Indemnity calculation for legal gas pipeline servitude: inclusion of safety zone in effectively occupied area and application of local lease rates

Şedinţa publică din data de 10 iunie 2025

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secţia I civilă la data de 17.01.2015 sub nr. x/2015, reclamanta A., prin mandatar B., a chemat în judecată pe pârâta C. S.R.L., solicitând obligarea acesteia la ridicarea conductei de transport gaze naturale, amplasată în subsolul terenului reclamantei în suprafaţă de 9.400 m.p., situat în Rădăuţi, str. x, jud. Suceava, precum şi obligarea la plata de despăgubiri în cuantum de 50.000 euro pentru folosirea terenului din 19 iulie 2007, fără nici un titlu, până în prezent.

În cazul în care se va aprecia că ridicarea conductei nu este posibilă, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 100.000 euro reprezentând suma pe care ar fi obţinut-o ca urmare a construirii a cel puţin două case pe teren, în condiţiile în care terenul este intravilan; încheierea unei convenţii în sensul prevăzut de art. 113 din Legea nr. 123/2012, cât şi de H.G. nr. 1240/2012, în ceea ce priveşte acordarea de indemnizaţie/chirie pentru lipsa de folosinţă a terenului în cuantum de 10.000 euro/an de la data introducerii acţiunii până la ridicarea conductei, respectiv pe toată durata existenţei acesteia; plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din data de 7 mai 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015, instanţa a dispus transferarea cauzei la secţia a II-a civilă a Tribunalului Suceava, dosarul fiind înregistrat cu nr. x/2015*.

Prin încheierea de şedinţă din data de 23 ianuarie 2018, instanţa, în temeiul art. 59 C. proc. civ., a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a S.N.G.N. Romgaz S.A., care a solicitat respingerea acţiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa nr. 183 din 15.07.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă a respins, ca nefondate, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia lipsei coparticipării procesuale pasive obligatorii, invocate de pârâta S.N.G.N. Romgaz S.A., respectiv de pârâta C. S.R.L.; a respins, ca nefondată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta C. S.R.L.; a respins, ca nefondată, acţiunea civilă, astfel cum a fost formulată şi precizată de reclamanta A., prin mandatar B.; a obligat reclamanta să plătească pârâtei C. S.R.L. suma de 5.861 RON cu titlu de cheltuieli de judecată; a respins cererea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată.

3. Decizia pronunţată în apel

Împotriva sentinţei civile 183 din 15.07.2021 reclamanta A., prin mandatar B., a declarat apel principal, iar pârâta C. S.R.L. Bucureşti a declarat apel incident.

Prin decizia nr. 65 din 18.03.2022, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A., prin mandatar B., împotriva sentinţei civile nr. 183 din 15.07.2021, pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă (dosar nr. x/2015); a admis apelul incident declarat de pârâta C. S.R.L. împotriva aceleaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta C. S.R.L., cu privire la pretenţiile de 100.000 EUR aferente capătului 3 de cerere şi pentru perioada 19 iulie 2007 - 17 martie 2012 în ce priveşte capătul 2, din cererea introductivă, şi a respins ca fiind prescrise pretenţiile descrise anterior; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate în ceea ce priveşte respingerea, ca nefondată, a cererii introductive; a obligat reclamanta-apelantă A. să plătească pârâtei-intimate suma de 3.550 RON cu titlu de cheltuieli de judecată din apel.

4. Decizia pronunţată în recurs

Prin decizia nr. 1878/3.10.2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A., prin mandatar B., împotriva deciziei nr. 65 din 18.03.2022, pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă; a casat în parte decizia recurată şi a trimis cauza spre o nouă judecată a apelului principal formulat de reclamanta A. aceleaşi instanţe; a menţinut dispoziţiile deciziei recurate privind admiterea apelului incident formulat de pârâta C. S.R.L.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, la data de 25.01.2024, sub dosarul nr. x/2015.

5. Decizia pronunţată în apel, în al doilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 162/26.04.2024, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A., prin mandatar B., împotriva sentinţei civile nr. 183 din 15 iulie 2021 pronunţate de Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă (dosar nr. x/2015); a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 183/15.07.2021 în sensul că a admis în parte capătul 4 de cerere; a obligat pârâtele la încheierea unei convenţii cu reclamanta, în sensul prevăzut de art. 113 din Legea nr. 123/2012 şi H.G. nr. 1240/2012 şi stabilirea unei indemnizaţii în conformitate cu art. 3 alin. (3) din H.G.1240/2012, de la data introducerii acţiunii (17.03.2015), pe toată durata de existenţă a conductei, calculată la suprafaţa de 5.833 mp, prin raportare la nivelul chiriei pe metru pătrat stabilit prin HCL-urile emise de UAT Municipiul Rădăuţi, privind stabilirea impozitelor şi taxelor locale (începând cu HCL nr. 150/28.11.2014), la rubrica taxe de închiriere pentru teren proprietate de stat agricol şi neproductiv-subcategoria-teren arabil; a menţinut restul dispoziţiilor ce nu sunt contrare prezentei; a obligat intimatele la plata către apelanta A. a sumei de 28.676 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa de timbru, onorariu experţi şi onorariu avocat din toate fazele procesuale.

6. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 162 din 26.04.2024, pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă au declarat recurs reclamanta A. şi pârâtele C. S.R.L. şi D. S.A.

6.1. Recursul reclamantei A. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitându-se admiterea acestuia, casarea în parte a deciziei, în ceea ce priveşte modul de calcul al despăgubirilor şi, în rejudecare, obligarea în solidar a pârâtelor la plata unei indemnizaţii, calculată la suprafaţa de 5.833 m.p., prin raportare la preţul pe m.p, teren intravilan curţi construcţii, începând cu 17.03.2015, pe toată durata existenţei conductei.

În motivarea recursului, s-a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel trebuia să se pronunţe atât pe acordarea de despăgubiri, cât şi pe încheierea unui acord, astfel cum prevăd dispoziţiile alin. (2) şi (3) ale art. 113 din Legea nr. 123/2012, fiind aplicate greşit prevederile alin. (5) din H.G. nr. 1240/2012.

Recurenta a redat dispoziţiile art. 113 din Legea nr. 123/2012 şi prevederile art. 3 pct. 3, art. 5 şi art. 6 din H.G. nr. 1240/2012, precizând că, prin note scrise, a solicitat repunerea pe rol a cauzei, motivat de faptul că la dosar nu se afla preţul chiriei pe m.p., pentru teren extravilan, respectiv intravilan, până la data pronunţării, din adresa existentă la dosar, emisă de Primăria Rădăuţi, rezultând doar preţul chiriei/m.p. pentru teren extravilan, până în anul 2018, nu şi ulterior.

Raportat la prevederile art. 4 alin. (3) şi art. 5 din H.G. nr. 1240/2012 şi având în vedere hotărârile de Consiliu Local pentru anii 2012 - 2017, din care rezultă că nu se stabileşte vreun preţ pe m.p. teren intravilan pentru construcţii, recurenta a apreciat că instanţa de apel trebuia să dispună efectuarea unei expertize, probă ce a fost respinsă, cu motivarea că această variantă de stabilire a indemnizaţiei prin expertiză evaluatorie, este una subsidiară.

În ceea ce priveşte suprafaţa, recurenta a apreciat că, în mod corect, conform expertizei E. şi expertizei F., s-a făcut raportare la suprafaţa de 5.833 m.p. teren zona de siguranţă.

6.2. Recursul pârâtei C. S.R.L. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., prin care s-a solicitat, în principal, casarea hotărârii atacate şi rejudecarea cauzei, iar în subsidiar, casarea deciziei apelate şi admiterea numai în parte a capătului al patrulea al cererii, cu respectarea dispoziţiilor art. 3 alin. (3) din H.G. nr. 1240/2012, sub aspectul stabilirii corecte a întinderii suprafeţei efectiv afectate şi a dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., sub aspectul stabilirii corecte a cuantumului cheltuielilor de judecată.

Cu privire la incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., au fost dezvoltate următoarele critici:

În rejudecare, cauza a fost soluţionată cu încălcarea prevederilor art. 501 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ., respectiv cu încălcarea dispoziţiilor de casare cuprinse în decizia civilă nr. 1878/2023, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus rejudecarea apelului declarat de intimata recurentă A., în ceea ce priveşte petitul nr. 4 al acţiunii introductive.

Deşi obiectul apelului, în limitele trasate de instanţa de recurs, îl constituia vocaţia intimatei recurente A. la obţinerea unei indemnizaţii în temeiul art. 113 din Legea nr. 123/2012, în raport de aceste prevederi, instanţa de apel trebuia să reţină incidenţa deciziei nr. 27/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

A susţinut recurenta că statuările instanţei supreme se impun, pentru identitate de raţiune, şi în litigiul pendinte, întrucât acestea privesc şi modul de interpretare a unor dispoziţii din Legea nr. 123/2012, care, potrivit deciziei de casare, îşi găsesc incidenţa şi în prezenta cauză, instanţele reţinând obligativitatea incidenţei deciziei nr. 27/2019 şi cu privire la sectorul gazelor naturale (decizia nr. 2292/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).

Instanţa de apel trebuia să analizeze temeinicia petitului 4 al acţiunii introductive, însă au fost încălcate limitele şi îndrumările instanţei de casare, nefiind dată eficienţă deplină principiului aflării adevărului în cauză şi stabilirii corecte a situaţiei de fapt.

Recurenta a apreciat, de asemenea, că prevederile art. 113 din Legea nr. 123/2012 sunt neconstituţionale, în măsura în care acestea ar fi interpretate în sensul obligării la plata unei indemnizaţii pentru lipsă de folosinţă şi pentru obiective finalizate cu mult înaintea intrării în vigoare a acestora. În aplicarea acestor prevederi, art. 3 alin. (3) din H.G. nr. 1240/2012 instituie obligaţia achitării unei indemnizaţii doar pentru realizarea viitoarelor obiective din sectorul de gaze, astfel că, în aplicarea indicaţiilor instanţei de casare, instanţa de apel ar fi trebuit să dea eficienţă şi acestor dispoziţii legale.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a susţinut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, deoarece nu este motivată în conformitate cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Recurenta a precizat că instanţa de apel nu a motivat de ce, la stabilirea suprafeţei efectiv afectate de conducta de gaze, s-a raportat la suprafaţa de 5.833 m.p., care include şi zona de siguranţă, iar nu la suprafaţa de 1.890 m.p., care reprezintă suprafaţa efectiv ocupată de obiectiv sau, în subsidiar, la suprafaţa de 2.667 m.p., care cuprinde şi zona de protecţie.

A indicat, în acest sens, dispoziţiile art. 3 alin. (3) din H.G. nr. 1240/2012, care stabilesc că indemnizaţia se calculează numai pentru suprafaţa de teren ce urmează a fi efectiv ocupată, apreciind că instanţa de apel ar fi trebuit să prezinte considerentele pentru care a apreciat că indemnizaţia trebuie stabilită în raport de zona de siguranţă, în suprafaţă de 5.833 m.p., iar nu în raport de zona efectiv ocupată.

Astfel, recurenta a considerat că decizia recurată nu este motivată, conform cerinţelor impuse de lege, instanţa făcând o simplă referire la raportul de expertiză întocmit de expert E., fără o raportare concretă la normele legale incidente şi la apărările formulate, sub acest aspect.

De asemenea, recurenta a arătat că instanţa de apel nu a analizat apărările acesteia referitoare la inaplicabilitatea prevederilor art. 3 alin. (3) din H.G. nr. 1240/2012, care instituie obligaţia achitării unei indemnizaţii doar pentru realizarea viitoarelor obiective din sectorul de gaze, nu şi pentru obiective deja instalate şi nu a analizat nici apărările referitoare la incidenţa deciziei nr. 27/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Un alt motiv de recurs invocat este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin prisma căruia se invocă încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, recurenta pârâtă precizând că indemnizaţia trebuia stabilită în raport de suprafaţa de teren ce include zona de siguranţă a conductei de gaze şi în raport de nivelul chiriei stabilite prin hotărârile emise anual de Consiliul Local Rădăuţi, pentru stabilirea impozitelor şi taxelor locale, sens în care a redat dispoziţiile art. 113 alin. (3) din Legea nr. 123/2012.

În ceea ce priveşte întinderea suprafeţei efectiv afectate, respectiv suprafaţa de teren efectiv ocupată de obiectivul din sectorul gazelor naturale, a apreciat că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile legale aplicabile în cauză, sens în care a redat dispoziţiile art. 3 alin. (3) din H.G. nr. 1240/2012, art. 2 pct. 25, 45, 46 din Legea nr. 238/2004 şi dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 351/2004, pct. 55 şi 56.

Recurenta a solicitat să se observe că textul de lege precizează că indemnizaţia se calculează numai pentru suprafaţa efectiv ocupată pentru realizarea viitorului obiectiv din sectorul gazelor naturale, în timp ce zona de siguranţă este o zonă adiacentă obiectivelor din sectorul gazelor naturale, extinsă în spaţiu, în care se instituie restricţii şi interdicţii. În acest sens, expertul E. a stabilit că suprafaţa efectiv afectată este cea de 1.890 m.p., cu o lăţime de 5,6 m de o parte şi de alta a axei.

Instanţa a stabilit în mod greşit că trebuie inclusă şi zona de siguranţă, în contextul în care această suprafaţă de teren nu este afectată în integralitate de obiectivul construit, terenul putând fi folosit conform categoriei de folosinţă de la data realizării lucrării, respectiv ca şi teren arabil.

În sensul celor mai sus expuse, recurenta a redat şi dispoziţiile art. 30 şi 31 din Ordinul nr. 118/2013 privind aprobarea normelor tehnice pentru proiectarea şi execuţia conductelor de transport gaze naturale.

Totodată, recurenta C. S.R.L. a indicat că instanţa de apel a făcut o interpretare greşită a normelor incidente, determinând indemnizaţia prin raportare la nivelul chiriei stabilite, prin hotărârile emise anual de Consiliul Local Rădăuţi, pentru stabilirea impozitelor şi taxelor locale.

Astfel, recurenta a arătat că, prin raportare la art. 3 alin. (3) din H.G. nr. 1240/2012, text de lege care stabileşte limita maximă a indemnizaţiei ca fiind reprezentată de nivelul minim al chiriei pe metru pătrat stabilit pentru folosinţa unui teren din aceeaşi categorie de către unitatea administrativ-teritorială, în a cărei rază teritorială se află terenul, fără a impune ca indemnizaţia să fie indexată anual succesiv, indemnizaţia trebuia stabilită doar prin raportare la nivelul chiriei stabilite prin HCL nr. 150/28.11.2014, aplicabilă în 2015, moment de la care sunt obligaţi să încheie convenţia, o astfel de măsură fiind impusă pentru respectarea principiului previzibilităţii contractuale.

Un ultim motiv de recurs indicat de recurenta C. S.R.L., prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., constă în greşita aplicare a dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., instanţa de apel obligând intimatele, în solidar, la plata sumei de 28.676 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Recurenta a solicitat să se observe că instanţa de judecată a fost învestită cu 4 capete de cerere, raportat la obiectul acestora reclamanta fiind obligată să achite o taxă judiciară de timbru de 10.304 RON.

De asemenea, a arătat recurenta că reclamanta a suportat contravaloarea expertizelor efectuate în cauză, în cuantum de 1/2 şi a achitat jumătate de taxă judiciară de timbru în apel, 5.152 RON şi 50 de RON taxă judiciară de timbru în recurs, la care se adaugă cheltuieli de judecată.

Instanţa de apel nu a avut în vedere că admiterea în parte a cererii de chemare în judecată a vizat doar admiterea în parte a celui de-al patrulea capăt de cerere ce are ca obiect obligaţie de a face, prin raportare la probele administrate de pârâta recurentă.

Astfel, recurenta a arătat că, în mod greşit, s-a reţinut în sarcina intimatei recurente obligaţia de a suporta contravaloarea taxei judiciare de timbru pentru capetele de cerere respinse, fără a se avea în vedere că expertizele s-au suportat în cuantum de 1/2 de ambele părţi, astfel că intimata recurentă este prejudiciată, instanţa de apel făcând o greşită aplicare a dispoziţiilor de drept material care vizează stabilirea cheltuielilor de judecată.

6.3. Recursul pârâtei D. S.A. se întemeiază pe dispoziţiile art. 486 C. proc. civ. şi pe dispoziţiile de drept material invocate, prin prisma acestora solicitându-se admiterea recursului şi casarea parţială a hotărârii atacate, sub aspectul stabilirii, în conformitate cu prevederile legale aplicabile, a suprafeţei de teren afectate de plasarea conductei.

Recurenta pârâtă a apreciat că, în mod nelegal, Curtea de Apel Suceava a reţinut că suprafaţa de teren efectiv ocupată include şi zona de siguranţă.

Astfel, a arătat că se impune a se avea în vedere definiţiile oferite de legislaţia aplicabilă, zonei de protecţie şi zonei de siguranţă, astfel cum sunt prevăzute de Legea nr. 238/2004, de Legea nr. 351/2004 şi de Ordinul Preşedintelui Autorităţii Naţionale de Reglementare în domeniul Energiei, nr. 118/2013.

Raportat la textele legale menţionate, recurenta D. S.A. a precizat că rezultă faptul că suprafaţa efectiv ocupată de conductă, asupra căreia există o interdicţie absolută de a desfăşura activităţi/a construi, este doar suprafaţa de teren de 1.890 m.p., evidenţiată în expertiza E., drept aferentă zonei de protecţie.

Prin urmare, a învederat instanţei de recurs faptul că, în mod nelegal, Curtea de Apel Suceava a reţinut că zona de siguranţă, afectată doar de o serie de restricţii şi interdicţii, se include în ceea ce art. 3 alin. (3) din H.G. nr. 1240/2012 menţionează ca fiind "suprafaţa efectiv ocupată" de conductă, rezultând în mod eronat o suprafaţă de 5.833 m.p., altfel spus, în concret, terenul asupra căruia se extinde zona de siguranţă putând fi utilizat, potrivit categoriei de folosinţă avute la data executării lucrării, respectiv ca şi teren arabil.

7. Apărările formulate în cauză

Recurenta A. a formulat întâmpinare la recursurile declarate în cauză de pârâte, solicitând respingerea recursului declarat de D. S.A., ca nemotivat, şi respingerea recursului declarat de pârâta C. S.R.L. ca nefondat, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce priveşte recursul declarat de D. S.A., a invocat, în conformitate cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., nulitatea recursului, arătând că recurenta nu a indicat motivele de nelegalitate a hotărârii, indicând doar prevederile art. 486 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată, faţă de recursul declarat de recurenta reclamantă A., recurenta C. S.R.L. a solicitat, în principal, anularea recursului, întrucât criticile recursului nu se încadrează în motivele de casare expres reglementate de C. proc. civ., în subsidiar, a solicitat admiterea excepţiei inadmisibilităţii, în ceea ce priveşte criticile de recurs privind greşita respingere a probatoriului suplimentar solicitat, întrucât recursul nu vizează şi încheierea de şedinţă de respingere a acestei cereri, iar în terţiar, respingerea recursului reclamantei A., ca nefondat.

Recurenta pârâtă D. S.A., prin întâmpinarea formulată la recursul declarat de recurenta reclamantă A., a solicitat respingerea recursului, ca fiind nelegal şi neîntemeiat, şi menţinerea, ca legală, a dispoziţiilor deciziei Curţii de Apel Suceava, în ceea ce priveşte modalitatea de determinare a indemnizaţiei aferente folosinţei terenului, prin raportare la prevederile art. 3 pct. 3 din H.G. nr. 1240/2012.

8. Procedura în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 05.07.2024 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fişa Ecris.

Prin raportul întocmit la data de 18.11.2024, s-a concluzionat că hotărârea recurată este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, recursul este declarat în termen legal, iar criticile formulate sunt susceptibile de încadrare în motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.. Raportul a fost comunicat părţilor la data de 05.12.2024 şi respectiv 06.12.2024, fără ca acestea să formuleze puncte de vedere.

Prin încheierea din data de 18 martie 2025, a fost respinsă excepţia nulităţii recursului declarat de pârâta D. S.A. şi au fost admise, în principiu, recursurile declarare, fiind stabilit termen de judecată la data de 10 iunie 2025.

III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

III.1 Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta reclamantă A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin decizia recurată, pronunţată în al doilea ciclu procesual, a fost admis apelul formulat de apelanta reclamantă A., în contradictoriu cu intimatele pârâte C. S.R.L. şi D. S.A., fiind schimbată în parte sentinţa apelată în sensul obligării pârâtelor la încheierea unei convenţii cu reclamanta, în acord cu prevederile art. 113 din Legea nr. 123/2012 şi H.G. nr. 1240/2012, şi la stabilirea unei indemnizaţii în conformitate cu art. 3 alin. (3) din H.G. nr. 1240/2012, de la data introducerii acţiunii (17.03.2015), pe toată durata de existenţă a conductei, calculată la suprafaţa de 5.833 mp, prin raportare la nivelul chiriei pe metru pătrat stabilit prin HCL-urile emise de UAT Municipiul Rădăuţi privind stabilirea impozitelor şi taxelor locale, la rubrica taxe de închiriere pentru teren proprietate de stat agricol şi neproductiv, subcategoria teren arabil, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate şi fiind obligate pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 28.676 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

În esenţă, instanţa de apel a reţinut că, ţinând seama de limitele casării stabilite prin decizia nr. 1878/03.10.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, este învestită cu soluţionarea capătului de cerere având ca obiect încheierea unei convenţii în temeiul art. 113 din Legea nr. 123/2012, dispoziţie legală aplicabilă în speţă, astfel cum a statuat instanţa de recurs, fiind recunoscut dreptul de indemnizare al proprietarului fondului aservit de către titularii dreptului de servitute legală de trecere subterană a conductei. În stabilirea cuantumului despăgubirii cuvenite reclamantei, instanţa de apel a ţinut seama de nivelul minim al chiriei pe metrul pătrat pentru un teren din aceeaşi categorie folosit de unitatea administrativ-teritorială în a cărei rază teritorială se află terenul, fiind identificate hotărârile consiliului local emise pentru municipiul Rădăuţi, care conţin rubrica taxe de închiriere pentru teren proprietate de stat agricol şi neproductiv, subcategoria teren arabil, teren de aceeaşi categorie cu cel din prezenta cauză. În privinţa suprafeţei de teren efectiv afectate de trecerea conductei de gaz, instanţa de apel a reţinut că aceasta este de 5.833 mp, incluzând şi zona de siguranţă, astfel cum rezultă din raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit în cauză.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta reclamantă A., invocând greşita aplicare a unor dispoziţii de drept material şi urmărind să obţină casarea în parte a deciziei recurate şi rejudecarea apelului, în scopul stabilirii unei indemnizaţii mai mari, prin raportare la nivelul chiriei aferente folosinţei unui teren intravilan curţi construcţii.

Cu titlu prealabil, trebuie subliniat că decizia instanţei de apel poate fi atacată cu recurs numai pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind posibilă reaprecierea probatoriului sau reformarea hotărârii pentru alte argumente decât cele care privesc legalitatea deciziei recurate.

Motivele de recurs invocate de recurenta reclamantă, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate şi nu pot conduce la admiterea prezentei căi de atac, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la motivul de casare prin care se valorifică ipoteza în care hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. În esenţă, recurenta reclamantă a invocat o greşită interpretare şi aplicare de către instanţa de apel a prevederilor art. 113 din Legea nr. 123/2012 şi a dispoziţiilor art. 3 - art. 6 din H.G. nr. 1240/2012, considerând că, în concret, este îndreptăţită la acordarea unor despăgubiri pentru fondul aservit prin servitutea legală de trecere de care beneficiază pârâtele, cuantumul acestor despăgubiri impunându-se a fi calculat prin raportare la chiria stabilită pentru un teren intravilan aflat în categoria curţi construcţii, iar nu pentru un teren arabil, cum a dispus instanţa de apel.

Ţinând seama de limitele învestirii instanţei de recurs, prin raportare la dispoziţiile art. 494 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 477 alin. (1) şi art. 479 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că toate criticile invocate prin cererea de recurs sunt nefondate, deoarece decizia recurată nu a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material indicate de recurenta reclamantă.

Sub un prim aspect, este necesar a se sublinia că instanţele de fond, ca instanţe devolutive, au plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, sunt suverane în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea şi reaprecierea probelor administrate în faţa instanţei de fond şi a instanţei de apel. Aşa fiind, statuările instanţei de apel cu privire la aprecierea probatoriului şi conturarea situaţiei de fapt, având la bază inclusiv analiza referitoare la categoria de folosinţă a terenului în discuţie, exced controlului instanţei de recurs, deoarece se referă la aspecte privind temeinicia hotărârii, iar nu legalitatea acesteia. Or, în raport de dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de recurs realizează un control de legalitate asupra deciziei recurate, examinând conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile, fără a putea schimba situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, pe baza probatoriului administrat.

Aşa fiind, nu poate fi supusă analizei în prezenta cale extraordinară de atac verificarea categoriei de folosinţă a terenului reclamantei, atât timp cât instanţa de apel, coroborând probatoriul administrat, a stabilit că fondul aservit intră în categoria terenurilor arabile, iar nu a terenurilor curţi construcţii.

În al doilea rând, incidenţa dispoziţiilor art. 113 din Legea nr. 123/2012 în cauza de faţă a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat prin decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual, respectiv decizia nr. 1878/03.10.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, instanţa de apel ţinând seama în mod corespunzător de dezlegările date asupra acestei probleme de drept, conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ. Prin urmare, susţinerile legate de dreptul la indemnizaţie al proprietarului fondului aservit inclusiv pentru obiective/sisteme realizate anterior intrării în vigoare a legii menţionate nu reprezintă critici ale deciziei pronunţate de instanţa de apel, în al doilea ciclu procesual, soluţia dispusă fiind în sensul solicitat de către partea reclamantă, respectiv în sensul admiterii capătului de cerere referitor la obligarea pârâtelor la încheierea unei convenţii şi stabilirea unei indemnizaţii conforme prevederilor art. 3 alin. (3) din H.G. nr. 1240/2012.

Contrar susţinerilor recurentei reclamante, instanţa de apel nu a efectuat o greşită aplicare a prevederilor art. 113 alin. (3) şi alin. (4) din Legea nr. 123/2012 şi art. 6 alin. (6) C. civ., din moment ce a reţinut temeinicia pretenţiilor şi dreptul proprietarului fondului aservit la încasarea unei indemnizaţii stabilite în condiţiile H.G. nr. 1240/2012, indiferent de data afectării terenului, deci inclusiv în ipoteza în care edificarea conductei de gaz este plasată în timp anterior intrării în vigoare a legii menţionate. O atare soluţie a instanţei de apel este argumentată exclusiv prin prisma dispoziţiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., fiind întemeiată pe decizia de casare pronunţată de instanţa de recurs în primul ciclu procesual, reţinându-se că prin respectiva decizie s-a stabilit în mod clar că raportul juridic dedus judecăţii intră sub incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 123/2012, mai exact instanţa de recurs recunoaşte dreptul de indemnizare al proprietarilor fondurilor aservite de către titularii dreptului de servitute legală de trecere subterană a conductei, indiferent de data afectării terenurilor, şi, implicit, dreptul reclamantei la încheierea convenţiei prevăzute de art. 113 alin. (3) din legea menţionată.

În privinţa cuantumului indemnizaţiei cuvenite ca proprietar al fondului aservit, recurenta reclamantă a invocat o greşită aplicare a prevederilor H.G. nr. 1240/2012 prin aceea că instanţa de apel nu a ţinut seama de valorile chiriei menţionate în expertizele administrate în cauză.

Contrar acestor susţineri, instanţa de recurs constată că, în argumentarea deciziei recurate, au fost avute în vedere în mod just prevederile art. 3 alin. (3) din actul normativ menţionat, conform cărora "cuantumul indemnizaţiei se va stabili prin negociere, limita maximă fiind reprezentată de nivelul minim al chiriei pe metrul pătrat, stabilit pentru folosinţa unui teren din aceeaşi categorie de către unitatea administrativ-teritorială în a cărei rază teritorială se află terenul, şi se calculează numai pentru suprafaţa de teren ce urmează a fi efectiv ocupată pentru realizarea viitorului obiectiv din sectorul gazelor naturale." În baza acestei prevederi legale, instanţa de apel a ţinut seama că părţile nu au stabilit prin negociere cuantumul indemnizaţiei cuvenite proprietarului fondului aservit, astfel că s-a raportat la limita legală prevăzută, reprezentată de nivelul minim al chiriei pe metrul pătrat pentru folosinţa de către unitatea administrativ-teritorială a unui teren din aceeaşi categorie cu cel la care se referă prezentul litigiu.

Prin cererea de recurs s-a invocat omisiunea nejustificată a instanţei de apel de a avea în vedere dispoziţiile art. 5 şi art. 6 din H.G. nr. 1240/2012, însă aceste critici sunt, de asemenea, nefondate. În decizia recurată s-a argumentat în mod explicit că stabilirea nivelului chiriei în raport de valorile indicate în hotărârile consiliului local al unităţii administrativ-teritoriale în care se află terenul aservit are caracter prioritar faţă de stabilirea prin expertiză evaluatorie, astfel cum rezultă din prevederile art. 113 alin. (3) din Legea nr. 123/2012, coroborate cu cele ale art. 3 alin. (3) şi art. 5 din H.G. nr. 1240/2012.

Într-adevăr, textul legal menţionat face referire la încheierea unei convenţii-cadru între titularii dreptului de servitute şi proprietarii terenurilor afectate, în vederea acordării unor indemnizaţii şi despăgubiri juste aferente exercitării dreptului de servitute, conţinutul contractului fiind stabilit prin hotărâre a Guvernului. Actul normativ la care face trimitere art. 113 alin. (3) din lege este reprezentat de H.G. nr. 1240/2012 pentru aprobarea regulilor procedurale privind condiţiile şi termenii referitori la durata, conţinutul şi limitele de exercitare a drepturilor de uz şi servitute asupra proprietăţilor private afectate de obiectivul/sistemul din sectorul gazelor naturale, a convenţiei-cadru, precum şi a regulilor procedurale pentru determinarea cuantumului indemnizaţiilor şi a despăgubirilor şi a modului de plată a acestora. La art. 3 alin. (3) din această hotărâre, sunt stabilite criteriile aplicabile pentru determinarea cuantumului indemnizaţiei, făcându-se referire la stabilirea prin negociere, limita maximă fiind reprezentată de nivelul minim al chiriei pe metrul pătrat, stabilit pentru folosinţa unui teren din aceeaşi categorie de către unitatea administrativ-teritorială în a cărei rază teritorială se află terenul.

Art. 5 din H.G. nr. 1240/2012, indicat de către recurenta reclamantă, prevede la alin. (1) că "în situaţia în care la nivelul unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază teritorială se află terenul afectat nu s-a stabilit un nivel minim al chiriei pe metrul pătrat pentru folosinţa unui teren din aceeaşi categorie, nefiind astfel posibilă determinarea cuantumului indemnizaţiei potrivit prevederilor art. 3 alin. (3), respectiv ale art. 4 alin. (3), întinderea acesteia va fi determinată de către un evaluator autorizat, ales de comun acord de părţi, în condiţiile legii." Or, în cauza de faţă, atât timp cât, la nivelul UAT Rădăuţi, au fost adoptate hotărâri ale consiliului local de stabilire a nivelului minim al chiriei pe metrul pătrat pentru folosinţa unui teren din aceeaşi categorie cu cel la care se referă litigiul de faţă, rezultă că în mod just instanţa de apel a făcut aplicarea limitei maxime prevăzute la art. 3 alin. (3) din H.G. nr. 1240/2012, reţinând caracterul subsidiar al evaluării efectuate de expertul judiciar, astfel cum dispune explicit art. 5 alin. (1) din actul normativ indicat. Aşadar, instanţa de apel nu a omis să facă aplicarea dispoziţiei legale indicate de recurenta reclamantă, ci a constatat lipsa de incidenţă a acesteia în contextul în care evaluarea pretinsă are caracter subsidiar faţă de evaluarea menţionată în hotărârile consiliului local, la nivelul unităţii-administrativ teritoriale în care se află terenul aservit.

Criticile legate de lipsa probatoriului necesar pentru verificarea nivelului chiriei terenului în extravilan şi în intravilan reprezintă critici de netemeinicie a deciziei recurate, care nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. şi nu pot forma obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului, astfel cum rezultă din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Tot astfel, nu pot fi primite nici susţinerile legate de faptul că terenul în discuţie ar fi situat în intravilan, iar nu în extravilan, deoarece, pe de-o parte, se referă la aspecte de fapt, ce exced controlului de legalitate pe care îl poate realiza instanţa de recurs, iar pe de altă parte, chiar instanţa de apel a argumentat că este lipsită de relevanţă această împrejurare, deoarece la stabilirea nivelului chiriei este avută în vedere rubrica taxe de închiriere pentru teren proprietate de stat agricol şi neproductiv, subcategoria teren arabil, teren de aceeaşi categorie cu cel din prezenta cauză.

Nici criticile legate de necesitatea efectuării unei expertize pentru determinarea chiriei aferente folosinţei unui teren intravilan curţi construcţii nu sunt fondate, deoarece instanţa de apel are plenitudine de a aprecia cu privire la utilitatea administrării unei dovezi, iar instanţa de recurs nu poate cenzura o atare soluţie, în lipsa indicării unei încălcări sau greşite aplicări a vreunei dispoziţii legale cu prilejul soluţionării cererilor de probatorii. În plus, lipsa de utilitate a unei astfel de dovezi rezultă tocmai din reţinerea instanţei de apel în sensul că, potrivit probelor administrate, terenul aservit în litigiul de faţă intră în categoria terenurilor arabile, iar nu a celor curţi construcţii.

Aşadar, invocarea nesocotirii prevederilor art. 5 din H.G. nr. 1240/2012, prin raportare la faptul că terenul în discuţie ar fi unul aflat în categoria curţi construcţii, nu poate fi acceptată, atât timp cât este în contradicţie cu situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, pe baza dovezilor administrate. Toate aceste critici sunt invocate în mod formal, reprezentând, în realitate, o nemulţumire a părţii în legătură cu aprecierea probatoriului. Or, netemeinicia hotărârii nu poate fi verificată în calea de atac a recursului, atât timp cât nu este posibilă încadrarea în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

În privinţa suprafeţei de teren avute în vedere la calcularea cuantumului indemnizaţiei cuvenite, recurenta reclamantă nu a înţeles să atace hotărârea instanţei de apel, arătând explicit că este de acord ca raportarea să se facă la suprafaţa de 5.833 mp, care include zona de siguranţă, astfel cum rezultă din rapoartele de expertiză întocmite în cauză.

Toate aceste argumente sunt suficiente pentru a reţine caracterul nefondat al motivului de casare invocat de către recurenta reclamantă, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., neputându-se reţine vreo încălcare sau greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor de drept material indicate prin cererea de recurs.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 162 din 26 aprilie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Totodată, în temeiul art. 453 C. proc. civ., ţinând seama de soluţia de respingere a recursului şi reţinându-se astfel culpa procesuală a recurentei reclamante, instanţa va respinge, ca neîntemeiată, cererea acesteia de acordare a cheltuielilor de judecată, deoarece a căzut în pretenţii în recurs şi doar partea care câştigă procesul este îndreptăţită la recuperarea acestor sume.

III.2 Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile declarate de recurentele pârâte C. S.R.L. şi D. S.A. sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Aşa cum s-a reţinut cu prilejul cercetării primului recurs, prin decizia recurată, pronunţată în al doilea ciclu procesual, a fost admis apelul formulat de apelanta reclamantă A., în contradictoriu cu intimatele pârâte C. S.R.L. şi D. S.A., fiind schimbată în parte sentinţa apelată în sensul obligării pârâtelor la încheierea unei convenţii cu reclamanta, în acord cu prevederile art. 113 din Legea nr. 123/2012 şi H.G. nr. 1240/2012, şi la stabilirea unei indemnizaţii în conformitate cu art. 3 alin. (3) din H.G. nr. 1240/2012, de la data introducerii acţiunii (17.03.2015), pe toată durata de existenţă a conductei, calculată la suprafaţa de 5.833 mp, prin raportare la nivelul chiriei pe metru pătrat stabilit prin HCL-urile emise de UAT Municipiul Rădăuţi privind stabilirea impozitelor şi taxelor locale, la rubrica taxe de închiriere pentru teren proprietate de stat agricol şi neproductiv, subcategoria teren arabil, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate şi fiind obligate pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 28.676 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

În esenţă, instanţa de apel a reţinut că, ţinând seama de limitele casării stabilite prin decizia nr. 1878/03.10.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, este învestită cu soluţionarea capătului de cerere având ca obiect încheierea unei convenţii în temeiul art. 113 din Legea nr. 123/2012, dispoziţie legală aplicabilă în speţă, astfel cum a statuat instanţa de recurs, fiind recunoscut dreptul de indemnizare al proprietarului fondului aservit de către titularii dreptului de servitute legală de trecere subterană a conductei. În stabilirea cuantumului despăgubirii cuvenite reclamantei, instanţa de apel a ţinut seama de nivelul minim al chiriei pe metrul pătrat menţionat în hotărârile consiliului local emise pentru municipiul Rădăuţi pentru un teren arabil, teren de aceeaşi categorie cu cel din prezenta cauză, iar în privinţa suprafeţei de teren efectiv afectate de trecerea conductei de gaz, a reţinut că aceasta este de 5.833 mp, incluzând şi zona de siguranţă, astfel cum rezultă din raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit în cauză.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta pârâtă C. S.R.L., invocând greşita aplicare a unor dispoziţii de drept procesual şi de drept material, precum şi motivarea necorespunzătoare a hotărârii, urmărind să obţină casarea în tot a deciziei recurate şi rejudecarea apelului, în scopul respingerii cererii de chemare în judecată.

De asemenea, împotriva aceleiaşi decizii a declarat recurs recurenta pârâtă D. S.A., invocând greşita aplicare a unor dispoziţii de drept material, urmărind să obţină casarea în parte a deciziei recurate şi rejudecarea apelului, în scopul stabilirii unei indemnizaţii mai mici, prin raportare la suprafaţa de teren afectată de plasarea conductei, fără reţinerea zonei de siguranţă.

Întrucât o parte dintre criticile invocate prin cele două cereri de recurs sunt similare şi se referă la aceeaşi chestiune legată de întinderea suprafeţei de teren efectiv ocupate de conducta de gaz, instanţa supremă consideră că este utilă analizarea împreună a căilor de atac exercitate de către pârâte, atât timp cât acestea au o poziţie procesuală comună.

Mai trebuie subliniat că decizia instanţei de apel poate fi atacată cu recurs numai pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind posibilă reaprecierea probatoriului sau reformarea hotărârii pentru alte argumente decât cele care privesc legalitatea deciziei recurate.

Motivele de recurs invocate de recurentele pârâte, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate şi nu pot conduce la admiterea prezentelor căi de atac, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Primul motiv de recurs, invocat de recurenta pârâtă C. S.R.L., încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. În concret, recurenta pârâtă a susţinut nesocotirea de către instanţa de apel a prevederilor art. 501 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ., neconformându-se dispoziţiilor cuprinse în decizia de casare nr. 1878/2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin care prima instanţă de recurs a trasat limitele rejudecării în privinţa vocaţiei reclamantei la obţinerea unei indemnizaţii, în temeiul art. 113 din Legea nr. 123/2012. Totodată, s-a menţionat că a fost ignorată decizia în interesul legii nr. 27/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin care s-a statuat că titularii dreptului de proprietate afectaţi de capacităţile energetice pot pretinde indemnizaţii pentru lipsa de folosinţă numai în măsura în care capacităţile energetice au fost realizate după intrarea în vigoare a Legii energiei electrice nr. 13/2007, în timp ce pentru capacităţile energetice realizate anterior exercitarea de către titularii autorizaţiilor de înfiinţare şi ai licenţelor drepturilor de uz şi de servitute se face cu titlu gratuit, potrivit dispoziţiilor speciale în vigoare la data punerii lor în funcţiune.

Aceste critici sunt nefondate, deoarece instanţa de apel nu a nesocotit dispoziţiile de drept procesual indicate, ci a ţinut seama în mod just de limitele casării, astfel cum au fost stabilite acestea prin decizia nr. 1878/2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă. În esenţă, în decizia de casare s-a arătat explicit că, la judecata primului apel, instanţa a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material prin aceea că a constatat că, potrivit legii în vigoare la data edificării conductei de gaz (art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004), exercitarea dreptului de servitute asupra proprietăţilor afectate de capacităţile din domeniul gazelor naturale se realizează cu titlu gratuit, pe toată durata existenţei acestora. Totodată, instanţa de casare a menţionat că prevederile art. 113 din Legea nr. 123/2012, în forma în vigoare la data adoptării acesteia, nu îi exceptau de la plata de indemnizaţii pe proprietarii fondurilor aservite prin obiective/sisteme realizate anterior intrării sale în vigoare, iar prin modificările aduse acestui act normativ prin art. 1 pct. 46 din Legea nr. 127/2014 a fost eliminată referirea la obiective de investiţii realizate ulterior intrării în vigoare a acestei legi. Ca urmare, instanţa de recurs, în primul ciclu procesual, a concluzionat că textul legal aplicabil în speţă este unul clar în sensul că proprietarii fondurilor aservite au dreptul la acordarea de indemnizaţii şi despăgubiri juste, în condiţiile stabilite prin H.G. nr. 1240/2012, indiferent de data afectării terenurilor.

Văzând aceste considerente ale deciziei de casare, soluţia pronunţată în apel, în rejudecare, este argumentată în mod corect prin raportare la dispoziţiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., reţinându-se că, prin decizia pronunţată de instanţa de recurs în primul ciclu procesual, s-a stabilit în mod clar şi cu autoritate de lucru judecat că raportul juridic dedus judecăţii intră sub incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 123/2012. Totodată, prin decizia de casare, instanţa de recurs a recunoscut dreptul de indemnizare al proprietarilor fondurilor aservite de către titularii dreptului de servitute legală de trecere subterană a conductei, indiferent de data afectării terenurilor, şi, implicit, dreptul reclamantei la încheierea convenţiei prevăzute de art. 113 alin. (3) din legea menţionată.

Aşadar, decizia recurată respectă întocmai îndrumările instanţei de casare, în primul ciclu procesual, reţinând în mod just aplicabilitatea dispoziţiilor art. 113 din Legea nr. 123/2012 în speţa de faţă, chiar dacă edificarea conductei de gaz s-a produs în anul 2005, la o dată anterioară intrării în vigoare a normei juridice menţionate.

Invocarea deciziei nr. 27/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii nu justifică temeinicia motivului de casare indicat, atât timp cât această decizie se referă la interpretarea altor prevederi legale decât cele incidente în cauza de faţă, respectiv a unor prevederi cuprinse în Legea nr. 13/2007 a energiei electrice. Or, în speţă, temeiul juridic al pretenţiilor acordate este reprezentat de o normă juridică distinctă, respectiv art. 113 din Legea nr. 123/2012 referitoare la domeniul gazelor naturale, prevedere legală ce nu a făcut obiectul interpretării unitare în faţa completului competent să soluţioneze recursul în interesul legii.

În plus, decizia de casare arată explicit că dreptul la indemnizare al proprietarului fondului aservit este recunoscut indiferent de data afectării terenului prin edificarea conductei de gaz, astfel că, în raport de prevederile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel, în rejudecare, este ţinută să respecte dezlegările obligatorii date problemelor de drept de către instanţa de recurs învestită cu soluţionarea prezentei cauze, cu atât mai mult cu cât decizia pronunţată în recursul în interesul legii este anterioară soluţionării recursului în primul ciclu procesual. Or, în măsura în care ar fi apreciat că soluţia cuprinsă în decizia nr. 27/2019 este incidentă în cauză, instanţa de recurs ar fi validat raţionamentul primei instanţe de apel şi ar fi reţinut caracterul gratuit al folosinţei terenului afectat de servitutea legală de trecere.

Criticile recurentei în sensul neconstituţionalităţii prevederilor art. 113 din Legea nr. 123/2012 nu pot fi valorificate de prezenta instanţă, atât timp cât partea interesată nu a urmărit să formuleze o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale pentru exercitarea controlului de constituţionalitate cu privire la dispoziţia legală incidentă în speţă.

Aşa fiind, dispoziţiile legale de drept procesual invocate prin cererea de recurs nu au fost încălcate sau greşit aplicate de către instanţa de apel cu prilejul pronunţării soluţiei de admitere a apelului şi, implicit, de admitere în parte a capătului al patrulea de cerere dedus judecăţii, fiind stabilit în mod just că reclamanta este îndreptăţită la încheierea unui contract şi la încasarea unei indemnizaţii corespunzătoare suprafeţei de teren ce constituie fond aservit pentru exercitarea servituţii de trecere a conductei de gaz, în acord cu dezlegările de drept obligatorii cuprinse în decizia de casare nr. 1878/2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă şi cu prevederile art. 113 din Legea nr. 123/2012, coroborate cu cele ale art. 3 alin. (3) din H.G. nr. 1240/2012.

Al doilea motiv de recurs, invocat de aceeaşi recurentă pârâtă C. S.R.L., încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei. Astfel, din parcurgerea deciziei recurate se observă că aceasta respectă exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi au justificat soluţia de admitere a cererii de apel şi de admitere în parte a cererii de chemare în judecată, oferindu-se răspuns tuturor apărărilor invocate de părţi. În aceste condiţii, părţile au posibilitatea de a înţelege argumentele care au determinat pronunţarea acestei soluţii, iar controlul judiciar este posibil pe baza considerentelor expuse de instanţa de apel.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curtea observă că decizia atacată nu este motivată sumar sau necorespunzător, ci dimpotrivă, este prezentat în mod coerent raţionamentul juridic care a condus la pronunţarea soluţiei în apel, astfel că hotărârea recurată conţine motivarea conformă în fapt şi în drept.

Împrejurarea că recurenta pârâtă nu este de acord cu soluţia la care a ajuns instanţa de apel nu se traduce într-o motivare necorespunzătoare a deciziei, la fel cum neînsuşirea apărărilor expuse de către parte nu reprezintă o nemotivare a hotărârii. Ceea ce este esenţial este faptul că instanţa de apel a prezentat în clar şi coerent argumentele pentru care a pronunţat soluţia de admitere a apelului şi de admitere în parte a cererii de chemare în judecată, fiind astfel posibilă realizarea controlului judiciar.

În concret, recurenta pârâtă este nemulţumită de faptul că instanţa de apel nu a argumentat în niciun fel de ce a stabilit ca indemnizaţia să se calculeze în raport de suprafaţa de 5.833 mp, care include zona de siguranţa, iar nu în raport de suprafaţa de 1.890 mp, care reprezintă suprafaţa efectiv ocupată de obiectiv, sau în raport de suprafaţa de 2.667 mp, care include şi zona de protecţie. Contrar acestor critici, din verificarea considerentelor deciziei atacate rezultă că instanţa de apel a arătat explicit că indemnizaţia cuvenită reclamantei se raportează la suprafaţa de teren efectiv afectată de exercitarea dreptului de servitute, respectiv de trecerea conductei de gaz pe terenul proprietatea sa. Aceste considerente se fundamentează pe prevederile art. 3 alin. (3) din H.G. nr. 1240/2012, conform cărora indemnizaţia cuvenită "se calculează numai pentru suprafaţa de teren ce urmează a fi efectiv ocupată pentru realizarea viitorului obiectiv din sectorul gazelor naturale". De asemenea, în concret, determinarea suprafeţei de teren efectiv afectate de exercitarea dreptului de servitute s-a realizat prin intermediul experţilor judiciari desemnaţi în cauză, instanţa de apel menţionând explicit că va avea în vedere suprafaţa de 5.833 mp, astfel cum a fost determinată prin rapoartele de expertiză judiciară întocmite de experţii E. şi F..

Aşadar, pe baza probatoriului administrat, instanţa de apel a stabilit şi a motivat corespunzător criteriul în raport de care se calculează indemnizaţia cuvenită proprietarului fondului aservit, apreciind că zona de siguranţă este inclusă, alături de suprafaţa de trecere a conductei şi de zona de protecţie în suprafaţa de teren efectiv ocupată de obiectivul din sectorul gazelor naturale, astfel cum prevede art. 3 alin. (3) din H.G. nr. 1240/2012.

Recurenta pârâtă a mai invocat omisiunea instanţei de apel de a analiza apărarea sa referitoare la inaplicabilitatea prevederilor art. 3 alin. (3) din H.G. nr. 1240/2012, care fac referire exclusiv la dreptul la indemnizare doar pentru realizarea viitoarelor obiective din sectorul de gaze, nu şi pentru obiective deja instalate. Contrar acestor susţineri, instanţa de apel a argumentat corespunzător respingerea acestor apărări prin trimiterea explicită la dezlegările de drept obligatorii cuprinse în decizia de casare nr. 1878/03.10.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin care instanţa de recurs a recunoscut dreptul de indemnizare al proprietarilor fondurilor aservite, indiferent de data edificării conductei de gaz, respectiv anterior sau ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 123/2012.

Aceleaşi argumente sunt apte să înlăture criticile legate de lipsa analizării incidenţei deciziei nr. 27/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, atât timp cât nici instanţa de casare nu a reţinut incidenţa acesteia, constatând că a fost pronunţată în domeniul energiei electrice, în timp ce litigiul de faţă are în vedere domeniul gazelor naturale.

Prin urmare, motivarea expusă de instanţa de apel respectă exigenţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., deoarece face posibilă înţelegerea soluţiei pronunţate şi permite exercitarea controlului judiciar de către instanţa superioară, astfel încât acest motiv de casare este nefondat.

Al treilea motiv de recurs, invocat de ambele recurente pârâte C. S.R.L. şi D. S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. În esenţă, s-a susţinut greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 113 alin. (3) din Legea nr. 123/2012, coroborate cu cele ale art. 3 alin. (3) din H.G. nr. 1240/2012, cu prilejul stabilirii cuantumului indemnizaţiei cuvenite reclamantei în raport de suprafaţa de teren ce include zona de siguranţă a conductei de gaz.

Contrar susţinerilor recurentelor pârâte, Înalta Curte constată că stabilirea indemnizaţiei conform dispozitivului deciziei pronunţate de instanţa de apel respectă criteriile legale menţionate, neputându-se reţine o încălcare sau greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor de drept material prin includerea zonei de siguranţă în suprafaţa de teren efectiv ocupată de obiectivul din sectorul gazelor naturale.

În acest sens, sunt relevante dispoziţiile art. 100 pct. 92 din Legea nr. 123/2012, care conţin definiţia legală a zonei de siguranţă ca reprezentând "zona adiacentă obiectivelor din sectorul gazelor naturale, extinsă în spaţiu, în care se instituie restricţii şi interdicţii, în scopul asigurării funcţionării normale şi pentru evitarea punerii în pericol a persoanelor, bunurilor şi mediului, stabilite prin norme tehnice; zona de siguranţă cuprinde şi zona de protecţie."

Potrivit art. 3 alin. (3) din H.G. nr. 1240/2012, "cuantumul indemnizaţiei se va stabili prin negociere, limita maximă fiind reprezentată de nivelul minim al chiriei pe metrul pătrat, stabilit pentru folosinţa unui teren din aceeaşi categorie de către unitatea administrativ-teritorială în a cărei rază teritorială se află terenul, şi se calculează numai pentru suprafaţa de teren ce urmează a fi efectiv ocupată pentru realizarea viitorului obiectiv din sectorul gazelor naturale." Aşadar, nivelul indemnizaţiei cuvenite proprietarului fondului aservit se determină prin raportare la suprafaţa de teren efectiv ocupată pentru realizarea obiectivului din sectorul gazelor naturale, iar nu prin raportare la suprafaţa reprezentată exclusiv de traseul conductei de gaz, cum pretind pârâtele.

Interpretând dispoziţiile art. 3 alin. (3) din H.G. nr. 1240/2012, prin raportare la prevederile art. 113 şi art. 100 pct. 92 din Legea nr. 123/2012, în mod just instanţa de apel a ajuns la concluzia că zona de siguranţă, astfel cum a fost identificată prin raportul de expertiză judiciară întocmit în cauză, reprezintă suprafaţa de teren efectiv ocupată de obiectivul avut în vedere, din moment ce respectiva suprafaţă este supusă unor restricţii şi interdicţii legale ce afectează libera exploatare a bunul imobil aflat în proprietatea reclamantei, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 31 şi art. 32 din Ordinul ANDRE nr. 118/2013 privind aprobarea Normelor tehnice pentru proiectarea şi execuţia conductelor de transport gaze naturale, indicate chiar de recurenta pârâtă C. S.R.L.

De asemenea, sunt relevante prevederile art. 25 alin. (1) - alin. (3) din Legea nr. 238/2004 a petrolului, act normativ indicat de către recurentele pârâte în susţinerea cererilor de recurs, prevederi prin care, pentru a se asigura întreţinerea sistemului naţional de transport al petrolului şi pentru a elimina apariţia posibilelor pericole în exploatare, se instituie zone de protecţie şi siguranţă. Zonele de protecţie şi siguranţă, determinate potrivit prescripţiilor tehnice aprobate de autoritatea competentă, sunt definite de art. 2 pct. 45 şi pct. 46 din acelaşi act normativ, în sensul că reprezintă suprafaţa de teren extinsă de o parte şi de alta a proiecţiei în plan orizontal a conductelor magistrale, cu o distanţă care asigură integritatea tehnică în funcţionarea acestora, în funcţie de cerinţele de siguranţă şi intervenţie.

Dreptul de servitute legală, instituit în favoarea titularului acordului petrolier asupra terenurilor proprietate privată, afectate în condiţiile art. 7 alin. (1) şi art. 25 alin. (3) din Legea nr. 238/2004, are drept scop accesul în perimetrul de operare şi efectuarea oricăror activităţi necesare. În sensul art. 2 pct. 26 din Legea nr. 238/2004, perimetrul de operare a conductelor magistrale include culoarul de protecţie şi siguranţă a acestor conducte, iar dreptul de acces, în funcţie de natura operaţiunilor ce se efectuează, poate fi permanent (pentru verificarea zilnică - art. 9 lit. a) sau ocazional (pentru lucrări de intervenţii în caz de avarie şi de reparaţii programate - art. 9 lit. b). Pentru asigurarea dreptului de acces ocazional se datorează de către titular despăgubiri, în funcţie de gradul de afectare a culturilor şi plantaţiilor, însă pentru determinarea cuantumului indemnizaţiei este necesar a se ţine seama de întreaga suprafaţă de teren ce reprezintă perimetru de operare, din moment ce scopul acestei indemnizaţii este acela de a asigura accesul permanent al operatorului.

Prin urmare, în raport de dispoziţiile legale anterior menţionate, instanţa de apel a apreciat în mod just faptul că zona de siguranţă adiacentă conductei de gaz este inclusă în suprafaţa de teren efectiv ocupată de obiectivul din sectorul gazelor naturale, astfel cum prevede art. 3 alin. (3) din H.G. nr. 1240/2012, fără ca sensul noţiunii de "teren efectiv ocupat" să însemne exclusiv traseul de trecere a conductei de gaz cu privire la care s-a reţinut exercitarea servituţii legale.

În raport de cele arătate, sunt nefondate criticile recurentelor în sensul că decizia recurată ar fi fost pronunţată cu greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale de drept material indicate în cererile de recurs, astfel că motivul de casare încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat.

Totodată, recurenta pârâtă C. S.R.L. a mai invocat nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul determinării cuantumului indemnizaţiei în raport de chiria stabilită prin hotărârile anuale emise de Consiliul Local Rădăuţi pentru stabilirea impozitelor şi taxelor locale, deoarece textul art. 3 alin. (3) din H.G. nr. 1240/2012 nu impune ca indemnizaţia să fie indexată anual succesiv, astfel că nivelul acesteia trebuia stabilit prin raportare la nivelul chiriei menţionate în HCL nr. 150/28.11.2014, aplicabilă în anul 2015, dată de la care există obligaţia încheierii contractului.

Aceste critici sunt nefondate, deoarece instanţa de apel a argumentat în mod just că raportul juridic dedus judecăţii presupune exercitarea în timp a servituţii legale, iar actele administrative în raport de care se determină nivelul chiriei au aplicabilitate limitată în timp. Împrejurarea că art. 3 alin. (3) din H.G. nr. 1240/2012 nu face referire la indexarea anuală a indemnizaţiei este lipsită de relevanţă, câtă vreme textul legal menţionat precizează explicit că nivelul indemnizaţiei se stabileşte de părţi prin negociere, limita maximă fiind reprezentată de nivelul minim al chiriei pe metrul pătrat, stabilit pentru folosinţa unui teren din aceeaşi categorie de către unitatea administrativ-teritorială în a cărei rază teritorială se află terenul. În lipsa încheierii unei convenţii, instanţa de apel a stabilit dreptul reclamantei la încasarea unei indemnizaţii începând cu data de 17.03.2015, astfel încât nivelul acesteia se determină prin raportare la limita maximă identificată în raport de fiecare hotărâre a consiliului local aplicabilă, în raport de perioada pentru care se calculează respectiva indemnizaţie.

Cu alte cuvinte, în lipsa încheierii unui contract care să conţină cuantumul indemnizaţiei convenite de părţi, dreptul recunoscut reclamantei este firesc a fi determinat în raport de nivelul chiriei stabilite prin fiecare act administrativ aplicabil, corespunzător categoriei de folosinţă a terenului asupra căruia se exercită servitutea de trecere a conductei de gaz, în acord cu art. 3 alin. (3) din H.G. nr. 1240/2012, astfel cum s-a arătat în decizia atacată.

O ultimă critică adusă hotărârii recurate este formulată de recurenta pârâtă C. S.R.L. şi vizează nelegalitatea soluţiei pronunţate de instanţa de apel cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 28.676 RON reprezentând taxa judiciară de timbru, onorariul experţilor şi onorariul avocaţial, aferente tuturor fazelor procesuale parcurse până la acel moment.

Din observarea susţinerilor expuse în cererea de recurs rezultă că, în realitate, aceste critici nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., deoarece reprezintă critici de netemeinicie cu privire la modul de soluţionare a capătului de cerere accesoriu, urmărindu-se o verificare a modului în care instanţa de apel a calculat cheltuielile efectuate de reclamantă şi a cercetat probatoriul pentru determinarea sumelor datorate cu acest titlu de partea care a pierdut procesul.

În lipsa formulării unor veritabile critici de nelegalitate, controlul judiciar al instanţei de recurs nu poate fi realizat, faţă de prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Eventualele erori de calcul cu privire la suma stabilită cu titlu de cheltuieli de judecată pot fi îndreptate exclusiv în calea prevăzută de art. 442 C. proc. civ., astfel cum rezultă explicit din prevederea legală cuprinsă la art. 445 C. proc. civ., conform căreia îndreptarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea recursului.

De asemenea, modalitatea în care instanţa de apel a reţinut caracterul probat al cheltuielilor cuvenite reclamantei, în limita admiterii pretenţiilor formulate, nu poate fi supusă verificării în faţa instanţei de recurs, deoarece reprezintă o critică de netemeinicie a hotărârii, iar nu una de nelegalitate, nefiind indicată vreo dispoziţie de drept procesual sau de drept material pretins încălcată la soluţionarea capătului de cerere accesoriu.

Deşi, formal, recurenta pârâtă a invocat o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., din cercetarea criticilor formulate şi raportat la decizia pronunţată nu rezultă că instanţa de apel nu ar fi avut în vedere împrejurarea că cererea de chemare în judecată ar fi fost admisă numai în parte, atât timp cât a precizat că acordă cheltuielile de judecată corespunzătoare, cuvenite părţii care a câştigat procesul, ţinând seama de cheltuielile efectuate pentru toate gradele de jurisdicţie parcurse în cauză.

Contrar susţinerilor recurentei, din considerentele hotărârii atacate nu rezultă faptul că instanţa de apel ar fi acordat în integralitate taxa judiciară de timbru, inclusiv cea aferentă capetelor de cerere respinse, şi nici că ar fi inclus în calcul sumele achitate de pârâte cu titlu de onorariu aferent expertizelor efectuate în cauză. Toate aceste susţineri nu îşi găsesc suportul în motivarea instanţei de apel, astfel încât nu pot reprezenta critici de nelegalitate întemeiate ale hotărârii recurate.

Toate aceste argumente sunt suficiente pentru a reţine caracterul nefondat al ultimului motiv de casare invocat de către recurentele pârâte, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., neputându-se reţine vreo încălcare sau greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor de drept material indicate prin cererile de recurs.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurentele pârâte C. S.R.L. şi D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 162 din 26 aprilie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Totodată, în temeiul art. 453 C. proc. civ., ţinând seama de soluţia de respingere a recursurilor şi reţinându-se astfel culpa procesuală a recurentelor pârâte, instanţa va respinge, ca neîntemeiată, cererea acestora de acordare a cheltuielilor de judecată, deoarece au căzut în pretenţii în recurs şi doar partea care câştigă procesul este îndreptăţită la recuperarea acestor sume.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta-reclamantă A., de recurenta-pârâtă C. S.R.L. şi de recurenta-pârâtă D. S.A., împotriva deciziei civile nr. 162 din 26 aprilie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 iunie 2025.