Impossibility of specific performance due to contract subject matter modification via statutory land retrocession

Şedinţa publică din data de 17 octombrie 2024

Deliberând asupra cererii de recurs, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 3 august 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta să îi pună la dispoziţie un teren arabil în suprafaţă de 1.520,42 ha, în temeiul contractului de concesionare nr. x/2000.

Prin încheierea din 12 februarie 2019, s-a dispus introducerea în cauză a societăţii B. S.A., în calitate de intervenient forţat, în conformitate cu dispoziţiile art. 78 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1164 din 10 mai 2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia nr. 1888/2023/29.11.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În motivare, după expunerea situaţiei de fapt şi a etapelor procesuale anterioare, recurenta a arătat că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 969, art. 970 şi art. 1.073 din C. civ. de la 1864 (în continuare, " C. civ.."), întrucât, la data formulării acţiunii, contractul de concesiune dintre pârâtă şi intervenientă nu era încheiat, iar semnarea acestuia s-a realizat cu încălcarea principiului forţei obligatorii a convenţiilor, deoarece, potrivit contractului de concesionare nr. x/2000, pârâtei îi revenea obligaţia de predare a suprafeţei de teren în litigiu, or imposibilitatea executării în natură a obligaţiei intimatei-pârâte putea fi apreciată numai prin raportare la momentul introducerii acţiunii pe rolul instanţelbn v or judecătoreşti sau ulterior pronunţării hotărârii, conform art. 904 şi urm. C. proc. civ.

A mai precizat că executarea obligaţiilor derivate din convenţia nr. 79/2000 nu putea depinde de voinţa exclusivă a pârâtei şi că doar creditorul obligaţiei neîndeplinite avea facultatea de a alege între executarea în natură a acesteia şi clauza penală, conform art. 1.068 C. civ.

În final, recurenta a subliniat că a efectuat toate investiţiile asumate prin contractul de concesiune pentru întreaga suprafaţă contractată, de 5.404,88 ha şi că anunţul din 13.07.2018 proba faptul că intimata-pârâtă deţinea terenul şi îl putea preda recurentei.

În drept, criticile recurentei au fost circumscrise ipotezei de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 25 martie 2024, intimata-intervenientă a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

La 26 martie 2024, intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin încheierea pronunţată la 20 iunie 2024, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul, în condiţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu motivele de recurs invocate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Autoarea căii de atac susţine incidenţa ipotezei de casare reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. din perspectiva greşitei aplicări a prevederilor art. 969, art. 970 şi art. 1.073 C. civ. de la 1864. În acest sens, afirmă că instanţele de fond au justificat greşit respingerea acţiunii pe imposibilitatea de executare a contractului de concesiune din partea pârâtei, deşi aceasta din urmă a cauzat-o, încheind un contract de concesiune asupra suprafeţei în litigiu cu intervenienta forţată, ulterior promovării acţiunii.

Notând că decizia recurată reflectă în mod judicios respectarea limitelor învestirii instanţelor cu o acţiune în răspundere contractuală, prin care recurenta-reclamantă, în calitate de creditor, a solicitat obligarea intimatei-pârâte la executarea în natură a obligaţiei de predare a suprafeţei de 1.520,42 ha. teren arabil în temeiul contractul nr. x/2000, Înalta Curte înlătură criticile formulate.

În speţă, reclamanta A. S.R.L. (în continuare, "A.") susţine că pârâta Agenţia Domeniilor Statului (în continuare, "A.D.S.") era obligată, în temeiul contractului de concesiune, să îi pună la dispoziţie o suprafaţă de 1.520,42 ha, teren arabil, reprezentând diferenţa dintre suprafaţa de teren ce constituie obiectul contractului de concesiune, 5.404 ha şi suprafaţa aflată în folosinţa sa, 3.884,46 ha. Acţiunea derivă din obligaţia pârâtei de a asigura folosinţa suprafeţei concesionate, care, potrivit, reclamantei, recurentă în această fază procesuală, subzista în integralitate la data iniţierii procesului. Apreciind că pârâta are teren disponibil, ca urmare a publicării anunţului prin care a fost scoasă la licitaţie suprafaţa de teren 1.534,75 ha, aflate în raza C. S.A. GRĂDIŞTEA, în care se află şi suprafaţa ce constituie obiectul contractului de concesiune, recurenta a iniţiat demersul judiciar în vederea obţinerii executării obligaţiei de către pârâtă. Acţiunea are ca fundament juridic dispoziţiile art. 969, art. 970 şi art. 1073 C. civ.. reclamanta a susţinut că separat de terenul (deja) predat Comisiei de Fond Funciar/USAMV la nivelul anului 2007, pârâta ADS avea alt teren disponibil în locaţia indicată în Contractul nr. x/2000.

Prima instanţă, în verificarea condiţiilor reglementate de art. 1073 şi art. 1075 C. civ., în prealabil, a existenţei obligaţiei reclamate în sarcina pârâtei, prima instanţă a dat eficienţă deciziei nr. 3534/20.09.2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin care s-a statuat definitiv inexistenţa dreptului reclamantei de a primi îndeplinirea obligaţiei de a asigura întreaga suprafaţă, ca urmare a diminuării suprafeţei concesionate prin retrocedări. Totodată, a stabilit că obligaţia este imposibil de executat.

Curtea de apel a apreciat că primul considerente referitor la existenţa obligaţiie este un considerent supraabundent, şi a validat statuările primei instanţe referitoare la obligaţia imposibil de executat, viziune pe care instanţa supremă nu o împărtăşeşte, fără, însă, ca această eroare să fie de natură să determine admiterea căii de atac, soluţia de respingere a apelului fiind legală pentru considerentele ce succed.

Prevederile legale criticate stabilesc regula de principiu privind efectele obligaţiilor, şi anume de a da creditorului dreptul de a urmări şi de a obţine de la debitor îndeplinirea exactă a prestaţiei la care s-a obligat sau de a cere despăgubiri în caz de neexecutare.

Statuând asupra conformităţii normelor legale cu prevederile constituţionale, Curtea Constituţională, prin decizia nr. 313 din 29 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 370 din 31 mai 2012, invocând jurisprudenţa sa anterioară, a stabilit că art. 1073 din C. civ. de la 1864 stabileşte regula de principiu privind efectul general al obligaţiilor, şi anume dreptul creditorului de a urmări şi a obţine de la debitor îndeplinirea exactă a prestaţiei la care s-a obligat sau de a cere despăgubiri în caz de neexecutare. Totodată, Curtea a reţinut că finalitatea textului constă în realizarea drepturilor legale ale creditorului, prin determinarea debitorului de a executa obligaţia la care este ţinut în temeiul unui contract încheiat între aceştia, sub sancţiunea suportării unor despăgubiri. Încheierea unui contract fiind guvernată de principiul libertăţii contractuale, părţile pot să determine, prin voinţa lor, clauzele contractuale şi efectele pe care acestea urmează să le producă.

Ca atare, într-o astfel de acţiune, ceea ce se impune cu prioritate a se stabili este existenţa dreptului creditorului la îndeplinirea obligaţiei debitorului de a-şi îndeplini obligaţia contractuală.

În dosarul nr. x/2008, în care au fost pronunţate hotărârile opuse cu titlu de autoritate de lucru judecat de către intimată în recurs, prin acţiunea înregistrată la 27.05.2008, actuala reclamantă A. a chemat în judecată pe pârâta A.D.S. pentru a fi obligată să îşi îndeplinească obligaţiile din contractul de concesiune nr. x/2000, în sensul punerii la dispoziţia sa şi a suprafeţei de 991,58 ha teren agricol şi 9,58 ha teren neagricol.

Acţiunea are ca fundament aceeaşi obligaţie a intimatei pe care reclamanta îşi întemeiază şi prezentul litigiu - aceea de a-i asigura folosinţa întregii suprafeţe concesionate, în temeiul contractului de concesiune nr. x/2000.

Această acţiune a fost respinsă definitiv, prin decizia Înaltei Curţi, anterior amintită, care a statuat că diferenţa de teren pentru care a fost formulată acţiunea, a fost treptat redusă în urma retrocedărilor efectuate, şi că o atare situaţie nu o îndreptăţeşte pe reclamantă să primească în executarea contractului de concesiune nr. x/21.12.2000 alte suprafeţe de teren, având în vedere că prin contract au fost stabilite în mod expres, potrivit art. 11.1, alte obligaţii, pentru situaţia diminuării suprafeţei concesionate, obligaţii care nu îndreptăţesc intimata reclamantă să solicite atribuirea în compensare a altor terenuri.

Înalta Curte reţine că ulterior iniţierii prezentei acţiuni, reclamanta a demarat şi un proces prin care a solicitat angajarea răspunderii contractuale a pârâtei pentru diminuarea suprafeţei concesionate ca urmare a retrocedărilor efectuate în anii 2002,2003 şi 2007 cu nesocotirea clauzelor stipulate la art. 6.2.5 (care prevede dreptul concedentului de a modifica în mod unilateral contractul de concesiune din motive excepţionale legalte de interesul naţional, temeinic justificate) şi art. 7.23.1 (care prevede obligaţia concendentului de a nu-l tulbura pe concesionar în exerciţiul drepturilor rezultate din contract) din contractul de concesiune.

Procesul a constituit obiectul dosarului nr. x/2019 şi s-a finalizat cu pronunţarea deciziei nr. 1637 din 20 septembrie 2022 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin care s-a respins recursul declarat de recurenta A. S.R.L. împotriva deciziei instanţei de apel de confirmare a raţionamentului primei instanţe.

În toate cele trei hotărâri judecătoreşti pronunţate în etapele procesului, primă instanţă, apel şi recurs, dându-se eficienţă autorităţii de lucru judecat a considerentelor hotărârirlor pronunţate în cauza nr. 1186/116/2015 (1186/116/2015*), purtată între recurenta şi intimata AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI, având ca obiect obligarea pârâtei să identifice şi să delimiteze fizic terenul în suprafaţă de 5.404,88 ha, ce face obiectul contractului de concesiune nr. x/2000 şi să respecte derularea contractului, conform clauzelor contractuale, s-a reţinut că în virtutea obligaţiei legale de predare a terenurilor pentru reconstituirea dreptului de proprietate în baza legilor fondului funciar, pârâta era îndreptăţită să diminueze unilateral suprafeţele ce făceau obiectul contractului de concesiune.

Aceste statuări se opun în litigiul de faţă cu putere de lucru judecat, în temeiul art. 431 alin. (2) C. proc. civ., litigiul fiind purtat între părţi, iar chestiunea litigioasă priveşte acelaşi raport juridic dintre părţi şi aceeaşi obligaţie contractuală a cărei executare în natură se urmăreşte - obligaţia intimatei de a-i pune la dispoziţie diferenţa de teren până la suprafaţa totală de 1.520,42 ha.

Toate aceste elemente conduc la concluzia că în cauză, ca urmare a retrocedărilor efectuate de pârâtă, asupra obiectului contractului de concesiune pe care îşi fundamentează acţiunea recurenta din prezenta cauză a intervenit o modificare în sensul că suprafaţa de teren concesionată s-a diminuat cu suprafaţa de teren 1.520,42 ha pentru care se solicită executarea în natură în speţă.

Or, de vreme ce obiectul contractului s-a modificat în sensul celor arătate mai sus, iar art. 11.1 din contract nu îndreptăţeşte reclamanta să primească în compensare altă suprafaţă de teren, dreptul reclamantei de a primi din partea pârâtei AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI îndeplinirea exactă a obligaţiei de a-i asigura şi folosinţa suprafeţei de teren de 1.520,42 ha, în baza art. 1073 C. civ., nu subzista la data iniţierii acţiunii, context în care soluţia instanţei de apel de confirmare a dispoziţiei primei instanţe de respingere a acţiunii este legală.

Deopotrivă, curtea de apel a conchis în mod judicios că executarea silită în natură a obligaţiei de predare a suprafeţei de 1.520,42 ha teren arabil în temeiul contractului nr. x/2000 nu este posibilă.

Aceasta în condiţiile în care bunul pentru care s-a solicitat executarea în natură nu mai exista la data pronunţării hotărârii de către prima instanţa, contractul de concesiune între cele pârâte a intrat în circuitul civil, acesta bucurându-se de prezumţia de legalitate, iar instanţa nu fusese învestită cu un capăt de cerere care ar fi determinat desfiinţarea actului juridic.

Nu se poate reţine că momentul în raport cu care trebuia apreciată posibilitatea executării în natură este de introducerii acţiunii, în măsura în care executarea în natură în temeiul art. 1073 C. civ. poate fi adusă la îndeplinire de către reclamantă în temeiul hotărârii judecătoreşti.

Prin urmare, faţă de considerentele expuse anterior, Înalta Curte constată că soluţia instanţei de apel de confirmare a dispoziţiei primei instanţe de respingere a acţiunii în răspundere contractuală promovată de recurentă este corectă, context în care motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. va fi înlăturat.

Faţă de ansamblul tuturor acestor considerente, reţinând că motivele invocate nu atrag măsura casării, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul. Totodată, constatând că în susţinerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, intimata-intervenientă nu a depus dovezi cu privire la existenţa şi întinderea cheltuielilor solicitate în această fază procesuală, conform art. 452 din acelaşi Cod, instanţa supremă va respinge această cerere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1888/2023 din 29 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI şi intimata-intervenientă B. S.A.

Respinge cererea intimatei-interveniente de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 octombrie 2024.