Reclamation of nautical sports base: public utility destination excluding private ownership under privatization statute's "other title" exception

Şedinţa publică din data de 22 ianuarie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I civilă în data de 24.05.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin DGRFP Galaţi - AJFP Constanţa, Ministerul Tineretului şi Sportului, B. şi Municipiul Constanţa prin primar, reprezentat de Consiliul Local Constanţa, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâţilor la lăsarea în deplină proprietate şi posesie a imobilelor situate în Constanţa, str. x: C1 - "Club Nautic", compus din construcţie P+1, cu suprafaţă construită la sol de 292,24 mp şi suprafaţă desfăşurată de 632,78 mp; C2 - terasă şi foişor, cu suprafaţă construită de 233,88 mp; C3 - anexă cu suprafaţă construită de 38,43 mp; C4 - magazie, cu suprafaţă construită de 29,99 mp.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 563 C. civ.

Primul ciclu procesual

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Constanţa

Prin sentinţa nr. 2792/15.11.2018, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a respins, ca nefondate, excepţia netimbrării şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Constanţa prin primar şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, respingând, în consecinţă, acţiunea; a obligat-o pe reclamantă la plata, către pârâtul Municipiul Constanţa, a sumei de 1.487,50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Constanţa

Prin decizia nr. 72/C/12.06.2019, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins apelul reclamantei A. S.A., prin administrator C., împotriva sentinţei.

4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia nr. 2650/09.12.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul reclamantei A. S.A., prin administrator provizoriu C., împotriva încheierii din 05.06.2019 şi a deciziei nr. 72/C/12.06.2019 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, pe care le-a casat, şi a trimis cauza, spre rejudecare, la Tribunalul Constanţa.

Al doilea ciclu procesual

5. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Constanţa

Prin sentinţa nr. 3535/2022 din 16.11.2022, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâtul Municipiul Constanţa şi, în consecinţă, a respins cererea formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A. S.A., prin administrator provizoriu C., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa, Ministerul Tineretului şi Sportului şi B., ca nefondată; a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtul Municipiul Constanţa a sumei de 2.915,5 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

6. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Constanţa

Prin decizia nr. 181/C/02.10.2023, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantei A. S.A., prin administrator provizoriu C., împotriva sentinţei.

7. Recursul exercitat în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.A., prin administrator provizoriu C..

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., reclamanta A. S.A., prin administrator provizoriu C., a solicitat casarea în tot a deciziei atacate, rejudecarea cauzei şi admiterea cererii de apel, schimbarea în tot a sentinţei apelate şi, pe fondul pricinii, admiterea cererii de chemare în judecată, respectiv obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea pricinii în primă instanţă, în apel şi în recurs.

I. În dezvoltarea unui prim motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea, respectiv aplicarea greşită, de către instanţa de apel, a normelor de drept material care stabilesc forţa probantă a datelor de carte funciară.

- Sub un prim aspect, precizează că un considerent esenţial, care a stat la baza pronunţării soluţiei atacate, a fost acela că "în mod corect s-a apreciat că, in situaţia in care ambele părţi au titluri care provin de la acelaşi autor, se distinge după cum părţile au îndeplinit sau nu formalităţile de publicitate imobiliară, iar in speţă doar pârâtul şi-a intabulat dreptul de proprietate asupra bunurilor dobandite, astfel că s-a dat in mod judicios câştig de cauză acestuia, potrivit principiului qui prior tempore, potior iure, pârâtului care a îndeplinit formalităţile de publicitate imobiliară având o situaţie mai favorabilă în cadrul acţiunii în revendicare."

Arată, însă, că acest considerent încalcă dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Regulamentul de avizare, recepţie şi înscriere în evidenţele de cadastru şi carte funciară din x/2014 al Agenţiei de Cadastru si Publicitate Imobiliară, aprobat prin Ordinul nr. 700/2014, care prevăd că forţa probantă a datelor de carte funciară este echivalentă cu aceea a înscrisurilor şi a lucrărilor în baza cărora s-au operat înscrierile în cartea funciară, dacă aceste date sunt certificate de biroul teritorial.

Menţionează că, în speţă, înscrierea avută în vedere de instanţa de apel a operat în baza Minutei din data de 10.07.1984, încheiată între D. şi B., deci între două entităţi juridice străine de statul român şi de recurentă, motiv pentru care consideră că forţa probantă a intabulării este echivalentă cu cea a Minutei respective şi deci nu dovedeşte dobândirea proprietăţii de către stat, astfel cum a reţinut instanţa de apel, pentru simplul motiv că în cuprinsul acestui înscris sub semnătură privată nu figurează nicio menţiune privind transmiterea vreunui drept de proprietate - ci, poate, doar a unui drept de folosinţă -, dar nu către statul român, actul reglementând, mai exact, darea imobilului în folosinţa clubului de către D..

- Printr-o altă susţinere, subsumată aceluiaşi motiv de casare, a menţionat că, în mod greşit, instanţa de apel a făcut aplicarea, în cauză, a art. 1 din Legea nr. 29/1967, pentru a justifica teza dobândirii, în proprietatea publică a statului, a construcţiilor aflate în patrimoniul unităţii economice, reorganizată ca societate comercială, pentru considerentul că aceasta a încadrat "sportul şi educaţia fizică în categoria activităţilor de interes naţional, a creat cadrul legal pentru înfiinţarea bazelor sportive, definite prin anexa nr. 3 lit. c), ca unităţi fără personalitate juridică (...)".

Susţine, astfel, că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material invocate, mai precis a art. 2 alin. (2) şi (8) din Legea nr. 29/1967, cu privire la dezvoltarea activităţii de educaţie fizică şi sport.

Menţionează că instanţa de apel s-a mărginit să examineze numai art. 1 din această lege, care constituie expunerea unei teze generale comuniste, încălcând normele exprese şi imperative din textul de lege imediat următor, care arată, în mod clar, cum anume reglementa legiuitorul comunist că se realizează, în întreprinderi şi instituţii (cum este antecesoarea recurentei), intervenţia organelor statului în domeniul de interes naţional al educaţiei fizice şi sportului, sens în care redă conţinutul normativ al art. 2 alin. (2) şi (8) din Legea nr. 29/1967.

Menţionează că aceste texte de lege reglementează în concret limitele atribuţiilor sindicatelor, a Consiliului Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport, ale organelor şi organizaţiilor care activau în domeniu, fără a stabili atribuţii constând în construcţia de cluburi sportive, care să intre în domeniul public al statului român.

Citând în mod trunchiat un text de lege cu caracter general, care nu are legătură cu problematica construcţiei şi a proprietăţii clubului nautic, instanţa de apel a aplicat greşit textul art. 1 şi a încălcat dispoziţiile art. 2 alin. (2) şi (8) din Legea nr. 29/1967, care fixau, în mod explicit, unele limite legale, a căror depăşire nu poate constitui un mod legal de dobândire a proprietăţii.

Sub un alt aspect, recurenta invocă şi încălcarea art. 17 alin. (1) C. civ., potrivit cărora nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el însuşi, ceea ce înseamnă că nici sindicatul, nici Clubul şi nici Asociaţia Sportivă nu puteau dobândi, în temeiul acestei legi, un drept de proprietate pe care să-1 transmită statului român şi nici nu aveau atribuţii legale să acţioneze în sensul ca statul să dobândească direct un asemenea drept.

Susţine că întreaga construcţie juridică privind dobândirea, de către statul român, a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu este lipsită de temei legal, în sensul că nu există nicio dispoziţie legală care să prevadă ce arată considerentul instanţei de apel.

În schimb există alte texte de lege, precum cele invocate de recurentă, a căror aplicare conduce la teza contrară, potrivit căreia nu există niciun mod legal în care statul să fi dobândit în speţă imobilele, în condiţiile în care nu există niciun înscris doveditor care să poată fi considerat titlu al acestuia - astfel încât să se încadreze în categoria de "alt titlu", prevăzută în cazul de excepţie de la art. 20 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 15/1990.

Susţine, în acest sens, că inclusiv această normă de drept material a fost încălcată de instanţa de apel şi de prima instanţă, dat fiind că formularea legală "cu alt titlu" nu înseamnă "cu niciun titlu" - precum în speţă -, ca efect al extrapolării în mod nepermis a unor texte de lege.

Arată, cu titlu de exemplu, că nu se poate considera că orice activitate sportivă, cu privire la care nu s-a făcut nicio dovadă că ar fi obţinut o performanţă, ar justifica dobândirea, de către stat, a spaţiului în care se desfăşoară, sub pretextul că activităţile sportive ar fi de interes naţional.

Susţine că instanţele de fond au considerat în mod greşit că toate imobilele revendicate ar servi interesului sportiv naţional, pentru că nu se poate pretinde că s-ar încadra în acest interes naţional toate construcţiile enumerate în obiectul cererii, respectiv atât C1- Clubul nautic, cât şi C2 - terasă şi foişor, C3 - anexă şi C4 - magazie.

II. În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs invocat, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a invocat existenţa unor motive străine de natura cauzei, respectiv lipsa unei motivări.

- Astfel, arată, sub un prim aspect, că reţinerea instanţei de apel potrivit căreia "legislaţia anterioară datei de 22 decembrie 1989 prevedea existenţa doar a proprietăţii socialiste de stat (alături de cea personală şi cooperatistă, care nu sunt în discuţie în cauză)" conţine motive străine de natura cauzei, iar, întrucât recurenta nu a susţinut contrariul acestei teze, astfel încât să ocazioneze formularea lor, îşi găseşte aplicarea motivul de casare invocat.

Mai susţine că şi restul considerentelor sunt în acelaşi sens, menţionându-se că înainte de Revoluţie nu se făcea "distincţie între domeniul public şi privat al proprietăţii de stat".

Precizează că o asemenea susţinere nu constituie o motivare concretă şi reală a dezlegării unei probleme de drept şi nu are legătură cu natura pricinii, în condiţiile în care nici recurenta şi nici intimaţii nu au invocat o asemenea chestiune, după cum nici legiuitorul nu face la art. 20 din Legea nr. 15/1990 o asemenea distincţie, pentru ca instanţa de apel să fi examinat, în funcţie de categoria de proprietate anterioară a statului, dacă recurenta a dobândit legal dreptul de proprietate invocat.

- Printr-o altă critică subsumată aceluiaşi motiv de recurs, invocă lipsa unei veritabile motivări, ca urmare a reţinerii, de către instanţa de apel, că "având în vedere aceste consideraţii, în mod corect concluzia primei instanţe a fost în sensul că înscrisul denumit Acord Unic nu are natura juridică a unui titlu de proprietate pentru fosta întreprindere, reprezentând doar înscrisul ce dovedeşte întrunirea condiţiilor legale de realizare a unor construcţii aferente desfăşurării de activităţi sportive, reglementate prin lege în sfera celor de interes public."

Precizează că reţinerea conform căreia Acordul Unic nu are natura juridică a unui titlu de proprietate reprezintă o susţinere inutilă şi lipsită de obiect, cât timp recurenta nu a susţinut că acesta este titlul său de proprietate, ci, dimpotrivă, că nu acest document este titlul invocat (şi nici nu putea fi, deoarece era datat 12.03.1974, iar recurenta a arătat că a dobândit proprietatea în cadrul privatizării din anul 1990).

Susţine, totodată, că a invocat acest acord doar pentru a dovedi că a construit cu bună-credinţă şi legal imobilele în litigiu, astfel cum rezultă din consemnările cuprinse în încheierea de şedinţă de la termenul din 26.10.2022.

Nici continuarea considerentului analizat nu oferă o reală motivare a soluţiei, dat fiind că nu "dovedeşte întrunirea condiţiilor legale de realizare a unor construcţii aferente desfăşurării de activităţi sportive, reglementate prin lege în sfera celor de interes public", astfel cum a considerat instanţa.

Arată că aceste reţineri nu lămuresc deplin o serie de chestiuni, precum: condiţiile legale de realizare a unor construcţii aferente desfăşurării de activităţi sportive - altele decât cele pentru activităţi nesportive -; care este competenţa legată de aşa-zisele activităţi sportive ale emitentului (fostul Consiliu Popular Judeţean Constanţa - Direcţia de Sistematizare, Arhitectură şi Control Construcţii), a cărui denumire nu indică o competenţă specială a sa în domeniul sportiv; de ce cuprinsul Acordului nu se referă la domeniul sportiv, ci la construcţii obişnuite şi la racordarea la utilităţi, în condiţiile în care clădirile destinate practicării activităţilor sportive este altfel compartimentată; care anume sunt acele "activităţi sportive, reglementate prin lege în sfera celor de interes public", identificate de către instanţa de apel în urma examinării Acordului, împrejurare, care, în opinia recurentei, nu reprezintă o veritabilă motivare a deciziei atacate.

- Subsumat aceluiaşi motiv de recurs, afirmă că a învestit instanţa ordinară de atac cu un motiv de apel în cuprinsul căruia a arătat că, în esenţă, simpla lecturare a cuprinsului Acordului demonstrează că recurenta nu intenţiona să edifice construcţii de interes naţional (ci pentru interesul său şi al angajaţilor săi), în condiţiile în care statul nu i-a alocat fonduri, asistenţă tehnică de specialitate şi nici terenul pe care să fie amplasate construcţiile, critică rămasă neexaminată de către instanţa de apel.

Invocă, totodată, că inclusiv considerentul potrivit căruia "referirea apelantei la dispoziţiile Legii nr. 5/1978, respectiv art. 4, nu schimbă situaţia de fapt reţinută, respectiv natura juridică a bunului înregistrat în contabilitatea E. ca fiind un bun destinat activităţii sportive de interes public" relevă o nemotivare a instanţei de apel.

În acest sens, arată că bunul nu este înregistrat în contabilitatea E. ca fiind destinat activităţii sportive de interes public.

Evocând situaţia de fapt, recurenta precizează că a depus la dosar Lista de inventariere a bunurilor având o valoare de peste 1.000.000 RON aflate în patrimoniul său la momentul privatizării, pentru a demonstra că a îndeplinit condiţia legală de a deveni proprietara acestor bunuri, astfel cum aceasta este reglementată de art. 20 alin. (2) teza I din Legea nr. 15/1990 (singura condiţie prevăzută de lege fiind aceea ca bunul să se afle în patrimoniul societăţii la data reorganizării acesteia, din unitate economică socialistă în societate comercială privatizată).

Mai arată, în acest sens, şi că nu a avut parte de un proces echitabil, în care să i se ia în considerare susţinerile şi apărările, iar acestea să fie înlăturate motivat în fapt şi în drept.

Susţine, totodată, că reţinând greşit respectiva menţiune contabilă, inexistentă, instanţa de apel nu a înlăturat motivat susţinerile recurentei referitoare la aplicarea în speţă a art. 4 din Legea nr. 5/1978.

Astfel, deşi le-a reţinut, instanţa de apel nu le-a combătut motivat, fără a arăta de ce nu sunt aplicabile în speţă, aspect care, în opinia recurentei, reprezintă o nemotivare.

De asemenea, precizează că instanţa de apel nu a explicitat considerentul prin care a reţinut că "nu se schimbă natura juridică a bunului", în condiţiile în care nimeni nu a susţinut vreodată contrariul.

- Printr-o altă critică subsumată aceluiaşi motiv de casare, recurenta invocă şi existenţa unei nemotivări a considerentului potrivit căruia recurenta ar fi pierdut dreptul de proprietate "şi prin necontestarea Minutei din 10.07.1984".

Mai mult, în legătură cu acelaşi aspect, recurenta arată că a formulat în cererea de apel o motivare clară, în sensul că nu avea interes să conteste Minuta, pentru că aceasta nu cuprindea nicio menţiune despre transferul sau pierderea dreptului de proprietate.

Aşadar, arată că, din moment ce în minută nu se menţionează nimic despre proprietate, nu avea ce să conteste, aspect rămas, de asemenea, nemotivat, sens în care, redă, sub forma citării, susţinerile evocate în cuprinsul cererii de apel.

- Sub un alt aspect, circumscris aceluiaşi motiv de casare, recurenta susţine că prin decizia recurată a fost stabilit greşit cadrul legal aplicabil cererii sale, cu ignorarea Legii de privatizare nr. 15/1990, pe care şi-a întemeiat acţiunea în revendicare.

În acest sens, arată că actele normative indicate de către instanţa de apel (Legea nr. 18/1991, Constituţia României din 1991, Legea nr. 69/1991 şi Legea nr. 213/1998) nu sunt aplicabile în speţă, pentru că recurenta a dobândit construcţiile, aflate în patrimoniul său în 1990, prin H.G. nr. 945/1990, H.G. nr. 1176/1990 şi Legea nr. 15/1990.

Aşadar, fiind deja în proprietatea recurentei, bunurile nu aveau cum să intre ulterior în proprietatea statului altfel decât printr-o modalitate legală (o expropriere cu dreaptă şi prealabilă despăgubire, spre exemplu).

În continuare, susţine că, la fel de nemotivat, instanţa de apel "amestecă" mai multe moduri în care ar fi fost posibil (dar nu real şi nici dovedit) ca proprietatea asupra bunurilor să revină statului, prin reţinerea potrivit căreia:

"contrar susţinerilor apelantei, referirea primei instanţe la disp. art. 80 alin. (2) din Legea nr. 69/2000 nu a fost făcută cu ignorarea temeiurilor de drept invocate de părţi, ci pentru a confirma titlul legal al statului de la momentul dobândirii primare a acestor bunuri."

Precizează că acest considerent nu lămureşte: când a fost momentul, modalitatea legală şi titlul care a stat la baza dobândirii primare a acestor bunuri (având în vedere că instanţa este chemată să stabilească acel "alt titlu", menţionat la art. 20 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 15/1990), cum poate fi art. 80 alin. (2) din Legea nr. 69/2000 temeiul legal de confirmare a unei dobândiri primare, când în acest text de lege nu se menţionează nimic despre aşa ceva, respectiv ce semnifică termenul de "dobândire primară".

Susţine că toate aceste aspecte demonstrează caracterul vădit nemotivat al aserţiunii instanţei de apel, care confundă confirmarea cu reintegrarea.

Menţionează şi că a învestit instanţa de apel cu un motiv constând în neaplicarea, în speţă, a respectivului text de lege, din cauza lipsei înscrisului doveditor denumit "Protocol", prevăzut de text ca înscrisul ce declanşează procedura indicată şi în lipsa căruia nu se poate dovedi reintegrarea imobilelor în domeniul public al statului, motiv pe apel neanalizat de către instanţa de apel, sens în care redă, sub forma citării, susţinerile evocate prin cererea de apel şi arată că instanţa de apel a reţinut în continuare aplicarea acestui text de lege, alegând să ignore lipsa Protocolului, dar de data aceasta invocând norma respectivă, nu ca mod de dobândire, ci de confirmare a unei dobândiri primare, neoferind, însă, o motivare în acest sens.

- Printr-o altă critică, întemeiată inclusiv pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocă existenţa unei lipse a judecăţii şi a unei motivări şi în ceea ce priveşte criticile în legătură cu existenţa sentinţei civile nr. 5223/25.03.2003, pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul nr. x/2001, rămasă definitivă, prin care s-a constatat că bunurile imobile revendicate în acest dosar se aflau în patrimoniul recurentei la momentul privatizării.

Evocă, astfel, considerentul instanţei de apel potrivit căruia "(...) raportat la disp. art. 435 alin. (2) noul C. proc. civ., intimaţii-pârâţi au făcut dovada contrară celor statuate cu efect declarativ în litigiul anterior, motiv pentru care, în mod corect, s-a reţinut că reclamanta nu se poate prevala de hotărârea judecătorească menţionată pentru susţinerea titlului său de proprietate asupra construcţiilor revendicate."

Afirmă că acest considerent lasă nelămurită modalitatea în care intimaţii-pârâţi au făcut dovada contrară respectivei hotărâri şi cu ce probe, din moment ce la dosar nu există niciun înscris care să facă o asemenea dovadă.

În legătură cu acelaşi aspect, arată că instanţa de apel nu a judecat şi nu a motivat înlăturarea motivului său de apel referitor la valoarea probatorie a respectivei hotărâri, recunoscută chiar de către prima instanţă în motivarea sentinţei, iar ulterior ignorată.

Ulterior redării, sub forma citării, a motivului de apel în discuţie, recurenta afirmă că instanţa de apel nu a examinat şi nu a judecat nici acest motiv, referitor la hotărârea judecătorească definitivă şi valoarea probatorie a constatărilor sale în ceea ce priveşte stabilirea situaţiei includerii bunurilor revendicate în patrimoniul recurentei la momentul privatizării.

Drept urmare, recurenta afirmă că instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 24 din Constituţia României şi cele ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - devenind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

- Printr-o altă critică, recurenta susţine că reţinerile instanţei de apel privitoare la criticile sale, aduse sentinţei primei instanţe în legătură cu lipsa unei veritabile comparaţii a titlurilor, în sensul că, "în soluţionarea acţiunii în revendicare, prima instanţă a utilizat procedeul comparaţiei, urmărind şi verificând istoricul dreptului în raport de susţinerile ambelor părţi aflate în concurs", nu lămuresc cum anume s-a utilizat procedeul comparaţiei, în condiţiile în care instanţa trebuia să compare titlurile părţilor, iar nu, cum recunoaşte instanţa de apel, verificând istoricul dreptului şi, mai mult decât atât, în raport de susţinerile ambelor părţi, iar nu de probele administrate în cauză.

Arată, astfel, că instanţa de apel (ca şi prima instanţă) a făcut simple aserţiuni, lipsite de motivare, în lipsa unei veritabile judecăţi.

Precizează că, din formularea acestui considerent, rezultă că prima instanţă, ca şi instanţa de apel, nu a comparat titlurile, adică înscrisuri doveditoare, ci un istoric, şi s-a bazat pe susţinerile părţilor, iar nu pe probele administrate în cauză.

Mai arată şi că, în continuarea acestui considerent, instanţa de apel invocă, totuşi, "actele juridice ce au avut ca obiect imobilul litigios, determinând regimul juridic al acestuia în funcţie de legislaţia incidentă", nemotivându-şi, însă, această aserţiune şi fără a arăta în mod clar care anume sunt, în concret, actele juridice ce au avut ca obiect imobilul litigios şi despre ce acte este vorba (pentru că nu orice acte referitoare la imobil fac dovada dreptului de proprietate), respectiv care sunt actele de proprietate care au constituit titlul statului, considerat a fî mai bine caracterizat decât cel al recurentei.

Afirmă că aceste aspecte sunt pertinente, pentru că Minuta, în care nu se menţionează nimic despre proprietate, şi Fişa Tehnică a imobilului nu pot fi considerate titlul de proprietate al statului, iar alte acte nu au fost depuse de reprezentanţii acestuia.

În continuare, recurenta face trimitere la considerentul instanţei de apel potrivit căruia "în urma acestei analize s-a concluzionat, pe bună dreptate, că singura parte ce justifică un titlu de proprietate asupra bunului litigios este pârâtul Statul Român. Aceasta întrucât, după cum corect a reţinut prima instanţă, reclamanta nu este beneficiara modului legal de dobândire a proprietăţii reglementat de art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, înscriindu-se în situaţia de excepţie menţionată în text", pentru a menţiona că inclusiv din cuprinsul acestuia rezultă că instanţele de fond nu au comparat titlurile, din moment ce nu se arată în motivare care este titlul statului, ci s-au limitat doar la considera că recurenta nu ar fi dobândit proprietatea întrucât s-ar fi încadrat în situaţia de excepţie, potrivit căreia statul ar deţine un "alt titlu".

Mai arată recurenta că inclusiv considerentul instanţei de apel conform căruia "dreptul de proprietate nu se demonstrează prin operaţiunea de inventariere a acestuia în patrimoniul fostei unităţi economice, mai ales când dreptului invocat i se opune un alt drept, dovedit printr-un titlu care este anterior operaţiunii de inventariere" ignoră total dovezile recurentei de proprietate şi demonstrează necompararea probelor, fiind nemotivat.

Astfel, susţine că în mod greşit se reţine, de către instanţa de apel, că dreptul de proprietate nu se demonstrează prin operaţiunea de inventariere a acestuia în patrimoniul fostei unităţi economice, din moment ce art. 20 alin. (2) teza I din Legea nr. 15/1990 prevede că "bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu".

Aşadar, afirmă că nu putea dovedi că bunurile s-au aflat în patrimoniul său altfel decât prin intermediul Listei de inventariere a acestora.

De asemenea, mai arată şi că instanţa de apel nu precizează care este înscrisul doveditor al "titlului care este anterior operaţiunii de inventariere", respectiv că aceasta a ignorat actele legate de dovada exercitării dreptului său de proprietate, recunoscut de Primăria Constanţa şi de organele fiscale competente.

În consecinţă, susţine existenţa unei lipse a motivării instanţei de apel şi din această perspectivă.

- Printr-o ultimă susţinere, recurenta afirmă existenţa unei nemotivări în legătură cu considerentul instanţei de apel conform căruia "s-a dovedit utilitatea publică a bunului disputat", în condiţiile în care nu există nicio dovadă a acestui aspect.

8. Apărări formulate în cauză

- În 15.01.2024, în termen legal, a formulat întâmpinare intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În apărare, menţionează că a fost identificat, în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, imobilul cu nr. x, denumit Baza nautică "Farul", având ca Ordonator principal Ministerul Tineretului şi Sportului şi administrator B..

Precizează că prima înregistrare a acestui imobil se regăseşte în Anexa nr. 20 la H.G. nr. 1326/2001 pentru aprobarea inventarelor bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului, act normativ în prezent abrogat.

De asemenea, date fiind prevederile pct. 1 şi pct. 4.2 din Anexa Ordinului ministrului finanţelor publice nr. 668/2014, susţine că neconsemnarea, neoperarea sau nepromovarea unor acte normative de înscriere, modificare a datelor de identificare sau scoaterea unor bunuri din "Inventarul centralizat al bunurilor imobile din domeniul privat al statului" sau nedeclararea unor imobile în acest inventar, ca urmare a neactualizării acestora de către administratorii acestora, nu implică neapartenenţa la domeniul public/privat al statului a bunurilor în cauză.

Conform prevederilor Legii nr. 213/1998 şi OMFP nr. 668/2014, deţinătorului dreptului real asupra unui bun imobil aflat în proprietatea Statului Român, altul decât cel de proprietate, îi revine sarcina de a clarifica regimul juridic al bunului imobil, respectiv dacă se află în proprietatea publică/privată a statului şi de a-l înregistra în mod corespunzător în inventarul bunurilor proprietate publică/privată a statului, după caz.

De asemenea, a mai menţionat şi că centralizarea bunurilor din domeniul public şi privat al statului s-a realizat începând cu anul 2000, respectiv 2014, nefiind cunoscute informaţii anterior acestei perioade.

- În 25.01.2024, în termen legal, a formulat întâmpinare intimata-pârâtă Agenţia Naţională pentru Sport (succesoarea în drepturi şi obligaţii a Ministerului Sportului), prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Precizează că în data de 22 decembrie 1989 F. era în folosinţa secţiei de kaiac-canoe a B., din subordinea Consiliului Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport, iar în temeiul art. 30 şi art. 80 alin. (9) din Legea nr. 69/2000 a fost dată intimatului B., în administrare, de către Ministerul Tineretului şi Sportului.

Prin H.G. nr. 1326/27.12.2001, în vigoare la acea dată, s-au aprobat inventarele bunurilor din domeniul public al statului, iar baza nautică a fost inventariată ca făcând parte din domeniul public al statului, dreptul de administrare aparţinând Ministerului Tineretului şi Sportului, prin B..

Imobilul-clădire F. este proprietatea statului român, la fel ca şi terenul aferent, dat în folosinţa B., iar dreptul de proprietate este înscris în cartea funciară şi în inventarul centralizat al bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului sub nr. x-Ministerul Finanţelor Publice.

Susţine că dispoziţiile art. 80 alin. (2) din Legea nr. 69/2000, lege specială în raport cu Legea nr. 15/1990, întăresc situaţia juridică a bazelor sportive, iar dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 29/1967, abrogată de Legea nr. 69/2000, reglementează regimul cluburilor şi al asociaţiilor sportive, organizaţiile sindicale răspunzând de activitatea asociaţiilor sportive din întreprinderi.

Înscrierea imobilului denumit F. în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, prin Anexa nr. 20 la H.G. nr. 1326/2001, s-a realizat în baza unui titlu valabil, prin care statul a dobândit proprietatea anterior anului 1990, sub imperiul Legii nr. 29/1967, titlu consolidat ulterior prin dispoziţiile Legii nr. 69/2000, ambele acte normative statuând asupra caracterului de activitate de interes naţional al sportului şi educaţiei fizice.

De altfel, reclamanta nu a invocat nelegalitatea hotărârii de Guvern prin care bunurile revendicate au fost plasate sub regimul juridic al proprietăţii publice, astfel că instanţa nu ar putea lipsi de efecte acest act normativ, pe cale incidentală, prin simpla constatare a lipsei temeiului includerii imobilelor litigioase în inventarul bunurilor din domeniul public al statului.

Mai mult, spre deosebire de statul român şi de administratorul construcţiei, pârâtul B., recurenta nu a efectuat niciun demers pentru înscrierea în cartea funciară a pretinsului său drept de proprietate, dobândit tot în baza legii, astfel că, în succesiunea aceluiaşi autor (statul comunist de dinainte de 22 decembrie 1989) şi prin invocarea aceluiaşi mod de dobândire a proprietăţii, pârâtul care a îndeplinit formalităţile de publicitate imobiliară are o situaţie mai favorabilă în cadrul acţiunii în revendicare.

Aşadar, recurenta nu este beneficiara modului legal de dobândire a proprietăţii reglementat de art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, ci se înscrie în situaţia de excepţie instituită prin acelaşi text de lege, întrucât baza sportivă nautică situată în Constanţa, Aleea x, inventariată în contabilitatea fostei E. la data reorganizării acesteia în societate comercială, a constituit tot timpul, prin însăşi natura şi destinaţia sa, un bun de uz şi interes public, al cărui regim juridic a fost şi continuă să rămână incompatibil cu proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice.

- În 25.01.2024, în termen legal, a formulat întâmpinare intimatul-pârât B., prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea prevederilor art. 5 alin. (2) din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 700/2014, arată că, în opoziţie cu cele susţinute de recurentă, intabularea dreptului de proprietate al statului s-a realizat în baza unui act normativ de inventariere a bunurilor aparţinând domeniului public al statului (H.G. nr. 1326/2001), iar nu în baza Minutei din 10.07.1984, cum greşit invocă aceasta.

Susţine că este nefondată şi critica privitoare la greşita aplicare a prevederilor art. 1 şi art. 2 alin. (2) şi (8) din Legea nr. 29/1967, din moment ce instanţa de apel, răspunzând criticilor reclamantei-apelante, a stabilit regimul juridic/natura juridică a bazei sportive, ce face obiectul prezentei revendicări, care, fiind proprietate de stat socialistă, avea şi o destinaţie specială, spre deosebire de celelalte bunuri afectate procesului de producţie industrială din domeniul de activitate al reclamantei.

Mai arată că recurenta a redat trunchiat prevederile art. 2 alin. (2) şi (8) din Legea nr. 29/1967, încercând să vehiculeze ideea că sindicatele organizate în cadrul întreprinderilor ar fi avut atribuţii limitate la aspecte generale de atragere a maselor către sport şi mişcare, de cultivare a talentelor şi îmbunătăţire a performanţelor sportive.

Intimatul-pârât, făcând trimitere la prevederile art. 2, art. 14, art. 15 din acest act normativ şi la anexa la acesta, menţionează că D. nu era subordonată fostei întreprinderi de stat, aceasta neavând atribuţii în domeniul educaţiei fizice şi a sportului, ci Sindicatului E., Consiliilor Judeţene, atât ale sindicatelor cât şi cele pentru educaţie fizică şi sport, UGSR şi CNEFS, aspect sesizat corect de către curtea de apel.

Precizează ca fiind nefondate criticile de la punctul 2 lit. a)-d) din memoriul de recurs, din moment ce s-a făcut trimitere la texte de lege incomplete.

În ceea ce priveşte trimiterea la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 15/1990, arată că noţiunea de "alt titlu" se referă la destinaţia bunurilor din patrimoniul fostelor întreprinderi de stat, iar nu la un document sau la un act ori fapt juridic.

Mai precizează şi că înainte de anul 1989, aşa cum corect a arătat instanţa de apel, nu exista decât proprietatea de stat socialistă, astfel că este exclusă teza transmiterii dreptului de proprietate printr-un titlu, în accepţiunea actuală a acestei noţiuni.

Relevând situaţia de fapt, menţionează că baza nautică a fost mereu în deţinerea D., înfiinţată, la rândul ei, în cadrul Sindicatului E., şi a fost transmisă, odată cu fuziunea D. cu B., în deţinerea noii constituite F..

La momentul intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990, baza nautică constituia baza materială pentru sportul de performanţă în cadrul B., fiind eminamente un bun proprietate publică, ce nu intra în categoria bunurilor aflate în patrimoniul întreprinderii E., chiar dacă era înregistrată în contabilitatea acestei societăţi (din raţiuni contabile).

Precizează că toate construcţiile fac parte dintr-un tot unitar, o bază materială destinată sportului de performanţă.

Referitor la susţinerile întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată că sunt, la rândul lor, nefondate.

Arată că legislaţia şi regimul juridic al bunurilor proprietate de stat anterioare Revoluţiei din 22 decembrie 1989 sunt definitorii şi indispensabile unei juste soluţionări a prezentei cauze, respectiv că Legea nr. 15/1990 nu se aplica pe un vid legislativ, dovada, în acest sens, fiind prevederile art. 20 alin. (1) din acest act normativ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs de la punctul 4 din cererea recurentei, arată că instanţa de apel a răspuns la pretenţia recurentei, de a se erija în titulara unui drept de proprietate anterior anului 1990, tocmai pe baza înscrisurilor despre care s-a făcut vorbire: Acord Unic, Minuta, Fişa Tehnică, sentinţa civilă şi la fel a răspuns şi la pretenţia recurentei privitoare la deţinerea, în patrimoniu, a unui drept de proprietate imperfect, în temeiul dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 5/1978.

Menţionează că recurenta a schimbat înţelesul clar al considerentelor curţii de apel, prin folosirea negaţiei în locul afirmaţiei, în cadrul criticii de la punctul 4 lit. b), iar, în ceea ce priveşte critica de la punctul c), arată că baza nautică nu a fost construită de întreprindere, ci de Sindicatul E..

În ceea ce priveşte susţinerile de la punctele 5-7 din memoriul de recurs, arată că recurenta a schimbat înţelesul vădit neechivoc al considerentului citat, respectiv că nu era nevoie să se constate un transfer de proprietate, în cuprinsul Minutei, pentru că nu era relevant, iar nimeni nu a susţinut asta, ci s-a susţinut, în schimb, transferul unui bun care avea o destinaţie specială, aspect necombătut de recurentă.

În continuare, intimatul-pârât expune situaţia de fapt, relatând istoricul dreptului în raport de actele juridice, de regimul juridic al bunului şi de legislaţia incidentă.

Arată, contrar afirmaţiilor recurentei de la pct. 7 lit. c), că instanţa de apel a făcut referire la dispoziţiile art. 80 din Legea nr. 69/2000 şi a răspuns, deci, la critica reclamantei-apelante, constatând că prima instanţă a reţinut aceste temeiuri pentru a confirma titlul legal al statului de la momentul dobândirii primare a acestor bunuri.

Alegaţia recurentei, în sensul că reintegrarea în patrimoniul statului trebuia să se realizeze pe bază de Protocol, omite o premisă fundamentală, aceea că imobilul revendicat nu s-a aflat niciodată în patrimoniul şi nici în posesia efectivă a recurentei, nici înainte de 1989 şi nici după, motiv pentru care nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 80 alin. (2) teza ultimă din Legea nr. 69/2000, întrucât nu este îndeplinită ipoteza normei.

Baza sportivă revendicată a aparţinut întotdeauna sportului, graţie organizaţiei sindicale, mai întâi sportului de masă, iar ulterior anului 1984, sportului de performanţă, motiv pentru care nu putea să intre în patrimoniul E. având o altă destinaţie şi, evident, traiectorie juridică după anii 1990.

Dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 15/1990 sunt inaplicabile în speţă, întrucât imobilele-construcţii revendicate se aflau la acea dată în patrimoniul CNEFS, făcând parte din baza materială a sportului de performanţă.

Mai arată că ulterior, prin art. 80 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 s-a prevăzut că "se reintegrează fără plata şi imobilele care, conform art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, cu modificările şi completările ulterioare, au trecut în patrimoniul unor societăţi comerciale, indiferent de statutul capitalului social al acestora. Reintegrarea se face pe baza de protocol", prevedere legală care a reparat o greşeală de interpretare, pe baza căreia unele dintre societăţile comerciale înfiinţate în baza Legii nr. 15/1990, cum este şi recurenta, şi-au arogat, de la sine putere, un drept de proprietate asupra bazei materiale pentru activitatea sportivă, aflată de facto în patrimoniul statului român, prin CNEFS, doar pe considerentul că era înregistrată în contabilitatea proprie.

Cât priveşte criticile referitoare la nerespectarea prevederilor art. 435 alin. (2) C. proc. civ., arată că în mod corect a constatat curtea de apel relativitatea efectelor sentinţei nr. 5223/2003 a Judecătoriei Constanţa, care, în cazul de faţă, se întind doar asupra drepturilor şi obligaţiilor părţilor care au participat la respectiva judecată, nicidecum asupra vreuneia dintre părţile prezentului proces, cărora nu le poate fi opusă această hotărâre decât cu forţa juridică a unui simplu fapt juridic, iar nu cu forţa autorităţii lucrului judecat.

Mai arată că, în speţă, a fost realizată o comparaţie de titluri, urmărind şi verificând istoricul dreptului în raport cu susţinerile ambelor părţi aflate în concurs (statul român şi reclamanta-recurentă), dar şi cu actele juridice ce au avut ca obiect imobiul litigios, fiind determinat regimul juridic al acestuia în funcţie de legislaţia incidentă.

Precizează că, în urma acestei analize, s-a concluzionat, în mod corect, că singura parte care justifică un titlu de proprietate asupra bunului litigios este statul român, aceasta întrucât recurenta nu este beneficiara modului legal de dobândire a proprietăţii reglementat de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 15/1990, înscriindu-se în situaţia de excepţie menţionată în text.

Arată că nu era posibil ca aceasta bază sportivă să intre în patrimoniul E., din moment ce Sindicatul E. era o entitate juridică distinctă, în limitele legii, iar D. era subordonată atât Sindicatului E., în calitatea sa de organizaţie obştească cu atribuţii în domeniul sportului, cât şi CNEFS.

Baza sportivă inventariată în contabilitatea fostei E., la data reorganizării acesteia în societate pe acţiuni, a constituit tot timpul, prin însăşi natura şi destinaţia sa, un bun de uz şi interes public, al cărui regim juridic a fost şi continuă să rămână incompatibil cu proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice.

Susţine că înscrierea imobilului denumit "F." în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, prin anexa nr. 20 la H.G. nr. 1326/2001, s-a realizat în baza unui titlu valabil prin care statul a dobândit proprietatea anterior anului 1990, sub imperiul Legii 29/1967, titlu consolidat ulterior prin dispoziţiile Legii nr. 69/2000, ambele acte normative statuând asupra caracterului de activitate de interes naţional al sportului şi educaţiei fizice.

Pe baza acestor dispoziţii legale, imobilul a fost înscris în cartea funciară a municipiului Constanţa, având ca titular statul român, motiv pentru care, din perspectiva acţiunii în revendicare, acest intimat are o situaţie mai favorabilă decât cea a recurentei, care invocă, practic, acelaşi mod de dobândire.

9. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 20.11.2024 completul de filtru a admis în principiu recursul formulat în cauză şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea acestuia la 22.01.2025.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recursul reclamantei este încadrabil în motivele de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 din C. proc. civ.

Prin criticile concrete de nelegalitate, astfel cum se impun a fi sintetizate şi structurate, recurenta-reclamantă a invocat, pe de o parte: i) încălcarea normei privind forţa probantă a datelor de carte funciară, cuprinsă în art. 5 alin. (2) din Regulamentul aprobat prin Ordinul ANCPI nr. 700/2014; ii) aplicarea greşită a art. 17 alin. (1) din C. civ. şi a art. 1 din Legea nr. 29/1967, precum şi încălcarea art. 2 alin. (2) şi (8) din aceeaşi lege, sub aspectul limitelor atribuţiilor organelor statului în domeniul de interes naţional al educaţiei fizice şi sportului; iii) reţinerea greşită a existenţei unui "alt titlu" în înţelesul excepţiei stipulate în teza finală a art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, precum şi neefectuarea unei "veritabile comparaţii a titlurilor"; iv) nesocotirea puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 5223 din 25.03.2003 a Judecătoriei Constanţa, definitivă, prin care s-a constatat dreptul de proprietate al autoarei recurentei asupra imobilului revendicat, la momentul privatizării.

Pe de altă parte, subsumat motivului de recurs prevăzut de pct. 6 al art. 488, ipotezele motivării insuficiente, contradictorii şi străine de natura cauzei, recurenta-reclamantă a invocat, în esenţă: i) argumentarea cu trimitere la regimul proprietăţii socialiste de stat ori la natura juridică a acordului unic din 1974 sau la legislaţia ulterioară anului 1990, care este străină de modul de dobândire a dreptului de proprietate afirmat în proces (Legea nr. 15/1990 şi H.G. nr. 945/1990 şi 1176/1990); ii) motivarea insuficientă şi neclară în privinţa modului de stabilire a "activităţilor sportive, reglementate prin lege în sfera celor de interes public" ori a probelor care demonstrează "utilitatea publică a bunului disputat", precum şi neanalizarea susţinerii conform căreia edificarea construcţiilor s-a realizat în interesul propriu al angajaţilor, iar nu în interes naţional; iii) lipsa motivării inaplicabilităţii art. 4 din Legea nr. 5/1978; iv) argumentaţia "vădit ilogică", superficială şi contradictorie circumscrisă necontestării minutei din 1984 şi permisiunii acordate sportivilor pentru folosirea imobilului; v) motivarea contradictorie în privinţa titlului de proprietate al statului şi confuzia între aşa-zisa "confirmare" a titlului şi "reintegrarea" la care se referă art. 80 alin. (2) din Legea nr. 69/2000, precum şi lipsa unui răspuns la critica din apel privitoare la inexistenţa protocolului de predare-primire cerut de textul de lege pentru a opera reintegrarea bunului în domeniul public al statului; vi) motivarea superficială ("simple teorii generale, supoziţii şi speculaţii") a analizei comparative a titlurilor exhibate.

Distinct de criticile de nelegalitate anterior sintetizate şi expuse, recurenta-reclamantă a cuprins în cererea de recurs şi critici din sfera controlului de temeinicie (reanalizarea probelor şi reevaluarea situaţiei de fapt), incompatibile cu scopul recursului reglementat de art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., precum este cazul aspectelor de netemeinicie consemnate la punctele 2.e) şi 5.a) din memoriul de recurs, prin care s-au invocat chestiuni de fapt referitoare la includerea în obiectul derivat al revendicării a construcţiilor terasă, foişor şi magazie ori la aprecierea greşită a menţiunilor din documentele contabile drept dovadă a destinaţiei de "activitate sportivă de interes public" pentru bunul litigios.

Preliminar, Înalta Curte are în vedere că demersul judiciar, astfel cum a fost configurat prin elementele cererii de chemare în judecată şi supus judecăţii instanţelor de fond, sub aspectele care interesează criticile din recurs, are ca obiect revendicarea de către reclamata A. S.A. a imobilului-construcţii situat în Constanţa, str. x (baza sportivă nautică Siutghiol), pretins dobândit în proprietate de autoarea sa, S.C. E. S.A., în baza art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, odată cu preluarea patrimoniului fostei Întreprinderi de Prefabricate şi Materiale de Construcţii (E.) Constanţa.

Validând raţionamentul judecătorului fondului (din cel de-al doilea ciclu procesual) şi păstrând soluţia de respingere ca neîntemeiată a acţiunii reclamantei formulate în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor, Ministerul Tineretului şi Sportului şi B., instanţa de apel a apreciat că singura parte care justifică un titlu de proprietate asupra bunului litigios este Statul Român, iar reclamanta nu este beneficiara modului legal de dobândire a proprietăţii reglementat de art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, fiind incidentă situaţia de excepţie stipulată de normă; acordul unic din 12.04.1974 nu are natura juridică a unui titlu de proprietate pentru fosta unitate economică de stat, ci reprezintă doar înscrisul care dovedeşte întrunirea condiţiilor legale de realizare a unor construcţii aferente desfăşurării de activităţi sportive, reglementate prin lege în sfera celor de interes public, iar necontestarea minutei din 10.07.1984 (privind fuziunea între B. şi D.) face dovada organizării activităţii sportive distinct de activitatea întreprinderii.

Devine utilă prezentului control de legalitate prezentarea principalelor chestiuni de fapt reţinute de instanţele de fond, ce ies din sfera verificărilor jurisdicţionale îngăduite instanţei de recurs şi care relevă că:

Prin adresa nr. x/08.05.1974, E. (antecesoarea reclamantei) a notificat Consiliul Popular Municipal Constanţa în legătură cu intenţia de a construi o bază pentru sporturi nautice pe malul lacului Siutghiol.

Având în vedere obiectul de activitate al fostei întreprinderi de stat, circumscris producţiei de materiale de construcţie, preconizata bază sportivă servea în mod evident realizării unui alt obiectiv, cel al susţinerii activităţii sportive, domeniu care constituia obiect de reglementare al Legii nr. 29/1967 cu privire la dezvoltarea activităţii de educaţie fizică şi sport, act normativ care a încadrat, prin chiar art. 1, sportul şi educaţia fizică în categoria activităţilor de interes naţional şi a creat cadrul legal pentru înfiinţarea bazelor sportive.

În acest context normativ, a fost emis acordul unic nr. 166/12.04.1974 al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Judeţului Constanţa pentru construirea obiectivului "Bază sportivă pentru sporturi nautice", aşadar a unui ansamblu de construcţii destinate realizării unui obiectiv de interes naţional, iar nu aferent obiectului de activitate al fostei întreprinderi de stat, actul reprezentând, în consecinţă, doar înscrisul ce dovedeşte întrunirea condiţiilor legale de realizare a unor construcţii aferente desfăşurării de activităţi sportive, reglementate prin lege în sfera celor de interes public.

Mai departe, prin minuta încheiată în 10.07.1984, privind fuziunea între B. şi D. (fostă E., organizată ca persoană juridică distinctă), cea din urmă a pus la dispoziţie baza nautică a asociaţiei, în vederea unei bune desfăşurări a activităţii secţiei nautice F..

Or, aceasta constituie dovada organizării activităţii sportive distinct de activitatea propriu-zisă a întreprinderii, de către o persoană juridică legal constituită, cu atribuţii în domeniul de interes naţional al educaţiei fizice şi sportului, unitatea economică necontestând anterior anului 1990 legalitatea actului de fuziune şi necomportându-se ca un adevărat proprietar al bazei nautice (înregistrată, într-adevăr, în contabilitatea sa), conduită pe care instanţele de fond au interpretat-o drept recunoaştere a naturii juridice de bun destinat activităţii sportive de interes public.

Înscrierea imobilului denumit "F." în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, prin Anexa nr. 20 la H.G. nr. 1326/2001, s-a realizat pe baza unui titlu valabil prin care statul a dobândit proprietatea anterior anului 1990, sub imperiul Legii nr. 29/1967, titlu consolidat ulterior prin dispoziţiile Legii nr. 69/2000, ambele acte normative statuând asupra caracterului de activitate de interes naţional al sportului şi educaţiei fizice, fără ca reclamanta să fi invocat nelegalitatea hotărârii de Guvern prin care bunurile revendicate au fost plasate sub regimul juridic al proprietăţii publice.

În plus, spre deosebire de Statul Român şi de administratorul construcţiei, B., reclamanta nu a efectuat niciun demers pentru înscrierea în cartea funciară a pretinsului său drept de proprietate dobândit ope legis.

Cu referire la criticile de nelegalitate subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură, Înalta Curte constată că recurenta a invocat, în esenţă, următoarele aspecte: i) încălcarea normei privind forţa probantă a datelor de carte funciară, cuprinsă în art. 5 alin. (2) din Regulamentul aprobat prin Ordinul ANCPI nr. 700/2014; ii) aplicarea greşită a art. 17 alin. (1) din C. civ. şi a art. 1 din Legea nr. 29/1967, precum şi încălcarea art. 2 alin. (2) şi (8) din aceeaşi lege, sub aspectul limitelor atribuţiilor organelor statului în domeniul de interes naţional al educaţiei fizice şi sportului; iii) reţinerea greşită a existenţei unui "alt titlu" în înţelesul excepţiei stipulate în teza finală a art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, precum şi neefectuarea unei "veritabile comparaţii a titlurilor".

Criticile sunt nefondate.

Înalta Curte constată că este deplin legală analiza efectuată de instanţele de fond asupra titlurilor exhibate în proces, în înţelesul de moduri de dobândire a proprietăţii bazei sportive nautice (construcţii), pe care se întemeiază drepturile reale contrapuse de părţile litigante, în sensul în care s-a tranşat neechivoc calitatea de proprietar în favoarea pârâtului Statul Român.

Astfel, principala critică de nelegalitate în jurul căreia este construit motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8, a cărei dezlegare influenţează, firesc, şi tranşarea celorlalte critici circumscrise acestui prim motiv de recurs, este axată pe ideea aplicabilităţii dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 care reglementează un mod de dobândire ope legis a dreptului de proprietate, în sensul în care reclamanta s-a prevalat de încadrarea în ipoteza normei juridice (apartenenţa construcţiilor revendicate la patrimoniul antecesoarei sale), în vreme ce pârâţii au invocat incidenţa excepţiei stipulate în partea finală a textului de lege (existenţa unui "alt titlu", respectiv regimul juridic de proprietate publică a statului, în considerarea naturii şi destinaţiei bunului de uz şi interes public).

Ca atare, chestiunea litigioasă esenţială urmărea stabilirea dacă, în cauză, antecesoarea reclamantei se afla sau nu în situaţia la care se referă ipoteza normei juridice cuprinse în art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, respectiv împrejurarea dacă construcţiile revendicate se găseau sau nu în patrimoniul, respectiv în deţinerea ori administrarea fostei unităţi economice (socialiste) de stat din perioada anterioară anului 1990, reorganizată sub forma societăţii comerciale nou înfiinţate a cărei succesoare în drepturi este reclamanta.

În acest punct al analizei, se impune o succintă referire la elementele definitorii ale acestui mod de dobândire a proprietăţii afirmat de reclamantă, astfel cum a fost el configurat, în mod consecvent, în doctrină şi jurisprudenţă.

Astfel, prin Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, proprietatea de stat asupra mijloacelor fixe şi a mijloacelor circulante a fost trecută în proprietatea regiilor autonome şi a societăţilor comerciale, ca o primă etapă a dezetatizării economiei naţionale prin reorganizarea entităţilor juridice care o exercitau prin dreptul de administrare operativă directă. Statul Român, care exercita dreptul de proprietate în virtutea Constituţiei din anul 1965, a renunţat la statutul de unic şi absolut proprietar, transferând acest drept persoanelor juridice rezultate din organizarea fostelor întreprinderi şi unităţi economice socialiste de stat.

În acest sens, conform art. 1 alin. (1) "Unităţile economice de stat, indiferent de organul în subordinea căruia îşi desfăşoară activitatea, se organizează şi funcţionează, în conformitate cu dispoziţiile prezentei legi, sub formă de regii autonome sau societăţi comerciale", iar potrivit art. 20 alin. (2) "Bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu". Conform art. 19, "Inventarierea patrimoniului unităţilor economice de stat supuse transformării în societăţi comerciale, precum şi evaluarea şi stabilirea capitalului societăţilor comerciale înfiinţate pe această cale se fac în condiţiile stabilite prin hotărâre a guvernului".

Norma cuprinsă în art. 20 alin. (2) - fundamentul juridic al titlului de proprietate afirmat de reclamantă - reglementează dobândirea prin efectul legii a dreptului de proprietate al societăţii comerciale asupra bunurilor din patrimoniul său, persoana juridică exercitând în mod liber toate prerogativele dreptului de proprietate.

Această normă a fost supusă controlului de constituţionalitate în repetate rânduri, Curtea Constituţională statuând asupra compatibilităţii cu dispoziţiile constituţionale referitoare la proprietatea publică şi privată. Potrivit unei jurisprudenţe consolidate (cu titlu de exemplu, Deciziile nr. 9/1997, nr. 250/2001 şi nr. 151/2005), aceste prevederi se integrează, în realitate, în ansamblul normelor prin care legiuitorul preconstituţional a stabilit bazele unui sistem economic compatibil cu regulile economiei de piaţă, sistem bazat pe proprietatea privată, opus esenţial sistemului economic centralizat, pe care l-a înlocuit şi care se baza pe proprietatea de stat. Astfel, scopul Legii nr. 15/1990 a fost de a institui cadrul juridic al reorganizării unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale.

Instanţa de contencios constituţional este constantă în a statua că bunurile acestor persoane juridice înfiinţate potrivit Legii nr. 15/1990 nu constituie proprietate de stat, ci proprietate privată, titularul proprietăţii fiind regia sau societatea. Totodată, în cazul societăţilor, statul este un simplu acţionar care deţine o cotă-parte din capitalul social, ce nu se confundă cu patrimoniul persoanei juridice; dispoziţiile art. 19 din lege au doar un caracter tehnic, prevăzând inventarierea patrimoniului şi evaluarea capitalului social în condiţiile stabilite prin hotărârea Guvernului.

Pe de altă parte, Curtea Constituţională a clarificat şi conţinutul sintagmei "cu excepţia celor dobândite cu alt titlu" din cuprinsul art. 20 alin. (2) al Legii nr. 15/1990, relevanţă prezentând paragraful nr. 21 din Decizia nr. 825/2021, în care s-a arătat că:

"Prin Decizia nr. 37 din 3 aprilie 1996, Curtea a arătat că dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 reglementează două componente distincte ale patrimoniului societăţilor comerciale: bunuri aflate în proprietate şi bunuri dobândite cu alt titlu. Or, art. 136 alin. (3) [art. 135 alin. (3) anterior revizuirii] din Constituţie prevede că în proprietatea publică intră numai acele bunuri care aparţin statului sau unităţilor sale administrativ-teritoriale, ele putând fi date în administrarea regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate sau închiriate. Per a contrario, celelalte bunuri care sunt în proprietatea societăţilor comerciale constituie proprietatea privată a acestor societăţi comerciale şi urmează regimul juridic al acestei proprietăţi."

Astfel fiind, bunurile din patrimoniul acestor societăţi comerciale reprezintă proprietatea lor privată, prin efectul actului administrativ cu caracter normativ sau individual de înfiinţare, şi urmează regimul juridic al acestei proprietăţi. Excepţia de la regula edictată prin art. 20 alin. (2), consacrată în partea finală a textului de lege, vizează acele bunuri care fie nu puteau face obiectul proprietăţii private (bunuri aflate în proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale), fie aveau un regim juridic guvernat de legi speciale (precum Legea nr. 18/1991), fie nu au intrat legal în proprietatea statului şi, pe cale de consecinţă, nici în proprietatea entităţilor înfiinţate în baza Legii nr. 15/1990.

Rezumând, în aplicarea regulii stabilite prin art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, bunurile aflate în patrimoniul societăţii comerciale la data înfiinţării sale au devenit ope legis proprietatea acesteia.

În prezenta cauză, însă, a fost invocată şi dezbătută tocmai incidenţa situaţiei de excepţie de la regula dobândirii proprietăţii, consacrată în partea finală a textului de lege - existenţa unui "alt titlu", respectiv regimul juridic de proprietate publică a statului, în considerarea naturii bunului de uz şi interes public, destinat activităţii sportive.

Astfel, în mod judicios instanţele de fond au observat contextul legislativ în care antecesoarea reclamantei, fostă unitate economică de stat, a obţinut Acordul Unic nr. 166/12.04.1974 al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Judeţului Constanţa pentru construirea obiectivului "Bază sportivă pentru sporturi nautice", fiind vorba despre Legea nr. 29/1967 care a încadrat, prin chiar art. 1 alin. (1), educaţia fizică şi sportul în categoria activităţilor de interes naţional şi a creat cadrul normativ necesar pentru înfiinţarea bazelor sportive; acestea erau definite în Anexa nr. 3 lit. C) ca fiind "unităţi fără personalitate juridică, organizate pentru desfăşurarea activităţii sportive de pregătire şi competiţională" şi se puteau "organiza pe lângă unităţi sportive, unităţi economice, instituţii de învăţământ, unităţi militare, organizaţii de masă şi obşteşti, ministere şi alte organe centrale si locale, precum şi în oraşe, comune şi sate".

Or, câtă vreme obiectul de activitate al fostei întreprinderi de stat era circumscris producţiei de materiale de construcţie, se impune cu forţa evidenţei concluzia că baza sportivă servea realizării unui alt obiectiv, şi anume susţinerea activităţii sportive de interes public.

Drept urmare, este corect raţionamentul juridic pe care s-a fundamentat soluţia instanţei devolutive de control judiciar, întrucât, pe de o parte, acordul unic din 1974 nu demonstrează apartenenţa bunului la patrimoniul fostei întreprinderi, ci are numai valoarea juridică de înscris care dovedeşte întrunirea condiţiilor legale de realizare a unor construcţii aferente desfăşurării de activităţi sportive, reglementate prin lege în sfera celor de interes public, concluzie care nu este influenţată în vreun fel de norma înscrisă în art. 4 din Legea nr. 5/1978, evocată de recurentă, potrivit căreia "(...) Pe lângă întreprinderi pot funcţiona, de asemenea, unităţi cu caracter social-cultural".

Iar, pe de altă parte, minutei din 1984 privind fuziunea dintre clubul şi asociaţia sportivă, care face dovada organizării şi desfăşurării activităţii sportive distinct de activitatea propriu-zisă a întreprinderii, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 29/1967 - Secţiunea III "Asociaţiile şi cluburile sportive", i-a fost atribuită semnificaţia juridică corectă, în considerarea regimul juridic al bazei sportive nautice înregistrate în contabilitatea fostei întreprinderi, conturat prin natura şi destinaţia de bun de uz şi interes public.

Aceasta întrucât, reiterând raţiunea textului de lege ce reglementează modalitatea de dobândire a dreptului de proprietate, disputată în procesul de faţă, Înalta Curte are în vedere că Legea nr. 15/1990 este una preconstituţională, iar la momentul înfiinţării societăţilor comerciale rezultate în urma reorganizării fostelor unităţi economice de stat, bunurile administrate operativ de către acestea din urmă au intrat în patrimoniul societăţilor comerciale, sub rezerva excepţiei instituite de art. 20 alin. (2).

Altfel spus, societatea comercială este proprietara bunurilor din patrimoniul său, mai puţin a acelora care au intrat "cu alt titlu", aşa cum este şi cazul construcţiilor litigioase ce fac obiectul proprietăţii publice a statului, căci nu toate elementele patrimoniale ce constituiau masa de bunuri preluată în urma inventarierii de către societăţile comerciale pot deveni proprietatea lor, dispoziţiile art. 19 din aceeaşi lege stabilind că "Inventarierea patrimoniului unităţilor economice de stat supuse transformării în societăţi comerciale, precum şi evaluarea şi stabilirea capitalului societăţilor comerciale înfiinţate pe această cale se fac în condiţiile stabilite prin hotărâre a guvernului".

Ca atare, în condiţiile în care nu s-a făcut demonstraţia apartenenţei bunului revendicat la patrimoniul fostei întreprinderi, deci lipseşte ipoteza normei din art. 20 alin. (2), ci, dimpotrivă, s-a dovedit cu titlu valabil al statului apartenenţa la domeniul public şi, pe cale de consecinţă, aplicabilitatea situaţiei de excepţie analizată, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentei, că nu poate fi reţinută vreo încălcare a limitelor atribuţiilor organelor şi organizaţiilor care aveau prerogative în domeniul educaţiei fizice şi sportului, deoarece dispoziţiile art. 2 alin. (2) şi (8) din Legea nr. 29/1967, pretins ignorate, reglementează în termeni generali "sarcinile" fiecăreia dintre entităţile implicate în realizarea scopului legii, acela de dezvoltare a educaţiei fizice şi sportului, ca activitate de interes naţional.

Din aceleaşi raţiuni, apar a fi lipsite de orice relevanţă în cauză dispoziţiile art. 17 alin. (1) din C. civ. care dau expresie adagiului nemo dat quod non habet şi, ca atare, nu poate fi primită critica aplicării greşite a normei, câtă vreme prin actul de fuziune dintre clubul şi asociaţia sportivă (minuta din 1984) nu a operat vreun transfer de proprietate asupra bazei sportive, ci, aşa cum s-a detaliat în cele ce precedă, acesta constituie dovada organizării şi desfăşurării activităţii sportive distinct de activitatea propriu-zisă a întreprinderii, cu toate consecinţele de decurg de aici, deja analizate.

Tot astfel, contrar susţinerilor recurentei, nu i se poate reproşa instanţei de apel neefectuarea unei "veritabile comparaţii a titlurilor". O atare comparare pentru a se stabili care titlu de proprietate este mai caracterizat operează, evident, doar în prezenţa contrapunerii de către părţile litigante a unor titluri valabile, or, în cauza de faţă, pe seama reclamantei-recurente nu s-a probat existenţa unui titlu, în înţelesul de mod de dobândire a dreptului de proprietate, instanţa de apel concluzionând corect că "singura parte care justifică un titlu de proprietate asupra bunului litigios este pârâtul Statul Român".

Nefondată este şi critica prin care se susţine încălcarea normei privind forţa probantă a datelor de carte funciară.

Astfel, potrivit art. 5 din Regulamentul de avizare, recepţie şi înscriere în evidenţele de cadastru şi carte funciară, aprobat prin Ordinul ANCPI nr. 700/2014:

"(1) Toate operaţiunile şi informaţiile cuprinse în cartea funciară, registrele, dosarele de carte funciară, precum şi orice alte documente cu care sistemul integrat de cadastru şi carte funciară se întregeşte, pot fi arhivate şi redate pe suport digital. (2) În cazul în care redarea se face potrivit alin. (1), forţa probantă a datelor de carte funciară este echivalentă cu aceea a înscrisurilor şi a lucrărilor în baza cărora s-au operat înscrierile în cartea funciară, dacă aceste date sunt certificate de biroul teritorial. (...)".

Or, este neîndoielnic faptul că domeniul de reglementare al normei vizate de critica de nelegalitate priveşte puterea doveditoare a datelor de carte funciară redate pe suport digital, în sensul că se recunoaşte forţa probantă echivalentă cu aceea a documentelor pe suport hârtie (sau alt suport prevăzut de legislaţia specifică), utilizate în procedurile aferente înscrierii în evidenţele de cadastru şi carte funciară, aspecte ce sunt străine de construcţia argumentativă a instanţei de apel care a avut în vedere faptul, real, că "în speţă doar pârâtul şi-a intabulat dreptul de proprietate asupra bunurilor dobândite".

Cu referire la cel de-al doilea motiv de recurs, analizat din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 5 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta a invocat nesocotirea puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 5223 din 25.03.2003 a Judecătoriei Constanţa, definitivă, prin care s-a constatat dreptul de proprietate al autoarei sale asupra imobilului revendicat, la momentul privatizării.

Critica este nefondată.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 5223 din 25.03.2003 a Judecătoriei Constanţa, definitivă, a fost admisă acţiunea reclamantei S.C. E. S.A. (autoarea recurentei) formulată în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Industriei şi Resurselor, Consiliul Local Constanţa şi Municipiul Constanţa şi, în consecinţă, s-a constatat că în patrimoniul reclamantei, la data înfiinţării acesteia prin H.G. nr. 1176/1990, figura dreptul de proprietate asupra construcţiei "clădire nautică" în suprafaţă construită la sol de 294,24 mp, suprafaţă desfăşurată de 632,78 mp, alcătuită din P+1, situată în Constanţa "F." având nr. cadastral x.

În dezvoltarea criticii formulate, recurenta a susţinut că, fiind pronunţată hotărârea în contradictoriu cu "alţi pârâţi decât cei din prezentul dosar (…) am precizat în mod expres că nu invocăm autoritatea de lucru judecat, ci doar puterea lucrului judecat", însă instanţa de apel "a ignorat hotărârea definitivă şi nu a luat în consideraţie nici valoarea acesteia de fapt juridic şi de mijloc de probă" în condiţiile în care "în realitate intimaţii nu au prezentat un titlu legal de proprietate şi nu au putut face dovada contrară".

O primă observaţie ce se impune a fi făcută este aceea că motivul de recurs alegat evidenţiază o înţelegere eronată a principalului efect procesual al unei hotărârii judecătoreşti (autoritatea de lucru judecat) şi a modalităţii în care se produc efectele hotărârii judecătoreşti (relativitatea şi opozabilitatea).

Aceasta întrucât, în lipsa evidentă a identităţii de părţi (pârâţi diferiţi în cele două procese), nu putea fi reţinută autoritatea de lucru judecat în funcţiunea sa pozitivă (cu atât mai puţin în funcţiunea extinctivă, negativă), aşa încât nu se poate susţine cu temei că ar exista vreo dezlegare jurisdicţională definitivă în chestiunea controversată a calităţii de proprietar al bazei sportive revendicate, care să fi fost repusă în discuţie şi contrazisă în procesul pendinte, fiind de notat că şi în procesele guvernate de C. proc. civ. din 1865, identificarea efectelor lucrului judecat era realizată, constant şi consecvent, prin raportare la aceleaşi exigenţe, subordonat imperativului de ordine publică de a se evita pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti contradictorii.

În realitate, motivul de recurs aduce în discuţie modalitatea în care se produc efectele unei hotărâri judecătoreşti, reglementată de art. 435 din C. proc. civ.

Astfel, principiul relativităţii hotărârii judecătoreşti, atât sub aspectul efectelor obligatorii, cât şi al lucrului judecat, presupune ca ceea ce a fost judecat să nu poată folosi sau, în principiu, să nu poată fi opus decât de către părţile în proces (şi succesorii acestora), fără însă ca aceasta să antreneze consecinţa inopozabilităţii hotărârii judecătoreşti faţă de terţi.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte reţine că opunerea chestiunii litigioase, tranşate jurisdicţional în procesul anterior având ca obiect acţiunea în constatarea dreptului de proprietate, intră în sfera de manifestare a opozabilităţii efectelor hotărârii judecătoreşti, întrucât reclamanta (succesoare în drepturi a părţii reclamante din sentinţa nr. 5223/2003) s-a prevalat de actul jurisdicţional cu valoare de mijloc de probă, susceptibil de dovada contrară, iar pârâţii (terţi în raport cu respectiva procedură judiciară) nu pot ignora statuarea anterioară, până când nu demonstrează că realitatea juridică este alta.

Mai mult decât atât, pârâţii se găseau în ipostaza de veritabili terţi interesaţi, atinşi în mod indirect de modalitatea în care a fost tranşat litigiul anterior şi aveau, în consecinţă, interesul să iasă din pasivitate pentru a combate şi înlătura, faţă de ei, efectele unei judecăţi care îi prejudiciază.

Aceasta a şi fost conduita procesuală urmată, pârâţii demonstrând existenţa titlului de proprietate publică, apt să paralizeze pretenţiile reclamantei, aşa încât în mod corect a argumentat instanţa de apel că, "raportat la dispoziţiile art. 435 alin. (2), intimaţii-pârâţi au făcut dovada contrară celor statuate cu efect declarativ în litigiul anterior, motiv pentru care, în mod corect, s-a reţinut că reclamanta nu se poate prevala de hotărârea judecătorească menţionată pentru susţinerea titlului său de proprietate asupra construcţiilor revendicate".

Cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte are a observa că, deşi recurenta a pretins că decizia atacată ar fi afectată de viciul nemotivării sau al motivării insuficiente, contradictorii şi străine de natura cauzei, totuşi, într-o manieră inadecvată procedural, nesocotind existenţa judecăţii anterioare şi natura prezentei căi extraordinare de atac, aceasta reiterează în mare măsură, sub pretextul unor critici încadrabile în ipotezele de casare indicate, ideile construcţiei argumentative supuse controlului judiciar efectuat în precedenta fază procesuală, fără a expune, în realitate, critici punctuale cu referire la decizia instanţei de apel.

Or, instanţa de recurs judecă hotărârea instanţei de apel, iar nu procesul, scopul recursului fiind verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) din acelaşi cod.

Astfel, fără a se grefa pe considerentele instanţei de apel, recurenta a înţeles să supună judecăţii şi unele aparente critici de nelegalitate, precum şi să reitereze parte din criticile îndreptate împotriva sentinţei tribunalului, însă preluarea întocmai a motivelor căii de atac anterioare, fără a combate, de o manieră efectivă, considerentele regăsite în hotărârea atacată în legătură cu aceste aspecte, echivalează cu lipsa dezvoltării unor motive de nelegalitate, din perspectiva prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) coroborat cu art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Este şi cazul, în acest sens, al criticii referitoare la argumentele din decizia recurată ce fac trimitere la regimul proprietăţii socialiste de stat ori la natura juridică a acordului unic din 1974 sau la legislaţia ulterioară anului 1990, care în opinia recurentei sunt străine de modul de dobândire a dreptului de proprietate afirmat în proces (Legea nr. 15/1990 şi H.G. nr. 945/1990 şi 1176/1990).

Însă, recurenta a primit un răspuns adecvat, pe care nu l-a combătut de o manieră efectivă, instanţa de apel justificând că "trecerea în revistă a succesiunii actelor normative reţinute de către prima instanţă a fost necesară pentru constituirea unei oglinzi a modului în care bunul în discuţie se regăseşte în domeniul public al statului", iar mai apoi că "înscrisul denumit Acord Unic nu are natura juridică a unui titlu de proprietate pentru fosta întreprindere, reprezentând doar înscrisul ce dovedeşte întrunirea condiţiilor legale de realizare a unor construcţii aferente desfăşurării de activităţi sportive, reglementate prin lege în sfera celor de interes public".

Tot astfel, instanţa de apel a argumentat într-o manieră detaliată, logică şi convingătoare, ce a permis efectuarea prezentului control de legalitate, regimul juridic al bazei sportive nautice înregistrate în contabilitatea fostei întreprinderi, conturat prin natura şi destinaţia de bun de uz şi interes public, totodată evidenţiind judicios şi aspectul că "dreptul de proprietate nu se demonstrează prin operaţiunea de inventariere a acestuia în patrimoniul fostei unităţi economice, mai ales când dreptului invocat i se opune un alt drept, dovedit printr-un titlu care este anterior operaţiunii de inventariere, drept ce are o sorginte legală în dispoziţiile Legii nr. 29/1967".

Se cuvine notat că, în sistemul Legii nr. 15/1990, transferul proprietăţii patrimoniului se realizează odată cu înfiinţarea societăţii comerciale sau a regiei autonome (unitatea de stat încetându-şi existenţa), fără a exista condiţionări sau obligaţii de îndeplinire ulterioară a unor proceduri de publicitate, contabile sau administrative; toate celelalte proceduri prevăzute de lege, precum emiterea de acte administrative, de certificare, de inventariere sau evaluare, au un caracter tehnic, iar îndeplinirea sau neîndeplinirea lor nu afectează transferul dreptului de proprietate operat în baza legii.

Ca atare, sunt lipsite de orice suport juridic criticile recurentei referitoare la pretinsa motivare insuficientă şi neclară în privinţa modului de stabilire a "activităţilor sportive, reglementate prin lege în sfera celor de interes public" ori a probelor care demonstrează "utilitatea publică a bunului disputat", precum şi neanalizarea susţinerii conform căreia edificarea construcţiilor s-a realizat în interesul propriu al angajaţilor, iar nu în interes naţional.

Din aceleaşi raţiuni nu pot fi primite nici criticile vizând o pretinsă argumentaţie "vădit ilogică", superficială şi contradictorie circumscrisă necontestării minutei din 1984 şi permisiunii acordate sportivilor pentru folosirea imobilului; în plus, invocata lipsă a motivării inaplicabilităţii art. 4 din Legea nr. 5/1978 este contrazisă de însuşi considerentul expus de instanţa de apel şi verificat cu prilejul cercetării de către prezenta instanţă de recurs a primului motiv de casare.

Sub un alt aspect, nu pot fi primite nici susţinerile recurentei privitoare la motivarea pretins contradictorie în privinţa titlului de proprietate al statului şi confuzia între aşa-zisa "confirmare" a titlului şi "reintegrarea" la care se referă art. 80 alin. (2) din Legea nr. 69/2000, precum şi lipsa unui răspuns la critica din apel privitoare la inexistenţa protocolului de predare-primire cerut de textul de lege pentru a opera reintegrarea bunului în domeniul public al statului.

Astfel, judecătorul fondului a subliniat ideea de principiu că "viziunea legiuitorului asupra regimului juridic al bunurilor ce alcătuiesc baza materială pentru desfăşurarea activităţii sportive a fost menţinută prin dispoziţiile art. 80 alin. (2) din Legea nr. 69/2000 a educaţiei fizice şi sportului", iar instanţa de apel, răspunzând argumentului reclamantei-apelante a explicat, suficient şi adecvat, că "referirea primei instanţe la dispoziţiile art. 80 alin. (2) din Legea nr. 69/2000 nu a fost făcută cu ignorarea temeiurilor de drept invocate de părţi, ci pentru a confirma titlul legal al statului de la momentul dobândirii primare a acestor bunuri".

Drept urmare, critica expusă denotă, mai degrabă, dezacordul recurentei în raport cu soluţia pronunţată, aspect ce-i plasează demersul în afara limitelor stabilite de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, se vădeşte a fi nefondată şi pretinsa motivare superficială ("simple teorii generale, supoziţii şi speculaţii") a analizei comparative a titlurilor exhibate, răspunsul regăsindu-se în cele ce precedă, în corpul de considerente dedicate primului motiv de casare examinat.

În concluzie, sunt nefondate toate criticile subsumate motivul de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488.

Pentru considerentele expuse, reţinând că sunt neîntemeiate motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 din C. proc. civ., în baza art. 496 din acelaşi cod, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

În absenţa dovezilor privitoare la cheltuielile de judecată suportate de intimatul-pârât B. în faza procesuală a recursului, solicitarea cu acest obiect urmează a fi respinsă, conform dispoziţiilor art. 452 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.A., prin administrator provizoriu C., împotriva deciziei nr. 181/C din 2 octombrie 2023 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Respinge cererea intimatului-pârât B., de obligare a recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 ianuarie 2025.