Appeal annulled as procedurally void for undeveloped grounds; appellate ruling and costs upheld

Şedinţa publică din data de 3 octombrie 2023

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti la data de 8 octombrie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., ca instanţa să dispună: rezoluţiunea contractelor de execuţie lucrări nr. x/26.09.2017 şi nr. y/26.09.2017, repunerea părţilor în situaţia anterioara prin obligarea pârâtei la plata daunelor materiale în valoare totală de 91.035 RON, din care 13.685 RON, aferentă contractului nr. x/26.09.2017 şi 77.350 RON, aferentă contractului nr. x/26.09.2017 precum şi obligarea pârâtei la suportarea dobânzii legale aferente debitului, calculată până la data stingerii efective a debitului. Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea completatoare depusă la data de 26 februarie 2020, reclamanta a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să admită cererea adiţională şi să dispună şi rezoluţiunea contractelor de execuţie lucrări nr. x/23.04.2018 şi nr. y/07.05.2018, repunerea părţilor în situaţia anterioară prin obligarea pârâtei la plata daunelor materiale în valoare totală de 284.410 RON, şi obligarea pârâtei la suportarea dobânzii legale aferent debitului, calculată până la data stingerii efective a debitului.

La data de 15 octombrie 2020, reclamanta a depus cerere precizatoare a capătului de cerere privind dobânda legală, arătând că solicită obligarea pârâtei la suportarea acesteia începând cu data pronunţării hotărârii în prezenta cauză, până la plata efectivă a debitului.

Prin sentinţa civilă nr. 4153 din 17 iunie 2020, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în dosarul nr. x/2019 a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi a fost declinată competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă cauza a fost înregistrată la data de 23.09.2020 sub nr. x/2019.

2. Prin încheierea din 9 iunie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a dispus amânarea pronunţării pentru a se depune concluzii sau note scrise.

Prin sentinţa civilă nr. 1933 din 7 iulie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. şi a dispus rezoluţiunea contractelor de execuţie lucrări nr. x/26.09.2017, nr. y/26.09.2017, nr. z/23.04.2019 şi nr. 91/07.05.2019 încheiate de părţi, obligând pârâta să plătească reclamantei suma de 375.445 RON cu titlu de pretenţii reprezentând daune-interese, preţ servicii plătit în executarea contractelor menţionate, şi dobândă legală penalizatoare calculată conform art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011 aferentă acestei sume, începând cu data pronunţării hotărârii şi până la plata efectivă.

3. Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii din 9 iunie 2021 a declarat apel pârâta.

Prin decizia civilă nr. 1849/2022 din 7 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierii de şedinţă din 09.06.2021 şi împotriva sentinţei civile nr. 1933/07.07.2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L.

A fost schimbată în tot sentinţa apelată, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

A fost obligată intimata-reclamantă să plătească apelantei-pârâte suma de 16.101 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

4. La data de 27 decembrie 2022, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1849/2022 din 7 decembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea în tot a deciziei recurate, rejudecarea procesului în fond, cu consecinţa menţinerii integrale a sentinţei civile nr. 1933/2021 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură prevăzute de art. 329 C. proc. civ., referitoare la prezumţiile judiciare.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta a arătat că, în aprecierea relevanţei probatorii cuvenite înscrisurilor referitoare la achitarea preţului contractual, instanţa de apel a încălcat regulile de procedură atunci când a reţinut că acestea sunt apte să constituie temeiul unei prezumţii simple în sensul unei executări, cel puţin parţiale, a obligaţiilor apelantei.

Recurenta a susţinut că adoptarea acestei prezumţii judiciare nu este permisă de dispoziţiile art. 329 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat motivarea contradictorie sau lipsa motivării deoarece a concluzionat că din dosar rezultă executarea, cel puţin parţială, a lucrărilor contractate, rezultă că au fost efectuate o serie de lucrări. Sub acest aspect, recurenta a precizat că singura motivare a instanţei de apel pentru a concluziona în acest sens a fost trimiterea generica la probele administrate în dosar.

Conform recurentei-reclamante, argumentele referitoare la executarea sau existenţa "unei serii de lucrări", a unei "executări cel puţin parţiale" pe baza "probelor administrate în dosar" evidenţiază o motivare contradictorie sau chiar lipsa motivarii pentru această concluzie, având în vedere că din aceste considerente nu rezultă ce, cât şi când s-ar fi executat pentru fiecare dintre cele patru contracte de lucrări de construcţii. Recurenta a contestat puterea probatorie a înscrisurilor reţinute de instanţa de apel în susţinerea argumentelor sale, acestea fiind lipsite de relevanţă conform legii speciale în legătură cu executarea propriu-zisă a lucrărilor de construcţii.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a încălcat normele de drept material prevăzute de H.G. nr. 273/1994 modificat prin H.G. nr. 343/2017 privind Regulamentul de recepţie a lucrărilor de construcţii şi instalaţii aferente acestora, care prevede în mod imperativ că proba execuţiei lucrărilor se face în această materie doar cu situaţii de lucrări sau cu procese-verbale de recepţie pe faze de execuţie ori procese-verbale de recepţie la terminarea lucrărilor, acte inexistente în cauză.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la apărările privind lipsa documentaţiei tehnice standard cu care antreprenorul poate face proba execuţiei, respectiv situaţii de lucrări avizate de beneficiar sau de către dirigintele de şantier, corespondenţa tehnică de specialitate cu beneficiarul, procese-verbale de recepţie pe faze de execuţie şi procesele-verbale de recepţie la terminarea lucrărilor, astfel cum dispun prevederile art. 3 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 273/1994 modificat prin H.G. nr. 343/2017.

Totodată, s-a învederat că instanţa de apel a lăsat nesoluţionată şi apărarea reclamantei referitoare la dispoziţiile art. 11.2 alin. (2) din Contractele nr. x/2018 şi nr. y/2018.

Intimata-pârâtă B. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei şi apărărilor invocate de intimată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, iar prin rezoluţie s-a fixat termen de judecată la 3 octombrie 2023.

Potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ. instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei. (2) În cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepţii, instanţa va determina ordinea de soluţionare în funcţie de efectele pe care acestea le produc.

Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 248 C. proc. civ., analizând cu prioritate recursul sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere şi dispoziţiile art. 499 şi art. 483 alin. (3) din acelaşi cod, constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii", iar potrivit art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, "sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţa de recurs are obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 488 din acelaşi cod, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. poate fi invocat în ipoteza în care sunt încălcate norme de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea hotărârii atacate.

Înalta Curte constată că, deşi recurenta susţine că prin decizia recurată au fost încălcate regulile de procedură prevăzute de art. 329 C. proc. civ., vizând prezumţiile judiciare, cu referire la aprecierea relevanţei probatorii cuvenite înscrisurilor privitoare la achitarea preţului contractual din dezvoltarea motivului de casare nu rezultă greşeala de judecată a instanţei de apel şi nu sunt dezvoltate criticile de nelegalitate derivate din încălcarea normei de procedură de către instanţa de prim control judiciar, a cărei nerespectare ar putea atrage nulitatea hotărârii recurate, pentru a se putea reţine spre analiză motivul circumscris art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Instanţa de prim control judiciar, în considerentele deciziei recurate, a arătat că sunt fondate parţial criticile apelantei-pârâte în sensul că instanţa de fond nu a dat relevanţa probatorie cuvenită înscrisurilor ce dovedesc achitarea integrală a preţului primelor trei contracte şi parţială a preţului ultimului contract, având în vedere că acestea sunt apte să constituie temeiul unei prezumţii simple în sensul unei executări, cel puţin parţiale, a obligaţiilor apelantei. Astfel, s-a constatat că, în cauză, contractele nr. x, 88 şi 90 prevăd cu claritate modalitatea de achitare a preţului contractului, părţile condiţionând achitarea cel puţin a ultimei tranşe a preţului de finalizarea lucrărilor.

Instanţa de apel a reţinut că la dosar nu a fost depusă nicio dovadă referitoare la eventuale demersuri efectuate de reclamantă cu privire la lucrările efectuate în cauză, nefiind, totodată, dovedit vreun demers efectuat, într-o perioadă semnificativă de timp, în relaţia cu pârâta cu privire la aceste lucrări.

Totodată, instanţa de apel a constatat că probele administrate în dosar dovedesc o conduită a părţilor din care rezultă executarea, cel puţin parţială, a lucrărilor contractate, iar conformitatea cu contractul a acestor lucrări sau calitatea execuţiei sunt aspecte care exced prezentului dosar, al cărui obiect a fost limitat de reclamantă, în virtutea dreptului său de dispoziţie, la constatarea neexecutării totale a contractelor.

Prin urmare, se constată că susţinerile recurentei nu constituie critici concrete aduse hotărârii atacate, din perspectiva modalităţii în care instanţa de apel a interpretat şi aplicat dispoziţiile art. 329 C. proc. civ., referitoare la prezumţiile judiciare, având în vedere că aceste susţineri nu au fost formulate strict în concordanţă cu argumentele reţinute de către instanţa de apel prin decizia recurată şi în raport cu aprecierea relevanţei probatorii cuvenite înscrisurilor referitoare la achitarea preţului contractual, cu privire la care s-a reţinut că sunt apte să constituie temeiul unei prezumţii simple în sensul unei executări, cel puţin parţiale, a obligaţiilor pârâtei.

Înalta Curte constată totodată că, analiza instanţei de control judiciar devolutiv ex lege a privit toate reperele de legalitate indicate în calea de atac, nefiind cazul unei aplicări greşite a prezumţiilor judiciare.

Astfel, prin decizia recurată, instanţa de apel a procedat la verificarea sentinţei în limitele criticilor formulate de apelantă, cu privire atât la relevanţa probatorie a înscrisurilor ce dovedesc achitarea integrală a preţului primelor trei contracte şi parţială a preţului ultimului contract, respectiv a măsurii în care situaţia de fapt stabilită prin hotărârea criticată corespunde probelor administrate, fiind de observat şi că reclamanta nu a invocat încălcarea unor norme de procedură a căror nesocotire să atragă incidenţa acestui motiv de casare.

Toate aceste critici reprezintă trimiteri la elemente de fapt, care au fost deja analizate de instanţa de apel, prin prisma probatoriului administrat, deşi în calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel.

Recurenta-reclamantă, deşi invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. în realitate repune în discuţie modalitatea în care instanţa de apel, admiţând calea de atac, a interpretat probele administrate în cauză.

Înalta Curte constată că administrarea şi interpretarea probatoriilor sunt chestiuni care vizează temeinicia hotărârii atacate, nefiind supuse controlului de legalitate exercitat de către instanţa de recurs prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

De altfel, în considerentele hotărârii pronunţate de instanţa de apel sunt explicate raţiunile avute în vedere la admiterea căii de atac formulate de pârâtă, privind conţinutul criticilor formulate de aceasta, de limitele judecăţii, precum şi de evaluarea probelor administrate în susţinerea apelului, elemente de natură să fundamenteze soluţia pronunţată în cauză.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta poate fi invocat în ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Recurenta, în cadrul criticilor aferente acestui motiv de casare, invocă motivarea contradictorie sau chiar lipsa motivării instanţei de apel derivată din concluzia conform căreia din dosar rezultă executarea, cel puţin parţială, a lucrărilor contractate, fiind făcute trimiteri generice la probele administrate în dosar.

Recurenta invocă o motivare insuficientă a deciziei atacate, întrucât din considerente nu rezultă măsura în care s-ar fi executat pentru fiecare dintre cele patru contracte lucrările de construcţii. Totodată, recurenta contestă puterea probatorie a înscrisurilor reţinute de instanţa de apel în susţinerea argumentelor sale, raportat la faptul că sunt irelevante conform legii speciale în legătură cu executarea propriu-zisă a lucrărilor de construcţii.

Or, aceste chestiuni sunt incompatibile cu calea de atac a recursului, care trebuie să se rezume exclusiv la critici de nelegalitate. În egală măsură, repunerea în discuţie a situaţiei de fapt, aprecierea utilităţii probelor şi reinterpretarea probelor administrate în calea extraordinară de atac a recursului nu sunt posibile, întrucât nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecăţii în recurs fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel, respectiv nesocotirea regulilor de drept.

Astfel, în cauză se reţine că motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este invocat formal, întrucât recurenta nu a indicat critici concrete din care să rezulte cu claritate ipotezele reglementate de motivul de recurs, ci a invocat aspecte de netemeinicie, care nu pot face obiectul controlului judiciar în recurs, ceea ce reprezintă o nemotivare a căii extraordinare de atac, în sensul conţinutului pretins de lege.

Nici invocarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu relevă greşita încălcare sau aplicare a normelor de drept material, nefiind dezvoltate critici privind modul concret în care prin decizia atacată ar fi fost încălcate norme de drept material.

Simpla invocare a motivului de casare nu conduce de plano la incidenţa unui motiv de recurs, ci trebuie însoţit de critici de nelegalitate privind argumentele reţinute de instanţa de apel în justificarea soluţiei pronunţate, cu referire la aspectele de nelegalitate constatate, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

Recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat normele de drept material prevăzute de H.G. nr. 273/1994 modificat prin H.G. nr. 343/2017, care prevăd în mod imperativ că proba execuţiei lucrărilor se face în această materie doar cu situaţii de lucrări sau cu procese-verbale de recepţie pe faze de execuţie ori procese-verbale de recepţie la terminarea lucrărilor, acte inexistente în cauză.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la apărările sale privind lipsa documentaţiei tehnice standard cu care antreprenorul poate face proba execuţiei, lăsând, totodată, nesoluţionată şi apărarea referitoare la dispoziţiile art. 11.2 alin. (2) din Contractele nr. x/2018 şi nr. y/2018.

Verificând decizia recurată, se constată că instanţa de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ., cu privire la dovedirea executării lucrărilor aferente primelor trei contracte, reţinând că pârâta a refuzat să depună, în faţa instanţelor de fond, originalul proceselor-verbale de recepţie.

Totodată, instanţa de apel a reţinut că actele încheiate între părţi au natura juridică a unor contracte de antrepriză de lucrări de construcţii, materie în care procedura de recepţie a lucrărilor este guvernată de dispoziţiile speciale ale H.G. nr. 343/18.05.2017 privind aprobarea Regulamentului de recepţie a lucrărilor de construcţii şi instalaţii aferente acestora, dispoziţii ce derogă de la reglementarea generală din art. 1862 C. civ.. De asemenea, s-a reţinut că, în cauză, contractul încheiat între părţi cuprinde, la art. 11, o procedură specifică pentru finalizarea lucrărilor.

Înalta Curte reaminteşte că stabilirea situaţiei de fapt şi verificarea modului de interpretare a probelor situează analiza criticilor în sfera controlului de netemeinicie şi nu în aceea a controlului de nelegalitate, prin indicarea normelor de drept material încălcate sau aplicate greşit, potrivit motivului de casare invocat de recurentă, cu consecinţa că examinarea deciziei, din perspectiva acestor critici, este exclusă în calea de atac a recursului.

Înalta Curte, constată că instanţa de apel a analizat, în cadrul controlului judiciar devolutiv, raporturile juridice stabilite între părţi, din perspectiva modului de dovedire a lucărilor executate în cauză, cu referire la respectarea regulilor privind administrarea probelor. Însă, criticarea acestor chestiuni vizează exclusiv aspecte factuale ale cauzei a căror apreciere intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive.

De altfel, argumentele dezvoltate de recurentă urmăresc reaprecierea probelor privind lipsa documentaţiei tehnice standard cu care antreprenorul poate face proba execuţiei, respectiv situaţii de lucrări avizate de beneficiar sau de către dirigintele de şantier, corespondenţa tehnică de specialitate cu beneficiarul, procese-verbale de recepţie pe faze de execuţie şi procesele-verbale de recepţie la terminarea lucrărilor, fiind invocate prevederile art. 3 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 273/1994 modificat prin H.G. nr. 343/2017.

Aceste chestiuni au format obiectul analizei instanţei de apel, care ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar în recurs în considerarea specificului acestei căi de atac, care vizează exclusiv legalitatea deciziei este exclusă reinterpretarea probelor administrare, prin reevaluarea situaţiei de fapt, aşa cum, în realitate, urmăreşte recurenta.

În consecinţă, criticile referitoare la aplicarea greşită a normelor de drept material vizează în realitate temeinicia deciziei recurate, acest motiv de casare fiind invocat strict formal.

În alţi termeni, întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar nemulţumirea părţii cu privire la soluţia pronunţată, la modalitatea în care au fost administrate şi analizate probele, precum şi relatarea situaţiei de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport cu dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Înalta Curte constată că recurenta nu a indicat în mod efectiv critici de nelegalitate ale hotărârii recurate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ. şi nu au fost identificate nici motive de casare, de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din acelaşi cod, impunându-se, astfel, a fi aplicată sancţiunea nulităţii recursului.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, subliniind că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, Înalta Curte, dând eficienţă prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să anuleze recursul.

În ceea ce priveşte solicitarea formulată de recurenta-reclamanta A. S.R.L. privind reducerea cheltuielilor de judecată dovedite de intimata-pârâtă, Înalta Curte reţine că, în raport cu dispoziţiile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., instanţa poate să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei.

Este de notat că, aşa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, partea care a câştigat procesul nu poate obţine rambursarea unor cheltuieli, decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil. O asemenea concluzie se impune şi în dreptul intern.

Realitatea şi necesitatea cheltuielilor ţin de justificarea că ele au fost concepute într-o legătură strictă şi indisolubilă cu litigiul, au precedat sau au fost contemporane acestuia şi au fost privite de partea care le-a plătit ca având caracter indispensabil, spre a obţine serviciul avocatului la calitatea preconizată, ca garanţie a succesului său.

Caracterul rezonabil al cheltuielilor impune ca, în raport cu natura activităţii efectiv prestate, complexitatea, riscul litigiului, acestea să nu fie exagerate.

Or, în raport cu obiectul cauzei, cu durata procesului, cu apărările efectuate, Înalta Curte va respinge cererea formulată de recurenta-reclamantă privind reducerea onorariului de avocat, solicitat de reprezentantul convenţional al intimatei-pârâte.

Conform dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din acelaşi cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile şi în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata a depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată, respectiv facturile seria x nr. x din 11 septembrie 2023, seria x nr. x din 14 septembrie 2023, seria x nr. x din 25 septembrie 2023 şi seria x nr. x din 27 septembrie 2023, precum şi chitanţele aferente din 12 septembrie 2023, 15 septembrie 2023, 26 septembrie 2023 şi 30 septembrie 2023.

Constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante în promovarea recursului şi în raport cu solicitarea intimatei-pârâte privind acordarea cheltuielilor de judecată, aferente procesului, urmează să fie admisă cererea, în sensul obligării recurentei la plata sumei de 19.000 RON, cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1849/2022 din 7 decembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.R.L. să achite intimatei-pârâte B. S.R.L. suma de 19.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 octombrie 2023.