Recalibration of civil delictual claim as labor law liability violates party disposition and jurisdictional res judicata

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, Secţia a II-a Civilă şi pentru cauze de contencios administrativ şi fiscal la data de 28 martie 2016, reclamanţii Comuna A, prin primar B şi Consiliul Local al Comunei A au chemat în judecată pe pârâtul C, solicitând: obligarea pârâtului la plata sumei de 978.808,36 lei, la care să se adauge dobânda legală, până la data recuperării efective a acestei sume de bani, reprezentând contravaloarea prejudiciului produs bugetului local al Comunei A, din judeţul Vâlcea, care se compune din: 333.479,00 lei, reprezentând contravaloarea asigurării obiectivului „(...)”, aşa cum rezultă din sentinţa civilă nr. 1982/16.11.2010 pronunţată în dosarul nr. x/90/2008 al Tribunalului Vâlcea, rămasă definitivă și irevocabilă, 83.219,85 lei, reprezentând suma achitată în plus către constructorul S.C. D S.A. Râmnicu Vâlcea, aşa cum rezultă din sentinţa nr. 349/CAF/03.03.2009 pronunţată în dosarul nr. x/90/2007 al Tribunalului Vâlcea, rămasă definitivă şi irevocabilă şi 562.109,51 lei, reprezentând dobânda bancară achitată în plus către Banca E Vâlcea, în baza contractului de credit nr. 135/03.03.2004; cu plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 998 - 999 vechiul C. civ., art. 194 C. proc. civ.

Prin Sentinţa civilă nr. 355/F-CC din 9.09.2016 pronunţată în dosarul nr. x/46/2016, Curtea de Apel Piteşti, Secţia a II-a Civilă, de Contencios administrativ şi Fiscal a stabilit în favoarea Tribunalului Vâlcea - Secţia I Civilă competenţa de soluţionare a cauzei privind acţiunea formulată de reclamanţi.

Ulterior, prin Sentința civilă nr. 50 din 25 mai 2017 pronunţată în dosarul nr. y/46/2017, Curtea de Apel Pitești, Secţia I Civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea completului specializat în materie civilă din cadrul Secției I Civile a Tribunalului Vâlcea.

Urmare a regulatorului de competenţă, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Vâlcea – Secţia I civilă, sub numărul x/90/2016.

2. Sentinţa Tribunalului Vâlcea

Prin sentinţa civilă nr. 1034 din 20 octombrie 2020, Tribunalul Vâlcea, Secţia I civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a Consiliului Local al comunei A şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocate de către pârâtul C; a respins acţiunea formulată de reclamanţii Comuna A - prin Primar şi Consiliul Local al Comunei A, în contradictoriu cu pârâtul C, având ca obiect-acţiune în răspundere delictuală.

3. Decizia pronunţată de către Curtea de Apel Piteşti

Prin decizia civilă nr. 2368 din 24 mai 2021, pronunţată în dosarul nr. x/90/2016, Curtea de Apel Piteşti – Secţia I Civilă a admis apelul declarat de reclamanţi şi a anulat sentinţa nr. 1034 din 20 octombrie 2020, cu reţinerea cauzei spre rejudecare.

Prin decizia nr. 1725 din 21 martie 2023, Curtea de Apel Piteşti - Secţia I civilă a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii Comuna A - prin primar şi Consiliul Local al Comunei A, în contradictoriu cu pârâtul C, după admiterea apelului, anularea sentinţei şi reţinerea cauzei spre rejudecare; a obligat pe reclamanţi să plătească pârâtului 15.000 lei cheltuieli de judecată, după reducerea cuantumului onorariului avocatului.

4.Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1725 din 21 martie 2023 au declarat recurs reclamanţii Comuna A - prin primar şi Consiliul Local al Comunei A, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

Recurenții-reclamanți învederează că instanța a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Invocând prevederile art. 9 alin. (2) C. proc. civ. recurenţii arată că obiectul cererii de chemare în judecată privește răspunderea civilă delictuală, instituție reglementată de art. 998 - 999 vechiul C. civ.

Astfel, recurenții pretind că a fost reținută eronat incidența dispozițiilor art. 278 alin. (2), art. 254 și art. 256 C. muncii, care reglementează răspunderea patrimonială a salariatului față de angajator, având în vedere că Decizia RIL nr. 16/2016 a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 110/09.02.2017, astfel că nu este aplicabilă în cauză întrucât acțiunea a fost înregistrată la 28.03.2016. Pe cale de consecință, instanța de apel a golit de conținut și dispozițiile art. 517 alin. (4) C. proc. civ.

Decizia nr. 16/2016 nu este aplicabilă în prezenta cauză inclusiv din perspectiva dispozițiilor art. 6 alin. (1) C. civ., art. 24, art. 25 și art. 27 C. proc. civ., încălcate, de asemenea, de către instanța de apel.

Arată recurenții că prin recalificarea dată de către instanța de apel, a fost suprimată o cale de atac întrucât deciziile pronunțate în conflictele de muncă sunt supuse doar apelului.

Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, dispoziții care obligă la respectarea principiului neretroactivității.

Invocând prevederile art. 11 alin. (1) și alin. (2), art. 20 alin. (2) din Constituția României, recurenții arată că, în jurisprudența sa, Curtea a reținut că hotărârile judecătorești susceptibile de a fi atacate, deci nedefinitive, pot fi considerate speranțe legitime. Prin aplicarea retroactivă a unei decizii RIL, evident că a avut loc o ingerință în dreptul reclamanților la un proces echitabil, fiind lipsiți de speranța legitimă.

În susținerea argumentelor, recurenții fac trimitere la Decizia nr. 215/R/04.04.2006 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș și arată că prin ignorarea principiului neretroactivității și aplicarea deciziilor RIL în toate cauzele aflate în curs de soluționare, indiferent de gradul de jurisdicție în care acestea se află, s-ar ajunge la încălcarea art. 6 CEDO, deși Convenția ar trebui aplicată cu prioritate.

Întrucât dosarul nr. x/90/2016 s-a aflat în apel, în al treilea ciclu, în rejudecare, recurenții apreciază neconstituțională aplicarea retroactivă a Deciziei nr. 16/2016, ce a fost publicată abia în data de 09.02.2017, după pronunțarea mai multor hotărâri în cauză.

Arată recurenții că instanța nu a exercitat un rol activ şi a golit de conținut și prevederile art. 20 și art. 22 alin. (2) C. proc. civ., sens în care hotărârea atacată se bazează doar pe susţinerile intimatului-pârât, fiind ignorate apărările recurenţilor, temeiurile de drept şi probatoriul administrat în cauză, astfel că soluţia din dispozitiv este pur formală şi nesusținută, fiind încălcate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) şi art. 264 alin. (1) C. proc. civ., precum şi legislaţia în domeniu.

Totodată, recurenţii pretind că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept materiale, respectiv a prevederilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 273/2006.

Recurenţii fac trimitere la concluziile raportului de expertiză contabilă întocmit de către expertul contabil F, depus la termenul din 23.05.2022 şi la precizările depuse în data de 10.02.2023 de către expertul contabil judiciar G. Cu toate că avea posibilitatea să utilizeze fondurile încasate de la Agenţia H pentru îndeplinirea obligaţiilor contractuale faţă de Banca E S.A., întrucât aceste sume de bani au fost la dispoziţia unităţii administrativ-teritoriale, intimatul-pârât, în calitatea sa de ordonator de credite, a ales să reeşaloneze în mod succesiv creditul, ajungând, astfel, ca pe lângă suma de 103.600 lei, pe care ar fi trebuit să o achite cu titlu de dobândă contractuală, să plătească în plus peste 580.716.31 lei.

Având în vedere calitatea intimatului-pârât de ordonator de credite, evident că acesta este singurul responsabil de achitarea în plus a dobânzilor.

Arată recurenţii că instanţa de apel a golit de conţinut şi principiul forţei obligatorii a contractelor, reglementat de dispoziţiile art. 969 vechiul C. civ., sens în care fac trimitere la art. 37.1 lit. b) din contractul de lucrări numărul C 21 1 10 4 40 00022 din 22.12.2003, precum şi la dispoziţiile art. XLIII din contract, potrivit cărora plata se face doar după prezentarea actelor doveditoare.

Aşadar, intimatul-pârât C, în calitate de responsabil proiect, avea cunoștință de lucrările efectuate şi de materialele folosite, fiind obligat prin contract să ţină un registru de lucrări, motiv pentru care plata în plus a unei sume de bani este nejustificată şi îi este imputabilă, iar pârâtul a şi recunoscut prin interogatoriul ce i-a fost administrat faptul că a plătit constructorului o sumă în plus de bani.

Invocând prevederile art. 14.5 din Contract, recurenţii pretind că obligaţia de plată a garanţiei era în sarcina constructorului S.C. D S.A. Rm. Vâlcea şi nu în sarcina UAT Comuna A, neexistând un temei pentru efectuarea plăţii de către intimatul-pârât, în calitatea sa de ordonator de credite, motiv pentru care plata garanţiei în locul constructorului reprezintă o faptă ilicită care a condus la prejudicierea bugetului local, iar vinovăţia intimatului-pârât nu poate fi pusă la îndoială, acesta cunoscând că obligaţia de plată a garanţiei îi incumbă constructorului.

Susţin recurenţii că prin hotărârea pronunţată, au fost încălcate dispoziţiile art. 998 - 999 vechiul C. civ., dar şi dispoziţiile art. 28 alin. (1) C. proc. pen., în contextul în care prin ordonanţa nr. x/11/2/2016 din data de 10.02.2016 (filele 39-40 dosar) a Prim Procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Drăgășani s-a reţinut că intimatul-pârât se face vinovat de săvârşirea mai multor fapte ilicite, respectiv: (i) achitarea în plus a sumei de 83.219,85 lei către constructorul S.C. D S.A., (ii) neachitarea la termenul scadent a creditului în suma de 740.000 lei, contractat de la Banca E S.A. conform contractului nr. 135/03.03.2004, generând, astfel, dobânzi suplimentare de achitat în plus în cuantum de 580.716,31 lei, potrivit raportului de expertiză contabilă judiciară efectuat în cauză, (iii) omisiunea de a solicita prelungirea valabilității scrisorilor de garanţie, fiind, astfel, pierdut accesul la garanţia de bună execuţie din cauza intimatului-pârât, în calitate de responsabil proiect, ordonator de credite şi reprezentant al beneficiarului.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, excepţia inadmisibilităţii recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În raport cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., recurentul invocă excepţia nulităţii recursului întrucât criticile vizează decizia nr. 2368/2021 –prin care s-a stabilit că raporturile juridice dintre părţi sunt raporturi de muncă, cauza fiind analizată din perspectiva prevederilor art. 254 şi art. 256 C. muncii- împotriva căreia nu s-a declarat recurs. Invocând decizia nr. 33/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, intimatul arată că limitele analizei în recurs au fost determinate în mod definitiv, fiind fixat obiectul obiectul controlului de legalitate în recurs numai în ceea ce priveşte decizia finală, respectiv Decizia nr. 1725/21.03.2023.

Relativ la excepţia inadmisibilităţii recursului, intimatul arată că potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt supuse recursului conflictele de muncă şi asigurări sociale.

Cu privire la motivul de recurs ce vizează pronunţarea hotărârii cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, intimatul susţine că argumentele invocate în memoriul de recurs nu sunt subsumate unor critici de nelegalitate, ci privesc reaprecierea probelor şi situaţia de fapt, stabilite de instanţa de apel, incompatibile cu actuala structură a recursului.

Susţine intimatul că recurenţii nu au indicat, în concret, în ce mod a încălcat instanţa de apel prevederile Legii nr. 273/2006 referitoare la atribuţiile primarului.

Intimatul a expus scurte consideraţii privind situaţia de fapt şi a arătat că în dosarele penale s-a reţinut că a gestionat în mod corect sursele financiare nerambursabile, primite de la Uniunea Europeană şi, în consecinţă, nu avea posibilitatea, în calitate de ordonator de credite, să plătească din fondurile alocate de UE împrumutul contractat cu Banca E S.A. (din acest împrumut a fost achitat, spre exemplu, comisionul la Fondul Naţional de Garantare a investiţiilor-cheltuială neeligibilă).

De altfel, sunt imperative dispoziţiile art. 53 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale privind fondurile externe nerambursabile.

Cu privire la împrumutul de 740.000 lei, intimatul arată că în primul an a fost achitat creditul, ulterior fiind reactivat, în contextul calamităţilor naturale din anul 2005 şi din anul 2006 care au afectat investiţia, au modificat termenele de executare a Contractul nr. C 2.111044000022, fiind necesare fonduri suplimentare. Creditul reactivat a fost lichidat la 31.12.2010, iar intimatul a fost primar până în anul 2008, or cererea de chemare în judecată priveşte obligarea acestuia la plata dobânzilor bancare din perioada iunie 2008-decembrie 2010, cu toate că în acea perioadă intimatul nu a fost ordonator de credite.

Referitor la plata sumei de 83.219,85 lei reprezentând suma achitată în plus către constructorul S.C. D S.A. Rm. Vâlcea, intimatul arată că la data pronunţării deciziei nr. 349/CAF/03.03.2009 nu mai era primar, iar debitoarea S.C. D S.A. a intrat în insolvenţă la 29.10.2010, astfel că actualul primar a avut la dispoziţie mai mult de un an şi jumătate pentru a pune în executare hotărârea.

Arată intimatul că suma de 333.497 lei nu reprezintă numai asigurare, ci suma de 6.613,12 lei reprezintă asigurare, suma de 216.716,21 lei reprezintă dobânzi plătite în plus la credit şi 116.780,96 lei reprezintă penalităţi de întârziere datorită întârzierii lucrării.

Susţine intimatul că nu sunt întrunite cerinţele referitoare la antrenarea răspunderii salariatului, nu există faptă ilicită, prejudiciul nu este cert, nu există raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi nu există vinovăţie.

Recurenţii-reclamanţi au formulat răspuns la întâmpinare prin care au solicitat respingerea excepţiilor şi apărărilor intimatului şi admiterea recursului.

Recurenţii invocă prevederile art. 480 alin. (6) C. proc. civ. şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă (decizia nr. 533 din 7.03.2019) şi arată că decizia nr. 2368/2021 este o hotărâre cu caracter intermediar, astfel că hotărârea pronunţată după rejudecare este susceptibilă de recurs, motiv pentru care solicită respingerea excepţiei nulităţii căii de atac.

Totodată, recurenţii solicită respingerea excepţiei inadmisibilităţii recursului întrucât obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 998-999 C. civ., iar hotărârile pronunţate în această materie sunt susceptibile de recurs.

Cu privire la fondul cauzei, recurenţii solicită respingerea apărărilor intimatului.

6. Procedura de filtru

Prin raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului s-a reţinut că recursul este admisibil şi este susceptibil de încadrare în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., astfel: (i) criticile privind calificarea raportului dedus judecăţii şi încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, sunt susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.; (ii) recurenţii au invocat formal motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în contextul în care au fost indicate texte de lege pretins încălcate, fără a se aduce argumente în motivarea punctuală a acestora; (iii) recurenţii nu expun o argumentare juridică aptă de cenzură de legalitate nici atunci când invocă art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., susţinând doar generic şi formal că n-ar fi fost analizate „în mod pertinent argumentele noastre şi probatoriul administrat în cauză”, ci doar apărările pârâtului, neindicând greşelile anume imputate instanţei; (iv) criticile vizând starea de fapt şi reaprecierea probatoriului nu se pot constitui în veritabile critici de nelegalitate, astfel cum impun prevederile art. 488 C. proc. civ.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 18 septembrie 2024 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 11 decembrie 2024.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cu prioritate, verificând apărările intimatului privind nulitatea recursului întrucât ,,prin motivele de recurs de la punctul I, toate criticile privesc Decizia nr. 2368 din 24 mai 2021, dar împotriva acestei decizii nu s-a formulat recurs”, Înalta Curte constată că, deşi invocă sancţiunea reglementată de prevederile art. 486 pct. 3 coroborate cu dispoziţiile art. 486 pct. 1 lit. c) C. proc. civ., partea pârâtă a identificat corect aspectele contestate de reclamanţi prin memoriul de recurs, respectiv calificarea raporturilor juridice de către instanţa de apel.

Se reţine că decizia de admitere a apelului, prin care se dispune anularea în tot sau în parte a hotărârii primei instanţe, cu reţinerea procesului spre judecare, fixându-se termen în acest scop, este o hotărâre cu caracter premergător, având menirea de a pregăti soluţionarea fondului cauzei.

Faţă de caracterul ei intermediar, decizia instanţei de apel de anulare a hotărârii primei instanţe fără a se evoca fondul, cu reţinerea cauzei spre judecare, nu are o existenţă autonomă, ci face parte din succesiunea de hotărâri ce survin în cursul rezolvării pricinii, astfel că, atât timp cât nu a fost epuizată examinarea căii de atac a apelului, prin pronunţarea hotărârii asupra fondului pricinii, o atare cale de atac -recurs- nu se poate exercita distinct, asupra hotărârii anterioare, care a declanşat procedura ulterioară de cercetare din nou a cauzei pe fond.

În cuprinsul cererii a fost indicată, cu certitudine, dispoziţia luată de instanţa de apel şi contestată de recurenţi (cu referire la decizia nr. 2368 din 24 mai 2021), indicii ce permit raportarea atât a instanţei de control judiciar, cât şi a intimatului la hotărârea intermediară, cu toate că recurenţii au indicat în memoriul de recurs doar decizia nr. 1725 din 21 martie 2023.

De altfel, prin considerentele deciziei nr. 1725 din 21 martie 2023, instanţa de apel a reluat analiza raporturilor juridice dintre părţi şi incidenţa Deciziei nr. 16/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aşadar dezlegările date prin decizia nr. 2368 din 24 mai 2021.

În acest context, Înalta Curte reţine că intimatul a fost în măsură să elaboreze o apărare corespunzătoare în combaterea criticilor din recurs, fiind exclusă vreo vătămare procesuală prin lipsa indicării exprese a numărului şi datei deciziei intermediare (decizia nr. 2368 din 24 mai 2021).

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor subsumate motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că, învestind instanţa cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. de la 1864, judecata trebuia să se limiteze la acest obiect al învestirii şi să verifice îndeplinirea condițiilor angajării răspunderii civile delictuale. Ca atare, stabilirea incidenței Deciziei nr. 16/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul competent să judece recursul în interesul legii şi calificarea, pe acest temei, a raporturilor juridice deduse judecăţii ca fiind raporturi de muncă, s-a realizat cu încălcarea principiului disponibilităţii părţilor care guvernează procesul civil.

În drept, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prevăd că se poate cere casarea când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Examinarea acestui motiv de nelegalitate presupune, cu titlu prealabil, verificarea limitelor învestirii primei instanțe sub aspectul obiectului și cauzei demersului judiciar promovat de reclamanţi.

Obiectul cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţi privește obligarea pârâtului C, la plata sumei de 978.808,36 lei şi a dobânzii legale aferente, până la data recuperării efective a acestei sume de bani, reprezentând contravaloarea prejudiciului pretins a fi produs bugetului local al Comunei A, în legătură cu realizarea obiectivului „(...)”.

În drept, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanţii au invocat prevederile art. 998 - 999 C. civ. de la 1864.

În raport cu hotărârile pronunţate în regulator de competenţă privind litigiul pendinte (Sentinţa civilă nr. 355/F-CC din 9 septembrie 2016 şi Sentința civilă nr. 50 din 25 mai 2017), cauza a fost soluţionată de Tribunalul Vâlcea, Secţia I civilă, sens în care, prin Sentinţa nr. 1034/20.10.2020, instanţa de fond a respins excepţiile invocate de pârât şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi.

În ceea ce priveşte calificarea juridică dată acţiunii, prima instanţă a reţinut că reclamanţii au solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, analiza vizând măsura în care sunt îndeplinite condiţiile impuse de prevederile art. 998 - 999 C. civ.

În speţă, partea care a declanşat controlul judiciar – reclamanţii- este cea care a creat premisa pentru anularea sau schimbarea sentinţei apelate, însă doar în limitele criticilor formulate de parte.

Prin cererea de apel, reclamanţii explicitează deslușit natura raportului juridic pe care este fundamentată acțiunea, susținând incidenţa prevederilor art. 999 C. civ. de la 1864.

Dispoziţiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ. statuează că obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor iar cele ale art. 478 alin. (3) C. proc. civ. prevăd că, în apel, nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi.

Aşa fiind, când instanţa de apel schimbă cauza cererii de chemare în judecată, adică fundamentul dreptului invocat de cel ce formulează pretenția dedusă judecăţii (care se identifică cu cauza obligaţiei puse în discuţie), contrar prevederilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., hotărârea pronunţată este supusă casării.

Prin decizia nr. 2368/24.05.2021, curtea de apel a calificat raporturile juridice deduse judecăţii ca fiind raporturi de muncă, sui generis, supuse dispoziţiilor Codului Muncii -statuând în sensul că trebuiau analizate condiţiile răspunderii civile contractuale prin prisma dezlegărilor obligatorii date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 16/2016-, a admis apelul reclamanţilor, a anulat sentinţa atacată şi a reţinut cauza spre rejudecare.

Prin decizia nr. 1725/21.03.2023, instanţa de apel a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi, pe care i-a obligat la plata către pârât a sumei de 15.000 lei cheltuieli de judecată, după reducerea cuantumului onorariului avocatului.

Cu privire la natura raporturilor juridice dintre părţi, instanţa de apel a reiterat dezlegările Deciziei nr. 16/2016 şi a analizat cauza prin prisma răspunderii patrimoniale prevăzute de dispoziţiile art. 254 C. muncii şi nu pe tărâmul răspunderii civile delictuale.

Rezultă că, definind în aceşti termeni raportul juridic dedus judecăţii, instanța de apel, pe de o parte, a ignorat temeiul de drept al acţiunii indicat de reclamanţi şi avut în vedere la judecata în primă instanţă (art. 998, art. 999 C. civ. de la 1864) şi, pe de altă parte, a pronunţat hotărârea cu încălcarea caracterului definitiv al deciziilor prin care au fost soluţionate conflictele de competenţă şi care au stabilit natura civilă a raportului juridic litigios supus temeiului juridic al răspunderii civile delictuale.

În acest stadiu al analizei, Înalta Curte reține că recurenţii aduc în discuție raportul dintre îndatorirea judecătorului de a stărui în aflarea adevărului prin stabilirea normei aplicabile şi principiul disponibilităţii părţilor.

Înalta Curte subliniază că, din perspectiva dispoziţiilor art. 9 C. proc. civ., regula este că, în procesul civil, părţile sunt cele care sesizează instanţa cu cereri şi apărări asupra cărora judecătorii trebuie să se pronunţe, situaţiile în care instanța se sesizează din oficiu sau la solicitarea altor persoane, organizaţii, autorităţi sau instituţii publice ori de interes public fiind unele de excepţie.

În cauză, concluzionând contrar limitelor stabilite de reclamanţi, prin analiza răspunderii patrimoniale a intimatului, în sensul celei prevăzute de textul art. 253 C. muncii, instanţa de apel nu a analizat izvorul pretenţiilor reclamanţilor, nedând eficiență principiului disponibilității care guvernează procesul civil.

În acest context, Înalta Curte constată şi că regulatorul de competenţă – reţinut în cuprinsul Deciziei nr. 2368/24.04.2021, dar omis din analiza curţii de apel- împiedica instanţa de apel să pună în discuţia părţilor recalificarea raportului juridic dintre părţi.

În alţi termeni, instanţa de apel nu mai putea atribui în cadrul raţionamentului juridic dedicat obiectului cauzei, un alt temei al raportului juridic dintre părţi, respectiv răspunderea civilă contractuală, întrucât se opuneau cele două hotărâri definitive pronunţate anterior în regulator de competenţă, care analizaseră temeiul juridic indicat de parte şi stabiliseră competenţa instanţei civile de soluţionare a litigiului prin raportare la obiectul său şi temeiul juridic al pretenţiilor.

Anume, în soluţionarea conflictului de competentă prin decizia nr. 50/25.05.2017 a fost analizată atât autoritatea de lucru judecat a primei decizii, nr. 355/F-CC din 9.09.2016 (prin care s-a statuat că litigiul este unul de natură civilă), cât şi lipsa efectelor, în prezenta cauză, a Deciziei nr. 16/2016 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul competent să judece recursul în interesul legii.

În aceste coordonate, Înalta Curte constată că în stabilirea instanţei competente a soluţiona cererea de chemare în judecată, Curtea de Apel Piteşti, prin sentinţa nr. 355/F-CC din 9 septembrie 2016, a analizat şi temeiul juridic al pretenţiilor reclamanţilor, reţinând că acţiunea reprezintă o cerere în răspundere patrimonială a unei persoane ce exercită o funcţie de demnitate publică, astfel că se aplică prevederile art. 998 - 999 C. civ. de la 1864 pentru acţiunea în răspunderea civilă delictuală de drept comun.

Prin cea de-a doua hotărâre pronunţată în regulator de competenţă s-a reţinut că cele două instanţe aflate în conflict (cele două complete specializate) s-au raportat la Decizia nr. 16 pronunţată la data de 26.09.2016 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, însă pronunţarea deciziei în interesul legii nu are efect asupra sentinţei nr. 355/F-CC din 9 septembrie 2016, faţă de prevederile art. 517 alin. (2) şi alin. (4) C. proc. civ.

Prin urmare, statuându-se în regulatorul de competenţă asupra lipsei incidenţei Deciziei nr. 16/2016, a fost tranşat în mod definitiv şi în termeni neechivoci temeiul cererii de chemare în judecată ca reprezentând răspundere civilă delictuală.

În acest cadru procesual, ignorând consecinţele juridice ale regulatorului de competenţă şi dreptul de dispoziţie al reclamanţilor, instanţa de apel a reţinut incidenţa Deciziei nr. 16/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi faptul că raportul juridic născut din exercitarea mandatului de primar este un raport juridic reglementat de normele de dreptul muncii, astfel că a analizat condiţiile răspunderii patrimoniale a salariatului, prevăzute de art. 254 C. muncii.

Procedând astfel, instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, aspect de natură să producă recurenţilor-reclamanţi o vătămare care nu poate fi remediată decât prin casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

De asemenea, recalificând raportul litigios ca fiind unul supus regulilor de drept din Codul Muncii, instanţa de apel a soluţionat cauza prin aplicarea dispoziţiilor acestuia, pronunţând însă o hotărâre care, potrivit regulilor specifice acestei materii, este definitivă, privând astfel părţile de calea de atac a recursului deschisă judecăţilor realizate în materie civilă.

În consecință, pentru considerentele expuse, criticile de nelegalitate cu referire la greşita calificare de către instanța de apel a raportului juridic dintre părţi, cu consecinţe asupra aprecierii eronate a fundamentului pretenției reclamanţilor, se vădesc a fi întemeiate și atrag incidenţa motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sens în care Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În rejudecare, instanţa de apel urmează a dispune asupra motivelor de apel şi apărărilor formulate în cauză, cu luarea în considerare a calificării corecte a raportului dedus judecăţii ca fiind acţiune în răspundere civilă delictuală de drept comun, a limitelor efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, astfel cum acestea sunt prevăzute de dispoziţiile art. 476 şi următoarele C. proc. civ.

În ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate şi dovedite de către părţi la termenul la care au avut loc dezbaterile, având în vedere soluţia ce se va da, respectiv aceea de admitere a recursului şi trimitere a cauzei spre rejudecare, soluţie în raport de care instanţa de recurs nu dezleagă chestiuni legate de fondul recursului, acestea urmează a fi avute în vedere cu prilejul rejudecării dispuse prin prezenta decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii U.A.T. Comuna A, prin primar şi Consiliul Local al Comunei A împotriva deciziei nr. 1725 din 21 martie 2023 a Curţii de Apel Piteşti - Secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 decembrie 2024.