Tax Evasion Recovery Action: Applicable Limitation Period Under Fiscal vs. Civil Delictual Law

Şedinţa publică din data de 3 iunie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cauzei. Procedura în faţa primei instanţe:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 27 iunie 2023, reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, a solicitat obligarea pârâţilor A., B., C. şi D. la repararea integrală a prejudiciului produs bugetului de stat, în cuantum de 20.991.218 RON, împreună cu obligaţiile fiscale accesorii aferente.

În motivare a arătat, în esenţă, că în urma sesizării nr. 982520 din 06.01.2010 formulate de Administraţia Finanţelor Publice Sector 3 cu privire la comiterea infracţiunilor de evaziune fiscală, prevăzută de art. 4 şi art. 9 alin. (1), lit. b) din Legea nr. 241/2005, de către D., în calitate de administrator al S.C. E. S.R.L., (în urma controlului efectuat a rezultat că în perioada 01.09.2008-30.04.2009 au fost înregistrate tranzacţii între S.C. E. S.R.L. şi S.C. F. S.A Galaţi, fiind emise facturi în valoare de 1.703.964 RON. La data de 07.10.2009, societatea S.C. E. S.R.L. a depus la AFPS 3 deconturile privind TVA pentru perioada 01.01.2006-30.06.2009, din care a rezultat ca în această perioadă nu a declarat livrările efectuate în septembrie 2008 către S.C. F. S.A. Galaţi), a fost constituit dosarul penal nr. x/2010 devenit prin disjungere nr. 1955/P/2013.

La finalul parcursului procesual s-a dispus clasarea cauzei faţă de inculpaţii A., B., D., C.. Prin aceeaşi ordonanţă prin care s-a dispus si clasarea cauzei, a fost dispusa şi măsura instituirii sechestrului asigurător pana la concurenta sumei de 20.991.218 RON, reprezentând prejudiciul adus bugetului de stat, asupra imobilelor inculpatului A., instituirea sechestrului asigurător până la concurenta sumei de 7.899.262 RON, reprezentând prejudiciul adus bugetului de stat, asupra imobilelor inculpatului B., instituirea sechestrului asigurător până la concurenţa sumei de 3.040.792,53 RON, reprezentând prejudiciul adus bugetului de stat, asupra instrumentelor financiare ale inculpatei C.. Aceste masuri au fost menţinute si prin ordonanţele emise de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2021, faţă de inculpaţii A. si C..

A susţinut că sunt întrunite condiţiile cumulativ prevăzute de art. 1.357-1359 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală. Astfel, fapta ilicită constă în faptul că pârâţii au încercat să se sustragă de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale prin neînregistrarea în evidenţa contabilă şi nedeclararea fiscală a unor achiziţii de bunuri/servicii, cauzând un prejudiciu bugetului general consolidat al statului în valoare totală de 20.991.2018 RON.

Prin întâmpinarea depusă la 26.01.2024, pârâţii C. şi A. au invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune (arătând că termenul de prescripţie a început să curgă din anii 2008-2009, când au fost săvârşite pretinsele fapte ilicite), iar pe fond au solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 371 din 05 aprilie 2024, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins, ca prescrisă cererea.

Împotriva sentinţei pronunţată de tribunal a declarat apel reclamantul Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

3. Decizia pronunţată în apel:

Prin decizia civilă nr. 1078A din 24 octombrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelantul reclamant Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, împotriva sentinţei civile nr. 371 din 05 aprilie 2024 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2023.

4. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie: Împotriva deciziei civile nr. 1078A din 24 octombrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a formulat recurs, recurentul-reclamant Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 09 ianuarie 2025 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 5.

5. Motivele de recurs:

Procedând la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei civile recurate.

Printr-un prim motiv de recurs, subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a învederat că decizia curţii de apel nu cuprinde motivele pe care întemeiază, a fost redactată de o manieră succintă, în termeni generali, iar instanţa nu a respectat obligaţia de a motiva impusă de dispoziţiile legale.

Mai mult, recurentul apreciază că din cuprinsul deciziei recurate nu rezultă o analiză a probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a cercetării judecătoreşti, a cererii de constituire ca parte civilă, a raportului de expertiză întocmit în cauză, precum şi orice alt act concludent şi pertinent care a fost depus la dosarul cauzei, şi cu atât mai puţin a apărărilor formulate în cauză.

A mai criticat faptul că în decizia recurată, instanţa de apel enumeră şi reţine extrase dintr-o serie de hotărâri ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau ale Curţii Constituţionale fără a arăta în mod expres raţionamentul juridic care a dus la stabilirea ca aplicabile prescripţiei a normelor fiscale şi nu a normelor civile.

Printr-un al doilea motiv de recurs, subsumat dispoziţiilor art. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a invocat faptul că instanţa a făcut aplicarea greşită a normelor de drept material care reglementează prescripţia dreptului material la acţiune (art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., dat fiind că art. 110 din Codul procedură fiscală stabileşte într-un mod clar şi fără echivoc faptul că termenul de prescripţie de 10 ani curge de la data săvârşirii faptei ce constituie infracţiune, cu finalitate într-o hotărâre judecătorească definitivă. Recurentul a precizat că interpretarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 110 din Codul procedură fiscală s-a făcut într-un mod restrictiv, respectiv condiţia sine qua non de aplicare a termenului de prescripţie de 10 ani nefiind îndeplinită în cauză.

În continuarea raţionamentului expus, s-a afirmat că temeiul prezentei acţiuni este răspunderea civilă delictuală, caz în care prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, cât şi persoana care răspunde de ea (dispoziţii regăsite în C. civ. - art. 2528, alin. (1).

În plus, conform art. 285, alin. (2), C. proc. pen., procedura din cursul urmăririi penale este nepublică, fapt pentru care, deşi în cursul urmăririi penale a fost administrată proba cu expertiza prin care a fost cuantificat un prejudiciu, a constatat doar după comunicarea soluţiilor de clasare că acoperirea prejudiciului poate fi făcută prin exercitarea acţiunii civile, pe cale separată.

Astfel, în opinia recurentului, soluţia de clasare emisă în cauză a fost momentul care a dat naştere dreptului legitim al Statului, reprezentat legal prin ANAF, de a-şi recupera paguba pe calea acţiunii civile.

S-a subliniat faptul că soluţia de clasare nu reprezintă o hotărâre definitivă, şi, cu atât mai mult, nu reprezintă o piedică în menţinerea bănuielii rezonabile că pârâţii au săvârşit infracţiunea de evaziune fiscală, prejudiciind grav bugetul de stat.

A mai criticat şi faptul că în mod greşit instanţa de apel a reţinut în sarcina sa că trebuia să stabilească obligaţii fiscale inculpaţilor, urmare a formulării sesizării de către Administraţia sector 3 a Finanţelor Publice Bucureşti, la data de 06.01.2010. Această sesizare nu a reprezentat un act a cărui finalitate să poată conduce la recuperarea unui presupus prejudiciu, întrucât acesta a fost stabilit ulterior, prin raportul de expertiză dispus în cauză, moment la care s-a constituit parte civilă.

În lipsa unui titlu de creanţă emis în condiţiile Codului de procedură fiscală, prezenta acţiune este inadmisibilă, întrucât în speţa dedusă judecăţii instanţa este învestită cu darea unei hotărâri care să constituie titlu executoriu, tocmai pentru prejudiciul cauzat bugetului consolidat al statului. Dacă, în speţă, pârâtul datora taxe/impozite/contribuţii bugetului consolidat al statului, care nu izvorau dintr-o faptă penală, care în acest caz prin intervenirea prescripţiei răspunderii penale, s-a transformat într-o faptă ilicită pentru care instanţa este învestită în a obliga pe pârâţi la plata prejudiciului cauzat, atunci ar fi fost exclusă promovarea unei astfel de acţiuni, putându-se emite titlu de creanţă.

După indicarea unei jurisprudenţe vaste, recurentul a afirmat că prezenta acţiune este continuarea în faţa instanţei civile a acţiunii civile ce derivă din procesul penal care s-a închis în faza de urmărire penală prin clasare, şi nu este vorba despre stabilirea de impozite şi taxe în procedură administrativă. De altfel, dacă urmărirea penală ar fi fost finalizată printr-o trimitere în judecată, instanţa penală ar fi judecat acţiunea civilă alăturată acţiunii penale tot în baza răspunderii civile delictuale, conform art. 19 alin. (1) C. proc. pen.

Cu alte cuvinte, obligaţiile fiscale pot fi stabilite de organul fiscal competent prin procedură administrativă, prin emiterea unei decizii de impunere, însă în situaţia în care se constată indicii despre săvârşirea unei infracţiuni din domeniul fiscal, incriminate de Legea 241/2005, obligaţiile fiscale respective se concretizează într-un prejudiciu, fiind cuantificate în faza de urmărire penală, prin administrarea unui raport de constatare (în caz de urgenţă) efectuat de specialistul organelor judiciare sau din afara acestora [art. 172 alin. (9) şi (10) din C. proc. pen..] sau printr-un raport de expertiză.

În susţinerea motivelor de recurs învederate, s-a făcut referire şi la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, mai exact la Decizia Curţii Constituţionale nr. 867 din 14 decembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial nr. 325 din 1 aprilie 2022, în care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate referitoare la sintagma "pretenţiile părţii civile", cuprinsă în dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 55/2021 privind modificarea şi completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.

Recurentul a concluzionat că prin comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 8 sau 9 din Legea nr. 241/2005, inculpatul participant se sustrage de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale principale prevăzute de legislaţia fiscală, respectiv de la obligaţia de plată integrală a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor datorate bugetului public naţional.

Diferenţa dintre sumele eventual plătite şi cele real datorate de contribuabil - diferenţă decurgând din stabilirea cu rea credinţă ori, după caz, din neevidenţierea în documente legale sau nedeclararea în mod corect şi complet a veniturilor realizate sau cheltuielilor efectuate - constituie pagubă bugetară în sens fiscal şi, totodată, prejudiciu infracţional în sens penal, de a cărui acoperire integrală este condiţionată, printre altele, incidenţa cauzei de impunitate prevăzută de art. 10 din Legea nr. 241/2005.

Prin urmare, în domeniul evaziunii fiscale, sfera prejudiciului produs prin comiterea faptei ilicite este limitată la impozitele, taxele şi contribuţiile prevăzute de lege, corespunzătoare obligaţiilor fiscale principale încălcate fraudulos de către inculpat. Caracteristica acestor impozite, taxe şi contribuţii sociale este, printre altele, aceea că ele sunt obligatoriu datorate în baza legii, în situaţii expres reglementate, îndatorirea contribuabililor de a plăti aceste sume fiind, aşadar, consacrată normativ cu caracter general şi imperativ.

6. Apărările formulate în cauză:

Prin întâmpinarea formulată, intimaţii-pârâţi C. şi A. au solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, cu menţinerea deciziei recurate, ca fiind temeinică şi legală şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul-reclamant a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimaţii-pârâţi, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată.

7. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă:

După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 28 martie 2025, în cauză a fost fixat termen de judecată la data de 3 iunie 2025, când instanţa a reţinut cauza în pronunţare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată prin filtrul criticilor formulate, Înalta Curte găseşte nefondat recursul declarat.

În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, cel încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se constată cu evidenţă că decizia atacată cuprinde motivele pe care întemeiază şi că nu a fost redactată de o manieră succintă, în termeni generali, aşa cum pretinde recurenta:

Este adevărat că din cuprinsul deciziei recurate nu rezultă o analiză elaborată a probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a cercetării judecătoreşti, a cererii de constituire ca parte civilă, a raportului de expertiză întocmit în cauză, însă această împrejurare se datorează faptului că pricina nu a fost soluţionată pe fond, ci în virtutea excepţiei prescripţiei, iar instanţa de apel a analizat nu probatoriul şi fondul litigiului, ci chestiunea prescripţiei ca problemă de drept, în virtutea unor critici dezvoltate de apelantă din perspectiva modului de interpretare a legii cu privire la termenul aplicabil şi data de la care acesta curge şi se calculează.

Instanţa de apel a elaborat un raţionament juridic în legătură cu problema dedusă atenţiei, detaliind argumentele în baza cărora a reţinut ca fiind aplicabil un anume regim juridic al prescripţiei, neputându-se susţine că hotărârea nu ar fi motivată.

Cât priveşte cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte observă că în mod judicios instanţa de apel a concluzionat, în considerarea Deciziei nr. 17 din 5 octombrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, că acţiunea civilă din cauza de faţă este supusă reglementărilor din Codul fiscal şi din Codul de procedură fiscală inclusiv sub aspectul prescripţiei, fiind vorba despre o acţiune fiscală, prin care organele fiscale solicită obligarea unui contribuabil la plata obligaţiilor fiscale principale şi accesorii.

Într-adevăr, prin amintita decizie dată în interesul legii, s-a stabilit că în cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală; s-a statuat în considerente că în situaţia condamnării unui inculpat pentru infracţiuni de evaziune fiscală, deşi art. 19 din C. proc. pen.. face referire la acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal ce are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale, această referire s-a impus pentru a se sublinia originea ex delictu, iar nu ex contractu a răspunderii civile.

S-a arătat că împrejurarea că unele componente ale administrării creanţelor fiscale se realizează în cadrul unei proceduri judiciare penale nu este de natură a determina, sub aspectele analizate, aplicarea altor acte normative (Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000 şi Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011), deoarece, în considerarea naturii juridice a raporturilor deduse judecăţii, atât din punct de vedere formal, cât şi substanţial, completarea Codul fiscal şi a Codului de procedură fiscală cu aceste acte normative nu este posibilă.

Totodată, corect a luat instanţa de apel în considerare paragraful 50 din Decizia nr. 867/2021 a Curţii Constituţionale care a reconfirmat că soluţionarea laturii civile în cauzele de evaziune fiscală se va realiza ţinându-se cont de dispoziţiile Codului de procedură fiscală, iar nu de dispoziţiile C. civ. şi că persoana condamnată nu poate fi obligată decât la plata obligaţiilor fiscale principale şi accesorii, în condiţiile Codului de procedură fiscală.

Or, pornind de la aceste considerente obligatorii, în mod judicios a sesizat instanţa de apel că acelaşi raţionament este aplicabil în mod corespunzător şi cauzei de faţă, urmând a se ţine cont de dispoziţiile Codului de procedură fiscală.

Prin amintita decizie dată în interesul legii, s-a statuat în considerente (paragraful nr. 24) că obligaţia de plată a taxelor şi impozitelor se naşte la data realizării activităţii, încasării venitului supus impozitării şi devine scadentă la termenul prevăzut de lege, moment de la care autoritatea fiscală are dreptul de a percepe accesoriile creanţei fiscale, astfel încât stabilirea momentului naşterii acestor obligaţii de plată ca fiind situat la finalul procedurii judiciare (după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare) reprezintă o soluţie eronată, deoarece presupune acoperirea doar parţială a prejudiciului cauzat creditorului fiscal prin întârzierea plăţii obligaţiilor fiscale principale, cu excluderea perioadei cuprinse între data la care acestea au devenit scadente şi data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi cu consecinţa exonerării parţiale şi nejustificate a debitorului de plata unor daune-interese moratorii şi a penalităţilor de întârziere.

În atare condiţii, este evident că devin incidente acele dispoziţii ale Codului de procedură fiscală evocate de instanţa de apel potrivit cu care dreptul de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 10 ani cazul în care acestea rezultă din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, iar acesta curge "de la data realizării activităţii", atunci când se nasc obligaţiile de plată a taxelor şi impozitelor.

În calea de atac de faţă, în esenţă, recurentul susţine că prezenta acţiune civilă este una delictuală, în recuperarea unui prejudiciu săvârşit prin infracţiune, ceea ce exclude posibilitatea sa de a stabili singur obligaţiile fiscale ale pârâţilor şi îl pune în situaţia de a aştepta pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti cu privire la repararea pagubei, caz în care termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune este cel specific materiei delictului şi curge de la data la care paguba şi persoana făptuitorului erau cunoscute.

Dincolo de statuările Deciziei nr. 17/2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii amintite mai sus, se cuvine a se menţiona că prevederile vechiul Codul de procedură fiscală indicate de instanţa de apel se referă în mod explicit la dreptul de stabilire a creanţei fiscale de către organul fiscal "în cazul în care aceasta rezultă din săvârşirea unei fapte penale" (art. 91 alin. (3) - prin urmare, însăşi legea prevede dreptul organului fiscal de a stabili creanţa fiscală pentru ipoteza în care această creanţă rezultă dintr-o faptă penală, fără a fi necesară aşteptarea finalizării procesului penal pentru rezolvarea acţiunii civile, ceea ce contrazice teza recurentului. Acest termen special de prescripţie de 10 ani pentru stabilirea de către organul fiscal a creanţei curge de la data săvârşirii faptei ce constituie infracţiune constatată prin hotărâre judecătorească - în speţă, din perioada 2007-2012.

În măsura în care s-ar primi argumentul recurentului că nu este aplicabil art. 91 alin. (3) Codul de procedură fiscală, pe motiv că alin. (4) stabileşte că termenul de 10 ani prevăzut de alin. (3) se referă doar la acele infracţiuni pentru care s-a dispus condamnarea, ceea ce nu e cazul în speţă, s-ar ajunge la concluzia că termenul aplicabil este cel comun, de 5 ani, adică unul şi mai defavorabil recurentului.

Aceste considerente fac ca soluţia dată excepţiei prescripţiei de instanţele fondului să fie întemeiată, iar recursul, nefondat, sens în care va fi respins în baza art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva deciziei civile nr. 1078A din 24 octombrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 iunie 2025.