Construction warranty start date validity against mandatory reception regulations and prescription period calculation for remedial work claims

Şedinţa publică din data de 8 decembrie 2022

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 14 septembrie 2018 pe rolul Tribunalului Olt, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.A., în insolvenţă, conform încheierii din 10 octombrie 2016, pronunţate în dosarul nr. x/2016, aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, prin care s-a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenţei împotriva debitoarei A. S.A., reprezentată legal prin B.., desemnată în calitate de administrator judiciar, în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., a solicitat obligarea pârâtei la plata:

I. sumei de 23.962,23 RON la care se va adăuga TVA, reprezentând contravaloarea lucrărilor de remediere efectuate de către reclamantă în calitate de antreprenor;

II. daunelor-interese moratorii, astfel:

A. daune-interese (penalităţi de întârziere) conform clauzei penale imperative prevăzute de art. 12.1 din contract, în cuantum de 0,10%/zi din preţul contractului, dar nu mai mult de 15% din valoarea contractului, respectiv suma de 327.696,90 RON;

B. în subsidiar, daune-interese (penalităţi de întârziere) conform art. 12.1 din contract, în cuantum de 0,10%/zi din valoarea debitului principal, începând cu data emiterii notificării nr. x/11.11.2015, până la data depunerii acţiunii, respectiv suma de 24.630,88 RON, precum şi plata, în continuare, până la data plăţii efective a debitului principal;

C. în subsidiar, dobânda legală şi penalizatoare aferentă debitului principal în cuantum de 4.802,56 RON, conform art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011, calculată începând cu data de 30 august 2016 (factura de achiziţie electropompe puse în operă) şi până la 5 septembrie 2018 (data redactării/depunerii acţiunii), precum şi la plata, în continuare, până la momentul plăţii efective a debitului principal;

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 969, art. 1075, art. 1078, art. 1081-1085 şi următoarele din C. civ. de la 1864, art. 453 din C. proc. civ., O.G. nr. 13/2011.

Pârâta C. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant, cu consecinţa anulării cererii şi admiterea excepţiei prescripţiei extinctive. Pe fond, a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea procesului.

La data de 29 noiembrie 2018 reclamanta A. S.A. a formulat: I. răspuns întâmpinare (note de şedinţă); II. în subsidiar, completare acţiune - teza subsidiară.

Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta a solicitat respingerea ca vădit neîntemeiată a excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant şi respingerea excepţiei prescripţiei extinctive.

Prin completarea la acţiune - teza subsidiară, reclamanta a solicitat instanţei să pronunţe o hotărâre judecătorească privind compensarea judiciară a creanţelor reciproce, până la concurenţa sumelor celor mai mici, doar în cazul în care va fi admisă excepţia prescripţiei, invocată de pârâta C. S.R.L.

Prin sentinţa nr. 208/2021 din 30 iunie 2021, pronunţată de Tribunalul Olt, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2018, s-a admis excepţia prescripţiei extinctive, invocată de pârâtă; s-a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., ca prescrisă; s-a respins cererea privind compensarea judiciară a creanţelor reciproce, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei primei instanţe, reclamanta A. S.A. a formulat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 735/2021 din 24 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. S.A., în reorganizare, prin administrator special D. şi prin administrator judiciar B.., împotriva sentinţei nr. 208 din 30 iunie 2021 a Tribunalului Olt, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.R.L.

La data de 10 ianuarie 2022 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2018, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., prin administrator special D. şi prin administrator judiciar B.., împotriva deciziei nr. 735/2021 din 24 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, iar, în subsidiar, la instanţa de apel.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

1. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Sub un prim aspect, recurenta-reclamantă a susţinut faptul că au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 32 alin. (1) din H.G. nr. 273/1994 coroborate cu cele ale art. 1350 din C. civ. (răspunderea contractuală), respectiv prevederile contractuale inserate la art. 17.1 şi art. 13.4.

Astfel, s-a arătat că, analizând art. 26 şi art. 32 din H.G. nr. 273/1994, instanţa de apel a considerat că normele contractuale potrivit cărora termenul de garanţie de 15 luni curge de la data recepţiei finale, sunt contrare legii.

În opinia recurentei-reclamante, analiza efectuată de instanţa de apel este total eronată, întrucât nu s-a ţinut cont de faptul că:

- în primul rând, art. 17.1 (identic cu art. 13.4) prevede că "termenul de garanţie curge de la emiterea procesului-verbal de recepţie finală emis de beneficiarul principal (n.n. S.C. Compania de Apă Olt S.A.), iar nu de la emiterea procesului-verbal de recepţie finală emis de societatea reclamantă (antreprenor general).

- potrivit art. 32 alin. (1) din H.G. nr. 273/1994, "recepţia finală este convocată de investitor în cel mult 15 zile după expirarea perioadei de garanţie. Perioada de garanţie este cea prevăzută în contract".

Din analiza textelor anterior menţionate rezultă foarte clar că pârâta, în calitate de subantreprenor, şi-a asumat că termenul de garanţie este afectat de o condiţie suspensivă, respectiv emiterea procesului-verbal de recepţie finală de către beneficiarul principal (n.n. S.C. Compania de Apă Olt S.A.).

Autoarea căii de atac a precizat că nu există o normă legală care să interzică părţilor o asemenea clauză şi că în contract nu s-a prevăzut niciun fel de condiţie suspensivă de emitere a procesului-verbal de recepţie finală de către A. S.A. (antreprenor), ci emiterea procesului-verbal de recepţie finală de către beneficiarul principal (n.n. S.C. Compania de Apă Olt S.A.).

Cu alte cuvinte, pârâta (subantreprenor) şi-a însuşit faptul că va acorda garanţie lucrărilor 15 luni de la data la care beneficiarul principal va efectua recepţia finală.

Recurenta-reclamantă consideră că nu există clauze contractuale contrare prevederilor legale, întrucât obiectul acestor clauze/norme legale este distinct: pe de o parte, clauzele contractuale (art. 17.1, art. 13.4) vizează exclusiv recepţia finală efectuată de beneficiarul principal, iar normele legale de la art. 32 alin. (1) din H.G. nr. 273/1994 vizează exclusiv recepţia finală efectuată de către antreprenorul general (reclamanta din cauza dedusă judecăţii).

Chiar legiuitorul, la art. 32 alin. (1) din H.G. nr. 273/1994, menţionează că "perioada de garanţie este cea prevăzută în contract", astfel încât părţile contractante sunt libere să stabilească perioada de garanţie, inclusiv inserarea acestei condiţii suspensive de emitere a procesului-verbal de recepţie finală de către beneficiarul final.

Aşadar, pârâta şi-a asumat obligaţia de garanţie, încă 15 luni de la emiterea procesului-verbal de recepţie finală emis de beneficiarul final, iar, după depăşirea acestui termen, ar fi putut să fie emis procesul-verbal de recepţie finală de către societatea reclamantă.

Interpretarea dată de instanţa de apel articolului 32 alin. (1) din H.G. nr. 273/1994 este contrară H.G. nr. 925/2006 (norme de aplicare a Ordonanţei de Guvern nr. 34/2006).

Din analiza instanţei reiese faptul că recepţia finală trebuia să fie efectuată în 15 luni (perioada de garanţie) cu mult anterior termenului de 24 de luni prevăzut de H.G. nr. 925/2006.

Prevederile contractuale însuşite de către pârâtă stabilesc foarte clar că recepţia finală nu poate fi realizată decât ulterior efectuării recepţiei de către beneficiarul principal (final), conform contractului de achiziţie publică (beneficiarul final şi antreprenorul principal sunt companii cu capital majoritar de stat).

Prin urmare, instanţa de judecată nu poate stabili termene pentru recepţia finală mai scurte decât cele legale şi contractuale, care să lezeze interesele economice ale reclamantei.

În opinia recurentei-reclamante, este mai mult decât evident că, în ipoteza în care părţile ar fi stabilit un termen de garanţie care să curgă de la data recepţiei la terminarea lucrărilor (aşa cum consideră instanţa de apel), ar fi trebuit să acorde garanţie de cel puţin 24 de luni (termenul minim de garanţie pentru echipamente electronice).

Cea de-a doua critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se referă la faptul că au fost aplicate greşit prevederile art. 2523 şi art. 2524 din C. civ. în ceea ce priveşte data de la care curge termenul de prescripţie.

Recurenta-reclamantă a arătat că instanţele anterioare au reţinut că lucrările au fost în garanţie de la data de 4 martie 2013 (recepţia la terminarea lucrărilor) până la 4 iunie 2014, iar termenul de prescripţie a început să curgă de la data de 4 iunie 2014.

În cuprinsul cererii de recurs, a susţinut faptul că instanţa de judecată a fost învestită să analizeze:

- o obligaţie de a face, deoarece prin notificarea nr. x/11.11.2015 reclamanta i-a pus în vedere pârâtei să efectueze lucrări de remediere;

- o obligaţie cu caracter patrimonial, întrucât, ca urmare a refuzului pârâtei de a se conforma notificării nr. x/11.11.2015, în anul 2016 societatea reclamantă a efectuat lucrările de remediere cu forţe proprii, iar conform prevederilor contractuale are dreptul de a recupera cheltuielile de la subantreprenorul care se află în culpă;

Autoarea căii de atac a solicitat casarea deciziei recurate, apreciind că termenul de prescripţie nu putea să curgă mai devreme de:

- data exigibilităţii obligaţiei de a face (remedierii lucrării) este 11 noiembrie 2015, întrucât în perioada 4 martie 2013 (recepţia la terminarea lucrărilor) - 11 noiembrie 2015, lucrările erau funcţionale şi nu erau necesare lucrări de remediere, iar reclamanta nu putea anticipa că, în viitor, va fi nevoie de lucrări de remediere, astfel încât să demareze o acţiune împotriva pârâtei;

- data exigibilităţii obligaţiei cu caracter patrimonial nu poate fi anterioară celei la care reclamanta a efectuat lucrările ce erau în sarcina pârâtei, respectiv data de 30 august 2016 la care au fost emise facturile nr. x/30.08.2016 şi nr. y/30.08.2016 (achiziţia privind reparaţia/înlocuirea pompelor defecte aflate în garanţie);

Recurenta-reclamantă consideră că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 2523 şi art. 2524 din C. civ., întrucât nu a cunoscut naşterea dreptului la acţiune anterior anului 2015 (notificarea nr. x/11.11.2015), iar drepturile invocate prin acţiune: obligaţia de a face (remedierea lucrărilor) şi obligaţia patrimonială (recuperarea prejudiciului) erau afectate de o condiţie suspensivă de la care curge termenul de prescripţie.

Potrivit condiţiei suspensive, pârâta şi-a însuşit exigibilitatea acestor obligaţii, de emiterea procesului-verbal de recepţie finală de către beneficiarul principal, condiţie neîndeplinită în perioada anului 2015 sau în anul 2018 (depunerea acţiunii).

Întrucât acţiunea a fost introdusă la data de 10 septembrie 2018, este evident că nu a fost depăşit termenul de 3 ani, calculat de la data emiterii notificării nr. x/11.11.2015 sau de la data emiterii facturilor din anul 2016 (data la care reclamanta a efectuat lucrările ce erau în sarcina pârâtei).

2. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei - art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Subsumat acestui caz de nelegalitate, recurenta-reclamantă a susţinut faptul că hotărârea instanţei de apel nu este motivată în raport de argumentele sale, fiind încălcat principiul forţei obligatorii a contractelor.

În acest sens, a arătat că la punctul 3 din cererea de apel s-au invocat prevederile contractuale de la art. 17.1 (identic cu art. 13.4), conform cărora perioada de garanţie a lucrării este de 15 luni de la obţinerea certificatului de recepţie finală cu beneficiarul principal al lucrării.

Aşadar, instanţa de apel a fost învestită să analizeze confuzia/omisiunea tribunalului care a concluzionat în sensul că termenul de garanţie prevăzut în contract este contrar legii, întrucât nu poate curge de la întocmirea certificatului de recepţie finală (emis de către societatea reclamantă).

Instanţa de apel a reţinut, la pagina 4 alin. (6) din hotărâre, că:

"susţinerile apelantei potrivit cărora perioada de garanţie de 15 luni curge de la obţinerea certificatului de recepţie finală, recepţie care nu a fost efectuată, nu pot fi primite".

Însă, reclamanta nu a învestit instanţa de apel să analizeze cauza în raport de "emiterea certificatului de recepţie finală de către reclamantă", aşa cu se reţine în hotărâre, ci să analizeze cauza în raport de condiţia suspensivă privind "emiterea certificatului de recepţie finală de către beneficiarul final al lucrărilor", conform prevederilor contractuale inserate la art. 17.1 şi art. 13.4.

Recurenta consideră că, pentru o analiză echitabilă, instanţa de apel avea obligaţia de a reţine în considerente, pe lângă dispoziţiile art. 26 şi art. 32 din H.G. nr. 273/1994, şi prevederile contractuale invocate prin cererea de apel, respectiv art. 17.1 şi art. 13.4.

Instanţa de apel nu a respectat practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, deoarece nu a analizat, în concret, argumentele invocate prin cererea de apel, argumente care reprezintă norme contractuale imperative însuşite de către pârâtă.

Soluţia pronunţată nu este motivată în fapt şi se întemeiază pe motive străine cauzei, întrucât instanţa de apel nu a analizat dacă condiţia suspensivă, însuşită de pârâtă, contravine vreunei norme legale.

Instanţele anterioare nu au fost învestite să analizeze nelegalitatea prevederilor contractuale în raport de data emiterii procesului-verbal de recepţie finală de către societatea reclamantă, întrucât această condiţie suspensivă nu este prevăzută în contractul părţilor.

Nu a fost analizat motivul nr. 4 din cererea de apel, în cadrul căruia s-a concluzionat că "pârâta nu a învestit instanţa cu anularea unor clauze contractuale" (teza finală a acestui motiv de apel).

Aşadar, instanţele devolutive au constatat că anumite prevederi contractuale sunt contrare legii, însă pârâta nu a formulat o cerere reconvenţională, prin care să solicite primei instanţe să pronunţe o hotărâre de anulare a clauzei contractuale, fiind încălcate principiul contradictorialităţii şi cel al disponibilităţii, cu afectarea dreptului la apărare.

Referitor la teza subsidiară (completarea acţiunii), prin care s-a solicitat compensarea judiciară a creanţelor doar în ipoteza în care este admisă excepţia prescripţiei, recurenta-reclamantă a susţinut faptul că instanţa de apel a respins această teză subsidiară, iar, în motivare (pagina 5 din hotărâre) a reţinut că o creanţă prescrisă nu mai poate fi compensată, concluzionând în sensul că "reclamanta nu a opus compensarea înlăuntrul termenului de prescripţie".

Recurenta-reclamantă A. S.A., prin administrator special D. şi prin administrator judiciar B.., a solicitat casarea hotărârii recurate, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 2505 din C. civ.

S-a arătat că societatea reclamantă, prin completarea la acţiune, a susţinut faptul că o creanţă prescrisă nu este afectată de procedura de compensare legală. Această regulă, recunoscută jurisprudenţial şi doctrinar, este consacrată legislativ în C. civ. (2009), la art. 2505, potrivit căruia "prescripţia nu împiedică stingerea prin compensaţie a creanţelor reciproce şi nici exercitarea dreptului de retenţie, dacă dreptul la acţiune nu era prescris în momentul în care s-ar fi putut opune compensarea sau dreptul de retenţie, după caz".

În finalul cererii de completare, s-a menţionat, la punctul e), că "în concluzie apreciem că în prezenta speţă operează compensarea legală, întrucât existenţa creanţelor reciproce, pe de o parte, cu titlu de daune contractuale, iar, pe de altă parte, cu titlu de restanţe contractuale, este anterioară deschiderii procedurii de insolvenţă. Mai exact, creanţele reciproce au existat deopotrivă, întrucât chiar la data la care au fost constatate daunele contractuale de către subscrisa (în baza constatărilor auditorilor Curţii de Conturi şi a extinderilor dispuse), subscrisa înregistra restanţe contractuale către pârâtă".

Aşadar, instanţa de judecată a fost învestită, prin cererea de completare, să constate existenţa compensării anterior deschiderii procedurii de insolvenţă din 10 octombrie 2016, iar nu la data depunerii acţiunii (2018), astfel încât sunt incidente prevederile art. 2505 din C. civ., în sensul că operează compensarea la un moment anterior datei la care a fost formulată acţiunea, iar instanţa constată că dreptul la acţiune este prescris.

Prin urmare, este mai mult decât evident că dispoziţiile legale prevăd posibilitatea de compensare inclusiv pentru creanţele prescrise, motiv pentru care, instanţa de fond ar fi avut un motiv suplimentar să analizeze fondul cauzei şi, după caz, să stabilească dacă sunt îndeplinite condiţiile de compensare (art. 1616 şi art. 1617 din C. civ.), respectiv dacă pretenţiile solicitate de către reclamantă sunt întemeiate/certe.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă C. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, fără a face dovada existenţei şi întinderii lor.

La data de 21 februarie 2021 s-a dispus comunicarea întâmpinării formulate de intimata-pârâtă C. S.R.L. către recurenta-reclamantă A. S.A., prin administrator special D. şi prin administrator judiciar B.., cu menţiunea de a depune la dosar, în termen de cel mult 10 zile de la comunicare, răspuns la întâmpinare.

Recurenta-reclamantă a transmis, prin e-mail, răspuns la întâmpinare la data de 7 martie 2022.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au înţeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 6 octombrie 2022 s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., prin administrator special D. şi prin administrator judiciar B.., stabilindu-se termen la data de 8 decembrie 2022 pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Aşadar, viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă şi motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, când cuprinde considerente contradictorii, precum şi în cazul în care lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Totodată, conform art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., considerentele vor cuprinde obiectul cererii, susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea trebuie să fie clară, precisă şi necontradictorie, aceste cerinţe înlăturând arbitrariul şi făcând posibil controlul judiciar, precum şi exercitarea căilor de atac de retractare.

Recurenta-reclamantă din prezenta cauză a susţinut faptul că hotărârea instanţei de apel nu este motivată în raport de argumentele sale, fiind încălcat principiul forţei obligatorii a contractelor. Instanţa de apel a reţinut, la pagina 4 alin. (6) din hotărâre, că:

"susţinerile apelantei potrivit cărora perioada de garanţie de 15 luni curge de la obţinerea certificatului de recepţie finală, recepţie care nu a fost efectuată, nu pot fi primite". Însă, reclamanta nu a învestit instanţa de apel să analizeze cauza în raport de "emiterea certificatului de recepţie finală de către reclamantă", aşa cu se reţine în hotărâre, ci să analizeze cauza în raport de condiţia suspensivă privind "emiterea certificatului de recepţie finală de către beneficiarul final al lucrărilor", conform prevederilor contractuale inserate la art. 17.1 şi art. 13.4. Recurenta consideră că, pentru o analiză echitabilă, instanţa de apel avea obligaţia de a reţine în considerente, pe lângă dispoziţiile art. 26 şi art. 32 din H.G. nr. 273/1994, şi prevederile contractuale invocate prin cererea de apel, respectiv art. 17.1 şi art. 13.4. Instanţa de apel nu a respectat practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, deoarece nu a analizat, în concret, argumentele invocate prin cererea de apel, argumente care reprezintă norme contractuale imperative însuşite de către pârâtă. Soluţia pronunţată nu este motivată în fapt şi se întemeiază pe motive străine cauzei, întrucât instanţa de apel nu a analizat dacă condiţia suspensivă, însuşită de pârâtă, contravine vreunei norme legale. Instanţele anterioare nu au fost învestite să analizeze nelegalitatea prevederilor contractuale în raport de data emiterii procesului-verbal de recepţie finală de către societatea reclamantă, întrucât această condiţie suspensivă nu este prevăzută în contractul părţilor. Nu a fost analizat motivul nr. 4 din cererea de apel, în cadrul căruia s-a concluzionat că "pârâta nu a învestit instanţa cu anularea unor clauze contractuale" (teza finală a acestui motiv de apel). Aşadar, instanţele devolutive au constatat că anumite prevederi contractuale sunt contrare legii, însă pârâta nu a formulat o cerere reconvenţională, prin care să solicite primei instanţe să pronunţe o hotărâre de anulare a clauzei contractuale, fiind încălcate principiul contradictorialităţii şi cel al disponibilităţii, cu afectarea dreptului la apărare.

Înalta Curte reaminteşte că soluţionarea apelului nu presupune o pronunţare individuală asupra fiecărui motiv de apel în parte, deoarece, în sensul legii acestea nu reprezintă cereri care configurează cadrul învestirii; instanţa devolutivă de control judiciar este obligată să soluţioneze apelul care are ca unică finalitate schimbarea ori anularea hotărârii primei instanţe pe baza uneia sau mai multora dintre motivele formulate.

Nemotivarea hotărârii judecătoreşti presupune lipsa totală ori insuficienţa argumentelor determinante folosite pentru adoptarea soluţiei reflectate prin dispozitiv, iar nu nemulţumirea generată de conţinutul de substanţă al considerentelor, chestiune care, după caz, poate face obiectul unui alt motiv de casare.

În cauză, instanţa de prim control judiciar a analizat apelul prin prisma motivelor de apel şi a dispoziţiilor legale aplicabile, reţinând următoarele:

Potrivit Hotărârii de Guvern nr. 273 din data de 14 iunie 1994 privind aprobarea Regulamentului de recepţie a lucrărilor de construcţii şi instalaţii aferente acestora, în forma în vigoare la data încheierii contractului de lucrări nr. x/24.06.2010, data recepţiei la terminarea lucrărilor este cea a încheierii de către comisia de recepţie a procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor cu sau fără obiecţii (art. 26 Capitolul II).

În conformitate cu aceeaşi hotărâre de guvern recepţia finală este în cel mult 15 zile după expirarea perioadei de garanţie care este prevăzută în contract (art. 32 Capitolul III).

Din interpretarea textelor de lege menţionate rezultă clar că legiuitorul a stabilit pentru recepţia lucrărilor de construcţii două faze, respectiv recepţia la terminarea lucrărilor (Capitolul II) şi recepţia finală (Capitolul III), precum şi că recepţia finală se face în cel mult 15 zile după expirarea perioadei de garanţie prevăzută de părţi în contract, deci că recepţia finală este ulterioară perioadei de garanţie, astfel încât susţinerile apelantei potrivit cărora perioada de garanţie de 15 luni curge de la obţinerea certificatului de recepţie finală, recepţie finală care nu a fost efectuată, nu pot fi primite.

Inserarea în contract a unei clauze în conformitate cu care s-a convenit că perioada de garanţie este de 15 luni şi curge de la obţinerea certificatului de recepţie finală este contrară prevederilor legale.

Instanţa de apel a constatat că sunt nefondate afirmaţiile apelantei, în sensul că prin clauza de la art. 17.1 (art. 13.4) din contractul de lucrări nr. x/24.06.2010 se prelungeşte perioada de garanţie, condiţie suspensivă.

Faţă de dispoziţiile Hotărârii de Guvern nr. 273 din data de 14 iunie 1994 forma în vigoare la data încheierii contractului de lucrări nr. x/24.06.2010, faţă de perioada de garanţie de 15 luni stabilită în art. 13.4 din contractul de lucrări nr. x/24.06.2010 şi faţă de data recepţiei la terminarea lucrărilor rezultată din certificatul de recepţie la terminarea lucrărilor din 04.03.2013, Curtea de Apel Craiova a reţinut că în mod corect termenul de prescripţie de 3 ani pentru solicitarea contravalorii lucrărilor de remediere pretinse de reclamantă în baza contractului de lucrări era împlinit la data promovării cererii de chemare în judecată (10.09.2018 - data depunerii acţiunii la firma de curierat).

Astfel, termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă, aşa cum a stabilit instanţa de fond, la 04.06.2014, după expirarea termenului de garanţie de 15 luni şi s-a împlinit la data de 04.06.2017.

Înalta Curte, redând, în succesiunea lor, considerentele specifice ale deciziei recurate, subliniază că aceasta conţine o motivare adecvată cerinţelor impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi că raţionamentul redat de instanţa de prim control judiciar este expus cu claritate şi are caracter exhaustiv, aşa încât, sub acest aspect, decizia nu poate fi considerată nemotivată.

Recurenta-reclamantă a arătat că analiza instanţei este eronată, deoarece părţile au prevăzut în contract faptul că termenul de garanţie de 15 luni curge de la emiterea procesului-verbal de recepţie finală emis de către beneficiarul Compania de Apă Olt S.A., iar nu de la emiterea procesului-verbal de recepţie finală emis de către antreprenorul general C. S.R.L.

Se susţine faptul că societatea pârâtă, în calitate de subantreprenor, şi-a "asumat" termenul de garanţie care era afectat de condiţie suspensivă, respectiv emiterea procesului-verbal de recepţie finală de către beneficiarul principal Compania de Apă Olt S.A., dar şi faptul că nu există nicio normă legală care să interzică părţilor clauza stipulată la art. 17.1 (art. 13.4).

Aşadar, în accepţiunea recurentei-reclamante, nu există clauze contractuale contrare prevederilor legale, interpretarea instanţei de apel fiind eronată sub acest aspect.

Înalta Curte subliniază că, aşa cum rezultă din art. 3 alin. (1) şi art. 24 din Regulamentul privind recepţia construcţiilor, aprobat prin H.G. nr. 273/1994, cu modificările ulterioare, recepţia finală este ultima etapă a recepţiei unei construcţii, care, spre deosebire de recepţia la terminarea lucrărilor, intervine ulterior expirării perioadei de garanţie.

Instituirea recepţiei în două etape este o măsură în favoarea beneficiarilor lucrărilor, iar recepţia finală nu poate să aibă loc înainte de împlinirea perioadei de garanţie, în care este urmărit modul de comportare a construcţiei şi sunt luate, dacă este cazul, măsuri de remediere a lucrărilor necorespunzătoare calitativ. Aşadar, data recepţiei finale nu corespunde datei finalizării lucrărilor, ci este, întotdeauna, ulterioară.

Pârâta C. S.R.L. a arătat că în cadrul contractului încheiat de părţi, la art. 13.4, s-a strecurat o eroare materială cu privire la momentul de la care începe să curgă perioada de garanţie, astfel că această clauză trebuie în mod cert interpretată prin prisma dispoziţiilor art. 20 din Regulamentul din 1994 de recepţie a lucrărilor de construcţii şi instalaţii aferente acestora aprobat prin H.G. nr. 273/1994, care prevede că data recepţiei la terminarea lucrărilor este cea a încheierii de către comisia de recepţie a procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor cu sau fără obiecţii (art. 26 Capitolul al II-lea).

În conformitate cu aceeaşi hotărâre de guvern, recepţia finală se va face în cel mult 15 zile după expirarea perioadei de garanţie care este prevăzută în contract (art. 32 Capitolul al III-lea)

Aşadar, din interpretarea textelor de lege anterior menţionate rezultă clar că legiuitorul a stabilit pentru recepţia lucrărilor de construcţii două faze:

- recepţia la terminarea lucrărilor;

- recepţia finală;

Interpretarea dată textului de lege de către instanţa de apel este legală, în sensul că textul de lege prevede că recepţia finală se face în 15 zile după expirarea perioadei de garanţie prevăzute de părţi în contract, deci, că recepţia finală este ulterioară perioadei de garanţie.

Aşadar, termenul de garanţie nu putea începe să curgă după semnarea certificatului de recepţie finală, aşa cum din eroare a fost prevăzut în contract, deoarece aşa cum a reţinut atât prima instanţă şi, ulterior, instanţa de apel, o astfel de clauză fiind în mod evident contrară prevederilor legale.

Recurenta-reclamantă susţine faptul că părţile au stabilit prin norme contractuale art. 17.1 (identic cu art. 13.4) faptul că pârâta şi-a însuşit ca termen de garanţie cel puţin toată perioada cuprinsă între procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor (04.03.2013) şi procesul-verbal de recepţie finală emis de beneficiarul final, iar nu de către recurenta-reclamantă.

În mod evident, prevederea în cauză este una eronată, părţile având în vedere în realitate ca moment de începere a termenului de garanţie, data procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor.

De altfel, ar fi un non-sens ca termenul de garanţie să înceapă să curgă de la momentul încheierii procesului-verbal de recepţie finală, câtă vreme acest din urmă act stabileşte prin definiţie momentul până la care durează perioada de garanţie a lucrărilor.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2523 C. civ., Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile speţei.

Potrivit art. 2523 din C. civ., "prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui".

Naşterea dreptului la acţiune este data la care dreptul subiectiv a fost încălcat, nesocotit ori, după caz, trebuia exercitat, pe când începutul prescripţiei extinctive este data la care titularul dreptului la acţiune are posibilitatea materială, dar şi juridică de a acţiona în justiţie.

Chestiunea determinării începutului termenului de prescripţie extinctivă este una de fapt, această apreciere făcându-se în concret, de la caz la caz, pe baza probatoriului administrat, această modalitate fiind urmată de instanţa de apel, ca instanţă devolutivă.

Pentru ca argumentele dezvoltate de recurentă să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 din C. proc. civ., aceasta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situaţia de fapt stabilită.

În cazul de faţă, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, în vederea determinării unui alt moment de început al curgerii termenului de prescripţie, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Nu pot fi primite nici criticile ce vizează încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 2505 din C. civ.

Recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de judecată a fost învestită, prin cererea de completare, să constate existenţa compensării anterior deschiderii procedurii de insolvenţă din 10 octombrie 2016, iar nu la data depunerii acţiunii (2018), astfel încât sunt incidente prevederile art. 2505 din C. civ., în sensul că operează compensarea la un moment anterior datei la care a fost formulată acţiunea, iar instanţa constată că dreptul la acţiune este prescris.

Prin urmare, este mai mult decât evident că dispoziţiile legale prevăd posibilitatea de compensare inclusiv pentru creanţele prescrise, motiv pentru care, instanţa de fond ar fi avut un motiv suplimentar să analizeze fondul cauzei şi, după caz, să stabilească dacă sunt îndeplinite condiţiile de compensare (art. 1616 şi art. 1617 din C. civ.), respectiv dacă pretenţiile solicitate de către reclamantă sunt întemeiate/certe.

Potrivit art. 1617 alin. (1) din C. civ., "compensaţia operează de plin drept de îndată ce există două datorii certe, lichide şi exigibile, oricare ar fi izvorul lor, care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeaşi natură".

Raportat la prevederile legale enunţate anterior, se reţine că pentru a opera compensaţia, ambele datorii trebuie să întrunească toate condiţiile pentru ca dreptul de a cere executarea silită în natură sau prin echivalent să fie actual (cu excepţia punerii în întârziere prealabile a celeilalte părţi care nu este necesară în cazul compensaţiei, din moment ce aceasta se produce de drept).

De aceea, creanţele trebuie să fie neîndoielnice, determinate în întinderea lor şi să poată fi cerută executarea acestora.

Art. 1617 alin. (2) din C. civ., prevede şi că "o parte poate cere lichidarea judiciară a unei datorii pentru a putea opune compensaţia" - în acest fel, creanţa va satisface, de la data obţinerii hotărârii judecătoreşti, condiţia caracterului său lichid.

Astfel chiar dacă, de principiu, pe plan procesual valorificarea unui drept subiectiv civil poate fi obţinută nu doar pe calea ofensivă a acţiunii, ci şi pe calea defensivă a unei apărări de fond, aceasta din urmă ipoteză presupune ca titularul dreptului, fiind chemat în judecată, să se prevaleze de acel drept spre a obţine respingerea pretenţiei formulate, fără însă a urmări să obţină obligarea adversarului să execute o anumită prestaţie faţă de el, deoarece, fără să fi fost învestită cu o cerere reconvenţională, o instanţă nu poate, din oficiu, să oblige pe reclamant în cadrul propriei acţiuni.

Pornind de la aceste consideraţii, Înalta Curte reţine că reclamanta ar fi putut să opună pârâtei compensaţia legală, numai dacă ar fi deţinut, la rândul ei, o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, a cărei executare să poată fi solicitată de către reclamantă.

Că în speţă nu este vorba de o compensare legală, ci de o compensare judiciară rezultă şi din faptul că reclamanta a formulat acţiunea introductivă, în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., prin care a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 23.962,23 RON la care se va adăuga TVA, reprezentând contravaloarea lucrărilor de remediere efectuate de către reclamantă în calitate de antreprenor, iar nu o simplă întâmpinare prin care să invoce, pe cale de excepţie, compensarea. Prin completarea la acţiune - teza subsidiară, reclamanta a solicitat instanţei să pronunţe o hotărâre judecătorească privind compensarea judiciară a creanţelor reciproce, până la concurenţa sumelor celor mai mici, doar în cazul în care va fi admisă excepţia prescripţiei, invocată de pârâta C. S.R.L.

Astfel prima instanţă avea obligaţia de a soluţiona cererea de compensare doar în situaţia în care ar fi admis cererea principală privind existenţa şi întinderea creanţei, nu şi în cazul contrar.

Compensaţia legală intervine în momentul în care ambele creanţe sunt certe, lichide şi exigibile. Instanţa de judecată doar constată intervenirea compensaţiei, însă data stingerii creanţelor este data la care ultima creanţă a devenit certă, lichidă şi exigibilă, dată care este, în cazul acestui gen de compensaţie, de regulă, anterioară cererii de chemare în judecată. Data cererii de chemare în judecată se poate situa în timp după împlinirea termenului de prescripţie pentru executarea primei creanţe, însă această împrejurare nu poate afecta compensaţia, deoarece aceasta a operat deja. În acest context, se poate susţine faptul că "compensaţia operează şi în cazul unor creanţe prescrise" .

În situaţia în care una din cele două creanţe este prescrisă nu poate opera nici compensarea legală şi nici judiciară, pentru simplu motiv că pentru creanţa prescrisă creditorul nu mai poate solicita executarea. Rolul compensaţiei este acela de a evita cheltuielile aferente executării unor creanţe reciproce, iar nu acela de a permite eludarea regulilor referitoare la prescripţie.

Referitor la solicitarea de compensare, instanţa de apel a constatat că soluţia de respingere a cererii este temeinică şi legală.

În cazul compensării judecătoreşti, compensarea se stabileşte de instanţă prin hotărâre, iar hotărârea produce efecte de la data rămânerii definitive, astfel încât, în speţă, instanţa nu a pronunţat o hotărâre prin care să se constate creanţa invocată de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, deoarece a concluzionat că această creanţă este prescrisă.

În acest context, nu poate interveni stingerea creanţelor, textul art. 2505 C. civ. prevăzând expres că prescripţia nu împiedică stingerea prin compensare a creanţelor reciproce dacă dreptul la acţiune nu era prescris în momentul în care s-ar fi putut opune compensarea.

Interpretând per a contrario textul arătat rezultă că nu poate opera compensarea creanţelor reciproce dacă la momentul opunerii compensării dreptul la acţiune era prescris.

Or, reclamanta nu a opus compensarea înlăuntrul termenului de prescripţie, ci a solicitat-o prin cererea de chemare în judecată după împlinirea termenului de prescripţie.

Prin urmare, soluţia instanţei de prim control judiciar reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză, argumentele recurentei-reclamante neavând pertinenţa de a susţine nelegalitatea hotărârii atacate prin prisma motivelor de casare invocate.

Faţă de cele arătate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., prin administrator special D. şi prin administrator judiciar B.., împotriva deciziei instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., prin administrator special D. şi prin administrator judiciar B.., împotriva deciziei nr. 735/2021 din 24 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 decembrie 2022.