Appeal dismissed; rail operator ordered to pay infrastructure fees based on res judicata from prior tariff dispute

Şedinţa publică din data de 7 noiembrie 2024

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 26.07.2018, reclamanta C.N.C.F. CFR S.A. - Sucursala Regională C.F. Iaşi a chemat în judecată pârâta A. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 575.761,7 RON, reprezentând contravaloarea tarifului de staţionare pentru vagoanele care staţionează pe liniile infrastructurii feroviare şi a contravalorii tarifului de acces convoaie de manevră pe infrastructura feroviară în staţiile Podu Iloaie, Iacobeni, Suceava, Roznov, Bacău, Dorneşti, Iaşi, Paşcani, Cristeşti Jijia, Vatra Dornei, Leţcani, Roman, Cristeşti, Socola, Câmpulung, Galbeni, Dorohoi, Valea Seacă, Paşcani, Mirceşti, Botoşani, Vereşti, Iacobeni, Dorneşti, Poiana Ilvei, Stroieşti, Târgul Frumos, Bârlad, Pojorata, în perioada 18.07.2017 - 06.10.2017, scadente în termen de 30 de zile de la data facturării, cu cheltuieli de judecată.

La 29.10.2018, reclamanta şi-a restrâns obiectul acţiunii la suma de 500.761,7 RON.

Prin încheierea din 11.10.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia decăderii pârâtei cu privire la probele cu expertiza tehnică în specialitatea vehicule transport feroviar şi expertiza contabilă.

Prin sentinţa civilă nr. 3267/21.12.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins acţiunea şi a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 7.370,22 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe civile, reclamata a declarat apel principal, iar pârâta a declarat apel incident împotriva încheierii din 11.10.2021.

Prin decizia civilă nr. 1211A/15.09.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul principal, a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a admis acţiunea precizată şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 498.870,78 RON, reprezentând contravaloare tarif de staţionare, precum şi a sumei de 9.362,6 RON, reprezentând cheltuieli de judecată; a respins ca nefondat apelul incident; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 4.296,85 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel şi a respins cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii civile, pârâta A. declarat recurs, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea prevederilor art. 431 alin. (2), art. 6, art. 8, art. 22, art. 254, art. 255 şi art. 258 C. proc. civ.

Referitor la art. 431 alin. (2) C. proc. civ., a susţinut că instanţa de apel în mod nelegal a dat eficienţă efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat al deciziei nr. 473/2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, subliniind că nu există identitate de chestiune litigioasă între aspectele deduse judecăţii în dosarul nr. x/2018 şi pretenţiile formulate în prezentul litigiu, având în vedere că tarifele invocate în cele două cauze sunt diferite.

Recurenta a arătat că instanţa a omis faptul că există mai multe tipuri de servicii furnizate de C.F.R., fiecare având tarife distincte, aspect ce rezultă şi din prevederile contractului nr. x/2016, prevederi ce au fost ignorate, cu nesocotirea principiului forţei obligatorii a contractului, consacrat de art. 1.270 C. civ.

În continuare, a detaliat pe larg diferenţele esenţiale între cele două tipuri de tarife solicitate în litigiile menţionate, astfel (i) în dosarul nr. x/2018, obiectul l-a constituit contravaloarea tarifului de staţionare a materialului rulant pe liniile infrastructurii feroviare, iar (ii) în dosarul nr. x/2023, cererea a vizat contravaloarea tarifului de acces al convoaielor de manevră pe infrastructura feroviară.

Sub acest aspect, recurenta a subliniat că în primul litigiu instanţele au analizat un probatoriu diferit, constând în dispoziţia directorului general al C.F.R. nr. 259/29.12.2015 şi procedura operaţională PO 0-7.5.4-01 ediţia 2, revizia 1; în schimb, în prezentul litigiu, instanţele ar fi trebuit să analizeze suplimentar susţinerea conform căreia stabilirea tarifelor de acces pe infrastructura feroviară în anul 2017, în baza unei dispoziţii a directorului general al C.F.R. din 2008, este nelegală, având în vedere reforma introdusă prin Legea nr. 202/2016.

De asemenea, recurenta a arătat că, fiind vorba despre servicii diferite, a contestat tarifele aplicate de intimată din perspectiva cuantumului şi al legalităţii. Cu toate acestea, curtea de apel a ignorat aspectele invocate, concluzionând pe baza unui singur motiv (emiterea facturilor în baza aceluiaşi contract) că se justifică aplicarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Recurenta a subliniat că, în dosarul nr. x/2018, instanţele nu au analizat conformitatea tarifelor practicate de C.F.R. cu dispoziţiile Legii nr. 202/2016 sau cu prevederile contractului nr. x/2016 şi nici nu au stabilit că facturile emise de C.F.R. ar respecta aceste norme legale sau contractuale. În realitate, în acel dosar, soluţia s-a fundamentat pe concluzia că G.F.R. nu ar putea contesta legalitatea tarifelor aplicate de C.F.R., având în vedere că nu a formulat obiecţii împotriva borderourilor aferente facturilor emise şi dispoziţiei directorului general nr. 259/29.12.2015.

Totodată, a criticat faptul că instanţa de apel în mod nejustificat şi-a însuşit această interpretare deficitară şi nelegală, concluzionând că aspectele deduse judecăţii în prezentul litigiu ar fi identice cu cele soluţionate anterior, justificând astfel aplicarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Recurenta a mai susţinut că nu există identitate de chestiune litigioasă între aspectele deduse judecăţii în dosarul nr. x/2018 şi pretenţiile din prezenta cauză, având în vedere că în speţă sunt în discuţie alte facturi, emise pentru alte prestaţii, într-o perioadă diferită.

Sub acest aspect, a evidenţiat că identitatea de chestiune litigioasă nu poate fi redusă la simpla existenţă a aceluiaşi contract de acces pe infrastructura feroviară, întrucât prezenta cauză are ca obiect facturi emise pentru alte prestaţii într-o perioadă diferită, iar tarifele percepute prin aceste facturi nu sunt stabilite în baza prevederilor contractului nr. x/2016. În plus, facturile din prezenta cauză au fost emise de Sucursala Regională Iaşi a C.F.R., în timp ce în dosarul nr. x/2018 facturile au fost emise de Sucursala Regională Bucureşti, aspect ce demonstrează diferenţele între situaţiile deduse judecăţii.

În acest context, a solicitat instanţei de recurs să constate că situaţia litigioasă din prezenta cauză nu a fost soluţionată definitiv de nicio altă instanţă, iar hotărârea invocată de intimată reprezintă doar practică judiciară.

Referitor la critica privind încălcarea art. 254 alin. (2) C. proc. civ., recurenta a reluat aspectele invocate în susţinerea apelului incident formulat împotriva încheierii din 11.10.2021, subliniind necesitatea administrării probelor constând în expertiza contabilă şi expertiza în specialitatea vehicule de transport feroviar, avându-se în vedere, pe de o parte, susţinerile contradictorii ale părţii adverse referitoare momentul stabilirii tarifelor, care ar fi fost fie anul 2008, fie finalul anului 2015, când Legea nr. 202/2016 nu era încă în vigoare, precum şi susţinerea intimatei potrivit căreia nu ar fi fost contestate borderourile, deşi facturile din 31.08.2017 şi 06.10.2017 au fost contestate tocmai pe baza evidenţierii eronate a prestaţiilor pentru acele convoaie manevră reflectate în borderourile pe baza cărora au fost emise.

Potrivit recurentei, indiferent de incidenţa în cauză a art. 254 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel nu a făcut aplicarea deciziei nr. 9/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, care stabileşte în mod clar faptul că efectele sancţiunii decăderii din dreptul de a propune probe aplicate de către prima instanţă nu se răsfrâng şi în faza apelului. În plus, cele două probe au fost cerute expres şi prin întâmpinarea la apelul principal, cât şi prin apelul incident, astfel că instanţa trebuia să se pronunţe asupra solicitării.

Următorul set de critici vizează încălcarea art. 6, art. 8, art. 22, art. 255 şi art. 258 C. proc. civ., recurenta subliniind că soluţia de inadmisibilitate de plano a apărărilor şi pretenţiilor sale este nelegală; a arătat că instanţa a considerat, în mod eronat, că este lipsit de relevanţă dacă susţinerile sunt sau nu întemeiate pe fondul cauzei, încălcând dreptul la apărare şi la un proces echitabil, garantat atât de art. 6 C. proc. civ., cât şi de art. 6 din C.E.D.O. Totodată, recurenta a evidenţiat că, prin această soluţie, i-a fost negată orice posibilitate de a administra probe în prezenta cauză; de altfel, instanţa de apel a încălcat art. 8 C. proc. civ., care reglementează principiul egalităţii părţilor în procesul civil şi art. 22 alin. (2) C. proc. civ. care consacră îndatorirea instanţei de a stărui prin toate mijloacele legale în aflarea adevărului.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 613/15.03.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în dosarul nr. x/2020; susţine că, în acel litigiu, C.F.R. a solicitat, similar prezentei cauze, obligarea G.F.R. la plata unor facturi ce cuprindeau tarife stabilite prin dispoziţia directorului general C.F.R. nr. 259/29.12.2015 - ca şi în prezenta cauză, emise în baza borderourilor întocmite conform Procedurii operaţionale PO 0-7.5.4-01; prin urmare, instanţa de apel avea obligaţia de a analiza fondul cauzei din perspectiva legalităţii tarifelor percepute de C.F.R. şi a modului de evidenţiere a serviciilor în borderourile care au stat la baza emiterii facturilor.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea şi greşita aplicare a art. 1.270 C. civ., subliniind că instanţa de apel a aplicat pârâtei o sancţiune neprevăzută în contract şi care nu a fost agreată de părţi. Astfel, instanţa de apel în mod nelegal a reţinut că recurenta nu are dreptul de a contesta legalitatea tarifelor aplicate de C.F.R., motivând că nu a dovedit contestarea borderourilor pe baza cărora au fost emise facturile aflate în discuţie; această concluzie contravine principiului forţei obligatorii a contractului, deoarece dispoziţiile contractuale nu atribuie valoare de recunoaştere situaţiei în care G.F.R. contestă serviciile, dar nu se prezintă la şedinţa de conciliere şi nici situaţiei în care C.F.R. nu contestă borderourile.

Recurenta a mai susţinut că borderourile au rol exclusiv de evidenţiere a serviciilor prestate de C.F.R., fără a influenţa valoarea unitară a tarifului de acces; conform Procedurii operaţionale PO 0-7.5.4-01, în lipsa unui consens între părţi, serviciile evidenţiate în borderouri sunt transmise spre facturare, chiar şi în absenţa confirmării operatorului de transport. Prin urmare, contrar celor reţinute de instanţa de apel, neparcurgerea procedurii de la art. 5.4 din procedura operaţională sau neprezentarea la conciliere nu echivalează cu acceptarea tarifelor din facturile emise.

Mai mult, recurenta susţine că, dacă instanţa ar fi admis proba cu expertiza în transport feroviar, A. ar fi putut demonstra că, prin borderourile aferente facturilor nr. x/31.08.2017 şi nr. x/06.10.2017, CFR a evidenţiat manevre ale aceluiaşi convoi de manevră ca fiind prestaţii diferite, deşi trebuia facturată o singură prestaţie per ansamblu de manevră.

Totodată, recurenta a invocat încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv art. 12 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, art. 3 pct. 21 şi art. 31 alin. (7) din Legea nr. 202/2016 şi că instanţa de apel a ignorat efectele deciziei nr. 2/2018 a Consiliului Concurenţei, care a sancţionat CFR pentru neaplicarea imediată a prevederilor Legii nr. 202/2016. Deşi instanţa de apel a considerat că această decizie nu se aplică perioadei anterioare emiterii facturilor litigioase, recurenta argumentează că obligaţia CFR de a respecta normele de tarifare şi plafonare a tarifelor decurge direct din Legea nr. 202/2016, independent de momentul emiterii Deciziei CNSDF.

În continuare, a susţinut că, obligaţia C.F.R. de a respecta principiile de tarifare impuse de Legea nr. 202/2016 decurge direct din prevederile acestui act normativ. De altfel, tocmai încălcarea acestor dispoziţii a condus la sancţionarea C.F.R. prin Decizia CNSDF nr. 2/2018. Astfel, tarifele practicate de C.F.R. pe perioada analizată (18.07.2017-06.10.2017) erau supuse prevederilor art. 31 alin. (7) din Legea nr. 202/2016, care limitează tarifele aplicabile la costul furnizării serviciilor, plus un profit rezonabil de maximum 3%. Or, deşi Legea nr. 202/2016 a intrat în vigoare şi a impus o serie de obligaţii noi în sarcina CFR cu privire la metodologia de calcul al tarifelor, aceasta a continuat să aplice tarifele stabilite prin Dispoziţiile Directorului General nr. 83/09.09.2008 şi nr. 259129.12.2015, în pofida faptului că depăşeau plafonul legal impus de lege, aspect constatat şi prin deciziile nr. 1/2017 şi 2/2018 ale C.N.S.D.F.

Recurenta a afirmat că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că G.F.R. ar fi trebuit să conteste dispoziţiile directorului general nr. 83/09.09.2008 şi nr. 259129.12.2015 pentru a putea invoca aplicarea greşită a tarifelor; în realitate, conduita nelegală a C.F.R. constă în aplicarea în continuare a dispoziţiilor Directorului General, atât în perioada analizată în cauză, cât şi ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2016, respectiv 12.11.2016.

Potrivit recurentei, instanţa de apel a realizat o confuzie între stabilirea tarifelor, care trebuie efectuată conform art. 31 alin. (7) şi ale art. 3 pct. 21 din Legea nr. 202/2016, prin aplicarea cotei de profit la cheltuielile înregistrate de C.F.R. şi aplicarea tarifelor, operaţiune care presupune identificarea prestaţiilor C.F.R. şi calcularea valorii acestora prin aplicarea tarifelor stabilite conform procedurilor operaţionale ale C.F.R. Or, în niciun document emis de C.F.R. şi în niciuna dintre procedurile operaţionale publicate de aceasta nu se regăseşte o evidenţă clară a costurilor de furnizare a marjei de profit în raport de care tarifele trebuie stabilite. Mai mult, nici borderourile în baza cărora au fost emise facturile ce fac obiectul prezentei cauze şi nici facturile propriu-zise nu conţin o evidenţă detaliată a costurilor de furnizare şi a marjei de profit aplicate. Acestea doar individualizează prestaţiile furnizate, cărora C.F.R. le-a aplicat, în mod nelegal, tarifele prevăzute de Dispoziţiile Directorului General nr. 83/09.09.2008 şi nr. 259/29.12.2015, fără a respecta limitările impuse de Legea nr. 202/2016.

Următoarea critică se referă la încălcarea prevederilor art. 1.350, art. 1.517 şi art. 1.548 C. civ., în argumentarea căreia recurenta a arătat că nu sunt îndeplinite condiţiile necesare pentru atragerea răspunderii contractuale a G.F.R. având în vedere inexistenţa unei fapte ilicite, a vinovăţiei, a unui prejudiciu cert şi a legăturii de cauzalitate.

Astfel, raţionamentul instanţei de apel, potrivit căruia G.F.R. nu avea dreptul să conteste tarifele practicate de C.F.R. în lipsa unei contestări prealabile a Dispoziţiilor Directorului General nr. 83/09.09.2008 şi nr. 259/29.12.2015, este neîntemeiat în contextul în care tarifele au fost reglementate prin lege la un nivel maximal. În plus, instanţa de apel a reţinut fără niciun temei legal că G.F.R. nu poate invoca dispoziţiile Legii nr. 202/2016 câtă vreme nu a contestat dispoziţiile directorului general anterior menţionate, deşi actul normativ invocat este obligatoriu din 12.11.2016 şi, evident, prevalează faţă de un act intern emis de către însăşi C.F.R.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a realizat o analiză efectivă a problemelor esenţiale deduse judecăţii, raportat la susţinerile părţilor şi cadrul normativ aplicabil, ci s-a limitat la aprecieri cu caracter general şi la simple preluări ad literam din decizia nr. 473/2021 a Curţii de Apel Bucureşti, fără a explica în mod concret motivele pentru care a considerat că este incident efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat. Or, o astfel de motivare, care preia integral considerentele unei alte hotărâri, nu poate echivala cu o cercetare reală şi efectivă a fondului litigiului. În plus, instanţa de apel a omis să examineze argumentele recurentei şi nu a motivat respingerea probelor solicitate, ceea ce echivalează cu o încălcare a dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

La 25.01.2024, intimata Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia tardivităţii recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor; nicio parte nu a prezentat punctul de vedere.

Prin încheierea din 16.05.2024, Înalta Curte a respins excepţia tardivităţii recursului şi a admis în principiu recursul, stabilindu-se termen pentru soluţionarea cauzei în şedinţă publică, în raport cu art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reţine următoarele:

În ceea ce priveşte situaţia de fapt relevantă în cauză, instanţele de fond au reţinut că, la data de 09.12.2016, între CN CF CFR S.A. BUCUREŞTI, în calitate de administrator al infrastructurii feroviare conform H.G. nr. 581/1998 pe de-o parte, şi pârâta A. S.A., în calitate de operator de transport, pe de altă parte, s-a încheiat contractul de acces pe infrastructură feroviară nr. 134/09.12.2016, prin care părţile au stabilit că CN CF CFR S.A. pune la dispoziţia A. S.A. infrastructura publică interoperabilă, precum şi neinteroperabilă neînchiriată, astfel cum rezultă din prevederile art. 2.1 din menţionatul contract.

Potrivit art. 2.2, CFR furnizează către operatorul de transport feroviar pachetul minim de acces definit la art. 1 din contract, pentru care operatorul plăteşte tariful de utilizare a infrastructurii (TUI). Conform art. 3.1, contractul a intrat în vigoare la data de 11.12.2016, fiind valabil până la data de 09.12.2017.

În conformitate cu dispoziţiile art. 2.3 din acelaşi contract părţile au stabilit că C.F.R. furnizează către B. (A.) prestaţii pentru accesul (inclusiv accesul pe calea ferată) la infrastructurile de servicii şi la serviciile furnizate în cadrul acestor infrastructuri, serviciile suplimentare şi serviciile auxiliare, astfel cum sunt definite prin art. 1 din contract, pentru aceste prestaţii operatorul de transport plătind alte tarife, după caz.

Potrivit dispoziţiilor art. 4.1, nivelul tarifului de utilizare a infrastructurii feroviare publice (TUI) pentru perioada de valabilitate a contractului este cel rezultat din aplicarea metodologiei de tarifare a utilizării infrastructurii publice în vigoare. Conform art. 4.4, taxele şi tarifele pentru prestaţiile din anexele 4, 5, 6 şi 9 din contract sunt stabilite de către CFR, conform reglementărilor în vigoare, sunt prezentate în publicaţiile proprii. Acestea sunt indexate anual cu indicele de inflaţie pentru 12 luni anterioare aferent perioadei octombrie 2016 - septembrie 2017. Prin aceeaşi clauză părţile au stabilit şi că tarifele indexate vor fi aplicabile începând cu prima zi de valabilitate a mersului de tren 2017-2018.

Potrivit dispoziţiilor art. 5.1 din acelaşi contract, factura aferentă T.U.I. se emite de către CFR lunar, până pe data de 15 ale lunii pentru luna de trafic în curs, pe baza unor date parţiale, în funcţie de traficul anterior (50% din traficul lunii anterioare). Regularizarea se va face, de regulă, până în data de 20 a lunii următoare celei în care a avut loc prestaţia.

Părţile au convenit şi că facturile aferente TUI au termen de scadenţă 30 de zile calendaristice de la data primirii, aceasta fiind considerată a cincea zi calendaristică de la data emiterii facturilor de către CFR.

În baza contractului anterior menţionat, reclamanta a emis facturile seria x nr. x.

Tariful pentru serviciile prestate, astfel cum a fost solicitat de reclamantă, a fost stabilit în conformitate cu dispoziţia directorului general nr. 259/29.12.2015 privind modificarea tarifului de staţionare pe liniile CFR a materialului rulant ce nu aparţine CFR, şi anume 0,47lei/vagon convenţional/oră chiar începută.

În cursul derulării contractului, ca urmare a plângerii nr. 73/28.09.2017 formulate de Organizaţia Patronală a Societăţilor Feroviare din România, Consiliului Naţional de Supraveghere din Domeniul Feroviar, prin Decizia nr. 2/30.08.2018, a concluzionat că au fost încălcate dispoziţiile art. 56 alin. (2) din Legea nr. 202/2016 de către CN CF CFR S.A. BUCURESTI în ceea ce priveşte modalitatea de stabilire a tarifelor analizate.

Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată prin răspunsul la întâmpinare din data de 16.11.2018, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 500.761,7 RON, reprezentând contravaloarea facturilor seria x nr. x/08.08.2017 (parţial); nr. x/08.08.2017; nr. x/11.08.2017; nr. x/11.08.2017; nr. x/31.08.2017; nr. x/31.08.2017; nr. x/31.08.2017; nr. x/3108.2017; nr. x/31.08.2017; nr. x/31.08.2017; nr. x/15.09.2017; nr. x/15.09.2017; nr. x/28.09.2017; nr. x/28.09.2017; nr. x/06.10.2017 şi nr. x/06.10.2017, facturi emise pentru accesul convoaielor de manevră pe infrastructura feroviară, pentru staţionarea pe liniile CFR a vagoanelor care nu aparţin CFR, pentru precum şi pentru prestaţiile efectuate de şeful de staţie pentru tratarea transporturilor excepţionale.

Prin precizările depuse la 14.10.2019, reclamanta a arătat că pârâta a achitat cu OP nr. x/2019 facturile nr. x/31.08.2017 în valoare de 1.365.58 RON şi nr. x/06.10.2017 în cuantum de 525,34 RON.

Prim sesizat, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Comercială a respins acţiunea reclamantei prin sentinţa civilă nr. 3267/21.12.2021, stabilind, în esenţă, că reclamanta nu a probat respectarea dispoziţiilor Legii nr. 202/2016 în ceea ce priveşte modul de stabilire a tarifului de staţionare, a tarifului pentru accesul convoaielor de manevră pe infrastructura feroviară şi a tarifului de manevră a vehiculelor feroviare pe liniile staţiei, acestea fiind stabilite în mod arbitrar, fără a se indica modalitatea în care s-a ajuns la sumele înscrise în facturi şi fără a se indica costurile operaţiunilor care au stat la baza tarifelor utilizate.

Decizia instanţei de apel, care a schimbat soluţia primei instanţe, se fundamentează în principal pe efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 473/19.05.2021, pronunţate în dosarul nr. x/2018, considerentele relevante ale acesteia fiind prezentate pe larg.

Astfel, Curtea a reţinut că în dosarul nr. x/2018 s-au dezlegat definitiv mai multe chestiuni litigioase privind acelaşi contract încheiat de părţi, contractul de acces pe infrastructură feroviară nr. 134/09.12.2016, cu relevanţă şi în prezenta cauză, respectiv:

- faptul că atât timp cât o dispoziţie a Directorului General al CFR nu a fost anulată, acest act produce efecte, determinând tariful în condiţiile contractuale asumate de părţi;

- Decizia 2/2018 a Consiliul Naţional de Supraveghere din Domeniul Feroviar nu produce efecte asupra facturilor emise anterior datei de 01.10.2018;

- concluzia că atât timp cât borderourile ce au stat la baza emiterii facturilor a căror plată se pretinde prin cererea de chemare în judecată nu au fost contestate motivat în 20 zile calendaristice de la data transmiterii, în conformitate cu prevederile procedurii operaţionale, acestea pot fi înaintate spre facturare fără confirmarea operatorului de transport feroviar.

Criticile recurentei se circumscriu în mod prioritar motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 7 C. proc. civ., fiind invocată greşita reţinere a autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 473/19.05.2021.

În legătură cu aceasta, cunoscând faptul că între părţi s-au derulat mai multe litigii referitoare la modalitatea de calcul a tarifelor practicate pentru diferite servicii ce au făcut obiectul contractelor dintre părţi, fiind pronunţate corespunzător mai multe hotărâri definitive, instanţa de apel şi-a motivat opţiunea pentru reţinerea autorătăţii de lucru judecat a acestei decizii şi înlăturarea efectelor altor hotărâri judecătoreşti invocate de pârâtă, aceste aspecte fiind combătute de recurenta - pârâtă şi în cuprinsul prezentei căi de atac.

Faţă de acestea, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut în mod corect că este vorba de chestiuni litigioase dintre părţi deja tranşate în litigiul anterior, ce se bucură de autoritate de lucru judecat potrivit art. 431 (2) C. proc. civ., dând prevalenţă faptului că aspectele indicate cu acest titlu priveau modalitatea de interpretare a efectelor aceluiaşi contract pe toată durata executării acestuia. Astfel, acestea aveau caracter general în ceea ce priveşte executarea contractului nr. x/09.12.2016 şi se impunea să primească aceeaşi dezlegare, neavând relevanţă faptul că litigiile priveau facturi diferite, emise pentru perioade succesive sau pentru alte categorii de servicii contractate.

În aceste condiţii, devenea şi se menţine ca fiind inutilă reanalizarea criticilor exprimate pe fond cu privire la aceste aspecte, faptul că instanţa de apel a ajuns pe această cale la concluzii nefavorabile pârâtei nefiind motiv de cenzurare a deciziei atacate.

Orice altă interpretare referitoare la efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al unei hotărâri judecătoreşti într-o situaţie particulară, ce s-ar regăsi într-o altă decizie pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un alt litigiu dintre părţi (dosar x/2020) nu prezintă relevanţă, neconstituind prin ea însăşi o dezlegare a unei chestiuni litigioase referitoare la fondul acestui dosar.

Totodată, recurenta susţine în mod eronat că în cuprinsul deciziei pronunţate în dosarul nr. x/2018 nu ar fi fost analizate efectele intrării în vigoare a Legii nr. 202/2016, existând aspecte referitoare la aceasta în cuprinsul considerentelor redate de instanţa de apel.

În ceea ce priveşte pretinsa autoritate de lucru judecat a unei alte hotărâri, decizia civilă nr. 613/15.03.2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2020, constatăm că aceasta priveşte executarea altui contract dintre părţi, neputând fi valorificată în cauza de faţă.

Modalitatea în care s-a dat eficienţă autorităţii de lucru judecat a decizie anterioare făcea inutilă reanalizarea probatoriului administrat pe fondul cauzei sau a necesităţii suplimentării acestuia, această concluzie menţinându-se şi cu privire la criticile formulate în recurs cu privire la aceste aspecte.

În consecinţă, vor fi înlăturate criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., care nu fac decât să reitereze argumentele contrare aspectelor reţinute în virtutea autorităţii de lucru judecat a deciziei anterioare.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 rap. la art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1211A/15.09.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. S.A., prin Sucursala Regională C.F. Iaşi.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 noiembrie 2024.