RCA insurance late penalties accrual start date and criminal proceeding impact on insurer's response obligation

Şedinţa publică din data de 10 iunie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I din C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.

I. Obiectul litigiului:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 24.09.2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A., B. şi C., prin reprezentant legal B., în contradictoriu cu pârâta D. S.A. şi cu intervenientul forţat E., au solicitat:

1. obligarea pârâtei la plata daunelor materiale şi morale, pentru prejudiciul încercat prin decesul victimei F., astfel:

- pentru A., soţul victimei decedate - suma de 500.000 RON, cu titlu de daune morale, precum şi suma de 17.812,26 RON cu titlu de daune materiale;

- pentru B., fiica victimei decedate - suma de 500.000 RON, cu titlu de daune morale;

- pentru C., nepoata victimei decedate - suma de 400.000 RON, cu titlu de daune morale;

2. obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere în procent de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere începând cu 21.05.2018, conform dispoziţiilor art. 20 alin. (4) şi (5) din O.U.G. nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie şi până la plata efectivă a sumelor menţionate în cerere.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1381, art. 1390, art. 1391 C. civ. coroborate cu cele ale art. 49 şi următoarele din Legea nr. 136/1995, prin raportare la dispoziţiile art. 24 şi art. 26 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, dar şi la prevederile Deciziei Comisiei Europene privind aplicarea Directivei 103/2009 a Consiliului privind controlul asigurărilor de răspundere civilă auto.

Pârâta D. S.A. a formulat întâmpinare, solicitând, în principal, respingerea cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă; într-un prim subsidiar, a solicitat suspendarea cauzei până la soluţionarea în primă instanţă a procesului penal; într-un al doilea subsidiar, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca netemeinică.

Prin încheierea de şedinţă din data de 9.05.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, reţinând că reclamanţii nu s-au constituit părţi civile în cadrul dosarului penal, astfel cum rezultă din cuprinsul încheierii din 05.02.2019, pronunţate de Judecătoria Galaţi în dosarul nr. x/2018. Totodată, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., a dispus suspendarea cauzei până la soluţionarea definitivă a dosarului penal nr. x/2018 aflat pe rolul Judecătoriei Galaţi.

Ulterior, la termenul de judecată din data de 28.11.2019, instanţa a admis cererea reclamanţilor de repunere pe rol a cauzei, reţinând că dosarul penal nr. x/2018 a fost soluţionat în mod definitiv.

II. Hotărârile pronunţate în cauză:

1. Prin sentinţa civilă nr. 1088/2020 din 9 iulie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea şi, în consecinţă: a obligat pârâta să plătească reclamantului A. suma de 17.812,26 RON cu titlu de daune materiale şi suma de 500.000 RON cu titlu de daune morale, precum şi penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere, calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la data achitării efective a acestei sume, reclamantei B. suma de 500.000 RON cu titlu de daune morale, precum şi penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere, calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la data achitării efective a acestei sume şi reclamantei C. suma de 400.000 RON cu titlu de daune morale, precum şi penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere, calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la data achitării efective a acestei sume.

Totodată, instanţa a luat act că reclamanţii şi-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel principal pârâta D. S.A., solicitând, în principal schimbarea sentinţei în totalitate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată iar, în subsidiar schimbarea sentinţei în parte, în sensul reducerii daunelor morale acordate reclamanţilor.

Împotriva aceleiaşi sentinţe, reclamanţii au formulat apel incident, solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei apelate şi obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere în procent de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data de 21.05.2018 şi până la data plata efectivă a sumelor.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă la 11.01.2021, sub acelaşi nr. de dosar.

2. Prin decizia civilă nr. 1661 din 8 octombrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul incident formulat de reclamanţi şi, totodată, a admis apelul formulat de pârâta, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că: a obligat pârâta să plătească reclamantului A. suma de 250.000 RON cu titlu de daune morale, reclamantei B. suma de 200.000 RON cu titlu de daune morale şi reclamantei C. suma de 50.000 RON cu titlu de daune morale; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

De asemenea, a admis în parte cererea de cheltuieli de judecată şi a obligat intimaţii, în solidar şi în cote egale, la plata sumei de 5000 RON cheltuieli de judecată în apel către apelanta-pârâtă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, solicitând casarea în parte a deciziei recurate şi reţinerea cauzei spre rejudecare în limitele motivelor de recurs invocate, iar, pe cale de consecinţă, obligarea intimatei-pârâte la plata penalităţilor de întârziere de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, începând cu 21.05.2018.

În motivarea cererii, recurenţii au invocat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., considerând, în esenţă, că instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 20 alin. (4) şi alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 6 ianuarie 2022, sub nr. x/2018.

3. Prin decizia civilă nr. 2447 din data de 21 noiembrie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de recurenţii-reclamanţi, a casat în parte decizia recurată şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe asupra apelului incident formulat de reclamanţi.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât în mod nelegal instanţa de apel a stabilit că momentul de la care se calculează penalităţile de întârziere solicitate este data rămânerii definitive a hotărârii, cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 20 alin. (4) şi (5) din O.U.G. nr. 54/2016.

În consecinţă, s-a dispus ca instanţa de apel să aibă în vedere considerentele Deciziei nr. 18 din 23 octombrie 2023 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 1097 din 06 decembrie 2023 şi, în funcţie de susţinerile părţilor şi de înscrisurile depuse de aceştia, să se aprecieze şi cu privire la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 20 alin. (5) lit. c), respectiv art. 27 alin. (4) din Norma A.S.F. nr. 39/2016.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 27 martie 2024, sub nr. x/2018*.

4. Prin decizia civilă nr. 642 din 17 aprilie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul incident formulat de apelanţii-reclamanţi, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamanţilor penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere aferente sumelor acordate cu titlu de daune, calculate de la data de 20.06.2018 şi până la data achitării efective a acestor sume, respectiv 13.10.2021 şi a respins cererea apelantei-pârâte de obligare a apelanţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecata, ca nefondată. De asemenea, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

III. Recursul declarat:

Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, în rejudecare, a declarat recurs pârâta D. S.A., solicitând admiterea recursului şi casarea deciziei civile nr. 642 din 17.04.2024, cu consecinţa rejudecării cauzei şi respingerii apelului incident formulat împotriva sentinţei civile nr. 1088/09.07.2020, repunerea părţilor în situaţia anterioară punerii în executare a deciziei civile nr. 642 din 17.04.2024, în condiţiile art. 500 raportat la art. 724 din C. proc. civ., precum şi obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea memoriului de recurs, după prezentarea situaţiei de fapt, recurenta-pârâtă a arătat că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea art. 501 alin. (1) şi (3), art. 430 şi art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., invocând critici ce se circumscriu cazurilor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din C. proc. civ.

Detaliind, autoarea recursului a argumentat că instanţa de rejudecare a respectat doar parţial instrucţiunile trasate prin decizia de casare, lăsând neanalizată incidenţa prevederilor art. 20 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016 asupra momentului începând cu care se calculează penalităţile de întârziere datorate de asigurătorul RCA şi neanalizând apărările contradictorii ale părţilor în legătură cu aplicarea uneia sau alteia dintre cele două teze ale art. 20 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016.

În opinia sa, prin decizia civilă nr. 2447/2018, instanţa de casare a stabilit, în mod obligatoriu, atât dispoziţia legală în funcţie de care se stabileşte momentul începând cu care sunt datorate penalităţile de întârziere, respectiv dispoziţiile art. 20 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016, cât şi analiza ce trebuie făcută de instanţa de rejudecare în vederea determinării tezei de text aplicabile în speţă.

În pofida acestor dezlegări şi dispoziţii, instanţa de rejudecare nu a analizat nici prevederile art. 20 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016 şi nici apărările contradictorii făcute de părţi în legătură cu incidenţa unei sau alteia dintre cele două teze ale acestui text, soluţionând pretenţia referitoare la penalităţile de întârziere cu ignorarea acestor dispoziţii legale obligatorii, sens în care recurenta apreciază că au fost încălcate dispoziţiile art. 501 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ.

În plus, a considerat autoarea recursului că lipsa analizei apărărilor făcute de părţi în legătură cu incidenţa uneia sau alteia dintre cele două teze ale art. 20 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016, echivalează cu o hotărâre parţial nemotivată, fiind încălcate şi prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Subsumat cazului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că decizia recurată este nemotivată şi sub aspectul reţinerii şi aplicării dispoziţiilor art. 27 alin. (4) din Norma ASF nr. 39/2016.

Astfel, recurenta-pârâtă a învederat că instanţa de apel, deşi a reţinut că oferta formulată la data de 06.12.2019 nu respectă prevederile art. 27 alin. (4) din Norma ASF nr. 39/2016, nu a făcut o analiză a acestui text şi nu a precizat motivele în raport de care s-a reţinut că oferta nu respectă dispoziţiile legale menţionate.

În opinia sa, lipseşte raţionamentul judiciar din care să rezulte motivele pentru care instanţa a reţinut că oferta nu respectă prevederile art. 27 alin. (4) din Norma ASF nr. 39/2016, situaţie în care nici părţile şi nici instanţa de control judiciar nu pot verifica legalitatea soluţiei.

Circumscris cazului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., autoarea recursului a criticat decizia instanţei de apel pentru încălcarea dispoziţiilor art. 20 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016.

În opinia recurentei-pârâte, în virtutea dezlegărilor date de instanţa de recurs cu putere de lucru judecat, instanţa de rejudecare avea misiunea de a analiza dispoziţiile art. 20 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016 prin raportare la apărările contradictorii formulate de părţi, de a identifica teza aplicabilă în speţă, iar prin raportare la această teză, de a stabili momentul începând cu care se calculează penalităţile de întârziere datorate de asigurătorul RCA.

Contrar dezlegărilor date, instanţa de rejudecare a stabilit, fără a face aplicarea dispoziţiilor art. 20 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016 şi fără a ţine cont de distincţiile reglementate de acest text, că penalităţile de întârziere sunt datorate începând cu data de 20.06.2018, moment străin de oricare din cele două teze ale acestui text.

Analizând dispoziţiile menţionate, recurenta-pârâtă a considerat că în speţă este incidentă cea de-a doua teză a textului, penalităţile de întârziere fiind datorate de la data comunicării hotărârii definitive de stabilire a despăgubirilor morale şi materiale datorate.

A punctat recurenta-pârâta că prima teză este aplicabilă în acele situaţii în care există suficiente înscrisuri şi/sau informaţii pe baza cărora să poată fi determinată persoana responsabilă şi realizată cuantificarea prejudiciului (procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, dacă nu este contestat, declaraţia de recunoaştere dată de şoferul vinovat), caz în care penalităţile se calculează începând cu cea de-a 11-a zi de la împlinirea termenului de 30 de zile de la depunerea cererii de despăgubire; cea de-a doua teză este aplicabilă în cazul în care nu există suficiente înscrisuri şi/sau informaţii, caz în care aceste aspecte vor fi stabilire pe cale judecătorească, iar penalităţile de întârziere se calculează din a 11-a zi de la data comunicării hotărârii judecătoreşti definitive.

Prin urmare, a considerat recurenta-pârâtă că nu orice înscris poate atrage incidenţa primei teze a prevederilor art. 20 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016, fiind necesar ca din înscrisurile respective să rezulte persoana responsabilă şi întinderea prejudiciului cu o certitudine juridică apropiată de cea izvorâtă dintr-o hotărâre judecătorească.

A indicat autoarea recursului că, în speţă, dinamica accidentului rutier a fost una complicată, atipică, fiind rezultatul acţiunilor şi inacţiunilor săvârşite de trei actori implicaţi (şoferul autoutilitarei, şoferul autoturismului şi CNADNR, în calitate de administrator al segmentului de drum pe care s-a produs accidentul), fiecare dintre aceştia negându-şi implicarea. Mai mult, autoutilitara Mercedes Benz condusă de intervenientul forţat E. nu a fost implicată într-un contact direct nici cu autoturismul condus de numita G. şi nici cu victima F.; până la data de 26.09.2019 (când s-a soluţionat definitiv dosarul penal nr. x/2018), nu a existat o persoană vinovată de producerea evenimentului rutier din 07.03.2017; Tribunalul Bucureşti a dispus suspendarea cauzei până la soluţionarea definitivă a Dosarului penal nr. x/2018; la momentul formulării cererii de despăgubire (21.05.2018), persoanele vătămate A. şi B. erau constituite parte civilă în dosarul penal nr. x/2018 (pag. 9 din Rechizitoriu), iar D. cunoştea acest lucru, fiind cooptată în dosar în calitate de parte responsabilă civilmente.

Astfel, în opinia sa, prezintă relevanţă împrejurarea că D. avea reprezentarea faptului că este deja cooptată în dosarul penal în calitate de parte responsabilă şi că nu mai era cazul să răspundă unui demers de soluţionare pe cale amiabilă.

Potrivit recurentei-pârâte, rechizitoriul întocmit în dosarul penal prin care s-a dispus trimiterea în judecată a intervenientului E. şi clasarea cauzei faţă de inculpata G. nu este relevant din perspectiva posibilităţii concrete a asigurătorului RCA de a determina persoana responsabilă de producerea pagubei, făcând trimitere în acest sens la dispoziţiile art. 329 şi art. 4 din C. proc. pen.

În susţinerea argumentelor expuse, recurenta-pârâtă a făcut trimitere şi la jurisprudenţa instanţei supreme, menţionând decizia nr. 89/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, decizia nr. 2292/2020 şi decizia nr. 1154/2022, ambele pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Printr-o altă critică, subsumată tot motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a învederat că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 20 alin. (2) şi alin. (5) lit. c) din Norma ASF nr. 39/2016, apreciind că instanţa a înlăturat în mod greşit de la aplicare dispoziţiile art. 20 alin. (5) lit. c) din Norma ASF nr. 39/2016, pe considerentul că persoanele vătămate nu s-au constituit parte civilă în dosarul penal.

În opinia sa, din cuprinsul prevederii menţionate nu rezultă că acest text ar fi aplicabil doar pentru cazul în care persoanele păgubite s-au constituit parte civilă în dosarul penal, astfel încât această condiţionare reţinută de instanţa de rejudecare reprezintă o adăugire nepermisă la lege.

Deşi situaţia premisă a textului priveşte posibilitatea stabilirii despăgubirilor pe cale amiabilă în prezenţa unui proces penal în cadrul căruia este cercetat accidentul de circulaţie, a considerat că, în lipsa unei menţiuni exprese, prin proces penal se înţelege demararea acţiunii penale, iar nu şi a acţiunii civile.

În al doilea rând, în opinia sa, concluzia reţinută de instanţa de rejudecare ignoră şi încalcă chiar permisa de la care pornesc prevederile art. 20 alin. (5) şi care stabilesc condiţiile speciale în care despăgubirile s-ar putea stabili pe care amiabilă chiar şi în prezenţa unui proces penal.

Or, aşa cum s-a reţinut în practica Înaltei Curţi, dar şi prin decizia de casare, despăgubirile se stabilesc pe cale amiabilă doar în absenţa unui demers judiciar iniţiat pe acest aspect, deci doar în măsura în care persoana păgubită nu s-a constituit parte civilă în dosarul penal (ICCJ, secţia a II-a civilă, decizia nr. 735/2021).

Prin urmare, concluzia instanţei de rejudecare este incompatibilă cu teza premisă prevăzută de art. 20 alin. (5) din Norma ASF nr. 39/2016 - posibilitatea stabilirii despăgubirilor pe cale amiabilă în prezenţa unui proces penal, aşa cum aceasta a fost interpretată prin decizia de casare - doar în lipsa iniţierii unui demers judiciar.

Evidenţiază că, în mod obişnuit, despăgubirile pot fi stabilite pe cale amiabilă dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile generale prevăzute la art. 20 alin. (3) din Norma ASF nr. 39/2016, iar în cazul în care accidentul face obiectul unui dosar penal ce nu poate fi închis prin împăcarea părţilor, în plus faţă de condiţiile generale, mai trebuie îndeplinite şi condiţiile speciale prevăzute la art. 20 alin. (5) lit. c) din Norma ASF nr. 39/2016.

În plus, a mai considerat că obligaţia asigurătorului RCA de a soluţiona cererea de despăgubire cu care este învestit devine scadentă doar după primirea înscrisurilor din care rezultă vinovăţia persoanei responsabile, întinderea prejudiciului şi legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta imputabilă persoanei responsabile.

Potrivit autoarei-recursului, instanţa de rejudecare a ignorat prevederile art. 20 alin. (2) din Norma ASF nr. 39/2016, text care se referă la condiţiile în care intervine scadenţa obligaţiei asigurătorului RCA de a răspunde cererii de despăgubire, ajungând să aplice sancţiunea penalităţilor de întârziere în mod nelegal.

Astfel, instanţa de rejudecare a acordat penalităţile de întârziere pornind de la premisa de culpă în care l-a plasat pe asigurătorul RCA, premisă generată de faptul că acesta nu a răspuns cererii de despăgubire în termen de 30 de zile de la data depunerii cererii.

Or, cererea de despăgubire formulată de persoanele păgubite A. şi B. nu a fost însoţită de documente din care să rezulte, cu un anumit grad de certitudine, persoana responsabilă de producerea accidentului.

Dimpotrivă, aşa cum a reţinut şi Tribunalul Bucureşti în justificarea măsurii de suspendare a judecăţii, anterior soluţionării definitive a dosarului penal nu existau înscrisuri şi/sau informaţii pe baza cărora să poată fi determinată persoana responsabilă.

În aceste condiţii, critica adusă soluţiei pronunţate în rejudecare ţine de faptul că instanţa nu a analizat dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Norma ASF nr. 39/2016 şi a reţinut că asigurătorul RCA se află în culpă, fără a observa că în speţă nu intervenise scadenţa obligaţiei de a formula un răspuns la cererea de despăgubire.

Cu privire la solicitarea de repunere a părţilor în situaţia anterioară, recurenta-pârâtă a învederat că s-a conformat dispoziţiilor deciziei civile nr. 642/2024, faţă caracterul executoriu al acestora, iar la data de 23.04.2024 a efectuat plata sumei de 1.211.000 RON, reprezentând penalităţi de întârziere calculate conform soluţiei pronunţate în apel.

În aceste condiţii, a făcut trimitere la dispoziţiile art. 500 alin. (1) şi (2) raportate la cele ale art. 724 din C. proc. civ. şi a solicitat ca, în eventualitatea admiterii cererii de recurs, să se dispună inclusiv repunerea părţilor în situaţia anterioară.

În probaţiune, a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri.

IV. Apărările formulate:

La data de 12 septembrie 2024, intimaţii-reclamanţi au depus întâmpinare, prin care au invocat excepţia nulităţii, excepţia netimbrării şi excepţia tardivităţii depunerii recursului. Pe fondul cauzei, intimaţii-reclamanţi au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 490 alin. (2) şi cele ale art. 4711 alin. (3) din C. proc. civ.

Intimatul-intervenient forţat E. nu a depus întâmpinare.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 1 august 2024.

În temeiul prevederilor art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 14 ianuarie 2025, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Recurenta-pârâtă a depus, în termen legal, punct de vedere cu privire la raportul întocmit.

Prin încheierea din 18 martie 2025, Înalta Curte a respins excepţiile invocate de intimaţii-reclamanţi, prin întâmpinare, a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă şi a acordat termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

V. Soluţia instanţei de recurs:

Analizând decizia civilă atacată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a apărărilor formulate, în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este legală, iar recursul declarat de recurenta-pârâtă este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Prin cererea care face obiectul prezentului dosar, reclamanţii B., C., prin reprezentant legal B., şi A. au solicitat obligarea pârâtei D. S.A. la plata de daune materiale şi daune morale, ca urmare a prejudiciilor suferite în urma accidentului rutier din data de 07.03.2017, la care se adaugă penalităţi de întârziere.

Faţă de hotărârile pronunţate în fazele devolutive al procesului şi prin raportare la decizia de casare nr. 2447 din 21.11.2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se constată că disputa litigioasă priveşte modalitatea de stabilire a penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi, respectiv data de la care acestea sunt datorate de către asigurătorul de răspundere civilă al persoanei vinovate de producerea accidentului.

Astfel, în timp ce prima instanţă, apreciind întemeiată în parte cererea reclamanţilor, a obligat pârâta să le plătească acestora, pe lângă sumele acordate cu titlu de daune materiale şi morale, şi penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere calculate începând cu data rămânerii definitive a hotărârii şi până la data plăţii efective a debitului, instanţa de apel, în rejudecare, reformând în parte sentinţa tribunalului, a obligat asigurătorul la plata penalităţilor de 0,2% pe zi de întârziere calculate asupra sumelor reprezentând despăgubiri pentru daune materiale şi morale, începând cu data expirării termenului în care asigurătorul trebuia să răspundă cererii de despăgubire şi până la data achitării efective.

Printr-un prim set de critici, subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 din C. proc. civ. se deduce verificării în recurs respectarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 501 alin. (1) şi (3), art. 430 şi art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă consideră, în esenţă, că instanţa de apel, în rejudecare, nu a respectat dispoziţia instanţei de casare reţinută prin decizia civilă nr. 2447/2018, prin care s-a stabilit, în mod obligatoriu, atât dispoziţia legală în funcţie de care se stabileşte momentul începând cu care sunt datorate penalităţile de întârziere, respectiv art. 20 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016, cât şi analiza ce trebuie făcută în vederea determinării tezei de text aplicabile în speţă.

Motivul de recurs subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. nu este întemeiat.

Cu titlu prealabil, se reţine că dispoziţiile art. 430 din C. proc. civ., referitoare la autoritatea de lucrul judecat au fost invocate în mod formal, recurenta-pârâtă neformulând critici concrete privind modalitatea în care această prevedere legală a fost nesocotită.

În continuare, reţine instanţa supremă că potrivit dispoziţiilor art. 501 alin. (1) din C. proc. civ. în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul, iar potrivit alin. (3) după casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.

Aceste prevederi legale instituie regula potrivit căreia dezlegările instanţei de recurs cu privire la problemele de drept analizate trebuie respectate de către instanţa de fond care rejudecă procesul.

În acelaşi timp, rejudecarea nu poate privi toate aspectele, ci trebuie să aibă loc în limitele casării, instanţa de trimitere urmând să ţină seama de toate motivele invocate în legătură cu acele aspecte ale procesului pentru care s-a dispus rejudecarea.

În cauză, limitele casării, în care trebuia să aibă loc rejudecarea apelului, sunt în strânsă legătură cu limitele în care reclamanţii au solicitat să aibă loc judecata căii extraordinare de atac.

Se constată astfel că, prin recursul declarat împotriva primei decizii de apel, recurenţii-reclamanţi au criticat soluţia de respingere a cererii de apel incident ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 20 alin. (4) teza a II-a din O.U.G. nr. 54/2016 şi neanalizării tezei I a aceleiaşi prevederi legale.

Prin decizia civilă nr. 2447 din 21 noiembrie 2022, Înalta Curte a statuat că în mod nelegal instanţa de apel a stabilit că momentul de la care se calculează penalităţile de întârziere solicitate este data rămânerii definitive a hotărârii, cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 20 alin. (4) şi (5) din O.U.G. nr. 54/2016, precum şi cu neluarea în considerare a faptului că oferta de despăgubire a fost înaintată de asigurător cu depăşirea termenului stabilit de legiuitor. A mai stabilit ca, în rejudecare, instanţa de apel să aibă în vedere şi considerentele deciziei nr. 18/23.10.2023 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii şi, în funcţie de susţinerile părţilor şi de înscrisurile depuse de acestea, la stabilirea momentului de la curg penalităţile de întârziere, să aprecieze şi cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 20 alin. (5) lit. c), respectiv art. 27 alin. (4) din Norma ASF nr. 39/2019.

Pronunţând o decizie de casare cu trimitere, instanţa de control judiciar nu dezleagă definitiv fondul litigiului dedus judecăţii, însă dezlegarea dată asupra problemelor de drept ce au făcut obiectul controlului nu mai poate fi repusă în discuţie, bucurându-se de autoritate de lucru judecat.

Ca atare, câtă vreme s-a reţinut, în primul ciclu procesual, că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că momentul de la care se calculează penalităţile de întârziere solicitate este data rămânerii definitive a hotărârii, rejudecarea apelului în urma casării dispuse nu mai putea să readucă în discuţie aceeaşi chestiune dezlegată prin decizia de casare.

Aşadar, a revenit instanţei de apel, ca instanţă devolutivă, doar obligaţia de a analiza temeinicia sau netemeinicia susţinerilor reclamanţilor din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 20 alin. (4) teza I din O.U.G. nr. 54/2016, cu luarea în considerarea a deciziei nr. 18/23.10.2023 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, respectiv incidenţa dispoziţiilor art. 20 alin. (5) lit. c), respectiv art. 27 alin. (4) din Norma ASF nr. 39/2019.

Examinând decizia recurată, se observă că instanţa de rejudecare a analizat cauza prin prisma dezlegărilor din decizia de casare, apreciind că cererea reclamanţilor de obligare a pârâtei la plata penalităţilor de întârziere în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (4) teza I din O.U.G. nr. 54/2016 este întemeiată.

Prin urmare, Înalta Curte conchide în sensul că este nefondat motivul de casare subsumat art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., decizia recurată respectând atât îndrumările instanţei de recurs asupra problemelor de drept, obligatorii faţă de art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., cât şi limitele casării, în acord cu prevederile art. 501 alin. (3) din acelaşi act normativ.

Invocând aceleaşi argumente, recurenta-pârâtă a criticat decizia instanţei de apel şi din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., apreciind, în esenţă, că hotărârea nu cuprinde analiza apărărilor făcute de părţi în legătură cu incidenţa unei sau alteia dintre cele două teze ale art. 20 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016.

Instanţa supremă constată că devine de prisos analiza acestor critici formulate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., dat fiind că se referă la aspectele care şi-au găsit rezolvare în cadrul analizei cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut şi că decizia recurată este nemotivată cu referire la considerentul prin care s-a reţinut că oferta formulată la data de 6.12.2019 nu respectă prevederile art. 27 alin. (4) din Norma ASF nr. 39/2016.

Potrivit acestei norme, casarea unor hotărâri se poate cere, printre altele, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază. Astfel, pentru a se putea reţine nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti trebuie să se constate lipsa totală a expunerii raţionamentului prin care judecătorul a adoptat soluţia pronunţată sau insuficienta expunere a motivelor care au stat la baza adoptării hotărârii.

Este esenţial a se menţiona că analiza instanţei de recurs, inclusiv din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. se limitează la legalitatea hotărârii, iar nu la temeinicia acesteia, aşadar nu se poate verifica efectiv corectitudinea hotărârii, ci doar dacă în cuprinsul acesteia se regăseşte, în mod formal, raţionamentul instanţei pentru care a fost adoptată hotărârea.

Verificând decizia civilă recurată, se constată că instanţa de apel a expus considerentele pentru care a pronunţat soluţia de admitere a apelului incident formulat de reclamanţi, fiind respectate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Astfel, în considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a reţinut că asigurătorul RCA nu a notificat părţii prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire şi motivele acesteia în termenul de cel mult 30 de zile de la depunerea cererii de despăgubire de către partea prejudiciată (18.05.2018), în conformitate cu dispoziţiile art. 20 alin. (2) din O.U.G. nr. 54/2016, răspunsul asigurătorului fiind comunicat părţilor prejudiciate în data de 06.12.2019, iar despăgubirile fiind achitate în data de 13.10.2021.

A mai constatat instanţa de apel că dispoziţiile art. 20 alin. (5) lit. c) din Norma A.S.F. nr. 39/2016 nu sunt incidente în cauză, întrucât, astfel cum rezultă din sentinţa penală nr. 672 din data de 19.04.2019, pronunţată în dosar nr. x/2018 de către Judecătoria Galaţi, persoanele vătămate A., B. şi C., în calitate de succesori ai victimei decedate F., au arătat, încă de la termenul din data de 29.05.2018 - înainte de începerea cercetării judecătoreşti, că nu se constituie părţi civile în procesul penal, rezervându-şi dreptul de a se adresa cu acţiune separată în faţa instanţei civile.

A mai menţionat instanţa de apel că obligaţia asigurătorului de a notifica, motivat şi cu confirmare de primire, decizia de respingere a solicitării de despăgubire nu era afectată de procesul penal, cu atât mai mult cu cât apelanta-pârâtă avea calitate de parte responsabilă civilmente în acţiunea penală.

Instanţa de apel a considerat neîntemeiate şi apărările apelantei-pârâte cu privire la aplicarea termenului de 3 luni prevăzut de art. 20 alin. (1) din O.U.G. nr. 54/2016, reţinând că plata penalităţilor de întârziere se face în condiţiile prevăzute de alin. (2) şi (4) - (5) ale art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016 care indică termenul de 30 de zile în care a partea vătămată trebuie să primească un răspuns.

Întrucât cererea de despăgubire a fost predată serviciului de curierat H. în data de 18.05.2018, instanţa, în considerarea dispoziţiilor art. 183 alin. (1) din Codul de procedură, a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamanţi a penalităţilor de 0,2% pe zi de întârziere aferente sumelor acordate cu titlu de daune, calculate de la data de 20.06.2018 şi până la data achitării efective a acestei sume, respectiv 13.10.2021.

În fine, a mai constatat instanţa de apel că oferta de plată din data de 6.12.2019 nu respectă prevederile art. 27 alin. (4) din Norma A.S.F. nr. 39/2016, care impun ca oferta de despăgubire să cuprindă modul detaliat de calcul şi sursele de referinţă.

Faţă de aceste considerente, constată Înalta Curte că instanţa de apel a expus raţionamentul juridic în baza căruia a pronunţat soluţia de admitere a apelului incident.

În plus, notează instanţa supremă că se admite că instanţele nu trebuie să răspundă în mod special tuturor argumentelor invocate de părţi, fiind suficient ca din considerentele hotărârii, precum în speţa dedusă judecăţii, să rezulte că au răspuns acestor argumente chiar în mod implicit. În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că art. 6 parag. 1 din Convenţie obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, dar nu se poate cere să se dea un răspuns detaliat fiecărui argument (C.E.D.O., hot. din 09 decembrie 1994, cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei).

Pe de altă parte, faptul că instanţa de apel nu a motivat decizia civilă recurată în maniera dorită de recurenta-pârâtă nu este de natură să ducă la incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În continuare, instanţa supremă, analizând criticile circumscrise de recurenta-pârâtă prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., constată că sunt nefondate.

Potrivit acestei norme legale, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Printr-o primă critică, recurenta-pârâtă reclamă încălcarea dispoziţiilor art. 20 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016.

În speţă, verificând decizia civilă pronunţată de instanţa de apel, Înalta Curte constată că aceasta a analizat apelul incident formulat de reclamanţi raportat la motivele invocate de parte, cu respectarea prevederilor art. 501 din C. proc. civ., astfel cum s-a constatat cu ocazia analizării criticilor subsumate pct. 5 al art. 488 alin. (1).

Din acest punct de vedere, decizia instanţei de apel nu poate fi criticată pentru că ar fi reţinut un alt moment de la care asigurătorul era obligat la plata penalităţilor de întârziere, cu aplicarea greşită a art. 20 alin. (4) teza I din O.U.G. nr. 54/2016, în condiţiile în care s-a constatat că apelul pârâtei a fost reexaminat conform indicaţiilor date prin decizia de casare, cu luarea în considerare a situaţiei faptice care reieşea din probatoriul administrat şi care nu poate fi cenzurată în recurs.

De altfel, ceea ce propune recurentul prin intermediul căii de atac promovate, reprezintă, în realitate, o rejudecare a ceea ce s-a statuat cu autoritate de lucru judecat prin decizia de casare nr. 2447 din data de 21 noiembrie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, ceea ce nu poate fi permis.

În plus, se constată că prin motivele de recurs referitoare la neanalizarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 20 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016, se încearcă să se dovedească o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel, cu toate că în recurs situaţia de fapt nu mai poate face obiectul criticilor, având în vedere că în cadrul acestei căi de atac se pot analiza numai motive de nelegalitate a hotărârii. În alte cuvinte, deşi recurenta-pârâtă invocă nerespectarea dispoziţiilor art. 20 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016, se constată, faţă de motivele expuse de parte, că aceasta tinde la contestarea situaţiei de fapt şi a modului de interpretare şi de evaluare a probelor administrate, ceea ce este nepermis în calea de atac a recursului.

Prin urmare, criticile recurentei-pârâte vor fi respinse.

Neîntemeiate sunt şi criticile privind modalitatea în care instanţa de apel a verificat incidenţa dispoziţiilor art. 20 alin. (5) lit. c) din Norma ASF nr. 39/2019.

Instanţa de prim control judiciar a reţinut că pentru soluţionarea pe cale amiabilă a cererii de despăgubire, în contextul unui dosar penal în curs, erau necesare cerinţe speciale, neîndeplinite în speţă, în condiţiile existenţei rechizitoriului emis de parchet anterior formulării cererii de despăgubire şi a inexistenţei angajamentului reclamanţilor conform dispoziţiilor legale menţionate.

Contrar alegaţiilor recurentei-pârâte, instanţa de prim control judiciar nu a adăugat la lege când a analizat apărările pârâtei în legătură cu imposibilitatea de a formula un răspuns, ci a interpretat dispoziţiile legale având în vedere contextul factual reţinut şi care nu poate fi readus în discuţie în această etapă procesuală.

De altfel, stabilirea obligaţiei în sarcina asiguratorului de a achita penalităţi de întârziere în cuantum de 2%/zi nu este consecinţa aplicării dispoziţiilor art. 20 alin. (5) lit. c) din Norma ASF nr. 39/2019, ci a avut în vedere împrejurarea că, potrivit deciziei nr. 18/23.10.2023 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, răspunsul la cererea de despăgubire, indiferent sub orice formă, de admitere sau de respingere, trebuie formulat de asigurător independent de existenţa dosarului penal.

Înalta Curte apreciază că esenţial pentru soluţionarea diferendului dedus judecăţii este lipsa de răspuns a asigurătorului, iar această analiză este indisolubil legată de stabilirea împrejurării dacă, între părţi, exista un demers judiciar cu privire la evenimentul rutier, demers ce presupunea cercetarea circumstanţelor în care a fost formulată cererea de despăgubire de către intimaţii-reclamanţi.

Având în vedere aceste considerente, Curtea apreciază că instanţa de apel nu a încălcat şi nu a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material.

În fine, Înalta Curte găseşte nefondată şi critica privind ignorarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 20 alin. (2) din Norma ASF nr. 39/2016, privind scadenţa obligaţiei asigurătorului de a răspunde cererii de despăgubire.

Examinând decizia recurată, instanţa supremă observă că în mod judicios instanţa de apel a acordat prevalenţă dispoziţiilor art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016.

În acord cu aceste dispoziţii legale, asigurătorul avea obligaţia de a da un răspuns ferm persoanelor care au avizat dauna: fie în 5 zile de la avizare anunţa că urmează a desfăşura propriile investigaţii, potrivit art. 20 alin. (3) din O.U.G. nr. 54/2016, fie în termen de 30 de zile stabilea, după caz, acordarea (în tot sau în parte) a despăgubirilor sau respingerea pretenţiilor, potrivit art. 30 alin. (1) şi (2).

Aşadar, recurenta-pârâtă era obligată să dea un răspuns reclamanţilor-intimaţi, fie în sensul admiterii/respingerii pretenţiilor, fie în sensul investigării în regim propriu a modalităţii de producere a accidentului.

Or, recurenta-pârâtă nu a formulat niciun fel de răspuns de acest tip, nici în 5 zile şi nici în primele 30 de zile.

Cu alte cuvinte, inacţiunea asigurătorului a generat exigibilitatea creanţei persoanei păgubire, data scadenţei obligaţiei de despăgubire determinându-se potrivit dispoziţiilor art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016.

În sprijinul acestei soluţii sunt şi considerentele instanţei supreme din cuprinsul deciziei în interesul legii nr. 18/2023, potrivit cărora: ˝ ... 108. În fine, în cazul în care, în termen de 30 de zile de la depunerea cererii de despăgubire de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA, în mod culpabil, nu a notificat persoanei prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire formulate printr-o cerere la care au fost ataşate documentele justificative potrivit art. 22 alin. (2) lit. a)-d) din Norma nr. 20/2017, precum şi motivele respingerii, asigurătorul RCA datorează penalităţi de întârziere din ziua următoare celei la care se împlineşte termenul de 30 de zile de la data înaintării cererii. Penalităţile sunt aferente "despăgubirii cuvenite" ce va fi stabilită de instanţa de judecată, şi nu sumei solicitate de titularul cererii. Întrucât neîndeplinirea obligaţiei de a face în termenul de 30 de zile naşte o prezumţie relativă de culpă a asigurătorului RCA, revine acestuia sarcina de a dovedi existenţa unor circumstanţe neimputabile pentru a înlătura sancţiunea penalităţilor de întârziere.

Pentru ipoteza în care asigurătorul RCA formulează oferta de despăgubire cu depăşirea termenului prevăzut de art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 132/2017, dar anterior sesizării instanţei de judecată, penalităţile de întârziere prevăzute de art. 21 alin. (5) din aceeaşi lege curg până la data formulării ofertei, întrucât termenul anterior menţionat nu este unul de decădere în sensul art. 2.545 din C. civ., care să atragă împiedicarea asigurătorului să mai facă oferta de despăgubire. În schimb, după sesizarea instanţei de judecată, formularea unei oferte de despăgubire de către asigurător nu mai asigură atingerea finalităţii normelor supuse interpretării, şi anume aceea de soluţionare a pretenţiilor de despăgubire pe cale amiabilă.˝

Este adevărat că în această speţă sunt aplicate alte acte normative, însă este vorba despre norme legale cu conţinut similar date în aceeaşi materie a asigurărilor, de aceea considerentele sunt valabile şi în situaţia de fapt şi de drept dedusă judecăţii în prezenta cauză.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu sunt incidente nici prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul formulat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 642 din 17 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 642 din 17 aprilie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 iunie 2025.