Supreme Court partially quashes and remands landowner's indemnification claim against gas pipeline company, clarifying immediate application of new Gas Law to pre-existing servitudes

Şedinţa publică din data de 3 octombrie 2023

Asupra recursului civil de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 17 martie 2015 pe rolul Tribunalului Suceava, secţia I civilă, sub nr. x/2015, reclamanta A. prin mandatar B., a chemat în judecată pe pârâta S.C. C., solicitând obligarea pârâtei la:

- ridicarea conductei de transport gaze naturale amplasată în subsolul terenului reclamantei în suprafaţă de 9400 m.p. situat în mun. Rădăuţi, str. x, jud. Suceava, identificat cu p.f. 7186, înscris în CF nr. x a com. Cad Rădăuţi între vecinii drum acces, D., E., canal;

- plata de despăgubiri în cuantum de 50.000 euro pentru folosirea terenului din 19 iulie 2007 fără nici un titlu până în prezent;

În cazul în care se va aprecia că ridicarea conductei nu este posibilă, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 100.000 euro reprezentând suma pe care ar fi obţinut-o ca urmare a construirii a cel puţin două case pe teren, în condiţiile în care terenul este intravilan;

- încheierea unei convenţii în sensul prevăzut de art. 113 din Legea nr. 123/2012, cât şi de H.G. nr. 1240/2012 în ceea ce priveşte acordarea de indemnizaţie/chirie pentru lipsa de folosinţă a terenului în cuantum de 10.000 euro/an de la data introducerii acţiunii până la ridicarea conductei, respectiv pe toată durata existenţei acesteia;

- plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 480 din C. civ. de la 1864 (art. 555 din C. civ. 2009), art. 20 şi 44 din Constituţie, art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., Legea nr. 351/2004, Legea nr. 123/2012, RG. nr. 1240/2012, art. 95 şi 194 C. proc. civ.

Pârâta a invocat, în conformitate cu dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, excepţia prescrierii dreptului la acţiune vizând obligarea pârâtei la plata despăgubirilor solicitate potrivit capetelor 2 şi 3 de cerere, respectiv suma de 50.000 euro datorată pentru folosirea fără drept a terenului din 19 iulie 2007 până în prezent/suma de 100.000 euro reprezentând suma pe care ar fi obţinut-o în urma construirii a cel puţin două case pe teren, în condiţiile în care terenul este intravilan, întrucât au trecut mai bine de 3 ani de la naşterea dreptului la acţiune.

Prin încheierea Camerei de Consiliu din 7 mai 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015, instanţa a dispus transferarea cauzei la secţia a II-a Civilă a Tribunalului Suceava, dosarul fiind înregistrat cu nr. x/2015*.

Prin încheierea de şedinţă din data de 23 ianuarie 2018, instanţa, în temeiul art. 59 C. proc. civ., a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a S.N.G.N. ROMGAZ S.A. care a solicitat respingerea acţiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

Prin sentinţa nr. 183 din 15 iulie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă a respins, ca nefondate, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia lipsei coparticipării procesuale pasive obligatorii, invocate de pârâta S.N.G.N. Romgaz S.A., respectiv de pârâta S.C. C.

A respins, ca nefondată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâta S.C. C.

A respins, ca nefondată, acţiunea civilă astfel cum a fost formulată şi precizată de reclamanta A., prin mandatar B..

A obligat reclamanta să plătească pârâtei S.C. C. suma de 5861 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

A respins cererea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe reclamanta A., prin mandatar B., a declarat apel principal iar pârâta C. Bucureşti a declarat apel incident.

Reclamanta A., prin mandatar B., a criticat sentinţa instanţei de fond pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea apelului, anularea sentinţei şi trimiterea cauzei la instanţa de fond în vederea judecării pe fond a cauzei.

Prin apelul incident, pârâta S.C. C. S.R.L a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la obligarea pârâtei la plata de despăgubiri în cuantum de 50.000 euro pentru folosirea terenului din 19 iulie 2007, fără niciun titlu, până în prezent şi obligarea la plata sumei de 100.000 euro reprezentând suma pe care ar fi obţinut-o în urma construirii a cel puţin două case pe teren.

Prin decizia nr. 65 din 18 martie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2015 Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A., prin mandatar B., împotriva sentinţei civile nr. 183 din 15 iulie 2021 pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă (dosar nr. x/2015).

A admis apelul incident declarat de pârâta C. împotriva aceleiaşi sentinţe pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâta C. cu privire la pretenţiile de 100.000 Euro aferente capătului 3 de cerere şi pentru perioada 19 iulie 2007 - 17 martie 2012 în ce priveşte capătul 2 din cererea introductivă şi a respins ca fiind prescrise pretenţiile descrise anterior.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate în ce priveşte respingerea ca nefondată a cererii introductive.

A obligat reclamanta-apelantă A. să plătească pârâtei-intimate suma de 3.550 RON cu titlu de cheltuieli de judecată din apel.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs reclamanta A., înregistrat la data de 13 mai 2022 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Decizia recurată fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

1. Instanţa respingând toate probele solicitate, şi având în vedere doar apărările pârâtelor, a încălcat art. 6 din CEDO.

Detaliind, recurenta a susţinut că prin art. 6 din CEDO a fost consacrat dreptul la un proces echitabil, aceasta presupunând "egalitatea armelor" şi "motivarea hotărârii".

În concret, evocând anumite considerente ale instanţei de apel, recurenta susţine că, în contradicţie cu cele reţinute de instanţă, hotărârea apelată nu cuprinde argumentele care au condus la pronunţarea soluţiei în raport cu condiţiile de analizat, precum şi argumentele pentru care s-au înlăturat susţinerile reclamantei. A mai arătat că motivarea este superfluă, nu se face trimitere la probele administrate în dosar, nu se analizează înscrisurile depuse, nu se face vorbire de vreuna din expertizele efectuate în cauză, expertize care dovedesc situaţia de fapt.

Prin urmare, consideră că, raportat la probatoriul administrat, nici la fond şi nici în apel instanţele nu s-au pronunţat asupra tuturor aspectelor pe care le-a invocat, nu au avut în vedere înscrisurile depuse la dosar, nu s-au pronunţat asupra pertinenţei şi utilităţii expertizelor efectuate în cauză.

De asemenea, a mai arătat că instanţa de apel nu i-a analizat documentele, nu a analizat documentaţia depusă de pârâtă ce a stat la baza emiterii autorizaţiei de construire a conductei.

A mai învederat că motivarea nu se referă la toate probele aflate la dosar, la toate argumentele pe care le-a adus, instanţa nerăspunzând în fapt şi în drept la toate aspectele invocate, fiindu-i astfel încălcat dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare din perspectiva art. 6 din CEDO.

Recurenta solicită a se face aplicarea dispoziţiilor art. 6 CEDO, iar, pe cale de consecinţă, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

2. Printr-o altă critică, recurenta susţine ca au fost încălcate prevederile art. 22 din C. proc. civ., evocând în acest sens dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi (6) C. proc. civ.

Totodată, arată că obligaţia instanţei de a motiva hotărârea este consacrată legislativ prin dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., astfel încât, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare în condiţiile art. 425 C. proc. civ. echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii introduse, întrucât nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente conform art. 425 alin. (1) lit. b) şi c) din acelaşi Cod.

De asemenea, mai arată că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., revine judecătorului să stabilească situaţia de fapt, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente. Or, raportat la probatoriul solicitat, recurenta susţine că judecătorii cauzei nu s-au pronunţat asupra tuturor aspectelor pe care le-a invocat, nu au avut în vedere înscrisurile depuse la dosar, singura motivare constând doar în aceea că au respins probele solicitate ca nefiind utile şi concludente soluţionării cauzei, reţinând în totalitate situaţia de fapt prezentată de pârâte.

Printr-o altă critică, recurenta arată că:

3. Hotărârea este nelegală, instanţa dând o interpretare greşită legii, situaţiei de fapt, probelor din dosar, încălcându-i grav dreptul de proprietate.

Evocând ceea ce a reţinut instanţa de apel în privinţa primului capăt de cerere, recurenta susţine că situaţia de fapt reţinută de aceasta este eronată.

În continuare, redă următoarele considerente ale instanţei de apel şi reproduce (începând cu paragraful al doilea de la pagina 6 a cererii de recurs şi în continuare până la pagina 7 inclusiv) anumite considerente din Decizia nr. 725/2012 cu privire la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, ridicată direct de Avocatul Poporului, referitoare la prevederile art. 90, art. 91 şi art. 96 lit. a) din Legea gazelor nr. 351/2004, evidenţiind faptul că, aşa cum a reţinut instanţa de contencios constituţional, prin abrogarea alin. (2) al art. 90 din Legea gazelor, este înlăturat caracterul gratuit al exercitării dreptului de uz şi de servitute asupra terenurilor afectate de capacităţi, creându-se un regim juridic favorabil, pe viitor, titularilor drepturilor de proprietate asupra terenurilor afectate, astfel încât, faţă de prevederile art. 621 alin. (3) din C. civ. coroborate cu prevederile art. 625 din acelaşi Cod, pentru restrângerea dreptului de proprietate ca urmare a instituirii şi exercitării drepturilor de uz şi de servitute în favoarea concesionarilor, urmează a se acorda despăgubiri în condiţiile reglementărilor C. civ. în vigoare.

Faţă de cele mai sus arătate, recurenta susţine că, în antiteză cu cele reţinute de instanţa de apel, dreptul de uz şi de servitute nu se face cu titlu gratuit, invocând ca şi temei legal prevederile de mai sus.

În continuare, evocând alte considerente ale instanţei de apel, recurenta susţine că, în contradicţie cu cele reţinute de instanţă sub aspectul despăgubirilor, aceste chestiuni nu au fost reglementate de părţile contractului de închiriere încheiat cu ocazia construirii conductei. În acest sens, a menţionat că tatăl său, B., primind 7000 de RON cu titlu de contravaloare chirie, a declarat că nu mai are nici un fel de pretenţii de la pârâta C. pentru o suprafaţă de 1890 mp pe care trebuia să se construiască conducta, şi nu pentru cei 9400 mp pe care, în realitate, s-a construit conducta.

A mai învederat că, tot contrar susţinerilor instanţei de apel, principala critică formulată atât la fond, cât şi în apel a vizat suprafaţa de teren pe care a fost amplasată conducta. În acest sens, susţine că, dacă ar fi fost amplasată pe cei 2600 de mp din care fac parte cei 1890 de mp, nu ar fi avut nici un interes să promoveze acţiunea, întrucât suprafaţa de 9400 mp teren nu ar fi fost afectată.

În continuare, recurenta-reclamantă arată de ce situaţia de fapt a fost greşit reţinută, evocând în acest sens ample aspecte factuale.

Totodată, afirmă că în mod greşit instanţa de apel a menţinut motivarea instanţei de fond în ceea ce priveşte nedovedirea legăturii de cauzalitate între existenţa conductei şi pretinsul prejudiciu, detaliind cum anume a fost dovedit acest aspect. În acest sens, evocă şi faptul că, în cauză, au fost administrate mai multe expertize care îi susţin acţiunea şi care dovedesc atât prejudiciul, cât şi legătura de cauzalitate.

În continuare, referindu-se la capătul al II-lea şi al III-lea de cerere, recurenta a susţinut că instanţa de apel în mod greşit le-a analizat împreună cu apelul incident formulat în cauză.

De asemenea, referindu-se la ultimul capăt de cerere, recurenta afirmă că în mod greşit instanţa de apel a constatat că se recunoaşte dreptul de a încheia convenţii doar în ceea ce priveşte lucrările efectuate după intrarea în vigoare a Legii nr. 123/2012, iar pentru perioada anterioară sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 351/2004, conform cărora dreptul de uz şi servitute se face cu titlu gratuit.

În susţinerea afirmaţiei sale, recurenta arată că, raportat la deciziile Curţii Constituţionale pe care le-a invocat anterior, conform Legii nr. 351/2004, dreptul de uz şi servitute nu se exercită cu titlu gratuit.

În continuare, a mai arătat că, în ceea ce priveşte încheierea unei convenţii (capăt de cerere formulat în situaţia în care nu se va dispune ridicarea conductei de pe terenul său), contrar celor statuate de instanţa de apel, în cauză sunt aplicabile prevederile art. 113 din Legea nr. 123/2012 în vigoare la data introducerii acţiunii. Totodată, arată că, deşi pârâta C. a fost de acord cu admiterea acestui capăt de cerere, problema care se punea fiind cea a cuantumului indemnizaţiei şi a datei de la care se acordă, instanţa a respins acest capăt de cerere.

Totodată, evocând conţinutul articolului de lege mai sus amintit, precum şi dispoziţiile art. 3 din H.G. nr. 1240/2012, recurenta afirmă că instanţa a interpretat greşit prevederile legale, motiv pentru care, în accepţiunea sa, acest capăt de cerere trebuia admis.

A mai arătat că tot în mod greşit a fost admis şi apelul incident.

În acest sens, recurenta a susţinut că prescripţia dreptului la acţiune nu poate interveni în condiţiile în care este titulara unui drept de proprietate asupra terenului care îi conferă toate atributele acestui drept. Totodată, evocând şi o decizie de speţă a instanţei supreme (nr. 4079 din 24 noiembrie 2010) a mai susţinut că, spre deosebire de alte drepturi reale, în cazul dreptului de proprietate privată nu s-a prevăzut stingerea lui prin neuz, acest drept nefiind supus prescripţiei extinctive.

În continuare, arată că, în anul 2008, a mai promovat o acţiune la care a renunţat din motive pecuniare şi că, în pofida tuturor demersurilor sale, nu a putut ajunge la o înţelegere cu pârâta, motiv pentru care, în accepţiunea sa, cu atât mai mult nu a intervenit prescripţia în condiţiile în care pârâta are în continuare conducta pe terenul său.

De asemenea, evocând şi dispoziţiile art. 21 din Decretul-lege nr. 167/1958, recurenta a arătat că despăgubirile solicitate decurg din încălcarea dreptului său de proprietate asupra terenului de 9400 mp pe care se află conducta, motiv pentru care, în accepţiunea sa, dreptul la acţiune nu este prescris.

În încheiere, recurenta a solicitat admiterea recursului şi casarea hotărârii recurate.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă C. a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului, întrucât criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât decizia recurată este suficient motivată şi nu încalcă normele de drept material incidente speţei.

Pârâta-intimată S.N.G.N ROMGAZ S.A. Mediaş a solicitat, de asemenea, prin întâmpinare respingerea recursului, ca nefondat, arătând că hotărârea instanţei de apel este temeinică şi legală.

Conform art. 493 C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în complet de filtru, a fost comunicat părţilor.

Prin încheierea din 20 iunie 2023, a fost respinsă excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă C.. În condiţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., recursul a fost admis în principiu şi s-a fixat termen de judecată a căii extraordinare de atac în reformare în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Recursul de faţă este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

O primă critică vizează pretinsa încălcare, de către instanţa de apel a dreptului la un proces echitabil, prin omisiunea acesteia de a examina toate apărările reclamantei şi toate mijloacele de probă administrate. Procedând astfel, instanţele anterioare au încălcat şi prevederile art. 22 alin. (2) şi alin. (6) C. proc. civ., în sensul că nu au stăruit pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza corectei stabiliri a situaţiei de fapt.

Contrar susţinerilor recurentei, hotărârea atacată răspunde exigenţelor dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, din perspectiva dreptului părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră adecvate cauzei lor, în condiţii care nu au dezavantajat-o pe reclamantă în raport cu părţile adverse.

În pofida afirmaţiei cu caracter general formulată prin cererea de recurs, potrivit căreia reclamantei i s-a respins orice probă, instanţa de recurs observă că, în etapa fondului, s-a administrat atât proba cu înscrisuri, cât şi cu trei expertize tehnice judiciare, în specialităţile instalaţii tehnice, evaluare imobiliară şi topografie, cadastru şi geodezie. Ceea ce contestă recurenta este, de fapt, valoarea probatorie pe care instanţele devolutive au acordat-o fiecărui mijloc de probă, în vederea stabilirii situaţiei de fapt, aspect ce nu poate fi cenzurat de instanţa de recurs, limitată, în demersul său, la aspecte de legalitate.

Este adevărat că dreptul la un proces echitabil nu se referă la drepturi teoretice sau iluzorii, ci la drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei). Aceasta presupune obligaţia instanţei de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le a aprecia pertinenţa (Hotărârea Perez împotriva Franţei, Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, Hotărârea Albina contra României).

Însă, şi din această perspectivă, hotărârea recurată este la adăpost de orice critică, întrucât obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns detaliat la fiecare argument invocat de părţi. Este suficient, pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, ca motivarea să evidenţieze că judecătorul a examinat efectiv chestiunile esenţiale care i-au fost prezentate.

Or, decizia pronunţată de instanţa de apel răspunde exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., analizând toate criticile formulate prin cererea de apel şi apărările intimatelor, prin raportare la probatoriul administrat şi la prevederile legale incidente. Din hotărâre transpare raţionamentul logico-juridic propriu al judecătorului, astfel că niciuna din ipotezele de nemotivare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi reţinută.

Faţă de cele susarătate, criticile subscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reţinute.

Cât priveşte criticile subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa urmează a le analiza doar după expunerea unor scurte considerente prealabile.

Prin cererea de recurs, reclamanta solicită, în principal, reevaluarea probelor şi stabilirea unei situaţii de fapt diferită de cea avută în vedere de instanţele devolutive (că suprafaţa de teren ocupată este mai mare decât cea în privinţa căreia proprietarul şi-a exprimat acordul, că este vorba de o conductă de gaz de o altă capacitate decât cea pentru care investitorul a primit aviz şi autorizaţie de construire ş.a.m.d). Or, aşa cum s-a mai arătat în precedentele considerente, aprecierea probelor poartă asupra elementelor de fapt ale cauzei, nu şi asupra celor de drept, şi este lăsată la libera apreciere a instanţelor devolutive, în condiţiile art. 264 C. proc. civ.. Cum rolul instanţei de recurs este limitat la examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în mod evident nu vor putea fi cenzurate aspectele de netemeinicie invocate de recurentă.

În mod asemănător, se cuvine reamintit faptul că, prin decizia atacată, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru despăgubirile aferente perioadei 19 iulie 2007 - 17 martie 2012, inclusiv în ce priveşte pretenţiile de 100.000 euro, aferente capătului 3 de cerere.

Cu privire la pretinsa nelegalitate a soluţiei de respingere, în parte, a cererii de despăgubiri, ca urmare a intervenirii prescripţiei dreptului material la acţiune, recurenta invocă incidenţa art. 21 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia acest act normativ nu se aplică dreptului la acţiune privind drepturile reale, precum şi faptul că dreptul de proprietate privată nu se pierde prin neuz.

Având în vedere că dreptul de proprietate este perpetuu şi nu se pierde prin neuz (art. 562 alin. (1) teza I C. civ.) adică prin faptul că proprietarul nu-şi exercită dreptul său, oricât timp ar dura această pasivitate, este evident că apărarea dreptului de proprietate se poate realiza oricând. Însă instanţa de apel nu a negat caracterul imprescriptibil al acţiunii negatorii promovată de reclamantă, prin care proprietarul fondului aservit a solicitat încetarea exerciţiului cu privire la terenul său, al unui drept de servitute legală, de către pârâtă. Dimpotrivă, capătul de cerere în obligaţie de a face (de a ridica conducta de gaz subterană) a fost soluţionat pe fond. Ceea ce a reţinut instanţa de apel este doar faptul că cererea în repararea prejudiciului cauzat prin exerciţiul dreptului de superficie este o acţiune personală, care începe să curgă din momentul în care proprietarul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea.

Prin urmare, în mod corect a reţinut prima instanţă de control judiciar că dreptul la acţiune având un obiect patrimonial este supus prescripţiei extinctive, în termenul general de prescripţie.

Cât priveşte elementele de fapt invocate şi înscrisurile enumerate prin cererea de recurs, care tind la reevaluarea celor două momente alternative privind începerea curgerii prescripţiei extinctive, instanţa de recurs nu le va analiza. Aşa cum s-a mai arătat în precedentele considerente, acestea sunt aspecte de netemeinicie, care excedează controlului de legalitate specific prezentei căi extraordinare de atac în reformare.

Aşadar, prezentă analiză se va limita la evaluarea aplicării normelor de drept material incidente în ce priveşte despăgubirile aferente perioadei ulterioare datei de 17 martie 2012 şi capătului de cerere în obligaţie de a face (în principal, acţiunea negatorie a proprietarului fondului aservit exercitată împotriva titularului dreptului de servitute legală de trecere subterană, de ridicare a conductei, în subsidiar, în obligaţie de a încheia Convenţia-cadru prevăzută de art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 1240 din 12 decembrie 2012).

Astfel, reclamanta a promovat o acţiune reală, prin care, în calitate de proprietară a unei suprafeţe de teren intravilan, a cerut instanţei să stabilească că pârâtele nu sunt titularele unui drept real - drept de servitute de trecere subterană a unei conducte de gaz - asupra bunului său şi să le oblige la încetarea exerciţiului nelegitim al acestui dezmembrământ al proprietăţii. Deşi prin cererea de recurs reiterează cererea de admitere a acţiunii negatorii, întemeiată pe prevederile art. 564 C. civ., prin criticile concrete formulate nu combate raţionamentul instanţei de apel ce a condus la respingerea cererii. În esenţă, instanţele anterioare au reţinut că, încă de la data instalării conductei subterane, în anul 2005, concesionarul din sectorul gazelor naturale beneficiază, în condiţiile art. 86, art. 87 şi art. 89 din Legea nr. 351/2004, în vigoare la acea dată, de un drept de uz şi servitute legală de trecere subterană, conform legii speciale. Potrivit art. 90 alin. (1) din actul normativ susarătat, dreptul de uz şi servitute legală asupra terenului proprietatea privată a reclamantei are caracter legal şi se exercită pe toată durata de viaţă a capacităţii respective.

Ulterior, după abrogarea Legii nr. 351/2004 şi intrarea în vigoare a Legii nr. 123/2012, acelaşi drept de uz şi servitute legală asupra terenurilor proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice a fost instituit prin prevederile art. 109, art. 111 şi art. 112 din noul act normativ. De altfel, recurenta nici nu neagă raţionamentul instanţei de apel, potrivit căruia există un drept de servitute de trecere pentru instalarea unor reţele de utilităţi în favoarea operatorilor care desfăşoară activităţi de interes public, instituit atât prin legea generală (art. 621 alin. (1) C. civ.), cât şi prin legile speciale susarătate. Ceea ce repune în discuţie prezenta cale de atac este doar dacă reclamantei, proprietar al fondului aservit, i se cuvin despăgubiri, deşi conducta în discuţie nu reprezintă o utilitate nouă (era edificată atât la data intrării în vigoare a noului C. civ. - 1 decembrie 2011, cât şi la data intrării în vigoare a Legii nr. 123/2012 - 16 iulie 2012).

Din această perspectivă, reţine că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material, constatând că, potrivit legii în vigoare la data edificării conductei (art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004), exercitarea dreptului de servitute asupra proprietăţilor afectate de capacităţile din domeniul gazelor naturale se realizează cu titlu gratuit pe toată durata existenţei acestora.

În primul rând, prevederile art. 113 din Legea nr. 123/2012, în forma în vigoare la data adoptării acesteia, nu îi excepta de la plata de indemnizaţii pe proprietarii fondurilor aservite prin obiective/sisteme realizate anterior intrării sale în vigoare. În adevăr, prin alin. (2) al art. 113 se stipula că exercitarea drepturilor de uz şi de servitute asupra proprietăţilor private afectate de obiectivul/sistemul care se vor realiza după intrarea în vigoare a acestei legi se face în conformitate cu regulile procedurale privind termenii şi condiţiile relative la durată, conţinut, limite de exercitare a acestor drepturi, prevăzute într-o Convenţie-cadru, convenţie ce va reglementa şi cuantumul indemnizaţiilor, a despăgubirilor şi modul de plată a acestora.

Însă, prin alin. (3) al aceluiaşi text de lege s-a instituit şi dreptul proprietarilor de terenuri deja afectate de exercitarea drepturilor de uz şi servitute de a solicita titularilor de licenţe şi autorizaţii încheierea de astfel de convenţii, iar prin alin. (4), s-a prevăzut obligaţia corelativă a acestora din urmă de a încheia convenţii, "în termen de maximum 30 de zile de la solicitarea proprietarilor afectaţi".

De altfel, textul alin. (2) al art. 113 din Legea nr. 123/2012 a fost deja modificat prin art. 1 pct. 46 din Legea nr. 127/2014, în sensul eliminării sintagmei relative la obiective de investiţii realizate ulterior intrării în vigoare a acestei legi. În esenţă, textul normativ a dobândit deplină claritate în sensul că proprietarii fondurilor aservite au dreptul la acordarea de indemnizaţii şi despăgubiri juste, în condiţiile stabilite prin Hotărârea Guvernului nr. 1240/2012, indiferent de data afectării terenurilor.

Prin urmare, instanţa de apel, constatând că legea nouă de drept material nu se aplică raportului juridic dedus judecăţii, a făcut nu numai o greşită aplicare a prevederilor art. 113 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 123/2012, în sensul lor propriu, literal, ci şi a normelor privind aplicarea legii civile în timp.

În speţă, se puneau în discuţie efectele unor facta futura, adică efectele viitoare ale situaţiilor juridice durabile în timp şi aflate la hotarul despărţitor dintre domeniul temporal al legii vechi şi cel al legii noi. Potrivit art. 6 alin. (6) C. civ., dispoziţiile legii noi sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, dacă ele derivă, între altele, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, dacă aceste situaţii subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.

Ca urmare, câtă vreme legea nouă a recunoscut dreptul de indemnizare a proprietarilor fondurilor aservite, de către titularii dreptului de servitute legală de trecere subterană a conductei, fiind vorba de o modificare adusă efectelor unei stări de drept preexistente, legea nouă era de imediată aplicare.

Faţă de cele mai sus arătate, constată că instanţa de apel, soluţionând calea de atac declarată de reclamantă sub aspectul dreptului de a fi indemnizată în condiţiile art. 113 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 123/2012, a făcut o greşită aplicare a regulii aplicării imediate a legii noi.

Prin urmare, constată întemeiate criticile subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Aşa fiind, potrivit art. 496 alin. (2) raportat la art. 497 teza I C. proc. civ., va admite recursul şi vă casa în parte decizia recurată, numai în ceea ce priveşte apelul declarat de reclamantă şi va trimite cauza, spre o nouă judecată, instanţei de apel, numai în limitele casării.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A., prin mandatar B., împotriva deciziei nr. 65 din 18 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată a apelului principal formulat de reclamanta A. aceleiaşi instanţe.

Menţine dispoziţiile deciziei recurate privind admiterea apelului incident formulat de pârâta C.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 3 octombrie 2023.