii fiscale, astfel cum s-a arătat în precedent, nu înlătură jurisdicţia civilă şi nu sprijină teza potrivit căreia partea reclamantă ar avea de urmat o altă procedură judiciară în faţa instanţei de contencios administrativ şi fiscal, cât timp nu există dispoziţii legale care să confere expres persoanei prejudiciate prin fapte ilicite săvârşite în legătură cu obligaţia de a vira sumele cuvenite statului dreptul de a sesiza această instanţă specializată şi cât timp competenţa instanţelor specializate este precis stabilită prin norme de procedură speciale.

Cu atât mai puţin nu se poate constata ca fiind inadmisibil un astfel de demers de către instanţa civilă învestită explicit cu soluţionarea acţiunii civile în răspundere delictuală care, alăturată iniţial acţiunii penale, a rămas nesoluţionată în procesul penal.

În acest sens sunt dispoziţiile art. 397 alin. (5) C. proc. pen. care trimit la instanţa civilă şi nu la altă instanţă care să aibă o anumită specializare în raport cu natura creanţei.

Acesta este şi sensul dezlegării statuate prin decizia în interesul legii nr. 17/2015, ale cărei considerente sunt evocate de instanţa de apel prin hotărârea recurată şi la care se face trimitere în decizia nr. 867/2021 a Curţii Constituţionale.

Prin decizia menţionată, Curtea Constituţională a reţinut că particular acestui tip de cauze penale având ca obiect infracţiunea de evaziune fiscală este faptul că soluţionarea laturii civile se realizează ţinându-se cont de dispoziţiile Codului de procedură fiscală, iar nu (doar) de dispoziţiile C. civ. (paragraf 50), respectiv că persoana vătămată, care este întotdeauna statul (paragraf 48) hotărăşte cu privire la cadrul procesual de realizare a pretenţiilor sale, fie sesizând instanţa civilă, fie alăturând acţiunea civilă acţiunii penale (paragraf 46).

În considerarea celor ce preced, se poate concluziona că atât instanţa penală, când soluţionează acţiunea civilă alăturată acţiunii penale, dar şi instanţa civilă, când soluţionează acţiunea civilă rămasă nesoluţionată în procesul penal, prin care statul solicită repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat printr-o faptă ilicită ce a avut drept consecinţă nevirarea sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală şi/sau obligaţiile fiscale accesorii datorate bugetului public au a aplica reglementările fiscale speciale în considerarea regulii de interpretare logică specialia generalibus derogant.

Aşa fiind, prin hotărârea recurată se reţine greşit, prin neaprofundarea considerentelor deciziilor pronunţate de instanţa supremă în cadrul mecanismelor de unificare şi ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 876/2021, inadmisibilitatea acţiunii civile în răspundere delictuală întemeiate pe dispoziţiile art. 1357 şi urm. C. civ., argumentat prin aceea că având ca obiect valorificarea unor creanţe fiscale principale şi accesorii se aplică prevederile Codul fiscal şi Codului de procedură fiscală.

În considerarea caracterului special al normelor care reglementează obligaţiile fiscale reprezentând impozit pe profit, impozit pe dividende şi TVA, instanţa de apel are a statua, în rejudecare, în cazul reţinerii răspunderii delictuale, asupra întinderii prejudiciului ţinând cont de normele fiscale apreciate a fi incidente raportului de despăgubire pendinte, cu privire la care constată, argumentat, că derogă de la normele de drept din materia răspunderii delictuale prevăzute de C. civ., răspundere care este şi rămâne temeiul juridic al acţiunii.

Pentru considerentele arătate, care fac lipsit de interes analizarea altor critici de nelegalitate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (2) C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia recurată şi constatând reţinerea greşită a excepţiei inadmisibilităţii, va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentată de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, împotriva deciziei nr. 648/AP din data de 22 aprilie 2024 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 26 martie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.