Ownership claim partially upheld; appellate ruling on 560 sq m affirmed, plaintiff's cassation appeal dismissed as unfounded.

Şedinţa publică din data de 10 iunie 2025

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sibiu la data de 15.12. 2014 sub nr. dosar x/2014, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A. Sibiu, obligarea pârâtei să recunoască dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 2670 mp ce face parte din imobilul înscris în CF x Sibiu nr. top. x în suprafaţă totală de 5131 mp şi să se abţină pe viitor de la orice act de natură a împiedica exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate asupra acelei suprafeţe de teren de către reclamant; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 563 C. civ.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat pe cale de excepţie lipsa calităţii procesual pasive, iar pe fondul cauzei, respingerea acţiunii, ca inadmisibilă.

Prin sentinţa nr. 3386/05.06.2015, Judecătoria Sibiu a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Sibiu, unde cauza a fost înregistrată sub nr. x/2014*.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Sibiu

Prin sentinţa nr. 590/28.10.2020, Tribunalul Sibiu, secţia I civilă a admis acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., în calitate de succesoare în drepturi a D. S.A. şi B. S.A.; a obligat pârâta să recunoască dreptul de proprietate al reclamantului asupra suprafeţei de 2450 mp, ce face parte din imobilul înscris în CF x Sibiu, nr. top. x, în suprafaţă totală de 5131 mp şi care se suprapune peste imobilul proprietatea pârâtei înscris în CF x Sibiu, nr. top. x şi imobilul înscris în CF x Sibiu, nr. top. x, iar pe viitor pârâta să se abţină de la orice act de natură să împiedice reclamantul să-şi exercite prerogativele dreptului de proprietate asupra acestei suprafeţe de teren; a obligat pârâta să plătească reclamantului A. suma de 23.790 RON cu titlu de cheltuieli de judecată; a obligat reclamantul să plătească expertului E. suma de 1.500 RON cu titlu de diferenţă onorariu expert.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia

Prin decizia nr. 1226/02.06.2022, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a admis apelul pârâtei împotriva sentinţei şi a încheierii de îndreptare a erorii materiale din 26.11.2020, pronunţate de către Tribunalul Sibiu, în dosar civil nr. x/2014; a schimbat în tot, hotărârile apelate şi, rejudecând cauza, a respins acţiunea; a obligat reclamantul la plata sumei de 13410 RON în favoarea pârâtei, reprezentând cheltuieli de judecată la fond şi în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., reclamantul A..

4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia nr. 1005 din 07 iunie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1226/2022 din 2 iunie 2022 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Al doilea ciclu procesual

5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia în rejudecare

Prin decizia nr. 1330/2024 din 11 aprilie 2024 pronunţată în dosar nr. x/2014, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a admis apelul formulat de către pârâta C. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 590/2020 şi a încheierii de îndreptare a erorii materiale din 26.11.2020, pronunţate de către Tribunalul Sibiu în dosarul nr. x/2014.

Au fost schimbate parţial hotărârile atacate, în sensul admiterii în parte a acţiunii civile, cu consecinţa obligării pârâtei să recunoască dreptul de proprietate al reclamantului A. asupra suprafeţei de 560 mp, ce face parte din imobilul înscris în CF nr. x Sibiu, nr. top. x, identificată în Anexa nr. 12 la raportul de expertiză tehnică judiciară efectuată, iar pe viitor să se abţină de la orice act de natură să împiedice reclamantul să exercite prerogativele dreptului de proprietate asupra acestei suprafeţe de teren, precum şi a admiterii în parte a cererii accesorii privind cheltuielile de judecată, în sensul obligării pârâtei la plata către reclamant a sumei de 9.275 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu expert şi taxă judiciară de timbru proporţional cu pretenţiile admise, urmând ca fiecare parte să suporte onorariul propriului avocat.

A fost obligat intimatul reclamant A. la plata sumei de 13.310 RON în favoarea apelantei pârâte, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

6. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1330/2024 din 11 aprilie 2024 pronunţate în dosar nr. x/2014 de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a declarat recurs reclamantul A. la data de 25 iunie 2024, solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi rejudecând apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 590/2020 a Tribunalului Sibiu, respingerea acestuia, ca nefondat.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat că hotărârea instanţei de apel a încălcat normele de procedură prevăzute de art. 476-478 C. proc. civ. cu privire la efectul devolutiv al apelului, raportat la dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ. care împiedică judecătorul să depăşească limitele învestirii sale.

A susţinut că reclamantul recurent a învestit instanţa cu o acţiune în revendicare prin comparare de titluri, solicitând instanţei să constate că titlul acestuia este mai caracterizat decât titlul deţinut de pârâta intimată cu privire la suprafaţa de 2450 mp, care se suprapune peste imobilul proprietatea pârâtei, acţiunea fiind admisă în primul ciclu procesual prin sentinţa nr. 590/2020 a Tribunalului Sibiu.

Singurele apărări pe care pârâta le-a formulat au fost că nu ocupă nicio suprafaţă de teren din imobilul proprietatea reclamantului, ca suprafaţa reală a imobilului reclamantului a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească în care nu a fost parte, nefiindu-i opozabilă, iar suprapunerea dintre imobile se datorează strict acelei actualizări a suprafeţei imobilului proprietatea reclamantului.

Nu a susţinut niciodată că titlul acestuia ar fi mai caracterizat şi nici nu a formulat vreo apărare în acest sens.

Motivele de apel formulate de pârâta intimată s-au înscris în limitele apărării formulate în fata instanţei de fond.

Prin decizia civilă nr. 1226/2022 a Curţii de Apel Alba Iulia (din primul ciclu procesual) instanţa de apel a dat eficienţă juridică celor două motive de apel formulate de pârâtă şi a reţinut că acţiunea în revendicare trebuie respinsă deoarece pârâta nu ocupă vreo suprafaţă de teren din imobilul proprietatea reclamantului, iar suprapunerea dintre imobile a fost determinată de hotărârea judecătorească prin care s-a stabilit suprafaţa reală a imobilului proprietatea reclamantului, iar aceasta nu îi este opozabilă pârâtei, nefiind parte în proces.

Prin decizia nr. 1005 din 7 iunie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost admis recursul declarat de reclamant împotriva deciziei nr. 1226/2022 a Curţii de Apel Alba Iulia, reţinând-se că a fost încălcat principiul disponibilităţii prin raportare la obiectul acţiunii în revendicare prin comparare de titluri cu care reclamantul a învestit instanţa de fond şi a fost înlăturată susţinerea pârâtei cu privire la efectul de inopozabilitate al hotărârii judecătoreşti în baza căreia a fost stabilită suprafaţa reală a imobilului proprietatea pârâtului.

Este adevărat că, prin această hotărâre, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus ca în rejudecare să se verifice şi să se compare titlurile de proprietate deţinute de părţi pentru a stabili care dintre acestea se bucură de preferabilitate, dând eficienţă principiului disponibilităţii şi limitelor învestirii instanţei de fond prin cererea introductivă a reclamantului.

Susţine că aceasta nu se putea face însă cu depăşirea motivelor de apel cu care pârâta a învestit instanţa de apel sau a apărărilor formulate de pârâtă în faţa instanţei de fond.

Pârâta nu a expus niciun motiv de apel şi nicio apărare în legătură cu preferabilitatea titlului său, însă instanţa de apel în rejudecare a reţinut că titlul pârâtei este mai caracterizat cu privire la suprafaţa aferentă imobilului înscris în CF x Sibiu, încălcând prevederile art. 476 alin. (2) C. proc. civ.

Citează prevederile art. 477 alin. (1) şi art. 478 alin. (2) C. proc. civ. şi susţine că în rejudecare nu puteau fi avute în vedere apărări sau motive de apel pe care partea pârâtă nu le-a invocat/susţinut niciodată.

Arată că, depăşind limitele efectului devolutiv al apelului şi limitele învestirii sale în cadrul apelului, instanţa de apel a creat reclamantului recurent o situaţie mai grea în rejudecare în urma recursului promovat de acesta şi admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În rejudecare, susţine că i-a fost respinsă acţiunea în parte în baza unor argumente/apărări/motive care nu au fost niciodată invocate/susţinute de către pârâtă nici la fond şi nici în apel, încălcându-se prin aceasta prevederile art. 502 C. proc. civ.

Instanţa de apel a analizat în rejudecare motive de apel/critici/apărări pe care pârâta nu le-a formulat niciodată.

Mai susţine că decizia de apel atacată cu recurs încalcă prevederile art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

Susţine că decizia de casare a dezlegat efectul de opozabilitate faţă de terţi al înscrierilor în Cartea Funciară în conformitate cu prevederile art. 30-31 din Legea nr. 7/1996. Cu încălcarea acestei dezlegări de drept, instanţa de apel, în rejudecare, reţine din nou că pârâta, prin probele administrate în cauză, cu precădere expertiza tehnică judiciară, a reuşit să facă dovada contrară în privinţa exactităţii întinderii dreptului de proprietate al reclamantului în suprafaţă rectificată de 5130 mp şi, drept urmare, dreptul acestuia este mai puţin caracterizat din perspectiva limitelor faptice ale întinderii sale.

A mai criticat că decizia de apel încalcă prevederile art. 451-153 C. proc. civ. cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată. A arătat că, prin încheierea de îndreptare a erorii materiale din data de 26.11.2020, cheltuielile de judecată ale reclamantului (din primul ciclu procesual) au fost reţinute la suma de 31.600 RON. Această încheiere a făcut parte integrantă din sentinţa de fond nr. 590/2020 a Tribunalului Sibiu, dar nu a fost atacată o dată cu fondul şi nici nu au fost indicate motive de apel în legătură cu această încheiere/respectiv cu acest cuantum al cheltuielilor de judecată.

Apreciază că soluţia instanţei de apel în rejudecare de reducere a acestor cheltuieli la nivelul sumei de 9275 RON (în lipsa unui motiv de apel legat de cheltuielile de judecată) este nelegală.

Ca efect al admiterii apelului pârâtei în acest al doilea ciclu procesual i-au fost acordate cheltuielile de judecată pentru faza recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu toate că recursul a fost declarat de reclamantul A. şi a fost admis. Astfel, obligarea acestuia la plata unor cheltuieli de judecată în favoarea pârâtei este, de asemenea, nelegală.

A mai criticat că obligarea reclamantului recurent la plata unor cheltuieli de judecată în suma de 13.310 RON în favoarea apelantei, reprezentând onorariu de avocat şi taxa de timbru aferentă apelului în rejudecare este, de asemenea, nelegală, deoarece ca efect al admiterii în parte a acţiunii, s-ar fi impus obligarea la plata unei taxe de timbru aferente suprafeţei pentru care s-a apreciat că titlul pârâtei este mai caracterizat, iar onorariile de avocaţi ar fi trebuit să fie compensate.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că instanţa de apel a reţinut că titlul de care se prevalează pârâta intimată referitor la imobilul înscris în CF x Sibiu este mai caracterizat din perspectiva anteriorităţii dreptului său pe care instanţa reţine că l-ar fi dobândit ope legis în baza prevederilor Legii nr. 15/1990 şi nu în baza Certificatului de atestare a dreptului de proprietate, pe care instanţa îl apreciază ca având efect declarativ de drepturi şi nu constitutiv de drepturi.

Susţine că, sub acest aspect, hotărârea instanţei de apel se fundamentează pe o greşită aplicare a art. 18, 19, 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, art. 1 şi art. 8 din H.G. nr. 834/1991.

Arată că în patrimoniul fostelor unităţi de stat, care a fost preluat de societăţile comerciale nou constituite în baza Legii nr. 15/1990, nu se regăsea decât un drept de folosinţă asupra terenurilor aferente construcţiilor în care acestea urmau să-şi desfăşoare activitatea.

Acesta e motivul pentru care fost prevăzută o procedură specială pentru ca aceste noi societăţi să poată dobândi dreptul de proprietate asupra respectivelor terenuri, prin adoptarea H.G. nr. 834/1991.

Societăţile comerciale înfiinţate în baza acestei legi prin reorganizarea fostelor unităţi economice de stat au doar aptitudinea (vocaţia) de a dobândi dreptul de proprietate asupra acestor terenuri, însă numai după parcurgerea procedurii prevăzute de H.G. nr. 834/1991, neputându-se reţine că dreptul de proprietate asupra terenurilor folosite de aceste unităţi poate fi dobândit prin efectul legii, ca atare, şi nu după parcurgerea procedurii prevăzute de această hotărâre de Guvern.

În aceste condiţii, Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor (emis în temeiul Legii nr. 15/1990 şi H.G. nr. 834/1991) este un veritabil titlu de proprietate, titlu ce are exclusiv efect constitutiv, în lipsa emiterii unui astfel de act neputându-se discuta de existenţa vreunui drept de proprietate asupra unui teren în patrimoniul unei societăţi comerciale înfiinţate în baza Legii nr. 15/1990.

A susţinut că:

- prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 prevăd că nu toate bunurile aflate în patrimoniul noilor societăţi comerciale se află în proprietatea acesteia, ci numai cele dobândite cu un astfel de titlu. Dacă legiuitorul ar fi dorit ca toate bunurile deţinute de societăţile comerciale înfiinţate în baza Legii nr. 15/1990 (indiferent de titlul deţinerii) să devină proprietatea acestora în virtutea legii, ar fi făcut o menţiune expresă în acest sens;

- teza dobândirii dreptului de proprietate al societăţilor comerciale înfiinţate în baza Legii nr. 15/1990 ope legis ar lipsi de efecte juridice dispoziţiile H.G. nr. 834/1991 şi ale întregii proceduri prevăzute de acest act, conform art. 19 din Legea nr. 15/1990;

- teza dobândirii dreptului de proprietate ope legis intră în contradicţie cu prevederile art. 1 din H.G. nr. 834/1991, astfel că ar reprezenta un nonsens juridic ca bunurile să fie considerare de drept ca fiind în proprietatea societăţii comerciale înfiinţate, apoi în urma parcurgerii unei proceduri prevăzute de H.G. nr. 834/1991 să se constate că acestea sau o parte din ele nu se află în proprietatea societăţilor comerciale printr-o decizie a organului administrativ;

- prevederile art. 8 din H.G. nr. 834/1991 fac diferenţa clară între situaţia terenurilor înainte de emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate şi terenurile pentru care s-au emis certificate, fiind stabilite regimuri fiscale de taxare total diferite. Dacă s-ar acredita ideea dobândirii dreptului de proprietate prin efectul legii nu s-ar mai justifica un regim fiscal de taxare total diferit, prin raportare la momentul emiterii Certificatului de atestare a dreptului de proprietate;

- teza împroprietăririi ope legis vine în contradicţie şi cu Criteriile emise în baza art. 2 din H.G. nr. 834/1991, respectiv Criteriile 1C/311/1992 privind stabilirea si evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat emise de Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului şi Criteriile 2665/1992 privind stabilirea şi evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat emise de Ministerul Finanţelor. Dacă ar fi existat o dobândire ope legis, verificările Comisiei speciale instituite prin aceste Criterii nu şi-ar mai găsi justificarea;

- prevederile art. 24 din Criterii se referă la îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară numai după obţinerea certificatului şi numai în baza acestuia. Or, dacă s-ar fi aflat în situaţia dobândirii ope legis a dreptului de proprietate, societăţile nu aveau nevoie de un certificat, ci se puteau duce oricând să îndeplinească formalităţile de publicitate;

- teza dobândirii dreptului de proprietate direct în baza legii vine în contradicţie cu operaţiuni juridice impuse de alte acte normative (ex. Legea nr. 137/2002). Dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 137/2002 vorbesc de o majorare a capitalului social cu valoarea terenurilor pentru care se emite certificatul, această valoare urmând să fie considerată aport în natură al statului român. Operaţiunea de majorare nu poate avea loc în lipsa certificatului fiind condiţionată de eliberarea acestuia. Or, dacă dreptul de proprietate s-ar dobândi ope legis, majorarea capitalului ar trebui să se realizeze de îndată, iar nu la momentul emiterii certificatului;

- dacă ar exista o dobândire a dreptului de proprietate ope legis, remediile de contestare ale Certificatului de atestare a dreptului de proprietate puse la dispoziţie de Legea nr. 554/2004 ar fi golite de conţinut.

Conchide că reţinerea instanţei în sensul că titlul pârâtei este preferabil faţă de cel al reclamantului din perspectiva anteriorităţii acestuia prin raportare la data adoptării Legii nr. 15/1990 este profund eronată, pentru considerentele sus expuse şi pentru cele legate de data la care s-a întabulat în Cartea Funciară dreptul de proprietate al părţilor cu privire la imobilele suprapuse, prioritatea aparţinând reclamantului.

Mai susţine că hotărârea atacată se fundamentează pe încălcarea art. 60 din Anexa la Ordinul nr. 633/2006 (în vigoare la data intabulării Certificatului de atestare a dreptului de proprietate prin încheierea nr. 14356/28 decembrie 2000), care impuneau existenţa unei documentaţii cadastrale întocmite în vederea intabulării.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel la fila x alin. (3) din considerente, "nu a existat o documentaţie întocmită în condiţiile legii care să stea la baza măsurării, identificării şi intabulării pentru cei 1840 mp" (concluzia aparţine expertului E., fila x din raportul de expertiză depus la Tribunalul Sibiu, la data de 7 noiembrie 2017, fila x volumul I).

Instanţa de apel face trimitere la o documentaţie întocmită de F. S.R.L., făcând o confuzie clară între documentaţia care a stat la baza întocmirii Certificatului de atestare a dreptului de proprietate şi documentaţia pe care pârâta trebuia să o întocmească în vederea intabulării. În schimb, OCPI (adresa fila x, vol. II) a transmis documentaţia pentru intabularea dreptului de proprietate asupra imobilului de pe strada x 48 (actuală Distribuţiei) din care se poate observa că aceasta vizează alte numere topografice, aferente imobilului de pe strada x nr. 6 (unde se regăseşte sediul pârâtei), neavând nici o legătură cu imobilul din litigiu.

Din aceasta perspectivă, este evident că titlul de care se prevalează pârâta este mai puţin caracterizat, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond.

Hotărârea atacată se fundamentează pe încălcarea art. 1 din H.G. nr. 832/1991. Aşa cum rezultă din Adresa nr. x/30.04.2009 Primăria Mun. Sibiu a comunicat că nu a emis vreo decizie de atribuire a terenului situat în Sibiu, str. x.

În plus, documentaţia întocmită în temeiul H.G. nr. 834/1991 nu a fost înregistrată la Ministerul Dezvoltării Regionale, cerinţă obligatorie prevăzută de Criteriile 2665/1C/311/1992, împrejurare ce rezultă din adresa nr. x/2.03.2009 (anexată cererii introductive).

Avizul nr. x/3.10.2000 întocmit de OCPI cu ocazia intabulării Certificatului de atestare a dreptului de proprietate are la bază o cerere datată ulterior sub nr. x/3.11.2000 şi care nici nu se regăseşte în Opisul general al Oficiului de Cadastru şi Publicitate.

Această împrejurare rezultă din considerentele deciziei nr. 826/C/CA/2009 a Curţii de Apel Braşov şi adeverinţa nr. x/9.08.2007 eliberată de OCPI Sibiu, aflată la dosarul cauzei.

Documentaţia de reglementare a situaţiei juridice pentru suprafeţele cuprinse în Certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr. x/16.11.2000 s-a întocmit după intabularea acestora, iar această documentaţie se referă exclusiv la terenurile situate administrativ pe strada x nr. 7-9, str. x, str. x, str. x şi strada x, mai puţin pentru imobilul din litigiu situat administrativ pe str. x.

Aceasta rezultă din Referatul cu propunere de neîncepere a urmăririi penale nr. 383/P/3080/P/2009, anexat cererii introductive.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

7. Apărările formulate de către părţi

Recursul a fost comunicat intimatei la data de 25 septembrie 2024, iar termenul pentru formularea întâmpinării s-a împlinit la data de 28 octombrie 2024.

La data de 24 octombrie 2024 (data poştei - dosar recurs), în termen legal, intimata-pârâtă C. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., intimata a arătat că instanţa de rejudecare s-a conformat indicaţiilor obligatorii ale deciziei de casare, preluând şi analizând argumentele de preferabilitate invocate de ambele părţi.

Referitor la critica privitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 481 C. proc. civ., arată că reclamantul nu este apelant în cauză, ci intimat, astfel încât instanţa de rejudecare nu putea să creeze apelantului o situaţie mai grea în propria sa cale de atac.

Cu privire la opozabilitatea înscrierii în Cartea funciară a modificării suprafeţei imobilului reclamantului, expune dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 7/1996, care prevăd că efectul de opozabilitate al înscrierilor este inoperant cu privire la suprafaţa terenurilor, destinaţia, categoria de folosinţă, valoarea sau alte asemenea aspecte, precum şi art. 54 din Ordinul nr. 633/2006 pentru aprobarea regulamentului de organizare şi funcţionare a birourilor de cadastru şi publicitate imobiliară. Aşadar, instanţa de casare în mod corect a concluzionat că modificarea de suprafaţă înscrisă în cartea funciară le este opozabilă de la data înscrierii chiar dacă nu au fost parte în hotărârea de modificare a suprafeţei.

Referitor la critica privind cheltuielile de judecată, arată că recurentul ignoră textul de bază care defineşte criteriile în baza cărora se stabilesc cheltuielile de judecată.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimata a arătat că în Anexa nr. 3 a suplimentului este materializată pe schiţă proprietatea reclamantului cu limitele anterioare majorării de suprafaţă şi care nu genera suprapunerea cu proprietatea intimatei. Doar prin majorarea de suprafaţă proprietatea reclamantului s-a extins înglobând şi suprafeţele proprietatea intimatei. Întrucât majorarea de suprafaţă este consecinţa unei hotărâri judecătoreşti, chiar nelegale, există o suprapunere reală.

Conchide că în aceste condiţii nu se poate vorbi de un titlu de proprietate mai caracterizat în persoana reclamantului faţă de titlul intimatei generat în condiţiile unei legislaţii speciale respectate întocmai.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentului la data de 06.11.2024, iar recurentul a formulat răspuns la întâmpinare la data de 18 noiembrie 2024.

Prin încheierea completului de filtru din 25 februarie 2025 s-a admis în principiu recursul declarat în cauză, fiind stabilit termen la 10 iunie 2025 pentru soluţionarea pe fond a căii de atac.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Printr-un prim motiv de recurs recurentul-reclamant a invocat nelegalitatea deciziei atacate, întrucât aceasta ar fi fost dată cu încălcarea efectului devolutiv al apelului şi cu depăşirea limitelor învestirii de către instanţa de apel cu privire la motivele de apel formulate de către pârâtă, care nu ar fi susţinut niciodată că titlul său este mai caracterizat şi nici nu a formulat vreo apărare în acest sens.

Se constată, astfel, că prin critica analizată recurentul-reclamant pretinde încălcarea normelor de procedură prevăzute de art. 476-478 C. proc. civ. cu privire la efectul devolutiv al apelului, raportate la cele ale art. 22 alin. (6) din acelaşi act normativ.

În acest stadiu al analizei, Înalta Curte reţine că, întrucât aspectele semnalate prin memoriul de recurs vizează nereguli de ordin procedural, cu referire la încălcarea principiului disponibilităţii, recurentul-reclamant a încadrat corect aceste argumente în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a cărui incidenţă însă nu se verifică în cauză, după cum se va arăta în continuare.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate dispune atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Acest motiv de casare evocă prevederile art. 175 şi art. 176 din C. proc. civ. cu privire la nulitatea condiţionată sau necondiţionată a actelor de procedură, precum şi pe cele ale art. 178 referitoare la regimul juridic al nulităţii şi ale art. 179 care vizează efectele acesteia, ambele din acelaşi act normativ. Nulitatea, ca sancţiune procedurală, se impune a fi analizată în strânsă corelaţie cu actele de procedură pe care instanţa, părţile sau alţi participanţi le-au îndeplinit pe parcursul activităţii judiciare.

Neregularitatea invocată de către recurentul-reclamant presupune încălcarea principiului disponibilităţii părţilor ce guvernează procesul civil, care implică, conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., că acestea stabilesc, prin cererile şi apărările lor, obiectul şi limitele procesului.

Înalta Curte subliniază că, din perspectiva dispoziţiilor art. 9 C. proc. civ., regula este că, în procesul civil, părţile sunt cele care sesizează instanţa cu cereri şi apărări asupra cărora judecătorii trebuie să se pronunţe, situaţiile în care instanţa se sesizează din oficiu sau la solicitarea altor persoane, organizaţii, autorităţi sau instituţii publice ori de interes public fiind unele de excepţie.

În conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., este absolut necesar ca judecătorul să se pronunţe asupra a tot ceea ce i-au cerut părţile (ofensiv sau defensiv), fără să poată depăşi limitele învestirii, decât în cazurile prevăzute de lege. Pretenţiile sau apărările părţilor se fundamentează întotdeauna pe o stare de fapt, iar aceasta nu trebuie confundată cu pretenţia însăşi şi nici cu ceea ce înseamnă calificarea juridică dată de parte. Pretenţia este obiectul cererii de chemare în judecată, iar starea de fapt ilustrează motivarea pretenţiei, cele două fiind, indiscutabil, legate.

Dacă părţile sunt cele care stabilesc, de regulă, faptele deduse judecăţii, prin cererile şi apărările formulate în proces, calificarea juridică a acestora aparţine întotdeauna judecătorului. În acest sens, Înalta Curte relevă art. 22 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că judecătorul soluţionează litigiul potrivit normelor de drept ce îi sunt aplicabile, precum şi art. 22 alin. (4) C. proc. civ., potrivit căruia judecătorul este cel care dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, fiind obligat, desigur, să pună în discuţia părţilor această calificare pentru a respecta principiul contradictorialităţii, în sensul reglementat de art. 14 alin. (4)-(6) C. proc. civ.

În principiu, autoritatea aparţine, aşadar, judecătorului în ceea ce priveşte identificarea, interpretarea şi aplicarea normelor de drept incidente, în cadrul procesual stabilit prin cererile şi apărările cu care a fost învestit de părţi. Aşa fiind, în lipsa unui acord expres al părţilor, dat în condiţiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., instanţa este cea care dă ori restabileşte calificarea juridică exactă, aceasta însemnând nu doar indicarea normei de drept incidentă, ci şi identificarea naturii juridice reale a cererii, a categoriei sau instituţiei juridice aplicabile.

În cauza de faţă, curtea de apel, ca instanţă de rejudecare, urmare a aspectelor tranşate de către instanţa supremă prin decizia civilă nr. 1005/2023, a avut a "ţine seama de cadrul învestirii, reprezentat de acţiunea în constatare provocatorie, în cadrul căreia urmează să verifice titlurile de proprietate ale părţilor, să le compare şi să stabilească pe acela care se bucură de preferabilitate, pentru tranşarea situaţiei litigioase a părţilor şi conservarea securităţii raporturilor juridice dintre acestea".

Prin urmare, în speţa pendinte însăşi instanţa de recurs a trasat limitele rejudecării şi a impus instanţei de apel să verifice preferabilitatea titlurilor de proprietate exhibate de către părţile litigante, neputând fi primite, astfel, susţinerile recurentului în sensul arătat.

De altfel, se constată că prin motivele de apel pârâta a susţinut că suprafaţa terenului reclamantului a fost mărită artificial prin încheierea de CF, iar titlul societăţii C. S.R.L. este legal, cu referire la normele aplicabile şi la atestarea dreptului de proprietate, apelanta pârâtă specificând chiar în cadrul motivelor sale respective de apel că "nu se poate reţine că dreptul de proprietate al reclamantului este mai caracterizat decât dreptul de proprietate al pârâtei" . Înalta Curte constată că tot ansamblul apărărilor menţionate, regăsite cu predilecţie la dosarul menţionat al curţii de apel sunt suficient de calificate pentru a permite instanţei de apel să compare titlurile de proprietate.

De altfel, inclusiv în întâmpinarea depusă de apelanta pârâtă în faza procesuală a fondului se regăsesc apărări de natură a atrage din punct de vedere juridic, o astfel de dezbatere de genul celei realizate de către instanţa de apel în rejudecare, Înalta Curte exemplificând în acest sens - însă nelimitat la - cu punctul 2 din concluziile respectivei întâmpinări: "Dreptul nostrum de proprietate s-a născut ca efect al legii, în timp ce dreptul de proprietate al reclamantului are o natură convenţională" .

Aşadar, nici din aceste perspective nu poate fi primită critica recurentului în sensul că, în rejudecare, acţiunea ar fi fost respinsă în parte, în baza unor motive care nu ar fi fost invocate de către pârâtă.

Critica referitoare la încălcarea principiului non reformatio in pejus, prevăzut de art. 481 C. proc. civ., este neîntemeiată.

Această susţinere, subsumabilă dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este invocată de reclamant cu referire la soluţia dată apelului său în rejudecare, în urma recursului promovat de acesta şi admis de către instanţa supremă.

În speţă, verificând parcursul procesual al cauzei, se reţine că litigiul pendinte a fost soluţionat în primă instanţă prin sentinţa nr. 590/28.10.2020 a Tribunalului Sibiu, secţia I civilă, prin care s-a admis cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

La rândul său, instanţa de apel, prin decizia nr. 1226/02.06.2022, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a admis apelul pârâtei împotriva sentinţei pe care a schimbat-o în tot şi, rejudecând cauza, a respins cererea de chemare în judecată, reţinând, în esenţă, că acţiunea în revendicare trebuie respinsă tocmai pentru că pârâta nu este posesor al imobilului.

Prin decizia nr. 1005 din 07 iunie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamant, a casat decizia atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel, iar în al doilea ciclu procesual Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia nr. 1330/2024 din 11 aprilie 2024, a admis apelul formulat de către pârâtă şi a admis în parte acţiunea civilă, cu privire la dreptul de proprietate al reclamantului asupra suprafeţei de 560 mp, ce face parte din imobilul înscris în CF nr. x Sibiu, nr. top. x.

Reiese, aşadar, că recurentului-reclamant nu i s-a creat o situaţie mai grea, în propria cale de atac, decât cea din etapa procesuală anterioară, în condiţiile în care dezlegările curţii de apel din decizia civilă de apel din primul ciclu procesual, au vizat respingerea integrală a cererii de chemare în judecată, inadmisibilitatea acţiunii în revendicare clasice, îndreptate împotriva unui pârât neposesor, în timp ce prin decizia recurată s-a admis în parte acţiunea.

În egală măsură, astfel cum s-a expus supra, respingerea acţiunii reclamantului în parte, în rejudecarea apelului, nu s-a datorat analizei de către instanţa de apel a unor apărări neinvocate de intimata pârâtă în faza procesuală a fondului sau în apel, astfel cum în mod eronat invocă recurentul reclamant, ci unora antamate de aceasta în mod procedural şi a căror evaluare a fost impusă inclusiv prin decizia de casare pronunţată în 2023 de instanţa supremă.

În consecinţă, date fiind toate aceste circumstanţe particulare ale litigiului, anterior expuse, nu se poate reţine că, prin hotărârea atacată, a fost încălcat principiul non reformatio in pejus.

Reclamantul a mai susţinut că decizia instanţei de apel a nesocotit limitele rejudecării, atunci când a apreciat că pârâta, prin probele administrate, a reuşit să facă dovada contrară în privinţa exactităţii întinderii dreptului de proprietate al reclamantului în suprafaţă rectificată de 5130 mp, în condiţiile în care prin decizia de casare instanţa supremă dezlegase efectul de opozabilitate faţă de terţi al înscrierilor în CF, în conformitate cu art. 30-31 din Legea nr. 7/1996.

Critica este nefondată, în contextul în care instanţa de recurs a reţinut că înscrierea în CF a suprafeţei mărite a terenului reclamantului este opozabilă pârâtei, însă că aceasta poate face dovada contrară, nefiind parte în procesul finalizat cu sentinţa în temeiul căreia s-a rectificat cartea funciară în favoarea recurentului.

Astfel, ceea ce a statuat instanţa supremă a constat în faptul că "pârâta nu poate pretinde inopozabilitatea înscrierii în cartea funciară întrucât este în categoria terţilor cărora li se adresează asemenea înscrieri prin sistemul publicităţii imobiliare, dar poate face dovada contrară în privinţa realităţii dreptului care a stat la baza acestei înscrieri".

În aceste condiţii, raportat la statuările obligatorii ale instanţei de casare, instanţa de apel, cu respectarea astfel a art. 501 alin. (1) C. proc. civ., a constatat, prin probele administrate, că pârâta a reuşit să facă dovada contrară doar pentru imobilul înscris în CF nr. x Sibiu, nu şi pentru terenul în suprafaţă de 560 mp ce face parte din imobilul înscris în CF nr. x, în privinţa căruia a dispus admiterea acţiunii.

Curtea de apel a reţinut că prin decizia nr. 110 din 26.02.1966 emisă de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al oraşului regional Sibiu, "s-a transmis în administrarea G., terenul situat în Sibiu, str. x, proprietatea statului, înscris în CF nr. x nr. top. x. Dreptul de administrare operativă a fost înscris în cartea funciară în baza încheierii nr. 1015/29.04.1966 a Notariatului de Stat al Raionului Sibiu, iar imobilul a fost transcris în CF x Sibiu şi dezmembrat succesiv .

B. S.A. a fost înfiinţată prin reorganizarea secţiei de salubritate din cadrul E.G.C.L. şi I.J.C.L. Sibiu, cu consecinţa trecerii imobilelor şi a mijloacelor fixe în patrimoniul societăţii nou înfiinţate, aşa încât pentru acest imobil nu se poate reţine lipsa titlului".

Preferabilitatea titlului pârâtei, continuatoare în drepturi a S.C. B. S.A., cu privire la imobilul înscris în CF nr. x Sibiu a fost reţinută şi faţă de anterioritatea dreptului de proprietate al pârâtei, dobândit ope legis încă de la momentul reorganizării fostei unităţi de stat şi înfiinţării noii societăţi comerciale, în raport de prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale.

Astfel, urmare a deciziei de casare, instanţa de apel a verificat tocmai dacă pârâta a făcut dovada contrară în privinţa realităţii dreptului reclamantului care a stat la baza înscrierii în Cartea Funciară.

Se observă, deci, că nu sunt relevate eventuale greşeli săvârşite de instanţa de apel cu ocazia rejudecării, cu nerespectarea aspectelor litigioase care au fost dezlegate definitiv în primul ciclu procesual de către instanţa de casare, ce au caracter obligatoriu în raport cu prevederile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum susţine recurentul.

Sub o altă critică, recurentul susţine, în esenţă, că tribunalul a acordat cheltuieli de judecată reclamantului, care nu au fost apelate, iar la rejudecarea căii de atac acele cheltuieli nu mai puteau fi reduse.

Contrar susţinerilor recurentului, se constată că decizia civilă recurată, dată în rejudecarea apelului după casarea deciziei Curţii de Apel Alba Iulia din anul 2022, pronunţate în primul ciclu procesual, a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 451-453 din C. proc. civ., faţă de soluţia de admitere a apelului formulat de către pârâtă împotriva sentinţei tribunalului care a fost schimbată în sensul admiterii în parte a acţiunii, nefiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să-i plătească acesteia cheltuielile de judecată.

Aceste dispoziţii legale stabilesc cu claritate regula potrivit căreia partea câştigătoare a procesului este în drept să-i fie plătite cheltuielile de judecată, debitor al obligaţiei de plată fiind partea care a căzut în pretenţii, deci cea care a pierdut procesul.

Mutatis mutandis, această regulă se aplică în mod specific şi atunci când acţiunea este admisă numai în parte, caz în care, potrivit prevederilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., judecătorii trebuie să stabilească măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, ţinându-se seama de măsura în care fiecare parte a pierdut, respectiv a câştigat procesul, instanţa putând, după situaţie, să dispună chiar compensarea cheltuielilor de judecată atunci când măsura în care una dintre părţi a pierdut, iar cealaltă a câştigat procesul este comparabilă sau chiar identică.

În considerarea acestor reguli de principiu, trebuie avut în vedere şi că acordarea cheltuielilor de judecată este posibilă doar atunci când instanţa pronunţă o soluţie prin care litigiul primeşte o rezolvare cu privire la pretenţiile deduse judecăţi, căci doar într-o asemenea situaţie se poate stabili care dintre părţi a câştigat procesul şi care l-a pierdut, precum şi, după caz, se poate determina, atunci când acţiunea ori cererea este admisă în parte, care este măsura în care părţile au câştigat ori au pierdut procesul.

În speţă, instanţa de apel a constatat că, urmare admiterii în parte a acţiunii civile, se impune acordarea în parte a cheltuielilor de judecată, "în sensul obligării pârâtei la plata către reclamant a sumei de 9.275 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu expert şi taxă judiciară de timbru proporţional cu pretenţiile admise (la valoarea suprafeţei de 560 mp), urmând totodată ca, raportat la dispoziţiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., fiecare parte să suporte onorariul propriului avocat.

Făcând aplicarea în apel a prevederilor art. 452, 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga intimatul reclamant A. la plata sumei de 13.310 RON în favoarea apelantei pârâte, reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu avocat pentru faza apelului şi a recursului ".

Astfel, observând parcursul cauzei în fazele procesuale anterioare şi soluţiile pronunţate în acest litigiu, instanţa de apel cu ocazia rejudecării a reevaluat corect cheltuielile de judecată efectuate de către părţile litigante şi, în raport cu deznodământul judiciar, a obligat pe reclamant la plata cheltuielilor de judecată efectuate de pârâtă; ca o consecintă a admiterii în parte a acţiunii, instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., dispunând obligarea pârâtei la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată constând în onorariu expert şi taxă de timbru proporţional cu pretenţiile admise, urmând ca fiecare parte să suporte onorariul propriului avocat.

Aceasta, întrucât în urma admiterii apelului formulat de către pârâtă sentinţa a fost schimbată în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată, instanţa de apel putând astfel stabili care este partea care a câştigat procesul, în sensul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. în acest sens, partea care a pierdut apelul este reclamantul, iar în ceea ce priveşte acţiunea, aceasta a fost admisă în parte.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată efectuate de către pârâtă în primul recurs, la care a fost obligat reclamantul, Înalta Curte reţine că soluţia de admitere a căii de atac şi de trimitere a cauzei spre rejudecare nu tranşează diferendul dintre părţi, ci îl plasează altei instanţe spre soluţionare, astfel încât, în aceste situaţii, instanţa de control judiciar nu se poate pronunţa asupra cheltuielilor de judecată efectuate în calea de atac admisă, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare. Aceasta nu înseamnă că atare cheltuieli de judecată nu vor putea fi recuperate de către partea care le-a avansat, asupra lor urmând a se pronunţa instanţa la care a fost trimisă cauza spre soluţionare, în funcţie de modul în care va rezolva cauza; în speţă, prin decizia atacată pârâta şi-a recuperat în mod just cheltuielile efectuate, faţă de soluţia de admitere a căii declarate de către aceasta.

În acelaşi sens, sunt şi cele reţinute de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în cuprinsul par. 96 al deciziei nr. 20 din 19 martie 2018 (prin care a respins, ca inadmisibilă, sesizarea pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile privind dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

"Dacă prin sintagma "partea care pierde procesul", respectiv prin noţiunea "procesul", se înţelege partea care pierde o etapă din fazele care alcătuiesc procesul civil (ciclul procesual), raportat la art. 13, art. 83 alin. (1) şi art. 87 alin. (1) coroborat cu art. 32 din C. proc. civ., sau partea care pierde ultima fază/etapă din ciclul procesual, reprezentată de apel şi, eventual, recurs, sau chiar fond, în rejudecare, fără a prezenta relevanţă soluţia pronunţată în etapa procesuală anterioară"):

"96. Nu este lipsit de relevanţă a menţiona că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat, în timp, decizii de speţă, prin care a dat dezlegare acestei chestiuni de drept. Cu titlu de exemplu, prin decizia nr. 1286 din 10 iunie 2021, ca urmare a admiterii recursurilor declarate de reclamant şi intervenienţi, s-a casat decizia atacată şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel. În considerentele deciziei s-a statuat, cu privire la cererea recurenţilor de a le fi acordate cheltuieli de judecată în recurs, că atâta vreme cât, drept o consecinţă a admiterii recursurilor, soluţia pronunţată este aceea de casare a deciziei atacate şi de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, soluţionarea în recurs a cererilor recurenţilor privitoare la cheltuielile de judecată nu se justifică, acestea urmând a fi analizate şi soluţionate cu ocazia rejudecării apelului. Este de avut în vedere că doar la acest moment procesual se va putea cunoaşte pe deplin măsura în care pârâtul a căzut în pretenţii, putându-se determina în mod riguros întinderea culpei sale procesuale şi, deci, întinderea obligaţiei sale de a suporta cheltuielile de judecată. Ar rezulta, aşadar, că obligarea la plata cheltuielilor de judecată este permisă în acele etape procesuale în care are loc o soluţionare a pricinii pe fondul ei sau chiar în baza unei excepţii procesuale, însă nu şi în etapele intermediare ale judecăţii în care, prin raportare la specificul soluţiei pronunţate, nu s-ar putea încă determina nici partea care a pierdut, nici partea care a câştigat procesul, litigiul nefiind încă tranşat".

În ceea ce priveşte cheltuielile acordate apelantei pârâte pentru faza procesuală de apel, Înalta Curte constată faptul că în mod incorect recurentul reclamant apreciază că acestea trebuiau acordate doar în parte şi compensate onorariile de avocaţi, pentru că acţiunea a fost admisă doar parţial. Astfel, acest grup de cheltuieli sunt afectate unei căi de atac, apelul, ce în urma rejudecării a fost admis. Or, raportat la acest jalon procesual şi la caracterul său unitar (calea de atac neputând - din punct de vedere juridic, dar şi tehnic - fi admisă doar în parte), cheltuielile procesuale aferente nu puteau, date fiind prevederile art. 453 C. proc. civ., fi diminuate în raport de soluţia dată acţiunii. Soluţia de admitere în parte a acţiunii era de natură şi a generat efecte juridice din acestă perspectivă analizată, în domeniul cheltuielilor de judecată arondate fazei procesuale a judecăţii în primă instanţă, astfel cum s-a ilustrat supra.

În raport de toate cele ce preced, este de conchis că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale privitoare la condiţiile în care se poate dispune obligarea uneia dintre părţile litigante la a-i plăti alteia cheltuieli de judecată.

În ceea ce priveşte motivele de casare încadrate de către recurentul-reclamant în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-au evocat, în esenţă, următoarele aspecte, ce urmează a fi analizate ca atare: instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 18, 19 şi 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, precum şi pe cele ale H.G. nr. 834/1991 (art. 1 şi 8), deoarece societăţile comerciale înfiinţate în baza Legii nr. 15/1990 aveau doar vocaţia de a dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor pe care aceste unităţi le aveau în folosinţă, dreptul de proprietate fiind dobândit ulterior, după parcurgerea procedurii prevăzute de H.G. nr. 834/1991; certificatul de atestare a dreptului de proprietate privată este titlu constitutiv de proprietate, iar dreptul de proprietate nu s-a dobândit ope legis.

În raport de tot acest ansamblu de critici amplu dezvoltat de către recurentul reclamant, Înalta Curte reţine că, în condiţiile art. 645 C. civ. de la 1864, proprietatea se mai dobândeşte prin accesiune sau incorporatiune, prin prescripţie, prin lege şi prin ocupaţiune.

Acest text de lege se aplică actelor şi faptelor juridice încheiate ori, după caz, săvârşite în timpul în care vechiul C. civ. s-a aflat în vigoare (art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Noului C. civ.).

Astfel cum s-a arătat în doctrina relevantă, legea nu constituie, în regulă generală, izvorul unor raporturi juridice concrete, ci numai în conjuncţie cu un fapt juridic în sens restrâns, de care legea leagă naşterea unor efecte juridice.

Potrivit art. 20 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, "Iniţial, capitalul social al societăţilor comerciale constituite potrivit art. 17 este deţinut integral de statul român sub formă de acţiuni sau părţi sociale, în raport cu forma juridică a societatii şi va fi vărsat în întregime la data constituirii societăţii.

Bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobîndite cu alt titlu".

Potrivit art. 1 H.G. nr. 834/1991 privind privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat, terenurile aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora, necesare desfăşurării activităţii conform obiectului lor de activitate, se determină, pentru societăţile comerciale înfiinţate prin hotărâre a Guvernului, de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuţiile ministerului de resort, iar pentru societăţile comerciale înfiinţate prin decizia organului administraţiei locale de stat, de către autoritatea publică judeţeană.

Astfel, rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 şi ale art. 1 din H.G. nr. 834/1991 că, atunci când se pune problema de a determina care terenuri au intrat în proprietatea societăţii comerciale nou înfiinţate, trebuie verificat dacă respectivul bun se afla în patrimoniul, respectiv în deţinerea ori administrarea unităţii economice de stat la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990 şi dacă respectivul bun este necesar desfăşurării activităţii societăţii comerciale nou înfiinţate, conform obiectului acestuia de activitate.

În speţa de faţă, faptul juridic în sens restrâns de care legea leagă efecte achizitive de proprietate îl constituie situaţia la care se referă ipoteza normei juridice cuprinse în art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, respectiv împrejurarea că anumite bunuri se află în patrimoniul societăţii comerciale sub forma căreia se reorganizează o fostă unitate economică (socialistă) de stat.

În cauză, pârâta este, în esenţă, succesoare în drepturile fostei societăţi B. S.A., societate comercială cu capital de stat înfiinţată prin Decizia Prefectului Judeţului Sibiu nr. 120 din 18.03.1991, urmare a reorganizării secţiei de salubritate din cadrul fostei G., unitate economică de stat din perioada anterioară anului 1990.

Recurentul-reclamant susţine că noile societăţi comerciale, constituite în condiţiile Legii nr. 15/1990, nu ar fi dobândit prin efectul legii dreptul de proprietate asupra terenurilor aflate anterior în patrimoniul lor, cu titlul de administrare ori de folosinţă, un atare efect translativ de proprietate intervenind doar în urma parcurgerii procedurii şi emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate la care se referă H.G. nr. 834/1991.

Or, sintagma "certificat de atestare a dreptului de proprietate" relevă, în acord cu o doctrină şi jurisprudenţă consolidate, date fiind totodată, şi metodele de interpretare gramaticală, sistematică, raţională şi teleologică a normelor juridice, că respectivul certificat nu are un efect constitutiv de drepturi, cum fără temei se susţine în recurs, ci un efect declarativ, efectul translativ operând în virtutea legii, terminologia legii fiind una tranşantă: "Bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia (…)".

Astfel, contrar afirmaţiilor recurentului-reclamant care a susţinut că, în privinţa terenurilor, dreptul de proprietate se dobândea doar după parcurgerea procedurii prevăzute de H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat, Înalta Curte reţine că, după cum rezultă din preambulul său, acest act normativ a fost emis în baza art. 19 şi 20 din Legea nr. 15/1990, aşadar, chiar în aplicarea acelei norme (art. 20 alin. (2) ce prevedea dobândirea dreptului de proprietate de către societăţile comerciale înfiinţate conform Legii nr. 15/1990, asupra bunurilor din patrimoniul lor.

În conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, "Actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă".

Prin urmare, în executarea legii, hotărârea de Guvern a fost emisă cu deplina respectare a art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, exclusiv cu scopul prevăzut de art. 19 din aceeaşi lege, prin care s-a stipulat că "Inventarierea patrimoniului unităţilor economice de stat supuse transformării în societăţi comerciale, precum şi evaluarea şi stabilirea capitalului societăţilor comerciale înfiinţate pe această cale se fac în condiţiile stabilite prin hotărâre a guvernului".

Nu au temei, în aceste condiţii, alegaţiile recurentului, în sensul că teza dobândirii dreptului de proprietate ope legis ar intra în contradicţie cu prevederile art. 1 din H.G. nr. 834/1991.

După cum s-a arătat în cele ce preced, dobândirea dreptului de proprietate de către societatea comercială înfiinţată în baza Legii nr. 15/1990 operează prin efectul legii, fără vreo distincţie în privinţa naturii bunurilor din patrimoniu, astfel încât statul, prin autorităţile administrative, nu acţionează în calitate de proprietar şi nici nu poate dispune de un drept pe care nu îl deţine în patrimoniu, prin constituirea dreptului de proprietate. Certificatul de atestare a dreptului de proprietate privată prevăzut de art. 5 din H.G. nr. 834/1991 are doar valoarea unui titlu declarativ al dreptului de proprietate, de recunoaştere a unui drept preexistent în patrimoniul societăţii.

Este adevărat, în acelaşi timp, că intervenţia autorităţilor administrative în procedura H.G. nr. 834/1991 este justificată de calitatea statului român de unic deţinător al capitalului social iniţial al societăţilor comerciale, după cum reiese din art. 20 alin. (1) din Legea nr. 15/1990 ("Iniţial, capitalul social al societăţilor comerciale constituite potrivit art. 17 este deţinut integral de statul român sub formă de acţiuni sau părţi sociale, în raport cu forma juridică a societăţii şi va fi vărsat în întregime la data constituirii societăţii") şi din art. 21 al legii ("Societăţile comerciale înfiinţate conform prezentei legi au un acţionar, respectiv deţinător de părţi sociale, unic până la transferul total sau parţial al acţiunilor sau părţilor sociale către terţe părţi din sectorul public sau privat, din ţară sau din străinătate, în conformitate cu legislaţia specială").

Astfel, art. 6 alin. (3) din H.G. nr. 834/1991 prevede că "Valoarea terenurilor evaluate potrivit alin. (1), actualizată cu indicele de inflaţie până la data evaluării, se include, potrivit legii, în patrimoniul societăţilor comerciale, iar capitalul social al acestora se majorează conform dispoziţiilor art. 113 lit. f) şi art. 210 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare".

Calitatea statului de unic acţionar sau deţinător de părţi sociale nu poate fi, însă, confundată cu calitatea de proprietar, pentru că nici între capitalul social al societăţii şi patrimoniul acesteia nu se poate pune semnul egalităţii; prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a statuat în mod constant că titularul proprietăţii este regia sau societatea înfiinţată potrivit Legii nr. 15/1990, totodată, că în cazul societăţilor, statul este un simplu acţionar care deţine o cotă-parte din capitalul social, ce nu se confundă cu patrimoniul persoanei juridice, dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 15/1990 fiind verificate de multe ori de către instanţa de contencios constituţional şi constatate a fi constituţionale - a se vedea în acest sens, de exemplu, Decizia nr. 825/2021 sau Decizia nr. 37/1996.

Susţinerile recurentului, potrivit cărora aportarea terenurilor în natură la capitalul social nu se produce decât abia în momentul emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, dată la care, în opinia părţii, s-ar dobândi de către societate dreptul de proprietate asupra terenurilor, relevă tocmai confuzia între capital şi patrimoniu, fiind contrazise chiar de prevederile legale citate mai sus: capitalul social este vărsat în întregime la data constituirii societăţii, deci statul acţionează în calitate de acţionar, iar după evaluarea terenurilor conform H.G. nr. 834/1991, se produce doar majorarea capitalului, corespunzător valorii bunului.

Argumentele recurentului conturează, practic, o situaţie de excepţie de la regula dobândirii dreptului de proprietate de către societate chiar pe data actului administrativ prin care s-a edictat înfiinţarea sa, consacrată de art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990. Or, o eventuală derogare de la regulă ar fi trebuit prevăzută în mod expres şi printr-un act normativ cu o forţă juridică egală cu cea prin care regula a fost stipulată, respectiv prin lege, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Pentru motivele expuse, nu au relevanţă în cauză pentru determinarea titularului dreptului de proprietate susţinerile recurentului reclamant întemeiate pe prevederile H.G. nr. 834/1991 ori ale Legii nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării (art. 12), invocate de către această parte procesuală, în legătură cu majorarea capitalului social cu valoarea terenurilor menţionate în certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, susţinerile recurentului pe acest aspect urmând a fi respinse ca atare.

În consecinţă, Înalta Curte va respinge criticile referitoare la nerespectarea de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 18, 19 şi 20 din Legea nr. 15/1990, prin raportare la dispoziţiile art. 1, art. 2 şi art. 8 din H.G. nr. 834/1991, coroborate şi cu Criteriile emise în temeiul acestui art. 2 menţionat sau la dispoziţiile Legii nr. 554/2004 invocate.

Astfel cum s-a ilustrat supra, naşterea dreptului de proprietate s-a realizat ope legis, în temeiul Legii nr. 15/1990, astfel încât cerinţele invocate de recurent, vizând necesitatea determinării terenului de către autoritatea publică judeţeană, vizând necesitatea înregistrării documentaţiei la Ministerul Dezvoltării Regionale, conform H.G. nr. 834/1991, nu pot circumscrie sau condiţiona dreptul de proprietate consacrat şi născut legal, întrucât hotărârea de guvern emisă în aplicarea prevederilor art. 19 şi art. 20 din lege este un act normativ inferior legii pe care o pune în aplicare şi trebuind a fi interpretată în concordanţă cu legea şi nu în plus faţă de prevederile legale.

Înalta Curte mai constată de asemenea, că în dosarul pendinte nu s-a invocat nelegalitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, iar efectele admiterii excepţiei de nelegalitate, invocate de către reclamantul A. în dosarul nr. x/2008 al Judecătoriei Rupea, cu referire la considerentele deciziei nr. 826/R/CA/2009 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, în exercitarea controlului de legalitate asupra certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, sunt limitate la litigiul în cadrul căruia a fost invocată respectiva excepţie.

Se mai susţine de asemenea, de către recurent că s-a încălcat art. 60 din Anexa la Ordinul nr. 633/2006, întrucât nu s-a probat existenţa unei documentaţii cadastrale pentru intabularea suprafeţei de 1840 mp, parte a imobilului în litigiu.

Critica este inadmisibilă, întrucât vizează în realitate aspecte referitoare la greşita apreciere a înscrisurilor probatorii, în analiza efectuată de către instanţa de apel, ca instanţă a fondului. Or, toate acestea sunt aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate a hotărârii recurate, aspecte inadmisibile în recurs, având în vedere rolul şi funcţiile acestei căi extrordinare de atac, în reglementarea actuală a C. proc. civ.

Aceeaşi apreciere expusă, pentru acelaşi fine de neprimire de inadmisibilitate ilustrat în alineatul precedent, este valabilă şi în privinţa criticilor recurentului aferente raportului cronologic între avizul nr. x/2000 al OCPI şi cererea aferentă, precum şi celui dintre realizarea documentaţiei de reglementare a situaţiei juridice pentru suprafeţele cuprinse în certificatul de atestare şi întabularea acestora, toate aceste critici vizând situaţia de fapt a cauzei şi nu legalitatea deciziei recurate.

Pentru toate cele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 1330 din 11 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu intimata-pârâtă C. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 iunie 2025.