Competence of tax executors for child support debts and identity of parties in res judicata revocation proceedings

Şedinţa publică din data de 26 noiembrie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor aflate la dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii iniţiale

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Costeşti la data de 01 august 2023 sub nr. x/2023, Biroul Executorului Judecătoresc A., la solicitarea creditorului Consiliul Judeţean Argeş, a solicitat încuviinţarea executării silite împotriva debitoarei B., în temeiul titlului executoriu reprezentat de Hotărârea nr. 4 din 07 ianuarie 2016 a Comisiei pentru Protecţia Copilului Argeş.

Aceasta obliga debitoarea la plata unei contribuţii lunare de 450 RON, începând cu data de 01.02.2016, pentru întreţinerea minorului C., sumă ce urma a fi achitată la casieria Consiliului Judeţean Argeş. Cererea a vizat încuviinţarea executării prin toate formele de executare prevăzute de lege, simultan sau succesiv, până la realizarea integrală a obligaţiei.

2. Soluţia Judecătoriei Costeşti

Prin încheierea din 03 august 2023, Judecătoria Costeşti a respins cererea, reţinând că sumele datorate reprezintă venituri bugetare ale Consiliului Judeţean Argeş, iar executarea acestora intră în competenţa executorilor fiscali, potrivit art. 623 C. proc. civ., coroborat cu art. 220 alin. (3) şi art. 226 alin. (12) Codul de procedură fiscală

Împotriva acestei încheieri, creditorul Consiliul Judeţean Argeş a declarat apel.

3. Decizia Tribunalului Argeş

Prin decizia civilă nr. 2683 din 27 noiembrie 2023, Tribunalul Argeş a respins apelul ca nefondat, reţinând că obligaţiile stabilite de Comisia pentru Protecţia Copilului constituie creanţe bugetare supuse executării de către executorii fiscali, motiv pentru care soluţia primei instanţe a fost menţinută.

4. Cererea de revizuire

La data de 22 decembrie 2023, Consiliul Judeţean Argeş a formulat cerere de revizuire împotriva deciziei Tribunalului Argeş nr. 2683/27 noiembrie 2023, în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocând existenţa unor hotărâri definitive potrivnice: decizia nr. 943/24.03.2023, prin care s-a admis apelul şi s-a încuviinţat executarea silită prin executor judecătoresc; decizia nr. 2683/27.11.2023, prin care s-a respins apelul şi s-a stabilit competenţa exclusivă a executorilor fiscali.

5. Soluţia Tribunalului Argeş asupra revizuirii

Prin decizia civilă nr. 307 din 13 februarie 2024, Tribunalul Argeş a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de revizuire în favoarea Curţii de Apel Piteşti, ca instanţă ierarhic superioară, în temeiul art. 510 alin. (2) C. proc. civ.

8. Soluţia Curţii de Apel Piteşti

Prin decizia civilă nr. 1712 din 26 martie 2024, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a respins cererea de revizuire formulată de Consiliul Judeţean Argeş împotriva deciziei nr. 2683/2023 a Tribunalului Argeş, menţinând astfel soluţia de respingere a apelului.

9. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1712 din 26 martie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă în dosarul nr. x/2023, a declarat recurs, în termen legal, recurentul-revizuent Consiliul Judeţean Argeş, prin Preşedinte, în calitate de creditor, în contradictoriu cu intimata-debitoare B. şi intimatul Biroul Executorului Judecătoresc A..

În motivarea recursului, recurentul a invocat dispoziţiile art. 483 şi art. 488 alin. (1) pct. 4 şi pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de încuviinţare a executării silite, astfel cum a fost formulată şi înregistrată la Biroul Executorului Judecătoresc A..

Recurentul a susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu nesocotirea dispoziţiilor art. 623 C. proc. civ., întrucât în cauză nu sunt incidente prevederile art. 226 alin. (12) şi art. 220 alin. (3) Codul de procedură fiscală, acestea neinstituind obligativitatea recurgerii la executorul fiscal pentru executarea unor creanţe bugetare precum cea dedusă judecăţii.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 943 din 24 martie 2023, pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul nr. x/2023, într-o cauză având acelaşi obiect - încuviinţarea executării silite a unei hotărâri a Comisiei pentru Protecţia Copilului Argeş -, dar soluţionată în sens contrar. Recurentul a arătat că sunt întrunite condiţiile triplei identităţi (părţi, obiect şi cauză), menţionând că diferenţa privind identitatea minorului pentru care s-a dispus plata contribuţiei de întreţinere este lipsită de relevanţă pentru aplicarea art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care nu impune ca hotărârile potrivnice să fie pronunţate între aceleaşi părţi.

Totodată, a arătat că în dosarul nr. x/2023 nu a fost invocată în faţa instanţei excepţia autorităţii de lucru judecat, aspect care a impus formularea cererii de revizuire, pentru a evita situaţia pronunţării unor hotărâri definitive potrivnice asupra aceleiaşi probleme litigioase.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de apel şi-ar fi depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti prin calificarea eronată a creanţei, reţinând competenţa executorilor fiscali, deşi executarea silită trebuia realizată de executorul judecătoresc.

În fapt, recurentul a arătat că, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în măsura în care acestea sunt aplicabile raporturilor dintre autorităţile publice şi contribuabili sau plătitori, pentru executarea silită şi colectarea creanţelor fiscale se aplică, în completarea dispoziţiilor legii speciale, prevederile C. civ. şi ale C. proc. civ.. În opinia sa, aceste dispoziţii, coroborate cu art. 623 C. proc. civ., consacră competenţa executorului judecătoresc ca organ de executare de drept comun, revenind creditorului prerogativa de a alege organul de executare.

Recurentul a subliniat că, în prezenta cauză, nu sunt incidente dispoziţiile art. 226 alin. (12) şi art. 220 alin. (3) Codul de procedură fiscală, iar legiuitorul nu a instituit o obligaţie de a recurge la executorul fiscal pentru executarea creanţelor bugetare de tipul celei deduse judecăţii.

În sprijinul acestei susţineri, recurentul a invocat Decizia nr. 66/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 969 din 7 decembrie 2017, prin care s-a statuat asupra modului de interpretare şi aplicare a art. 623 C. proc. civ. raportat la dispoziţiile Codului de procedură fiscală şi ale legislaţiei privind finanţele publice locale şi responsabilitatea fiscal-bugetară.

În dezvoltarea susţinerii că titlul său executoriu nu este supus procedurii de executare fiscală, recurentul a dezvoltat şi alte considerente extensive.

De asemenea, recurentul a invocat dispoziţiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ., arătând că hotărârea instanţei de revizuire nu respectă aceste exigenţe, întrucât nu analizează în mod efectiv motivele invocate prin cererea de revizuire, limitându-se la menţionarea unor dispoziţii legale neaplicabile în speţă şi omiţând examinarea dispoziţiilor imperative incidente. S-a susţinut că considerentele prin care a fost respinsă cererea de revizuire contravin prevederilor art. 397 alin. (1) C. proc. civ., întrucât instanţa nu a analizat împrejurarea esenţială că, potrivit art. 220 alin. (3) Codul de procedură fiscală, legiuitorul nu a instituit obligativitatea competenţei executorilor fiscali pentru toate creanţele bugetare, lăsând la aprecierea instituţiilor publice creditoare - inclusiv Consiliului Judeţean Argeş - alegerea organului de executare, respectiv executor judecătoresc sau executor fiscal local.

Partea superioară a formularului

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând legalitatea deciziei prin prisma cazurilor de casare invocate şi a legii aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Deşi recurentul a fundamentat criticile sale privind greşita soluţionare a cererii sale de revizuire din perspectiva existenţei autorităţii de lucru judecat pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (greşita aplicare sau interpretare a normelor de drept material), în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ. se impune recalificarea acestor motive ale recursului, pentru că normele ce reglementează autoritatea de lucru judecat nu sunt norme de drept material, ci de drept procesual.

În schimb, chestiunea poate fi examinată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., care se referă expres la încălcarea autorităţii de lucru judecat a uneia alte hotărâri - adică întocmai ceea ce susţine recurentul.

Autoritatea de lucru judecat reprezintă un efect fundamental al oricărei hotărâri judecătoreşti definitive, care asigură securitatea raporturilor juridice prin împiedicarea reluării unui litigiu deja soluţionat între aceleaşi părţi.

Cu alte cuvinte, odată ce un litigiu a fost tranşat printr-o hotărâre judecătorească, el nu mai poate forma obiectul unei noi judecăţi având acelaşi obiect, întemeiat pe aceeaşi cauză şi purtat între aceleaşi părţi. Această regulă este consacrată expres în art. 431 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia "nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect".

Pentru a opera autoritatea de lucru judecat (în aspectul său negativ, extinctiv), este aşadar necesară îndeplinirea triplei identităţi de elemente juridice între două litigii: părţile (aceleaşi subiecte, în aceeaşi calitate procesuală), obiectul (dreptul material sau prestaţia solicitată) şi cauza (temeiul de fapt şi de drept al pretenţiei).

În doctrină şi jurisprudenţă s-a arătat că noţiunea de "cauză" a acţiunii se referă la fundamentul juridic al dreptului dedus judecăţii - adică ansamblul împrejurărilor de fapt şi raportul de drept material invocat - neconfundându-se nici cu obiectul acţiunii şi nici cu însuşi dreptul subiectiv litigios. Prin urmare, identitatea de cauză presupune că cele două cereri se întemeiază pe aceeaşi situaţie juridică şi aceleaşi motive de drept, iar identitatea de obiect înseamnă că se urmăreşte acelaşi scop juridic (de exemplu, aceeaşi creanţă sau acelaşi bun în litigiu).

Aşadar, efectul negativ al lucrului judecat interzice reiterarea unui proces identic; dacă totuşi se încearcă introducerea unei acţiuni ulterioare în condiţiile triplei identităţi, partea interesată sau instanţa, din oficiu, poate invoca excepţia autorităţii de lucru judecat (reglementată de art. 432 C. proc. civ.), care va conduce la respingerea celei de-a doua cereri ca inadmisibilă sau la anularea ei.

Potrivit art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri definitive asupra fondului poate fi cerută dacă "există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Pentru a activa cazul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., jurisprudenţa a stabilit condiţii stricte, în acord cu cerinţa triplei identităţi menţionate mai sus. Înalta Curte a reţinut că este necesar ca "în dosare diferite, în care există tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, să fi fost pronunţate hotărâri definitive potrivnice", iar în al doilea dosar instanţa fie să nu fi fost sesizată cu excepţia lucrului judecat, fie - dacă excepţia a fost invocată - aceasta să fi fost omisă de la analiză şi instanţa să nu se fi pronunţat asupra ei.

Cu alte cuvinte, revizuirea întemeiată pe acest motiv are menirea de a sancţiona omisiunea instanţei de a observa la timp existenţa unei hotărâri anterioare cu putere de lucru judecat. Dacă în cel de-al doilea proces părţile sau instanţa nu au invocat (sau nu au dat eficienţă) excepţiei autorităţii de lucru judecat, s-ar ajunge la două soluţii irevocabile care se bat cap în cap - situaţie intolerabilă pe care art. 509 pct. 8 C. proc. civ. îl previne, oferind o cale de retractare a uneia dintre hotărâri pentru a restaura unicitatea soluţiei conforme legii.

Raportând aceste consideraţii teoretice la cauza de faţă, susţinerea recurentului potrivit căreia decizia recurată ar încălca autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 943/24.03.2023 nu poate fi primită.

Astfel, hotărârile invocate privesc titluri executorii diferite ale Comisiei pentru Protecţia Copilului Argeş, respectiv Hotărârea nr. 199/20.09.2017 în cauza soluţionată prin decizia nr. 943/2023 şi Hotărârea nr. 4/07.01.2016 în prezenta cauză. Situaţia este similară şi în privinţa celei de-a doua hotărâri anterioare invocate prin cererea iniţială de revizuire, la care nu se mai face referire prin cererea de recurs.

În materia încuviinţării executării silite, obiectul cererii este indisolubil legat de titlul executoriu invocat, astfel încât schimbarea titlului schimbă obiectul litigiului.

În plus, debitorii obligaţi sunt diferiţi (D. şi E. în prima cauză, respectiv B. în prezenta cauză), ceea ce exclude identitatea de părţi în aceeaşi calitate procesuală. Prin urmare, lipsind cel puţin două elemente ale triplei identităţi (obiectul şi părţile), nu se poate reţine că hotărârile comparate se pronunţă asupra aceleiaşi pricini, iar calificarea lor drept "potrivnice" în sensul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este exclusă.

Nu poate fi primită în acest context susţinerea recurentului că instanţa de revizuire a adăugat în mod nelegal cerinţa identităţii de părţi pentru a exista autoritatea de lucru judecat, deoarece suntem în prezenţa unei noţiuni autonome a dreptului procesual civil şi ea este reglementată conform art. 430 şi art. 431 C. proc. civ. în modul mai sus explicitat indiferent dacă se impune verificarea sa ca motiv de respingere a acţiunii - când excepţia este invocată în apărare faţă de o cerere de chemare în judecată identică - ca motiv de recurs (potrivit art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.) sau ca motiv de revizuire, cum este cazul speţei.

Chiar dacă raţionamentele juridice din cele două hotărâri pot fi diferite (de pildă, asupra modului de raportare la competenţa organului de executare), în lipsa triplei identităţi nu se poate vorbi despre contrarietate de hotărâri. Revizuirea în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sancţionează diferenţele de considerente între cauze neidentice, ci remediază numai situaţia excepţională a două soluţii finale incompatibile privind acelaşi drept ori aceeaşi obligaţie.

Se impune în acest context sublinierea faptului că, şi dacă s-ar reţine că prin cererea de revizuire s-a invocat existenţa autorităţii de lucru judecat în sensul efectului pozitiv - care, potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., nu presupune identitatea de obiect şi cauză - soluţia respingerii căii de atac este corectă.

Astfel, şi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, ca şi cel negativ, presupun ca şi procesul anterior să se fi judecat între aceleaşi părţi, concluzie care rezultă cu claritate din formularea art. 431 alin. (2) C. proc. civ. - Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Referirea la părţile procesului permite, deci, concluzia lipsită de echivoc că nici efectul pozitiv al lucrului judecat nu poate opera decât între aceleaşi părţi, astfel încât, văzând cele de mai sus în sensul că litigiile anterioare au privit alţi debitori decât prezenta cauză, concluzia inexistenţei autorităţii de lucru judecat se menţine.

Pentru aceste considerente, motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. (astfel cum a fost recalificat) este nefondat, Curtea de Apel aplicând în mod corect art. 509 alin. (1) pct. 8 şi art. 430 C. proc. civ., prin constatarea inexistenţei premiselor legale ale contrarietăţii de hotărâri definitive şi delimitarea corectă a sferei autorităţii de lucru judecat în raport cu situaţia concretă dedusă judecăţii.

De asemenea, Înalta Curte constată că motivul de recurs întemeiat pe susţinerea privind depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., este nefondat, pentru următoarele considerente:

Depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti este un motiv de recurs care sancţionează încălcarea limitelor legale ce valorifică principiul separaţiei puterilor în stat. În jurisprudenţa Înaltei Curţi, această sintagmă a fost definită ca o intruziune a instanţei judecătoreşti în sfera de competenţă a altei autorităţi (executivă sau legislativă), prin îndeplinirea de către judecător a unor acte rezervate exclusiv acelor autorităţi. Sunt vizate cazuri precum: instanţa dispune măsuri generale cu caracter normativ, validează norme abrogate sau aplică legi înainte de intrarea lor în vigoare, ori emite hotărâri absolut în afara competenţei sale material. Doctrina vorbeşte în acest context despre un "exces de putere" al judecătorului - încălcarea limitelor constituţionale ale funcţiei judecătoreşti prin imixtiunea în atribuţiile altor puteri ale statului. Nu orice eroare de drept echivalează cu un asemenea exces; numai încălcările flagrante ale separaţiei puterilor intră în sfera art. 488 pct. 4 C. proc. civ.

Aplicând aceste repere la speţa de faţă, este evident că instanţa de apel nu a depăşit rolul puterii judecătoreşti atunci când a făcut menţiuni despre natura creanţei şi organul competent de executare. Dimpotrivă, instanţa s-a limitat la atribuţia sa firească de a interpreta şi aplica legea în vederea soluţionării căii de atac extraordinare. Înalta Curte însăşi subliniază că rolul judecătorului este de a "spune dreptul", de a interpreta normele juridice şi de a tranşa litigiul, ceea ce nu constituie o imixtiune nepermisă, ci chiar esenţa actului de justiţie.

În procedura de revizuire întemeiată pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Curtea de Apel a verificat existenţa unor hotărâri potrivnice şi identitatea triplei (părţi, obiect, cauză) - aspecte strict circumscrise cadrului legal al revizuirii. Constatarea că nu exista contradicţie care să atragă revizuirea a fost motivată prin evidenţierea diferenţelor juridice dintre situaţiile comparate (inclusiv cu referire la natura creanţei şi competenţa organului de executare). Această explicaţie lămuritoare nu echivalează cu o nouă judecată pe fondul cauzei şi nu reprezintă o ingerinţă în atribuţiile altei puteri, ci doar expune temeiurile legale procedurale pentru respingerea revizuirii. În consecinţă, critica recurentului întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. este nefondată, neidentificându-se vreo depăşire a competenţelor judecătoreşti în decizia Curţii de Apel. Instanţa de apel a acţionat în marja sa legală, iar simpla clarificare a regimului juridic al creanţei (bugetară vs. civilă) - relevantă pentru soluţia procedurală - nu constituie un exces de putere în sensul legii.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizând aplicarea art. 623 C. proc. civ. precum şi a art. 220 alin. (3) şi art. 226 alin. (12) Codul de procedură fiscală, Înalta Curte reţine că în prezenta cale de atac extraordinară, instanţa este chemată a verifica prioritar existenţa cazului de revizuire - în speţă încălcarea autorităţii de lucru judecat - şi cât timp cerinţele de admisibilitate ale revizuirii nu sunt îndeplinite, rejudecarea cauzei nu poate avea loc, astfel încât nu se procedează nici la o nouă verificare a chestiunii de drept cu privire la care susţine recurenta că s-a dat o greşită dezlegare în hotărârea atacată cu cererea de revizuire.

De aceea, nu fac obiectul recursului susţinerile privind greşita calificare a creanţei şi respectiv a procedurii de executare silită, ele depăşind limitele învestirii instanţei de revizuire.

Deşi recurentul nu a indicat în mod expres ca temei al recursului dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susţinerile acestuia referitoare la pretinsa lipsă a unei motivări corespunzătoare a deciziei recurate şi la neanalizarea efectivă a argumentelor formulate prin cererea de revizuire se circumscriu ipotezei prevăzute de acest text de lege.

Analizând hotărârea recurată, instanţa supremă reţine că aceasta îndeplineşte exigenţele prevăzute de art. 425 alin. (1) C. proc. civ., întrucât cuprinde partea introductivă, considerentele şi dispozitivul, iar în considerente sunt redate obiectul cererii, susţinerile părţilor, situaţia de fapt reţinută pe baza probelor administrate, precum şi motivele de fapt şi de drept care fundamentează soluţia pronunţată.

Contrar afirmaţiilor recurentului, instanţa de apel nu s-a limitat la o simplă reproducere formală a unor texte legale, ci a analizat aplicabilitatea acestora în raport cu situaţia de fapt dedusă judecăţii şi cu motivele de revizuire invocate, concluzionând, în limitele învestirii sale, că nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În doctrină s-a subliniat în mod constant că motivarea hotărârii reprezintă garanţia fundamentală a exercitării controlului judiciar, întrucât ea permite părţilor să înţeleagă raţionamentul instanţei şi să îşi construiască în mod efectiv apărările în calea de atac. Totodată, s-a arătat că nu lipsa de acord a părţii cu raţionamentul instanţei echivalează cu lipsa motivării, ci numai inexistenţa unei expuneri reale a motivelor de fapt şi de drept care fundamentează soluţia.

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, la care recurentul face trimitere, confirmă această perspectivă: obligaţia de motivare nu presupune răspuns detaliat la fiecare argument, ci expunerea suficientă a raţionamentului juridic pentru ca părţile să înţeleagă temeiul soluţiei (cauza Albina c. România, hotărârea din 28 aprilie 2005, par. 30).

Aplicând aceste principii la speţă, Înalta Curte constată că decizia nr. 1712/2024 a Curţii de Apel Piteşti este suficient motivată. Instanţa de apel a expus clar elementele de fapt şi de drept care au condus la respingerea cererii de revizuire, a prezentat argumentele pentru care nu se poate reţine existenţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză şi a explicat de ce motivele de revizuire nu se încadrează în ipoteza art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin urmare, nu se poate reţine că hotărârea atacată ar fi afectată de vreo deficienţă de motivare în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivul de recurs subsumat acestei dispoziţii legale fiind nefondat şi urmând a fi respins.

Potrivit art. 496 C. proc. civ., recursul astfel analizat va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-revizuent Consiliul Judeţean Argeş prin Preşedinte împotriva deciziei nr. 1712 din 26 martie 2024 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimaţii B. şi Biroul Executorului Judecătoresc A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 noiembrie 2024.