Admissibility of civil delictual liability action for tax evasion fraud after unresolved criminal civil claim, distinct from exclusive fiscal administrative procedures

Şedinţa publică din data de 8 mai 2025

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia I civilă la 26 ianuarie 2024, reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, a solicitat obligarea, în solidar, a pârâţilor A., B., C., D., E., F. şi G. la plata sumei de 7.552.001 RON, reprezentând prejudiciu datorat bugetului consolidat al statului, precum şi a obligaţiilor fiscale accesorii, calculate de la data la care s-a produs prejudiciul şi până la data plăţii integrale a debitului, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 112/S din 30 aprilie 2024, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei sentinţe civile, a declarat apel reclamantul.

Prin decizia civilă nr. 1602AP din 28 octombrie 2024, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins apelul, ca nefondat, şi a obligat apelantul-reclamant să plătească intimatei-pârâte F. suma de 3.600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, la 23 decembrie 2024, a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurentul a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, sens în care a învederat următoarele:

Instanţa de apel, constatând că pretenţia dedusă judecăţii izvorăşte dintr-un raport de drept fiscal, a apreciat, în mod greşit, că recuperarea prejudiciului poate fi realizat doar în cadrul procedurii speciale reglementate de Codul de procedură fiscală, făcând o confuzie gravă între acţiunea în răspundere civilă delictuală şi procedura atragerii răspunderii solidare a administratorului.

Astfel, instanţa de apel a analizat incidenţa dispoziţiilor art. 25 din Codul de procedură fiscală (răspunderea solidară a administratorului/asociaţiilor, în situaţia declarării insolvabilităţii debitorului persoana juridică), deşi în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 27 alin. (2) din C. proc. pen.. Chiar dacă nu este vorba stricto sensu despre lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile de către instanţa penală, aceasta este asimilată cu emiterea de către organele de urmărire penală a unei soluţii de clasare cu privire la faptele de evaziune fiscală, dat fiind că acţiunea civilă din procesul penal nu a fost soluţionată şi nu mai poate fi atrasă răspunderea penală, din cauza împlinirii termenului de prescripţie. În aceste condiţii, singura posibilitate a persoanei vătămate de recuperare a prejudiciului este pe calea acţiunii în răspundere civilă delictuală.

În cauză, prin rechizitoriul din 18 decembrie 2023, deşi s-a dispus măsura clasării cu privire la inculpaţii B., C., D., E., F., G. şi A., totuşi a fost menţinută măsura asigurătorie a sechestrului, astfel că pârghia juridică pentru recuperarea prejudiciului adus bugetului de stat este acţiunea în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe dispoziţiile art. 1.357 şi urm. din C. civ.. Măsura menţinerii sechestrului asigurător oferă posibilitatea părţii vătămate/părţii civile de a introduce o acţiune în răspundere civilă delictuală, astfel cum rezultă şi din considerentele deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 542/2016.

Ca atare, instanţa de apel a apreciat, în mod greşit, că acţiunea este inadmisibilă, analizând aspecte străine de pretenţia dedusă judecăţii, în sensul că trebuia să analizeze condiţiile răspunderii civile delictuale, nu condiţiile atragerii răspunderii solidare a administratorului. Dacă s-ar considera corect raţionamentul instanţei de apel, înseamnă că prevederile art. 315 alin. (2) lit. a) din C. proc. pen. ar fi lipsite de efecte.

Instanţa de apel a aplicat Decizia nr. 17/2015, pronunţată de Înalta Curte în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din C. proc. pen., însă aceasta vizează acţiunea civilă în cursul procesului penal, nefăcând nicio referire la acţiunea introdusă în faţa instanţei civile, având ca obiect recuperarea prejudiciului provenit din săvârşirea unei infracţiuni.

5. Apărările formulate în cauză

La 1 aprilie 2024, intimaţii-pârâţi E. şi F. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului şi obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

La 4 aprilie 2024, intimaţii-pârâţi B. şi D. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului.

La 11 aprilie 2024, intimatul-pârât A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului şi obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul, prin prisma motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va admite, va casa decizia recurată şi va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel, pentru următoarele considerente de drept:

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că decizia recurată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, sens în care a învederat că instanţa de apel, constatând că pretenţia dedusă judecăţii izvorăşte dintr-un raport substanţial de drept fiscal, a apreciat, în mod nelegal, că recuperarea prejudiciului poate fi realizată doar în cadrul procedurii speciale reglementate de Codul fiscal şi de Codul de procedură fiscală.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este fondat.

Prin cererea de chemare în judecată, fundamentată pe răspunderea civilă delictuală, reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor A., B., C., D., E., F. şi G. la plata, în solidar, a sumei de 7.552.001 RON, reprezentând prejudiciul datorat bugetului de stat, precum şi a obligaţiilor fiscale accesorii. În motivare, reclamantul a arătat că, prin adresa nr. MBR_JDR74809/01.11.2023, s-a constituit parte civilă în dosarul penal nr. x/2015, pentru suma de 7.552.001 RON (reprezentând TVA şi impozit pe profit datorate bugetului de stat), însă, prin rechizitoriul din 18 decembrie 2023, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism-Serviciul Teritorial Braşov a dispus clasarea faţă de fiecare dintre cei 7 pârâţi, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, menţinând însă măsura sechestrului asigurător.

Prima instanţă a admis excepţia inadmisibilităţii, invocată de către pârâţi prin întâmpinare, şi a respins cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei soluţii, reclamantul a declarat apel, care a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă recurată, instanţa de apel reţinând, în esenţă, următoarele aspecte: (i) răspunderea civilă delictuală constituie răspunderea de drept comun, atât în raport cu răspunderea civilă contractuală, cât şi cu alte forme de răspundere juridică (administrativă, fiscală, contravenţională, penală), fiecare dintre acestea fiind guvernate de dispoziţii legale speciale, astfel că, potrivit principiului specialia generalibus derogant, se aplică cu prioritate; (ii) în mod corect a reţinut prima instanţă că pretenţiile deduse judecăţii, care au caracter fiscal, nu pot fi solicitate pe calea dreptului comun, respectiv prin atragerea răspunderii civile delictuale, ci trebuie realizate prin parcurgerea procedurii speciale reglementate de Codul fiscal şi de Codul de procedură fiscală; (iii) în acelaşi sens, s-au pronunţat Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 867/2021, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 17/2015.

În acord cu susţinerile recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că soluţia instanţei de apel este nelegală, fiind rezultatul interpretării şi aplicării greşite a normelor de drept material incidente în cauză.

Conform prevederilor art. 27 alin. (2) din C. proc. pen., "persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acţiune la instanţa civilă, dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă". Ca atare, repararea pagubei are loc în procesul penal, atunci când partea vătămată se constituie parte civilă, însă, în ipoteza în care instanţa penală lasă nesoluţionată acţiunea civilă, partea civilă poate introduce ulterior acţiune la instanţa civilă.

Statuând că partea civilă poate sesiza instanţa civilă pentru soluţionarea acţiunii rămase nesoluţionate în cadrul procesului penal, legiuitorul a avut în vedere jurisdicţia civilă de drept comun, guvernată de C. civ. şi de C. proc. civ.. Această concluzie se impune în considerarea obiectului acţiunii civile exercitate în procesul penal, care, potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (1) din C. proc. pen., constă în "tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile, potrivit legii civile, pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale", la alin. (2) prevăzându-se că "repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit dispoziţiilor legii civile". Or, sediul materiei răspunderii civile delictuale se află în C. civ., art. 1.357 alin. (1) stipulând că "cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare".

Dat fiind acest cadru normativ, rezultă că instanţa civilă este învestită cu judecata unei acţiuni în răspundere civilă delictuală, întemeiate pe C. civ., particularitatea raportului juridic obligaţional fiind determinată de împrejurarea că fapta ilicită se verifică în chiar fapta care a făcut obiectul acţiunii penale.

Mai mult, posibilitatea exercitării acţiunii în faţa instanţei civile este confirmată şi de Decizia nr. 7 din 19 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 495 din 15 iunie 2018, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit că "în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 94 pct. 1 lit. k), art. 95 pct. 1 şi art. 96 pct. 1 din C. proc. civ., precum şi ale art. 281 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, respectiv ale art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, competenţa materială de soluţionare a acţiunilor în despăgubiri formulate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin direcţiile generale regionale ale finanţelor publice, împotriva administratorului unei societăţi înregistrate în registrul comerţului, în situaţia în care s-a dispus achitarea acestuia pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, revine instanţei civile".

De asemenea, prezintă relevanţă şi considerentele de la paragrafele 15-17 din decizia nr. 17 din 5 octombrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 875 din 23 noiembrie 2015:

"15. "Dispoziţiile legii civile", la care face trimitere art. 19 alin. (1) şi alin. (5) din C. proc. pen., sunt cele ale art. 998 din C. civ. de la 1864, care dispun că orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela, din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara, respectiv art. 1.357 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit cărora cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare, texte ce constituie sediul materiei răspunderii delictuale. 16. Textul de lege menţionat relevă caracterul accesoriu al acţiunii civile, în raport cu acţiunea penală, dar şi particularitatea acţiunii civile exercitate în cadrul procesului penal, care îşi are sursa într-un prejudiciu cauzat printr-o infracţiune, aceeaşi infracţiune cu privire la care a fost pusă în mişcare acţiunea penală. 17. Referirea expresă la răspunderea civilă delictuală din textul art. 19 alin. (1) din C. proc. pen. s-a impus pentru a se sublinia originea ex delictu, şi nu ex contractu a răspunderii civile, ipoteză care conferă acţiunii civile şi prejudiciului o fizionomie distinctă, particulară, în raport cu natura infracţiunii ce constituie temeiul acţiunii penale."

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ce a fost reţinută de instanţa de apel în considerarea faptului că partea civilă trebuie să urmeze procedura specială prevăzută de Codul fiscal şi Codul de procedură fiscală, nu se fundamentează în raport cu argumentele deciziei în interesul legii nr. 17 din 5 octombrie 2015. Modalitatea în care instanţa de apel a aplicat această decizie conduce la lipsirea de eficacitate a prevederilor art. 27 alin. (2) din C. proc. pen., care permit, în mod expres, formularea acţiunii la instanţa civilă de drept comun. În aceste condiţii, respingerea unei astfel de acţiuni ca inadmisibilă, pentru argumentul că trebuie urmată o procedură specială fiscală, goleşte de conţinut norma procesuală penală indicată şi contravine metodei de interpretare logică actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat (legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, nu în sensul neaplicării).

Astfel, prin decizia în interesul legii menţionată, s-a stabilit că "în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din C. proc. pen., în cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală, prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa penală, soluţionând acţiunea civilă, are a dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi obligaţiile fiscale accesorii, datorate în condiţiile Codului de procedură fiscală"

Potrivit considerentelor acestei decizii, infracţiunile de evaziune fiscală sunt prevăzute de dispoziţiile unei legi penale speciale (Legea nr. 241/2005), care se integrează organic sistemului legislaţiei în materie fiscală, scop în care această lege se impune a fi corelată cu cele mai importante legi în materie fiscală cu care se află în conexiune, şi anume Codul fiscal şi Codul de procedură fiscală, acte normative care guvernează o formă particulară de stabilire şi administrare a creanţelor fiscale, sens în care s-a apreciat că instanţa penală va aplica şi regulile de fond prevăzute de normele de drept material cuprinse în legea specială, în măsura în care acestea prezintă relevanţă în verificarea condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Rezultă, aşadar, că instanţa penală, atunci când soluţionează acţiunea civilă alăturată acţiunii penale, şi, pentru identitate de raţiune, instanţa civilă, atunci când judecă acţiunea civilă lăsată nesoluţionată de către instanţa penală, învestite fiind cu angajarea răspunderii civile delictuale pentru săvârşirea unei fapte prevăzute ca infracţiune în Legea nr. 241/2005, constând în nerespectarea unor obligaţii prevăzute de Codul fiscal, pot aplica normele de drept material fiscal, dat fiind că respectivele obligaţii intră în conţinutul unui raport juridic de drept fiscal. Contrar celor reţinute de instanţa de apel, decizia în interesul legii în discuţie nu sprijină concluzia că partea civilă are obligaţia de a urma procedura administrativă prevăzută de Codul de procedură fiscală, în scopul obţinerii reparaţiei prejudiciului pretins a fi produs bugetului de stat.

Aceasta, întrucât aplicarea normele de drept material cuprinse în legea specială (în speţă, Codul fiscal) nu schimbă natura juridică a formei de răspundere civilă care poate fi atrasă în sarcina inculpatului/suspectului din procesul penal, anume răspunderea civilă delictuală, care se judecă după regulile instituite prin normele C. civ. şi ale C. proc. civ.

În consecinţă, instanţa civilă învestită în baza art. 27 alin. (2) din C. proc. pen. nu poate opune reclamantului excepţia de inadmisibilitate a acţiunii în răspundere civilă delictuală, pe motiv că trebuia urmată o altă procedură legală (administrativă sau judiciară), instituită prin norme speciale, pentru a obţine repararea prejudiciului pretins cauzat prin săvârşirea faptei ilicite ce a făcut obiectul acţiunii penale. Dimpotrivă, instanţa civilă este îndrituită să soluţioneze o atare acţiune, aplicând, dacă este cazul, normele speciale de drept fiscal, atunci când analizează condiţiile răspunderii civile delictuale, în considerarea regulii specialia generalibus derogant.

De altfel, admisibilitatea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală formulate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin care se urmăreşte recuperarea de la persoane fizice a prejudiciului cauzat bugetului de stat prin evaziune fiscală sau alte fapte penale, în ipoteza în care instanţa penală nu a soluţionat latura civilă, a fost statuată printr-o jurisprudenţă constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă (de exemplu, decizia nr. 98 din 16 ianuarie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2017; decizia nr. 2625 din 9 decembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2018; decizia nr. 2724 din 15 decembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2016; decizia nr. 420 din 9 martie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2016; decizia nr. 1619 din 13 iunie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2018; decizia nr. 1894 din 19 septembrie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2022).

Mai mult, admisibilitatea unei atare acţiuni a fost adoptată, ca soluţie de principiu pentru unificarea practicii judiciare, de către judecătorii secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, atât în cadrul şedinţei din 21 septembrie 2021, cât şi a şedinţei din 29 ianuarie 2024.

Instanţa de apel a apreciat că acţiunea în răspundere civilă delictuală este inadmisibilă, plecând de la premisa că obligaţiile a căror nerespectare a fost prevăzută ca infracţiune în Legea nr. 241/2005 sunt prevăzute de Codul fiscal. Contrar acestui raţionament, dispoziţiile art. 19 din C. proc. pen. impun concluzia că recurentul-reclamant este îndreptăţit să solicite angajarea răspunderii civile delictuale a intimaţilor-pârâţi, care au avut calitatea de inculpaţi/suspecţi în cadrul dosarului penal nr. x/2015, iar împrejurarea că fapta ilicită care a făcut obiectul acţiunii penale a constat în încălcarea unor obligaţii prevăzute de Codul fiscal nu schimbă forma de răspundere civilă ce poate fi atrasă, şi anume răspunderea civilă delictuală.

Dispoziţiile speciale de drept fiscal pot fi de interes pentru instanţa civilă (ca şi pentru instanţa penală care judecă acţiunea civilă) la momentul la care analizează fondul acţiunii, respectiv condiţiile necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale. Această concluzie se impune în considerarea particularităţii faptei ilicite ce a făcut obiectul acţiunii penale, incriminată printr-o lege specială (Legea nr. 241/2005), care a presupus încălcarea normelor de drept material prevăzute de Codul fiscal privitoare la administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor sau altor sume datorate bugetului de stat.

Faţă de aceste considerente, constatând că este fondat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi că decizia instanţei de apel este nelegală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (2) şi art. 497 din C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia civilă recurată şi va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva deciziei civile nr. 1602AP din 28 octombrie 2024 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.

Casează decizia civilă recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 mai 2025.