Validity of unilateral contract resolution and joint several liability of co-obligors in pending judicial proceedings

Şedinţa publică din data de 29 aprilie 2025

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanta, secţia I civila la 27 iunie 2018, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu C. şi D., obligarea pârâţilor la plata către reclamanţi a sumei de 82.000 euro sau a echivalentului în RON la data plăţii (385.400 RON la data sesizării instanţei), la care se adaugă dobânzile legale penalizatoare, începând cu data sesizării instanţei şi până la data plăţii efective şi integrale a debitului principal; obligarea pârâţilor la plata sumei de 16.943,48 RON, cheltuite pentru amenajarea şi dotarea imobilului, precum şi la cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă

Prin sentinţa civilă nr. 2341 din 10 octombrie 2018, Tribunalul Constanţa -

Secţia I civilă a admis în parte, acţiunea reclamanţilor, pârâţii fiind obligaţi să plătească suma de 82.000 euro (în echivalent RON la data plăţii), cu dobânda legală penalizatoare aferentă acestei sume, calculată începând cu data de 27.06.2018 şi până la data plăţii efective a debitului restant.

A fost respinsă ca nefondată, acţiunea pe capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâţilor la plata sumei de 16.943,48 RON, cu titlu de sume avansate de reclamanţi pentru amenajarea şi dotarea imobilului.

Au fost obligaţi pârâţii la plata către reclamanţi, a sumei de 12.814 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în limita pretenţiilor admise.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 11/C din 13 februarie 2020, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a admis apelul reclamanţilor A. şi B., formulat împotriva sentinţei civile nr. 2341/10.10.2018 pronunţate de Tribunalul Constanţa şi a considerentelor acesteia.

A schimbat în parte, sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâţii la plata către reclamanţi a sumei de 2.291,70 RON reprezentând cheltuieli cu amenajarea imobilului.

A înlăturat din sentinţa apelată, considerentele referitoare la rezoluţiunea promisiunii, pe care le-a înlocuit cu considerentele prezentate în decizia instanţei de apel.

A respins ca nefondat, apelul pârâţilor C. şi D., formulat împotriva aceleiaşi hotărâri şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

A obligat intimaţii-pârâţi C. şi D. la plata către apelanţii-reclamanţi a sumei de 4842,70 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (taxă de timbru şi onorariu avocat ales).

4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 1560 din 29 iunie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de pârâţii C. şi D., a casat decizia nr. 11/C din 13 februarie 2020 a Curţii de Apel Constanţa, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, în al doilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 145/C din 9 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a fost admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 2341 din 10 octombrie 2018 pronunţate de Tribunalul Constanţa şi a considerentelor acesteia, a fost schimbată, în parte, sentinţa apelată, în sensul că au fost obligaţi pârâţii la plata către reclamanţi a sumei de 2.291,7 RON, reprezentând cheltuieli cu amenajarea imobilului; au fost înlăturate din sentinţa apelată considerentele referitoare la încetarea clauzei penale prin rezoluţiune; a fost respins apelul formulat de apelanţii pârâţi C. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 2341 din 10 octombrie 2018, pronunţate de Tribunalul Constanţa, în dosarul nr. x/2018, ca nefondat; a fost menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate; au fost obligaţi intimaţii-pârâţi C. şi D. la plata către apelanţii-reclamanţi a sumei de 13.412,7 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (taxă de timbru şi onorariu avocat).

6. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în al doilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 2193 din 16 noiembrie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2018, instanţa a admis recursul declarat de pârâţii C. şi D. împotriva deciziei nr. 145/C din 09 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a fost casată decizia recurată şi trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

7. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, în al treilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 79/C din 15 aprilie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă în dosarul nr. x/2018, instanţa a admis apelul declarat de apelanţii-pârâţi C. şi D., împotriva sentinţei civile nr. 2341/10.10.2018 pronunţate de Tribunalul Constanţa şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că:

A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii B. şi A., în contradictoriu cu pârâţii C. şi D., ca neîntemeiată.

A respins apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 2341/10.10.2018 pronunţate de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2018 şi a considerentelor acesteia, ca nefondat.

A obligat intimaţii-reclamanţi A. şi B. la plata către apelanţii-pârâţi C. şi D. a sumei de 17662,2 RON reprezentând cheltuieli de judecată (taxă de timbru şi onorariu avocat).

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate care nu sunt contrare deciziei pronunţate.

8. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 79/C din 15 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă în dosarul nr. x/2018, au declarat recurs reclamanţii A. şi B..

Prin cererea formulată, recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, reţinând cauza spre rejudecare prin raportare la Decizia nr. 79/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, să se respingă apelul formulat de pârâţii E. şi să se admită apelul reclamanţilor. Au solicitat cheltuieli de judecată.

Printr-un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că, în rejudecarea apelului, instanţa de apel trebuia să se conformeze dezlegărilor de drept şi să ţină cont de probatoriul administrat în prima rejudecare a apelului, în conformitate cu cele statuate în prima decizie pronunţată în recurs.

Limitele rejudecării nu ar fi fost încălcate dacă instanţa de apel nu ar fi analizat existenţa caracterului solidar al obligaţiei promitenţilor-vânzători dintr-o perspectivă neanalizată de prima instanţă de apel în rejudecare şi asupra căreia Înalta Curte în ultima decizie a arătat că nu se poate pronunţa direct în recurs, în absenţa unui recurs (incident) pe care să-1 fi formulat reclamanţii.

Instanţa de apel, în rejudecarea apelului, ţinând cont de prima decizie a Înaltei Curţi şi de probatoriul administrat în prima rejudecare, putea proceda la analizarea stării de fapt din perspectiva adusă în discuţie de reclamanţi - existenţa solidarităţii obligaţiei ca urmare a exercitării profesiunii de întreprinzător de către promitenţii-vânzători - răspunzând astfel şi îndrumărilor obligatorii din prima decizie a Înaltei Curţi.

Invocarea unor dispoziţii ale legii sau a unor principii de drept nu semnifică schimbarea cauzei, cât timp se urmăreşte numai înlăturarea unei apărări.

Or, reclamanţii au solicitat instanţei de apel să reţină în rejudecare existenţa solidarităţii din perspectiva art. 1443 şi 1446 C. civ., fiind clar că reţinerea solidarităţii din perspectiva dispoziţiilor care reglementează regimul matrimonial nu mai era cu putinţă după ce se pronunţase Înalta Curte, aceasta răspunzând apărării promitenţilor-vânzători care au negat existenţa caracterului solidar al obligaţiei lor de a perfecta actul juridic în formă autentică.

Instanţa de apel a reţinut la fila x, alin. (2):

"În ceea ce priveşte aspectele invocate de apelanţii reclamanţi referitoare la solidaritatea codebitorilor rezultată din activitatea unei întreprinderi, conform art. 1446 C. civ. ori faptul că pentru debitoarea D. efectele rezoluţiunii s-ar fi produs de la data chemării în judecată, când i s-a transmis şi a luat cunoştinţă de declaraţia de rezoluţiune, acestea sunt apărări care nu pot fi analizate şi validate, fiind formulate în al doilea ciclu procesual (în recurs), respectiv al treilea ciclu procesual (în apel), într-un cadru procesual circumscris exclusiv limitelor celor două decizii de casare".

Nu ar fi fost încălcate nici limitele casării şi nici dispoziţiile art. 478 C. proc. civ., în situaţia în care instanţa de apel ar fi făcut o atare analiză, cu menţiunea că dispoziţiile art. 1446 C. civ. au fost invocate în prima rejudecare a apelului şi nu au fost reţinute de instanţa de apel, după administrarea probatoriului, astfel cum indicase Înalta Curte în prima decizie de casare, neexistând la acel moment, ca de altfel nici la acest moment, vreo interdicţie de a indica norma legală aplicabilă în cauză (norma care atrage solidaritatea, aşa cum ceruse Înalta Curte în prima decizie de casare, întrucât instanţa de apel reţinuse solidaritatea fără să indice temeiul legal sau convenţional).

Dacă o astfel de interdicţie ar fi existat, ea trebuia sa fi fost indicată prin raportare exactă la norma legală avută în vedere, astfel încât raţionamentul instanţei să fie unul decelabil.

Au susţinut că nici dispoziţiile Deciziei nr. 79/2022 a Înaltei Curţi de şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu ar fi fost încălcate, dacă instanţa de apel în rejudecare, ar fi procedat la o corectă aplicare a normei legale la o situaţie de fapt conturată în prima rejudecare a apelului, după administrarea probatoriului, aşa cum impusese Înalta Curte în prima decizie de casare.

Printr-un al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că, deşi litigiul a fost expus în 30 de pagini, instanţa de apel a motivat hotărârea în două pagini.

Or, rejudecând apelul, instanţa de apel trebuia să arate motivele pe care şi-a sprijinit soluţia, cu atât mai mult cu cât a schimbat în tot soluţia de fond. De asemenea, trebuia să ţină cont de deciziile de casare din precedent.

Recurenţii-reclamanţi au mai învederat că nu exista o evaluare a probatoriului administrat după prima casare, iar raţionamentul care a condus-o la soluţia criticată rămâne ascuns.

Al treilea motiv de recurs este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi au învederat că în apel au arătat că a fost îndeplinită condiţia comunicării notificării rezoluţiunii contractului, întrucât, chiar dacă în promisiunea de vânzare-cumpărare promitenţii-vânzători au indicat domicilii diferite, iar notificarea care cuprinde declaraţia de rezoluţiune unilaterală s-a comunicat numai la adresa promitentului C., promitenta D. a luat cunoştinţă de declaraţia de rezoluţiune de la soţul său.

Această concluzie rezulta din faptul că D. avea calitatea de soţie a lui C., iar ulterior partajului voluntar, neadus la cunoştinţa recurenţilor-reclamanţi, din împrejurarea că C. a continuat să se ocupe de imobilele ce i-au revenit soţiei sale în urma partajului, incluzându-se între ele şi apartamentul promis recurenţilor.

Or, formalitatea comunicării nu reprezintă o condiţie de valabilitate a actului, ci determină numai momentul de la care actul îşi produce efectele - art. 1326 alin. (3) C. civ.

Modalitatea comunicării nu este prevăzută de lege, fiind suficient ca destinatarul să ia cunoştinţă, precum şi să se probeze comunicarea.

Din această perspectivă este firesc să se apeleze la prezumţia simplă că soţul notificat legal şi care este nedespărţit şi administrează bunurile celuilalt soţ să îi fi comunicat acestuia din urmă declaraţia de rezoluţiune a contractului.

Mai mult, promitenta D. a luat cunoştinţă de declaraţia de rezoluţiune şi prin cererea de chemare în judecată care i-a fost comunicată şi care a fost primită de aceasta, ceea ce semnifică punerea sa în întârziere potrivit art. 1522 alin. (1) teza a II-a C. civ.

Aşadar, cum în termenul ce i-a fost acordat, nu a îndeplinit obligaţia la care se angajase alături de celălalt promitent-vânzător, rezoluţiunea actului a intervenit de la finele termenului de 7 zile, ulterior datei de sesizare a instanţei.

Prin urmare, acesta este momentul de la care, cel mai târziu, declaraţia recurenţilor-reclamanţi de rezoluţiune îşi produce efectele faţă de promitenta D., în acord cu dispoziţiile art. 1552 alin. (5) C. civ.

Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut că instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 1446 C. civ. referitoare la prezumţia de solidaritate.

Or, plecând de la recunoaşterile recurenţilor, aceştia sunt dezvoltatori imobiliari, astfel că trebuie reţinut că activitatea pe care o desfăşoară este una cu titlu profesional.

Instanţa de apel, în prima rejudecare a făcut trimitere şi la această împrejurare, chiar dacă a ales să sublinieze calitatea de soţi şi regimul matrimonial legal din perspectiva căruia ar fi incidenţă solidaritatea.

Dispoziţiile legale menţionate evidenţiază fără dubiu împrejurarea că obligaţia asumată de promitenţii-vânzători este una solidară şi că ambii promitenţi-vânzători au luat cunoştinţă de declaraţia de rezoluţiune cuprinsă în notificarea adresată lor.

Sunt edificatoare răspunsurile celor doi intimaţi la interogatoriu, în sensul că soţii sunt în relaţii normale, fireşti, întrucât convieţuiesc, că soţul C. se ocupă de administrarea bunurilor soţiei D..

Plata poate fi cerută de la oricare dintre debitori, dispoziţiile art. 1447 C. civ. prevăzând că declaraţia de rezoluţiune comunicată legal numai unuia dintre debitori produce efecte şi faţă de celălalt codebitor solidar.

Rezoluţiunea a intervenit, însă efectele sale s-au produs la momente diferite. Faţă de D., efectele rezoluţiunii s-au produs de la data chemării în judecată, când i s-a transmis şi a luat cunoştinţă de declaraţia de rezoluţiune.

Luarea la cunoştinţă de declaraţia de rezoluţiune la data chemării în judecată avea consecinţe numai în ce priveşte posibilitatea debitoarei de a-şi îndeplini în termenul stipulat obligaţia asumată de a încheia actul de vânzare-cumpărare.

Probatoriul administrat în prima rejudecare a apelului a relevat nu numai faptul că promitenta D. nu şi-a îndeplinit obligaţia în termenul de 7 zile, dar şi că nu a fost în măsură să încheie actul decât abia în septembrie 2018, fiind în aceeaşi situaţie ca şi celălalt promitent, soţul său.

Ca atare, rezoluţiunea actului a intervenit legal, iar efectele ei s-au produs faţă de unul dintre promitenţi la o dată diferită faţă de celălalt promitent, cu consecinţe eventuale asupra obligării pârâtei D. la dobândă, nu de la data chemării în judecată, cum s-a dispus anterior, ci de la data expirării termenului de 7 zile ulterior sesizării instanţei, adică de la data de 05.07.2018.

În consecinţă, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normelor incidente în cauză, evocate anterior, care pun în lumină indivizibilitatea şi solidaritatea obligaţiei asumate de promitenţii-vânzători, dar şi comunicarea legală a declaraţiei de rezoluţiune o dată cu punerea lor în întârziere.

9. Apărările formulate în cauză

Cererea de recurs a fost comunicată intimaţilor-pârâţi la data de 02 iulie 2024, potrivit dovezilor aflate la dosar.

La data de 28 august 2024, intimaţii-pârâţi au depus la dosar note scrise prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimaţii-pârâţi au susţinut că recurenţii-reclamanţi au invocat în mod formal acest motiv, fără a arăta în concret care argument sau aspect, de natură a influenţa soluţia pronunţată, nu a fost analizat de instanţa de apel.

În opinia intimaţilor-pârâţi, instanţa de apel a respectat exigenţele impuse de art. 425 alin, 1 lit. b) C. proc. civ. şi art. 6 paragraf 1 CEDO, soluţia pronunţată fiind argumentată prin prisma unor considerente clare şi logic redactate, instanţa analizând apărările relevante şi esenţiale invocate de părţi. Faptul că nu au fost însuşite argumentele recurenţilor-reclamanţi nu semnifică încălcarea obligaţiei instanţei de fond de a-şi motiva soluţia pronunţată.

Pe cale de consecinţă, nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Referitor la motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., privind determinarea şi respectarea limitelor casării, intimaţii-pârâţi au susţinut că, raportat la dezlegările date prin decizia de casare, nu poate fi primită susţinerea părţilor adverse în sensul că, în rejudecare, instanţa de apel ar urma să mai reanalizeze validitatea declaraţiei de rezoluţiune şi în raport de o eventuală solidaritate pasivă a promitenţilor-vânzători raportat la un alt temei juridic.

Or, aşa cum a reţinut instanţa de recurs în mod expres, în situaţia în care reclamanţii considerau că decizia instanţei de apel, în al doilea ciclu procesual, este nelegală sub aspectul considerentelor referitoare la reţinerea solidarităţii pasive, aveau obligaţia de a formula recurs principal sau incident împotriva considerentelor potrivit art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

În lipsa unui asemenea demers, nu au mai putut fi analizate aceste susţineri, instanţa de casare reţinând cu caracter definitiv lipsa solidarităţii promitenţilor-vânzători şi implicit lipsa validităţii declaraţiei de rezoluţiune.

Faţă de statuarea definitivă a faptului că în cauză nu a operat rezoluţiunea contractului încheiat între părţi, nu mai puteau fi invocate în acest ciclu procesual alte considerente în raport de care recurenţii-reclamanţi consideră că aceasta a intervenit.

S-a mai susţinut că recurenţii-reclamanţi omit faptul că în cauză nu a fost invocat în faţa instanţei de apel un alt temei al solidaritărţii obligaţiilor.

Având în vedere că nu a fost respectată procedura de punere în întârziere şi că nu a fost comunicată declaraţia de rezoluţiune a contractului, în mod corect instanţa a reţinut că este inadmisibilă cererea recurenţilor-reclamanţi prin care se solicită obligarea intimaţilor-pârâţi la plata cauzei penale şi a unor despăgubiri, pretenţii ce nu se pot grefa decât pe existenţa unei rezoluţiuni anterioare a contractului.

10. Răspunsul la întâmpinare

Recurenţii-reclamanţi au depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apărărilor formulate de intimaţii-pârâţi.

11. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 14 ianuarie 2025, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei nr. 79/C din 15 aprilie 2024 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi D. şi C. şi a fixat termen de judecată la data de 08 aprilie 2025, ora 09:30, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Primul motiv de recurs invocat de recurenţii reclamanţi, reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., conform căruia "(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 5. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii", vizează încălcarea de către instanţa de apel a art. 501 alin. (1) C. proc. civ. ("În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul") în referire la statuările din cele două decizii de casare pronunţate în cauză asupra decelării eventualului caracter solidar al obligaţiei convenţionale a promitenţilor vânzători (intimaţii pârâţi) de transfer al dreptului de proprietate asupra imobilului litigios către promitenţii cumpărători (recurenţii reclamanţi).

Contrar criticilor arondate acestui motiv de recurs de către recurenţi, Înalta Curte constată că aceste prevederi de drept procesual nu au fost încălcate de instanţa de apel, în a doua rejudecare a apelurilor.

Astfel, este adevărat că prin decizia civilă de casare nr. 1560/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Civilă, s-a dispus verificarea prevederii legale sau convenţionale a solidarităţii pasive invocate, însă recurenţii reclamanţi omit faptul că în urma primei rejudecări a apelurilor, succesiv deciziei de casare enunţate, s-a pronunţat decizia civilă de apel nr. 145/2022, decizie care însă, a fost recurată exclusiv de către intimaţii pârâţi C. şi D., pronunţându-se pe cale de consecinţă, cea de-a doua decizie civilă de casare, nr. 2193/2023, a aceleiaşi instanţe supreme, decizie prin care problema inexistenţei caracterului solidar al respectivei obligaţii juridice asumate convenţional de intimaţii pârâţi a fost tranşată în mod definitiv, devenind astfel o problemă de drept dezlegată pentru secunda rejudecare a apelurilor în sensul chiar al art. 501 alin. (1) C. proc. civ. invocat de recurenţi.

Astfel, prin decizia de casare nr. 2193/2023 menţionată, s-au statuat în mod expres următoarele:

- "în condiţiile în care fiecare dintre soţi avea obligaţia să îşi exprime, în mod expres, consimţământul pentru vânzarea bunului comun, imobil supus formalităţilor de publicitate, ambii soţi fiind debitori ai obligaţiei de a transfera dreptul de proprietate asupra acestui bun - acest drept de proprietate comună devălmaşă asupra imobilului neputând fi transmis în mod valabil decât cu acordul expres al ambilor promitenţi vânzători exprimat în formă autentică -, o atare obligaţie nu poate fi calificată ca fiind solidară",

- "În raport de această statuare, instanţa de recurs constată că, deşi prin decizia de apel atacată în speţă s-a stabilit, în urma probatoriului administrat, că soţii pârâţi au confirmat că aveau un domiciliu comun potrivit raporturilor personale, dar două domicilii distincte exhibate în raporturile patrimoniale cu terţii, întrucât la adresa menţionată în contract nu locuia, în fapt, nimeni, respectiv, că au acţionat în consens în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile asumate prin promisiunea de vânzare-cumpărare, precum şi că nu au comunicat şi promitenţilor cumpărători F. încheierea actului de partaj voluntar fără sultă în luna martie 2018, care viza şi imobilul în discuţie, toate aceste aspecte factuale nu sunt relevante în ceea ce priveşte corecta aplicare a prevederilor art. 1522 C. civ.

Toate aceste împrejurări nu pot suplini conform dispoziţiilor exprese ale art. 1432 alin. (4) C. civ. ("Punerea în întârziere a unuia dintre debitori, de drept sau la cererea creditorului, nu produce efecte împotriva celorlalţi debitori") lipsa efectuării procedurii punerii în întârziere a ambilor pârâţi, părţi ce nu erau ţinute solidar în raport de obligaţia asumată convenţional, situaţie care afectează, fără echivoc, validitatea declaraţiei de rezoluţiune în cauza de faţă",

- "În consecinţă, Înalta Curte constată că în mod eronat instanţa de apel a reţinut că a existat declaraţia unilaterală de rezoluţiune, împreună cu punerea în întârziere, comunicată legal de către creditorii care şi-au manifestat voinţa în sensul de a desfiinţa unilateral contractul pentru neexecutare dacă nu este executată obligaţia într-un termen rezonabil - cerinţa esenţială prevăzută de art. 1552 alin. (2) C. civ. nefiind întrunită în cauza de faţă" şi

- "Referitor la criticile recurenţilor vizând aplicarea greşită a art. 1522 C. civ., sub aspectul stabilirii prin decizia de apel recurată a caracterului rezonabil al termenului suplimentar de executare, Înalta Curte apreciază ca aceste critici, subsumate de recurenţi motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu se mai impune a fi examinate distinct în această fază de recurs, în raport de consecinţele dezlegării anterioare privitoare la neîntrunirea condiţiilor rezoluţiunii actului juridic perfectat de părţile litigante".

Aşadar, se constată că chestiunile de drept tranşate de către instanţa supremă prin secunda decizie de casare pronunţată sunt inexistenţa caracterului solidar al obligaţiei convenţionale asumate de intimaţii pârâţi privind transferul dreptului de proprietate către recurenţi şi invaliditatea declaraţiei unilaterale de rezoluţiune a recurenţilor.

Or, în temeiul art. 501 alin. (3) C. proc. civ. conform căruia "După casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată", cea de-a doua rejudecată a apelurilor era aşadar, jalonată de problemele de drept respective, dezlegate definitiv prin decizia de casare nr. 2193/2023, respectivele chestiuni de drept nemaiputând fi repuse în discuţie, reanalizate şi resoluţionate de către instanţa de apel, fără a fi încălcat însuşi art. 501 C. proc. civ. de care se prevalează recurenţii.

Aserţiunea acestor părţi procesuale în sensul că decizia civilă nr. 2193/2023 a Înaltei Curţi a statuat asupra inexistenţei solidarităţii pasive exclusiv din perspectiva calităţii de soţi şi a regimului matrimonial, perspectivă îmbrăţişată de prima instanţă de rejudecare a apelurilor, este incorectă.

Astfel, în temeiul deciziei civile de casare nr. 1560/2021 a instanţei supreme care a impus identificarea izvorului legal sau convenţional al solidarităţii pasive invocate prin mijloacele de apărare ale părţilor procesuale, curtea de apel, în prima rejudecare a apelurilor, a identificat acest izvor în regimul matrimonial al soţilor intimaţi pârâţi. Decizia curţii de apel a fost însă, recurată exclusiv de către intimaţii pârâţi şi invalidată de către instanţa de recurs, prin decizia civilă de casare nr. 2193/2023, în sensul precizat prin extrasele citate anterior exemplificativ.

Cu acelaşi prilej, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Civilă a arătat că "Chiar dacă solidaritatea codebitorilor este de natura obligaţiei rezultate din activitatea unei întreprinderi conform art. 1446 C. civ. ("Solidaritatea se prezumă între debitorii unei obligaţii contractate în exerciţiul activităţii unei întreprinderi, dacă prin lege nu se prevede altfel"), Înalta Curte nu poate valida această teză invocată ca apărare, direct în această fază procesuală, într-un cadru procesual circumscris exclusiv limitelor controlului de legalitate declanşat ca urmare a exercitării recursului formulat de pârâţi, în condiţiile în care instanţa de apel nu a stabilit că solidaritatea debitorilor în raportul obligaţional litigios s-ar fi fundamentat pe acest aspect, iar, în plus, considerentele deciziei nu au fost criticate pe calea unui recurs incident exercitat de partea interesată, conform art. 461 alin. (2) C. proc. civ..".

Aşadar, se observă că prin decizia civilă de casare nr. 2193/2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că remediul procesual pentru invocarea de către reclamanţi a unui alt izvor al solidarităţii pasive invocate (evident în raport de mijloacele de apărare invocate în mod legal de părţi în cursul procesului), în condiţiile în care instanţa de apel de primă rejudecare reţinuse un izvor constatat a fi fost greşit, era recursul incident împotriva considerentelor reglementat de art. 461 alin. (2) C. proc. civ., de care însă, instanţa supremă a constatat că reclamanţii nu au uzat.

Sub acest aspect, contrar susţinerii recurenţilor, instanţa de recurs prezentă constată că prin decizia civilă nr. 2193/2023, Înalta Curte nu a arătat că nu se poate pronunţa ea direct în recurs asupra izvorului solidarităţii dedus din dispoziţiile art. 1446 C. civ., ci a invalidat această apărare din motivele procedurale enunţate. Din analiza sistematică şi raţională a paragrafului respectiv din decizia de casare, citat anterior, rezultă că Înalta Curte a specificat că acea apărare a fost invocată direct în recurs şi nu că o rezervă instanţei de apel spre soluţionare în rejudecare întrucât nu ar putea să o rezolve ea însăşi direct în recurs. Aşadar, chestiunea de drept respectivă nu a fost rezervată rejudecării secunde a apelurilor, cum în mod nefondat consideră recurenţii.

Aceleaşi părţi procesuale au mai afirmat că reevaluarea solidarităţii pasive prin raportare la noile izvoare invocate de reclamanţi ar corespunde soluţiei deciziei civile nr. 2193/2023, de casare cu trimitere spre rejudecare, întrucât în caz contrar, deci dacă nu s-ar mai fi impus reevaluarea chestiunii solidarităţii pasive, soluţia de casare ar fi fost una cu reţinere, dată fiind decizia nr. 79/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Nici această critică nu poate fi primită. Astfel, prin respectiva decizie nr. 79/2022 a instanţei supreme, s-a statuat obligatoriu că "În interpretarea dispoziţiilor art. 497 din C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, în corelaţie cu prevederile art. 492 alin. (1), art. 498 şi ale art. 501 alin. (3) şi (4) din C. proc. civ., în cazul în care în al doilea ciclu procesual se admite recursul, casându-se decizia atacată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va reţine cauza spre judecare în fond numai atunci când nu ar fi pusă în situaţia de a proceda la analizarea stării de fapt prin recalificarea faptelor sau prin completarea sau readministrarea probatoriului, în caz contrar cauza urmând a fi trimisă spre rejudecare la instanţa de apel sau, după caz, la prima instanţă".

Or, se observă că în cauză instanţa de casare a arătat prin decizia civilă nr. 2193/2023, ce anume urmează a se reevalua în rejudecare:

"Modalitatea în care inexistenţa unei rezoluţiuni unilaterale valide se reflectă asupra celorlalte pretenţii deduse judecăţii urmează a fi analizată însă de instanţa de apel, prin raportare la dezlegările date prin prezenta decizie" sau "Înalta Curte constată însă că situaţia premisă avută în vedere de instanţa de rejudecare în stabilirea condiţiilor îmbogăţirii fără justă cauză prevăzute de art. 1345 C. civ., ca fapt licit care generează o obligaţie de restituire, a fost desfiinţarea prin rezoluţiune a convenţiei dintre părti, reţinându-se în acest sens că bunul imobil proprietatea devălmaşă a soţilor pârâţi a primit fără justă cauză acest spor de valoare, pe care trebuie să îl restituie reclamanţilor, îmbogăţirea realizându-se într-un mod neimputabil titularului dreptului de proprietate şi care nu a fost nici reglementat prin contract, în speţă, contravaloarea obiectelor sus-menţionate (cu excepţia mobilierului) urmând să fie restituită în scopul echilibrării patrimoniale.

Or, necesitatea acesteia din urmă se impune a fi reevaluată în situaţia în care inexistenţa declaraţiei de rezoluţiune ar determina menţinerea raporturilor contractuale dintre părţi relative la imobilul astfel utilat, în temeiul promisiunii de vânzare-cumpărare - (...)".

Aşadar, întrucât instanţa de casare a ilustrat în decizia sa limitele rejudecării, aspectele asupra cărora se va relua judecata în apel şi întrucât acestea presupuneau o reanalizare a stării de fapt prin recalificarea faptelor - de exemplu (dar nu limitat la), analiza necesităţii echilibrării patrimoniale citate, prin prisma regulilor incidente instituţiei juridice a îmbogăţirii fără justă cauză - toate însă, prin raportare la dezlegările date prin respectiva decizie de casare astfel cum însăşi Înalta Curte a statuat prin decizia sa nr. 2193/2023, atunci nu se poate imputa instanţei de rejudecare a apelurilor, încălcarea statuărilor obligatorii din Decizia nr. 79/2022 din perspectiva indicată de recurenţi.

Drept urmare, reevaluarea de către a doua instanţă de rejudecare a apelurilor, a cauzei distincte de solidaritate pasivă invocate de reclamanţi, derivate din dispoziţiile art. 1446 C. civ. sau a apărării relative aprecierii comunicării către intimata pârâtă a declaraţiei unilaterale de rezoluţiune, prin prisma prezumţiei simple că soţul notificat legal, ce este nedespărţit de soţie şi îi administrează bunurile acesteia, i-ar fi comunicat şi declaraţia primită sau a apărării că cel mai târziu, intimatei pârâte i-a fost comunicată declaraţia unilaterală de rezoluţiune la data introducerii cererii prezente de chemare în judecată, ar fi de natură pe de o parte, să înfrângă statuările exprese definitive din decizia civilă de recurs nr. 2193/2023, anterior ilustrate prin citat, statuări referitoare la inexistenţa caracterului solidar al obligaţiei juridice a pârâţilor şi la invaliditatea declaraţiei unilaterale de rezoluţiune, cu consecinţa astfel, a încălcării art. 501 C. proc. civ.

Pe de altă parte, se observă că într-adevăr, astfel cum corect a constatat şi curtea de apel în secunda rejudecare a apelurilor, invocarea acestor mijloace de apărare de către reclamanţi s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ. conform căruia "Părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. (...)".

Astfel, chiar dacă ne-am raporta la data invocării lor menţionată de reclamanţi, respectiv în prima rejudecare a apelurilor, cu toate acestea Înalta Curte constată că oricum, termenul maxim prevăzut de textul procesual enunţat (momentul formulării întâmpinării în faza apelului) era de mult depăşit, cauza aflându-se în cel de-al doilea ciclu de judecată, în rejudecarea apelurilor.

Argumentul recurenţilor că prima decizie de casare, nr. 1560/2021, impusese identificarea normei juridice care justifică solidaritatea pasivă, în condiţiile în care instanţa de apel în prima judecată a apelurilor ar fi reţinut solidaritatea fără să indice temeiul legal sau convenţional, nu este unul de natură să modifice datele problemei în sensul dorit de recurenţi.

Concluzia se impune întrucât dispoziţia de casare respectivă a vizat identificarea izvorului solidarităţii prin raportare - evident din punct de vedere logic şi juridic - la mijloacele de apărare invocate deja de părţi în proces, neputându-se concepe că instanţa de casare ar fi permis invocarea într-un al doilea ciclu de judecată, a unor cauze de solidaritate noi, distincte sau a unor mijloace de apărare noi, cu încălcarea, ignorarea art. 478 alin. (2) C. proc. civ., anterior citat.

Aşadar, pentru ansamblul acestor argumente, Înalta Curte apreciază că motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. invocat nu este incident în cauză.

Nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., conform căruia "(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", invocat de recurenţi, nu este fondat.

Astfel, Înalta Curte constată că astfel cum s-a expus supra, instanţa de casare prin decizia civilă nr. 2193/2023 a ilustrat aspectele asupra cărora urma să poarte rejudecarea secundă a apelurilor, aspecte care puneau în discuţie reanalizarea stării de fapt prin recalificarea faptelor, reanaliză care trebuia raportată însă, la dezlegările date prin respectiva decizie de casare.

Această operaţiune juridică a fost realizată de către instanţa de secundă rejudecare a apelurilor, instanţă care, grefându-se pe statuările cu caracter definitiv ale instanţei de casare, a procedat la soluţionarea pe fond a apelurilor formulate.

Or, sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanţa de apel a prezentat argumentele sale de fapt şi de drept care au justificat hotărârea pronunţată.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea va cuprinde între altele, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia. Se apreciază totodată, sub aspectul condiţiilor procedurale privind motivarea hotărârii, că acestea sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părţi, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raţionamente logice.

Or, din analiza motivării deciziei instanţei de apel, rezultă că s-au expus argumentele raţionamentului juridic al acesteia grefat pe situaţia de fapt reţinută, ilustrându-se de către instanţa de apel atât normele juridice pe care le-a apreciat incidente, dar şi elementele cu caracter de judecată de valoare realizate. Astfel, instanţa de apel s-a referit la probele administrate în cauză (de exemplu, corespondenţa transmisă) pe baza cărora a configurat situaţia de fapt a cauzei şi a ilustrat raţionamentul juridic potrivit căruia a apreciat că respectiva cerere de chemare în judecată se impune a fi respinsă ca neîntemeiată.

Raţionamentul juridic expus de instanţa de apel este coerent, complet şi facil de înţeles din punct de vedere juridic şi logic, cheia sa de boltă fiind reprezentată de statuarea definitivă a instanţei de casare asupra nevalabilităţii constatate a declaraţiei unilaterale de rezoluţiune.

Având în vedere totodată, şi faptul că probele la care se referă recurenţii în cadrul acestui motiv de recurs sunt cele menţionate şi în cuprinsul primului motiv de recurs invocat, respectiv cele destinate dovedirii valabilităţii declaraţiei de rezoluţiune şi întrucât acest aspect a fost dezlegat definitiv în sens contrar de către instanţa de casare prin decizia nr. 2193/2023, astfel cum s-a indicat supra, Înalta Curte apreciază în acest context, în temeiul tuturor considerentelor expuse, că exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. au fost respectate de către instanţa de apel în pronunţarea deciziei recurate, laolaltă cu statuările instanţei supreme din cuprinsul Deciziei obligatorii nr. 79/2022 pronunţate de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nefiind aşadar incident nici motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Ultimul motiv de recurs invocat de reclamanţi, prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. - "(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", nu este fondat.

Astfel, se observă că în cadrul acestui motiv de recurs, recurenţii invocă şi dezbat mijloacele de apărare indicate şi în cadrul motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., respectiv reevaluarea cauzei distincte de solidaritate pasivă invocate de reclamanţi, derivate din dispoziţiile art. 1446 C. civ. apărarea relativă aprecierii comunicării către intimata pârâtă a declaraţiei de rezoluţiune, prin prisma prezumţiei simple că soţul notificat legal, ce este nedespărţit de soţie şi îi administrează bunurile, i-ar fi comunicat şi declaraţia primită, precum şi apărarea că se poate considera că cel mai târziu, intimatei pârâte i-a fost comunicată declaraţia de rezoluţiune la data introducerii cererii prezente de chemare în judecată.

Or, în privinţa acestor mijloace de apărare, instanţa de recurs prezentă a constatat supra că pe de o parte, reţinerea lor ar înfrânge dezlegările exprese din decizia civilă de recurs nr. 2193/2023, referitoare la inexistenţa solidarităţii pasive şi la nevalabilitatea declaraţiei de rezoluţiune unilaterală, astfel încât s-ar încălca art. 501 C. proc. civ., iar pe de altă parte, că ele au fost invocate cu încălcarea dispoziţiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Drept urmare, această analiză solicitată de recurenţi nu trebuia/trebuie realizată nici de instanţa de apel şi nici de prezenta instanţă de recurs, întrucât dacă s-ar proceda la evaluare, atunci ar fi încălcate prevederile de drept procesual menţionate în paragraful precedent.

Pe cale de consecinţă, nu se poate nici imputa curţii de apel vreo eventuală încălcare sau ignorare a normelor de drept material indicate de către recurenţi în cuprinsul acestui motiv de recurs.

Înalta Curte notează şi faptul că secunda instanţă de casare, evaluând inclusiv prima decizie de casare pronunţată în cauză şi de care se prevalează recurenţii, a arătat în mod expres prin decizia civilă nr. 2193/2023 că "Toate aceste împrejurări nu pot suplini conform dispoziţiilor exprese ale art. 1432 alin. (4) C. civ. ("Punerea în întârziere a unuia dintre debitori, de drept sau la cererea creditorului, nu produce efecte împotriva celorlalţi debitori") lipsa efectuării procedurii punerii în întârziere a ambilor pârâţi, părţi ce nu erau ţinute solidar în raport de obligaţia asumată convenţional, situaţie care afectează, fără echivoc, validitatea declaraţiei de rezoluţiune în cauza de faţă", ilustrând aşadar, legătura existentă în speţă între formalitatea comunicării şi valabilitatea actului, acest element nemaiputând deci, fi reevaluat.

Aceeaşi statuare citată a instanţei de casare evidenţiază şi imposibilitatea disocierii efectelor juridice între intimaţii pârâţi, astfel cum - cu ignorarea dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ. - acreditează ideea recurenţii în paragrafele finale ale cererii de recurs pe care au formulat-o.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul promovat, reţinând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre judecătorească legală, motivele de recurs invocate nefiind fondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B., împotriva deciziei nr. 79/C din 15 aprilie 2024 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi C. şi D..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 aprilie 2025.