Public Prosecutor's Office salary orders and prescription limits: appeal dismissed for failure to waive statutory limitation and without prior judicial title.

Şedinţa publică din data de 5 decembrie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2022 la data de 06.04.2022, reclamanţii A. şi B. au formulat plângere împotriva hotărârii Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind respingerea contestaţiilor reclamanţilor, prin care au solicitat să se dispună:

1. Anularea în parte a Ordinului nr. 2295/07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în ceea ce priveşte art. 2 şi 4 din acest ordin privind salarizarea prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu 01.08.2016 şi a actelor subsecvente;

2. Anularea în parte a Ordinului nr. 2404/27.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în ceea ce priveşte stabilirea drepturilor salariale ale reclamanţilor;

3. Obligarea pârâţilor la stabilirea drepturilor salariale ale reclamanţilor prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu 01.08.2016 până la zi, precum şi pentru viitor;

4. Obligarea pârâtului Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la emiterea unui nou ordin privind modul de stabilire a drepturilor salariale ale reclamanţilor, prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu 01.08.2016;

5. Obligarea pârâtului Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să dispună efectuarea plăţii către reclamanţi a diferenţei dintre drepturile pe care ar fi trebuit să le încaseze dacă ar fi fost în mod corect calculate prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON şi cele încasate, începând cu 01.08.2016, până la zi, precum şi pentru viitor;

6. Obligarea pârâţilor la alocarea fondurilor necesare plăţii prejudiciului produs, reprezentat de diferenţa salarială rezultată dintre noua indemnizaţie de încadrare şi indemnizaţia de încadrare încasată, pentru fiecare lună, începând cu 01.08.2016 până la zi şi în continuare, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare, calculate prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON;

7. Obligarea pârâţilor la actualizarea sumelor stabilite mai sus cu indicele de inflaţie stabilit de Institutul Naţional de Statistică şi prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligaţii de plată privind diferenţele de drepturi salariale, calculate începând cu data scadenţei plăţii sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate reclamanţilor (datele la care s-au efectuat plăţile indemnizaţiilor reclamanţilor) până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate anterior.

8. Obligarea pârâtului Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2477 din 21 decembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată prin întâmpinare, ca neîntemeiată.

A fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile salariale solicitate de reclamanţi pentru perioada anterioară datei de 04.04.2019.

A fost respinsă acţiunea pentru pretenţiile salariale solicitate de reclamanţi pentru perioada anterioară datei de 04.04.2019, ca fiind prescrisă.

A fost respinsă în rest acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond au formulat recurs reclamanţii, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., prin care au solicitat admiterea acestuia.

În motivarea recursului, au susţinut că hotărârea primei instanţe cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, recurenţii au arătat că, prin raportare la obiectul cererii, nu sunt incidente prevederile dreptului comun în materie de prescripţie, astfel cum în mod eronat a reţinut prima instanţă, ci, astfel cum s-a indicat în cerere, prevederile art. 7 alin. (2) Capitolul VIII Secţiunea 1 Anexa V din Legea nr. 153/2017 care instituie o procedură şi termene speciale pentru exercitarea acţiunii în anularea ordinelor de salarizare.

Având în vedere că procedura şi termenele de introducere a cererii au fost respectate, se impunea respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Cu privire la nelegalitatea prevederilor art. 4 al Ordinului 2295/07.12.2021 al Procurorului General al PICCJ prin prisma normelor legale care reglementează prescripţia şi la perpetuarea unei situaţii discriminatorii, recurenţii-reclamanţi au susţinut, în esenţă, următoarele:

Hotărârea de fond este contradictorie întrucât instanţa, deşi afirmă că există o recunoaştere a salarizării având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, totuşi afirmă că aceasta nu are semnificaţia unei renunţări la prescripţie, în condiţiile în care în art. 4 din ordin se arată expres că plata diferenţelor salariale se face numai pe perioada de 3 ani anteriori ordinului.

Prin prisma normelor legale care reglementează prescripţia, instanţa a pronunţat o hotărâre cu încălcarea normelor de drept material (art. 2506 alin. (4) şi art. 2507 C. civ.), deoarece prin art. 1 al ordinului PICCJ a recunoscut prin act scris dreptul recurenţilor de a fi salarizaţi prin raportare la VRS de 605,225 RON; această recunoaştere reprezintă o renunţare la prescripţie, după renunţare începe să curgă o prescripţie de acelaşi fel. În consecinţă, art. 4 al ordinului este nelegal, prescripţia începând să curgă de la momentul recunoaşterii, iar nu cu trei ani anteriori.

Mai mult, în temeiul hotărârilor civile definitive, pârâtul a fost obligat să le achite în mod corect drepturile salariale începând cu anul 2015, iar aceste hotărâri judecătoreşti se află în plată, pârâţii efectuând recalcularea şi plata eşalonată a drepturilor salariale cuvenite din 2015 şi pentru viitor. În aceste condiţii, cu atât mai mult pârâţii nu pot invoca prescripţia, de vreme ce în prezent se află în plată drepturi salariale care trebuie recalculate începând cu anul 2015. Prin urmare, în mod evident recalcularea drepturilor salariale trebuie făcută în mod corect cu privire la întreaga perioadă vizată şi avându-se în vedere valoarea VRS recunoscută ca fiind corectă chiar prin ordinul contestat.

Ordinul a fost emis tocmai pentru a se elimina situaţiile discriminatorii create în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale, discriminare rezultată din calculul diferit al drepturilor salariale: pentru unii salariaţi prin punerea în aplicare a unor hotărâri judecătoreşti care dispuneau că valoarea corectă a VRS-ului este de 605,225 RON începând cu 01.08.2016, iar pentru alţii prin raportare la o valoare a VRS mai mică (fără a se avea în vedere majorarea de 25%).

Deşi emise în acest scop, cele două ordine perpetuează aceeaşi stare de discriminare, întrucât art. 2, 3 şi 4 ale ordinului tratează în mod diferit personalul care are recunoscută valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON prin hotărâre judecătorească de personalul care are recunoscută aceeaşi valoare de referinţă sectorială pe cale administrativă.

Totodată, cu privire la hotărârile judecătoreşti prin care li s-a recunoscut dreptul de a fi salarizaţi potrivit normelor de salarizare ale procurorilor cu grad de judecătorie încă de la data detaşării, recurenţii-reclamanţi au mai precizat că, de vreme ce li s-au recalculat drepturile salariale în temeiul lor, recalcularea trebuia să se facă prin raportare la VRS corectă şi recunoscută chiar prin ordinul atacat, respectiv aceea de 605.225 RON, începând cu data de 01.08.2016.

Cu privire la nelegalitatea prevederilor art. 2 al Ordinului 2295/07.12.2021 al Procurorului General al PICCJ, recurenţii-reclamanţi au susţinut, în esenţă, următoarele:

Instanţa de fond a aplicat greşit normele de drept material atunci când a apreciat, în ceea ce priveşte nelegalitatea prevederilor art. 2 al ordinului şi înlăturarea plafonării instituite de art. 38 alin. (6) din Legea cadru nr. 153/2017, că aceste dispoziţii nu puteau fi înlăturate de la aplicare, invocându-se Decizia nr. 457/2021 a Curţii Constituţionale.

Prevederile art. 38 alin. (6) din Legea cadru nr. 153/2017 plafonează indemnizaţiile de încadrare la nivelul celor stabilite pentru anul 2022, exclusiv în situaţia în care devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate (evident de lege), deci nu şi în cazul în care prin hotărâri judecătoreşti definitive, respectiv acte administrative emise ca urmare a punerii în executare a acestor hotărâri judecătoreşti definitive, sunt recunoscute şi stabilite anumite majorări salariale, cum este cazul de faţa - VRS 605,225 RON.

Mai mult, aproape întreg personalul din justiţie deţine titluri executorii prin care i s-a recalculat salariul prin raportare la această valoare de referinţă sectorială şi s-a creat o discriminare directă între persoanele care au atins şi cele care nu au atins salariul de încadrare prevăzut în lege pentru anul 2022, cu aceeaşi consecinţă şi anume de a lăsa fără efect hotărârile judecătoreşti care au recunoscut acordarea dreptului şi în continuare.

În fapt, prin aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 în detrimentul deciziilor administrative şi hotărârilor judecătoreşti definitive ce au în vedere un VRS de 605,225 RON, recurenţii-reclamanţi au arătat că se află în situaţia unei scăderi salariale prin plafonare la nivelul anului 2022, iar salariul este un drept patrimonial câştigat ce nu poate fi diminuat.

Plafonarea veniturilor este nelegală şi de natură a încălca puterea hotărârilor judecătoreşti/a deciziilor administrative ce consacră o altă modalitate de calcul a drepturilor băneşti, având loc, în acest context, o încălcare a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat - legislativă, executivă şi judecătorească, prin Legea nr. 153/2017 stabilindu-se drepturi în defavoarea lor, comparativ cu cele recunoscute prin hotărârile judecătoreşti existente la momentul de faţă şi care dispun şi pentru viitor, conform dispozitivului acestora.

Au mai menţionat că aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 este de natură a încălca menţiunile exprese ale Deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, Deciziei RIL nr. 7 din 2019, Deciziei nr. 23 din 2016, Deciziei nr. 55/2021, Deciziei nr. 36 din 2018 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cu privire la Ordinul nr. 2404/27.12.2021 al Procurorului General al PICCJ care a fost emis pentru punerea în aplicare a ordinului a cărui anulare, în parte, au solicitat-o prin acţiunea introductivă, recurenţii-reclamanţi au solicitat anularea în parte a acestuia, întrucât anularea actului principal are drept consecinţă şi anularea actelor subsecvente.

Totodată, au considerat că sunt îndreptăţiţi la acordarea dobânzilor legale şi actualizarea sumelor cu aplicarea indicelui de inflaţie, potrivit dispoziţiilor legale.

4. Apărările intimaţilor

Intimatul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus note scrise prin care a invocat excepţia rămânerii fără obiect în raport de Ordinul nr. 587/26.04.2023 al Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, solicitând în subsidiar respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Preliminar analizării argumentelor recurenţilor-reclamanţi, în ceea ce priveşte excepţia lipsei de obiect invocată de intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin notele scrise depuse la dosar, în raport cu emiterea Ordinului nr. 587/26.04.2023, Înalta Curte apreciază că aceasta nu reprezintă o veritabilă excepţie vizând recursul, ci reprezintă o apărare de fond şi o precizare a situaţiei faptice existente la momentul soluţionării recursului, urmând a fi avută în vedere ca atare.

Obiectul prezentului litigiu îl reprezintă legalitatea art. 2 şi 4 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind salarizarea magistraţilor şi a personalului de specialitate juridică asimilat magistraţilor, a ofiţerilor şi agenţilor de poliţie judiciară, a specialiştilor din cadrul Ministerului Public, prin care s-au dispus următoarele: începând cu 01.01.2018, drepturile salariale se stabilesc avându-se în vedere VRS de 605,225 RON, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 (art. 2); în cazul personalului căruia VRS 605,225 RON îi este recunoscut pe cale administrativă, recalcularea şi plata diferenţelor salariale se vor face cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani calculat de la data emiterii ordinului (art. 4).

S-a mai dispus prin ordin, în cazul personalului căruia VRS 605,225 i-a fost recunoscută prin hotărâri judecătoreşti, aplicarea acestuia în conformitate cu dispozitivul hotărârilor judecătoreşti (art. 3).

Ordinul nr. 2404/27.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost emis în vederea aplicării Ordinului nr. 2295/07.12.2021, referitor la salarizarea pentru viitor a specialiştilor din cadrul Ministerului Public, începând cu 01 decembrie 2021.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au apreciat că hotărârea primei instanţe cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii.

Înalta Curte constată că, în realitate, recurenţii-reclamanţi îşi exprimă dezacordul cu privire la soluţia instanţei de fond, neputând împărtăşi modul în care aceasta a interpretat şi aplicat dispoziţiile legale incidente în cauză, astfel încât criticile formulate în cadrul acestui motiv de recurs se subsumează celui de-al doilea motiv invocat, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., urmând a fi analizate în continuare.

Recurenţii-reclamanţi au criticat hotărârea recurată, reiterând aceleaşi argumente din cuprinsul acţiunii, pe de o parte cu privire la aplicarea eronată a termenului de prescripţie extinctivă în privinţa VRS 605.225 RON, solicitând recunoaşterea dreptului la stabilirea salariului în raport cu acest VRS începând cu data de 01.08.2016, şi, pe de altă parte, cu privire la stabilirea eronată a drepturilor salariale prin raportare la VRS 605.225 RON, cu aplicarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Aşadar, în cauză, sub un prim aspect, nu se pune problema neacordării drepturilor salariale, ci a faptului că stabilirea acestora s-a realizat prin actele administrative contestate cu aplicarea termenului de prescripţie extinctivă de trei ani.

Prescripţia extinctivă este definită, conform art. 2500 alin. (1) din C. civ., ca fiind o sancţiune ce constă în stingerea, în condiţiile stabilite de lege, a dreptului material la acţiune neexercitat în termen. Altfel spus, titularul unui drept subiectiv sau creditorul care a rămas inactiv un anumit timp pierde ocrotirea dreptului respectiv pe calea acţiunii în justiţie şi, odată cu aceasta, şi posibilitatea de a obţine executarea silită a obligaţiei corelative lui.

Ca regulă generală, astfel cum este prevăzută la art. 2523 din C. civ., prescripţia începe să curgă de la data la care titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.

Cât priveşte renunţarea la prescripţie, potrivit art. 2507 din C. civ. este interzisă câtă vreme nu a început să curgă, această opţiune fiind posibilă în cazul prescripţiilor împlinite ori al celor începute şi neîmplinite, ipoteză în care renunţarea vizează beneficiul termenului deja scurs. Debitorul poate renunţa la prescripţia împlinită, însă dispoziţiile art. 2508 alin. (1) din acelaşi act normativ prevăd că renunţarea trebuie să fie neîndoielnică, adică să rezulte exclusiv din manifestări neechivoce. De asemenea, potrivit art. 2506 C. civ., recunoaşterea dreptului făcută printr-un act scris este valabilă, chiar dacă cel care le-a făcut nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit, fiind aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie

Este necesar a se distinge şi în funcţie de momentul la care intervine recunoaşterea dreptului de către debitor. Astfel, dacă recunoaşterea intervine în cursul termenului de prescripţie extinctivă, atunci operează o întrerupere a termenului, în acord cu prevederile art. 2537 pct. 1 C. civ., începând să curgă un nou termen de prescripţie din momentul recunoaşterii.

În schimb, dacă recunoaşterea intervine după împlinirea termenului de prescripţie, atunci legea prezumă că o astfel de recunoaştere reprezintă, în realitate, o renunţare la dreptul de a invoca prescripţia extinctivă, fiind necesară îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 2507 şi următoarele din C. civ.

Aplicând aceste considerente în cauza de faţă, este de observat că data de 01.08.2016, menţionată la art. 1 din ordinul contestat, excedează termenului de prescripţie avut în vedere în actul administrativ în discuţie, vizând o perioadă cu depăşirea acestui termen, anterioară datei de 07.12.2018.

Deşi este de necontestat faptul că prin intermediul articolului 1 din actele administrative supuse controlului de legalitate, emitenţii acestora au menţionat că salarizarea reclamanţilor se realizează începând cu data de 01.08.2016 prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, o atare recunoaştere nu are semnificaţia unei renunţări la prescripţia împlinită, care să atribuie creditorilor posibilitatea de a solicita executarea obligaţiilor prescrise, în condiţiile în care se menţionează "în condiţiile prezentului ordin", iar dispoziţia privind faptul că în cazul personalului căruia VRS 605,225 RON îi este recunoscută pe cale administrativă, recalcularea şi plata diferenţelor salariale se vor face cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani calculat în raport cu data emiterii ordinului reflectă voinţa emitenţilor actelor de a proceda la executare doar în privinţa obligaţiilor scadente cu cel mult 3 ani anteriori actelor de recunoaştere.

Intimaţii-pârâţi au făcut distincţie între drepturile recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, care le sunt opozabile şi pe care trebuie să le execute în mod corespunzător dispozitivului acestora (art. 3 din ordin), şi drepturile recunoscute în mod voluntar prin acte administrative emise în aplicarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale a României, în privinţa cărora intenţia a fost de recunoaştere şi achitare pentru ultimii 3 ani, cu respectarea legii aplicabile, în limita termenului de prescripţie (potrivit articolului 4 din ordin).

Întrucât nu rezultă în mod neîndoielnic şi fără echivoc că intimaţii-pârâţi ar fi renunţat expres sau tacit la prescripţia extinctivă în momentul emiterii actelor atacate, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 2507-2508 din C. civ., ci se reflectă, în cazul personalului căruia VRS 605,225 RON îi este recunoscută pe cale administrativă, voinţa reală a acestora de a recunoaşte şi a achita drepturile salariale în mod voluntar numai pentru ultimii 3 ani anteriori emiterii Ordinului nr. 2295/07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, limitarea prevăzută la art. 4 din ordin nu este nelegală.

Din stipularea expresă a faptului că plata diferenţelor salariale rezultate se efectuează cu respectarea termenului de prescripţie, calculat de la data emiterii actelor atacate, se deduce intenţia intimaţilor-pârâţi debitori de a acţiona în limitele legii, în virtutea caracterului de ordine privată a instituţiei prescripţiei extinctive.

În egală măsură, se reţine că drepturile salariale sunt drepturi de creanţă cărora li se aplică în completare dispoziţiile art. 171 din Codul muncii, textul indicat făcând referire, de asemenea, la posibilitatea întreruperii cursului prescripţiei, cu consecinţa curgerii unui nou termen, atunci când intervine o recunoaştere din partea debitorului drepturilor salariale pretinse, ipoteză care, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, nu se verifică în speţă.

Din conţinutul ordinelor contestate, reiese că acestea prevăd două ipoteze: situaţia în care personalului i-a fost recunoscut dreptul la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON prin chiar actul atacat, context în care plata drepturilor se face cu respectarea termenului de prescripţie extinctivă, iar a doua ipoteză vizează situaţia în care personalul are hotărâri judecătoreşti, pentru care plata se va face potrivit dispozitivului acestora.

Este de observat că recurenţii-reclamanţi nu au indicat, nici în faţa primei instanţe şi nici în faţa instanţei de recurs, faptul că ar beneficia de vreun titlu executoriu provenit de la o instanţă judecătorească în sensul recunoaşterii dreptului salarial prin prisma VRS 605,225 RON, anterior datei emiterii ordinului contestat, respectiv 07.12.2021, astfel că situaţia acestora intră sub incidenţa art. 2 şi art. 4 din ordinul litigios.

Recurenţii-reclamanţi au invocat nelegalitatea ordinului susţinând că dreptul lor ar fi trebuit recunoscut începând cu data de 01.08.2016, prin raportare la situaţia altor colegi care au hotărâri judecătoreşti prin care instanţele au recunoscut dreptul lor la VRS 605,225 RON începând cu această dată.

Instanţa de control judiciar nu poate primi acest argument şi constată că hotărârile judecătoreşti la care au făcut trimitere reclamanţii în acţiune reprezintă decizii de speţă, ale căror efecte privesc, în virtutea principiului relativităţii efectelor judecătoreşti, doar părţile litigante, drepturile şi obligaţiile stabilite prin acestea neputând profita sau dăuna terţelor persoane, străine de acest litigiu.

Referitor la al doilea aspect invocat de recurenţii-reclamanţi, care vizează plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, Înalta Curte constată că nu se mai impune analiza motivelor de recurs, în condiţiile în care, potrivit Ordinului nr. 587/26.04.2023 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, depus la dosar de către intimatul-pârât, drepturile salariale au fost recunoscute conform VRS 605,225, începând cu data de 07.12.2018 (în raport de Ordinul nr. 2295/07.12.2021, contestat în prezenta cauză, prin care s-a recunoscut VRS 605,225 începând cu data de 07.12.2018), fără a mai fi aplicate prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Neîntemeiate sunt şi criticile recurenţilor privind soluţia instanţei de fond referitoare la admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, pentru drepturile salariale solicitate pentru perioada anterioară datei de 04.04.2019, având în vedere dispoziţiile art. 171 alin. (1) şi art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, precum şi art. 2503 alin. (2) din C. civ., în condiţiile în care în cauză nu s-a făcut dovada unor întreruperi sau suspendări a termenului de prescripţie de trei ani, iar acţiunea a fost expediată prin poştă la data de 04.04.2022.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei nr. 2477 din 21 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei nr. 2477 din 21 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 5 decembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.