Scope of automatic liability under RCA insurance norms for failure to respond to damage claim within statutory deadline

Şedinţa publică din data de 8 noiembrie 2022

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 13 octombrie 2016 pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, sub nr. x/2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi cu intervenientul forţat C.:

- să se constate, în principal, că, în conformitate cu art. 36 alin. (2) coroborat cu art. 26 alin. (1) şi art. 38 alin. (2) din Anexa la Ordinul CSA nr. 14/2011, pârâta este obligată la plata despăgubirilor în cuantumul solicitat în cererea de despăgubire pe care a primit-o în 06.06.2016, motivat de faptul că, în termenul legal de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat, nu i-a notificat respingerea pretenţiilor de despăgubire şi nu i-a plătit despăgubirea solicitată;

- obligarea pârâtei la plata în favoarea reclamantei a daunelor materiale şi morale în cuantumul solicitat prin cererea de despăgubire, respectiv 6.559,77 RON daune materiale şi 50.000 Euro daune morale, ca urmare a constatării neîndeplinirii obligaţiilor sale prevăzute de art. 36 alin. (1) şi (2) şi art. 38 alin. (2) din Anexa la Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, în termenul legal de 3 luni, conduită care o obligă ope legis la plata despăgubirilor în cuantumul solicitat, conform art. 36 alin. (2) coroborat cu art. 26 alin. (1) din Anexa la Ordinul CSA nr. 14/2011.

În subsidiar, reclamanta a solicitat să fie obligată pârâta la plata de despăgubiri materiale în cuantum de 6.559,77 RON şi daune morale în cuantum de 50.000 Euro pentru repararea prejudiciului material şi a prejudiciului moral care au fost cauzate reclamantei ca urmare a accidentului rutier din 16.12.2014.

De asemenea, a solicitat să fie obligată pârâta la plata penalităţilor de întârziere de 0,2%/zi de întârziere, aplicate la suma de 6.559,77 RON reprezentând daune materiale - şi la suma de 50.000 Euro reprezentând daune morale, de la data de 07.09.2016 (prima zi după împlinirea termenului de 3 luni de la avizarea de daună) până la data plăţii efective a creanţelor principale (daune materiale şi morale), conform art. 37 raportat la art. 36 alin. (1) şi (2) din Anexa la Ordinul C.S.A. nr. 14/2011; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1491/2017 din 19 septembrie 2017, Tribunalul Specializat Cluj a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi cu intervenientul forţat C..

A obligat pârâta B. S.A. la plata în favoarea reclamantei A. a sumei de 6.559,77 RON, reprezentând cheltuieli medicale şi câştig nerealizat.

A obligat pârâta B. S.A. la plata în favoarea reclamantei A. a sumei de 30.000 euro sau a echivalentului în RON al acestei sume la data plăţii, cu titlu de daune morale în urma accidentului rutier din data de 16.12.2014.

A obligat pârâta B. S.A. la plata în favoarea reclamantei A. a penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, calculate la sumele stabilite anterior, începând cu data de 06.09.2016 şi până la data plăţii acestora.

A obligat pârâta B. S.A. la plata în favoarea reclamantei a sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta B. S.A. a declarat apel, solicitând admiterea apelului şi respingerea capătului de cerere privind obligarea sa la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% calculate începând cu data de 06.09.2016.

Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat apel şi reclamanta A., solicitând admiterea apelului, modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată făcute de aceasta în apel.

Prin decizia civilă nr. 503/2018 din 9 octombrie 2018, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a respins apelurile declarate de pârâta B. S.A. şi de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1491 din 19.09.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Specializat Cluj, pe care pe care a păstrat-o în întregime.

Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.A. a declarat recurs principal, iar reclamanta A. a declarat recurs incident.

Prin decizia nr. 1326 din 10 iulie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis atât recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 503/2018 din 9 octombrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, cât şi recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva aceleiaşi decizii. A casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă la data de 19 februarie 2021, sub nr. x/2016*.

Prin decizia nr. 193/2021 din 8 aprilie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a respins apelurile declarate de pârâta B. S.A. şi de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1491 din 19.09.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Specializat Cluj, pe care pe care a păstrat-o în întregime.

Împotriva deciziei civile nr. 193/2021 din 8 aprilie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2016, de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, pârâta B. S.A. a declarat recurs principal.

În motivare, recurenta-pârâtă a susţinut nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În concret, recurenta a arătat că decizia a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 37 şi art. 38 din Norma la Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, în vigoare la data accidentului-anul 2014.

Detaliind, recurenta-pârâtă a prezentat etapele şi modul în care s-a derulat corespondenţa dintre părţi în încercarea de soluţionare a diferendului pe cale amiabilă, arătând că, în ceea ce priveşte corespondenţa electronică privind oferta pe care a transmis-o, instanţa de apel în mod greşit a înlăturat-o din probaţiune cu motivarea că reclamanta, în cererea sa, nu a menţionat ca mijloc de comunicare adresa x@x.com. Totodată, precizează că instanţa ar fi trebuit să observe că reclamanta nu a menţionat în cerere că doreşte în mod expres să-i fie comunicat răspunsul la adresa sa de domiciliu, iar în aceste condiţii, a considerat că acea adresă de e-mail era utilizată de către reclamantă, ceea ce înseamnă că societatea B. şi-a îndeplinit obligaţia şi a răspuns acesteia în termenul legal de 30 de zile printr-o ofertă de plată.

În esenţă, recurenta consideră că, în speţa dedusă judecăţii, discuţia poartă cu precădere asupra datei la care creanţa devine certă, lichidă şi exigibilă, de la acel moment născându-se şi obligaţia debitorului de a efectua plata datorată.

Astfel, în opinia recurentei, se face confuzie între momentul naşterii dreptului la reparaţie, care presupune şi dreptul la acţiune al persoanei lezate prin fapta ilicită şi de la care curge termenul de prescripţie al acestui drept şi momentul posibilităţii de cuantificare a prejudiciului, a daunei, care, uneori, se produce în patrimoniul persoanei vătămate după trecerea unei perioade de timp (ex. pierderea de venit) ori care nu poate fi evaluat decât mult după producerea accidentului.

De asemenea, arată că despăgubirile pentru daune morale se cuantifică şi se acordă după analiza tuturor probelor de la dosar, a traumelor în ansamblul lor, cu luarea în calcul a întregii perioade scurse de la data accidentului până la pronunţarea hotărârii, iar nu strict/exclusiv prin raportare la suferinţele produse în ziua accidentului. Or, tocmai pentru că despăgubirile acordate cu titlu de daune morale sunt determinate de judecător cu luarea în considerare şi a stării fizice şi/sau psihice a victimei ori a rudelor victimei după accident, ele devin creanţe certe, lichide şi exigibile abia la finalul procesului, ceea ce înseamnă că daunele nu sunt susceptibile de a produce accesorii (dobânzi/penalităţi) calculate de la un moment anterior pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive.

Mai arată că, în ceea ce priveşte daunele morale constând în traume fizice şi/sau afective ocazionate de decesul ori de vătămarea corporală a victimei, nu se pune problema unui "prejudiciu uno ictu" de vreme ce suferinţele nu sunt limitate la ziua în care s-a produs accidentul ori la data deschiderii dosarului de daună de către asigurător, ci ele se extind în viitor, de regulă, pe o perioadă de câţiva ani, uneori pe întreaga durată a vieţii victimei şi/sau a rudelor sale, acesta fiind, de altfel, şi motivul pentru care despăgubirile pentru daune morale rămân întotdeauna la aprecierea judecătorului învestit cu soluţionarea unei astfel de pricini, fiind cuantificate prin hotărârea definitivă în raport de gradul concret de afectare al victimei (în ipoteza vătămării corporale) şi/sau a rudelor sale (în ipoteza decesului).

Mai arată că o dovadă în plus în acest sens este şi faptul că, de cele mai multe ori, nici instanţele nu acordă integral despăgubirile pretinse cu titlu de daune morale, ci numai o parte din acestea, ceea ce înseamnă că respectiva creanţă capătă caracter cert, lichid şi exigibil abia la sfârşitul procesului.

În plus, faptul că, potrivit dispoziţiilor legislaţiei speciale în materia asigurării R.C.A., asigurătorul are obligaţia de a acorda despăgubiri pentru prejudiciile de care asiguraţii săi răspund faţă de terţe persoane, nu înseamnă că acestea trebuie interpretate excesiv şi vădit în defavoarea debitorului obligaţiei de plată.

Mai mult, recurenta susţine că, prin refuzul reclamantei de a răspunde ofertei societăţii B., este evident că despăgubirile solicitate urmau a fi cuantificate de către instanţă, după administrarea tuturor probelor, inclusiv audierea martorilor propuşi de reclamantă, astfel încât nu se poate vorbi despre o punere în întârziere a societăţii B. nici în sensul prevederilor C. civ., creanţa nefiind certă, lichidă şi exigibilă la data de 06.09.2016.

Aşadar, recurenta afirmă că o astfel de situaţie a fost prevăzută de legiuitor în materia asigurărilor, în cauză fiind incidente prevederile din Normele Anexă la Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 care, la art. 36 alin. (5) teza a II-a menţionează că:

"Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile ... de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească", coroborate cu cele ale art. 37, care prevăd că asigurătorul R.C.A. este obligat să plătească penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.

Altfel spus, în opinia recurentei, discuţia poarta cu precădere asupra datei la care creanţa devine certă, lichidă şi exigibilă, de la acel moment născându-se şi obligaţia debitorului de a efectua plata datorată.

Recurenta afirmă că în acelaşi sens este şi jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legislaţiei speciale în materia asigurărilor în referire la obligaţia asigurătorului de plată a penalităţilor de întârziere de la data rămânerii definitive a hotărârii, sens în care face trimitere la hotărârile pe care le-a depus la dosarul nr. x/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În susţinerea afirmaţiilor sale, recurenta face trimitere inclusiv la jurisprudenţa Curţii de Apel Cluj de care instanţa nu a dorit să ţină cont, dar şi la jurisprudenţa altor curţi de apel naţionale, din care rezultă că penalităţile de întârziere se acordă după 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, fie începând cu data rămânerii definitive a hotărârii.

Recurenta conchide în sensul că se impunea obligarea sa la plata penalităţilor de întârziere fie după rămânerea definitivă a hotărârii, fie după trecerea a 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, şi nu de la data de 06.09.2016, întrucât, la această din urmă dată, creanţa reclamantei nu era certă, lichidă şi exigibilă.

Pe cale de consecinţă, solicită casarea în parte a deciziei civile nr. 193/2021 şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Curtea de Apel Cluj, pentru stabilirea datei de la care se acordă penalităţile de întârziere în conformitate cu prevederile art. 36 alin. (5) din Norma la Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

La 8 iulie 2021, intimata-reclamantă, prin avocat, a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a invocat nulitatea motivelor de recurs care se referă la modul de apreciere a probelor de către instanţa de apel, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului pârâtei, ca nefondat.

Împotriva aceleiaşi decizii, la 9 iulie 2021, intimata-reclamantă A. a formulat recurs incident, prin care a solicitat casarea în parte a hotărârii atacate în ceea ce priveşte modul de soluţionare a apelului propriu declarat împotriva sentinţei civile nr. 1491/2017 a Tribunalului Specializat Cluj şi, în urma rejudecării apelului, admiterea apelului propriu, modificarea în parte a hotărârii instanţei de fond, în sensul admiterii în totalitate a pretenţiilor de daune morale formulate în cererea de chemare în judecată; cu obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, autoarea recursului a arătat că decizia nr. 193/2021 a Curţii de Apel Cluj este nelegală în ceea ce priveşte modul de soluţionare a petitului I.A din cererea de chemare în judecată, în accepţiunea sa, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Cu referire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel a refuzat să-şi însuşească înţelesul neechivoc al prevederilor art. 36 alin. (1) şi (2) din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, modificând în mod nepermis conţinutul acestora, ceea ce, în opinia recurentei, reprezintă o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti.

Astfel, instanţa de apel arată că îşi însuşeşte statuările instanţei de fond, prin care, practic, este înlăturată aplicarea art. 36 alin. (2) pe motive de oportunitate, absolut subiective, care pornesc de la premize false (dorinţa de îmbogăţire a victimelor accidentelor rutiere şi posibilitatea exonerării asigurătorului RCA de la suportarea consecinţelor legale în cazul neexecutării obligaţiilor sale stabilite prin norme imperative pentru motive diverse care nu sunt prevăzute în niciun act normativ).

Pe lângă aceste motive subiecte, recurenta arată că instanţa de fond a mai invocat şi faptul că art. 36 alin. (2) din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 nu poate fi aplicat întrucât art. 36 alin. (5) consacră, implicit, doar două modalităţi de stabilire şi acordare a despăgubirilor: pe cale amiabilă sau pe cale judecătorească.

Recurenta susţine că acest argument a fost însuşit şi de instanţa de apel, dar el nu este valid, întrucât art. 36 alin. (5) nu reglementează modalitatea de stabilire a despăgubirilor, ci termenul în care acestea trebuie plătite.

În schimb, prevederile referitoare la stabilirea despăgubirilor, care sunt aplicabile în această cauză, se regăsesc în art. 26 alin. (1), art. 36 alin. (1), art. 38 alin. (2), art. 45 şi art. 46.

Pe de altă parte, arată că cererea de chemare în judecată are ca scop tocmai obţinerea unei hotărâri judecătoreşti prin care asigurătorul RCA să fie obligat la plata despăgubirii în cuantumul solicitat prin cererea de despăgubire, pe baza aplicării prevederilor legale la situaţia de fapt, astfel încât prevederile art. 36 alin. (2) nu vin în conflict cu cele ale art. 36 alin. (5).

De asemenea, în accepţiunea recurentei, nu este incidentă niciuna dintre situaţiile prevăzute în art. 45, în care stabilirea despăgubirii revine exclusiv instanţei de judecată.

Totodată, arată că, pe de altă parte, instanţa de apel aduce şi argumente suplimentare faţă de instanţa de fond, incorecte în opinia recurentei, prin care încearcă să modifice înţelesul neechivoc al prevederilor art. 36 alin. (2).

În acest sens, arată că instanţa de apel a reţinut faptul că prevederea din art. 36 alin. (2), potrivit căreia "asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii" nu poate avea alt înţeles decât acela că asigurătorul datorează despăgubire, al cărei cuantum se va stabili în lipsa unui acord amiabil, prin mijlocirea instanţei de judecată, în situaţia în care sunt îndeplinite condiţiile legale, ceea ce, în opinia recurentei, reprezintă o încercare de modificare a textului legal şi de adăugare la acesta, în contextul în care înţelesul său este clar şi neechivoc.

Mai arată că, fără niciun temei legal, instanţa de apel a concluzionat că, în situaţia prevăzută în art. 36 alin. (2), asigurătorul va fi obligat la plata unei despăgubiri care urmează a fi stabilită în viitor de către instanţa de judecată.

Recurenta afirmă că această modificare făcută de către instanţa de apel cu privire la momentul la care obligaţia de plată a despăgubirii devine scadentă nu are niciun temei legal şi schimbă înţelesul clar şi neechivoc al normei juridice.

Astfel, arată că, în timp ce norma juridică stabileşte că, la momentul împlinirii termenului suspensiv de 3 luni, devine exigibilă obligaţia de plată a despăgubirii în cazul în care asigurătorul RCA nu a notificat părţii prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire, precum şi motivele respingerii, instanţa de apel, modificând în mod nepermis textul acestei norme, a apreciat că asigurătorul RCA va fi obligat în viitor la plata unei despăgubiri care va fi stabilită de instanţa de judecată.

Recurenta susţine că, denaturând înţelesul normei juridice, instanţa de fond o goleşte de orice efecte juridice, ea apărând ca inutilă în contextul în care art. 49 din Legea nr. 136/1995 şi art. 1 din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 stabilesc că asigurătorii R.C.A. sunt obligaţi să acorde despăgubiri pentru prejudiciile produse prin accidente de vehicule, de care asiguraţii răspund delictual faţă de terţe persoane.

Recurenta mai arată că, în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirii, acesta este cel indicat în cererea de despăgubire, din moment ce asigurătorul nu a dat niciun răspuns în termenul legal de 3 luni de la data avizării de daună.

În altă ordine de idei, recurenta arată că instanţa de apel a ignorat şi faptul că interpretarea dată de recurentă se întemeiază pe unul dintre principiile fundamentale care trebuie să stea la baza întregii proceduri de despăgubire a victimelor accidentelor rutiere, şi anume, celeritatea.

În acest sens, recurenta menţionează că legislaţia internă transpune prevederile Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi care, la punctul (40), prevede că statele membre trebuie să adopte măsuri pentru a garanta dreptul specific al părţii vătămate de a obţine soluţionarea litigiului în cel mai scurt timp, prin adoptarea de sancţiuni financiare şi administrative în cazul în care societatea de asigurare nu-şi îndeplineşte obligaţia de a prezenta o ofertă de despăgubire într-un termen rezonabil.

Cu privire la acest motiv de recurs, recurenta conchide în sensul că modificarea prevederii legale din art. 36 alin. (2), în sensul că, dacă în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul R.C.A. nu a notificat părţii prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire, precum şi motivele respingerii, asigurătorul R.C.A. datorează o despăgubire care va fi stabilită de instanţa de judecată, reprezintă o ingerinţă nepermisă a instanţei în materie de reglementare legislativă, cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.

Cu referire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au încălcat sau au aplicat greşit prevederile art. 36 alin. (1) şi (2) din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

Detaliind, recurenta susţine că, spre deosebire de instanţa de fond, care a motivat refuzul său de a aplica prevederile neechivoce ale art. 36 alin. (1) şi (2) pe temeiuri pur subiective, care pornesc de la premize false, instanţa de a apel a invocat o pretinsă interpretare sistematică a normelor din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

Astfel, recurenta arată că, în accepţiunea instanţei de apel, interpretarea dată de recurentă art. 36 alin. (2) ignoră interpretarea sistematică a normelor Ordinului C.S.A. nr. 14/2011 care guvernează modul de stabilire a despăgubirilor în baza poliţelor de asigurare R.C.A., îndeosebi a dispoziţiilor art. 49, fără ca instanţa să arate de ce art. 49 ar împiedica aplicarea art. 36 alin. (2), fiind, probabil, avute în vedere posibile "abuzuri" ale părţilor prejudiciate, în sensul solicitării unor daune care nu se încadrează în categoriile enumerate în art. 49.

Mai arată că art. 49 stabileşte categoriile de prejudicii care trebuie avute în vedere de către asigurătorul R.C.A. pentru stabilirea despăgubirii în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, recurenta precizând că soluţionarea cererii de despăgubire nu este echivalentă cu plata despăgubirii. Aşadar, în opinia recurentei, soluţionarea trebuie realizată conform art. 36 alin. (1) şi în termenul prevăzut de această prevedere legală şi constă în răspunsul asigurătorului RCA la cererea de despăgubire, care trebuie notificat părţii prejudiciate.

Prin urmare, dacă vreuna sau mai multe dintre pretenţiile din cererea de despăgubire nu se încadrează în cele prevăzute de art. 49, asigurătorul RCA are posibilitatea ca, în termen de 3 luni, să notifice părţii prejudiciate respingerea în tot sau în parte a pretenţiilor, conform art. 36 alin. (1).

Aşadar, în accepţiunea recurentei, normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 stabilesc foarte clar un remediu eficient pentru orice posibil abuz al părţii prejudiciate care ar formula pretenţii ce nu se încadrează în categoriile stabilite în art. 49 (ceea ce nu este cazul în prezenta cauză).

În continuare, recurenta arată că instanţa de apel îşi motivează soluţia şi prin afirmaţia că art. 36 alin. (2), art. 26 şi art. 38 din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 nu instituie derogări şi nici nu aduc elemente de noutate faţă de prevederile de drept comun cuprinse în C. civ., care constituie dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale.

În opinia recurentei, această susţinere nu corespunde realităţii, întrucât prevederile menţionate stabilesc procedura de despăgubire care trebuie urmată de asigurătorul R.C.A. şi consecinţele nerespectării acesteia. În schimb, susţine că aceste prevederi speciale pot fi coroborate cu prevederile de drept de comun.

Astfel, arată că, potrivit art. 1537 din C. civ., dovada neexecutării obligaţiei nu îl scuteşte pe creditor de proba prejudiciului, cu excepţia cazului în care, prin lege sau prin convenţia părţilor, se prevede altfel. În cazul de faţă, recurenta arată că art. 36 alin. (2) din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 stabileşte o situaţie de excepţie, care se circumscrie celor la care se referă art. 1537 din C. civ., dacă sunt îndeplinite condiţiile din ipoteza normei juridice.

În continuare, recurenta arată că instanţa de apel a mai reţinut şi că întârzierea în plata despăgubirii este sancţionată cu daune moratorii, printr-o reglementare expresă şi derogatorie de la dreptul comun, mult mai oneroasă pentru debitor, şi anume plata penalizării de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere în condiţiile art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 şi, ca atare, nu se justifică o sancţiune suplimentară, respectiv plata unei despăgubiri egale cu pretenţiile exhibate în cererea de avizare de daune, pentru că asigurătorul RCA nu a respectat exigenţele procedurale de comunicare a notificării la care face referire art. 36 din norme.

Recurenta apreciază că nici această justificare a instanţei de apel pentru refuzul de a aplica prevederile clare şi neechivoce cuprinse în art. 36 alin. (1) şi (2) nu reprezintă un argument valid, întrucât obligarea asigurătorului RCA la plata despăgubirii în cuantumul solicitat, în cazul în care, în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat, nu a notificat părţii prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire, precum şi motivele respingerii, reprezintă sancţiunea normei juridice cuprinse în art. 36 alin. (2).

Cu toate acestea, recurenta consideră că respectiva sancţiune nu trebuie privită ca o sancţiune similară accesoriilor creanţei principale reglementate prin art. 37.

Aşadar, recurenta susţine că, în timp ce art. 36 alin. (2) stabileşte că valoarea despăgubirii la plata căreia este obligat asigurătorul RCA este cea din cererea de despăgubire, în cazul îndeplinirii condiţiilor din ipoteza normei juridice, penalităţile prevăzute de art. 37 au un caracter eminamente punitiv, raportat la zilele de întârziere pentru neîndeplinirea la termen a oricăreia dintre obligaţiile reglementate de art. 36, astfel încât, în accepţiunea recurentei, nu există niciun impediment legal pentru a fi aplicate atât prevederile art. 36 alin. (2), cât şi cele ale art. 37, în situaţia în care asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile legale.

La 30 iulie 2021, recurenta-pârâtă a formulat în termen legal întâmpinare la recursul incident, solicitând respingerea recursului incident ca nefondat, iar, la 16 august 2021, recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat să se constate că toate apărările pârâtei sunt nefondate, reiterând solicitarea de admitere a recursului incident.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.

Constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 17 mai 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Faţă de raportul comunicat, niciuna dintre părţi nu a uzat de dreptul de a formula în scris punct de vedere.

Prin încheierea completului de filtru din 27 septembrie 2022, Înalta Curte a admis în principiu ambele recursuri, stabilind termen de judecată la data de 8 noiembrie 2022, ora 11:00, în vederea soluţionării recursurilor în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

1. Prin recursul principal, recurenta-pârâtă B. S.A. a susţinut incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin aceea că decizia a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 37 şi 38 din Norma la Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, în vigoare la data producerii accidentului.

Criticile formulate prin memoriul de recurs au vizat modalitatea în care instanţa de apel a soluţionat criticile referitoare la capătul de cerere privind penalităţile de întârziere, sub aspectul momentului de la care s-au acordat penalităţi, recurenta-pârâtă considerând că acestea nu sunt datorate, întrucât, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 36 alin. (5) teza a II-a din Norma Anexă la Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, ordin emis de Autoritatea de Supraveghere Financiară ("A.S.F.") coroborate cu cele ale art. 37 din aceeaşi normă.

În aplicarea normelor anterior menţionate, recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că despăgubirile acordate de instanţă devin o creanţă certă, lichidă şi exigibilă abia la finalul procesului, ceea ce înseamnă că daunele nu sunt susceptibile de a produce accesorii (dobânzi/penalităţi) calculate de la un moment anterior pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive.

Totodată, în argumentarea celor susţinute, recurenta-pârâtă a arătat că în mod greşit instanţa de apel a înlăturat din probaţiune corespondenţa electronică privind oferta pe care a transmis-o reclamantei.

Analizând criticile recurentei-pârâte raportat la considerentele deciziei atacate, Înalta Curte reţine, în acord cu cele statuate de instanţa de apel, că apărarea recurentei ar fi fost valabilă doar dacă îşi îndeplinea în mod corespunzător toate obligaţiile de ordin procedural impuse de art. 36 din Normele Anexă la Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

Astfel, din parcurgerea considerentelor deciziei recurate, reiese că instanţa de apel a dat o dezlegare asupra chestiunii de drept referitoare la momentul de la care pârâta ar fi datorat penalităţi de întârziere raportându-se în special la chestiuni de ordin procedural care au viciat comunicarea în relaţia cu reclamanta, victimă a accidentului.

În acest sens, Curtea a statuat că susţinerea apelantei-pârâte potrivit căreia trebuie obligată la plata penalităţilor de întârziere doar de la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de stabilire a daunelor morale şi a celor materiale, cu argumentul că doar atunci creanţa reclamantei va avea un caracter cert, lichid şi exigibil nu poate fi validată câtă vreme apelanta pârâtă nu a reacţionat procedural la cererea de daune, viciul care afectează comunicarea notificării lipsind de orice efecte juridice înseşi notificările invocate. Totodată, a reţinut că jurisprudenţa depusă de către apelanta-pârâtă în sprijinul motivului de apel invocat este irelevantă în cauza de faţă deoarece în toate pricinile respective analiza instanţelor a pornit de la premisa existenţei unei notificări formal valide a persoanei păgubite, care întrunea cerinţele procedurale impuse de art. 36 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011. Or, în cazul de faţă, notificarea nu a ajuns la cunoştinţa destinatarului, situaţie care echivalează cu absenţa notificării.

De asemenea, Curtea a mai arătat că sancţionarea pârâtei cu plata de penalităţi de întârziere a fost dispusă în mod corect în considerarea împrejurării că nu a trimis răspunsul la adresa menţionată în cererea de despăgubire, în termen de 3 luni. Instanţa de apel a precizat că se putea lua în calcul ipoteza obligării pârâtei la plata de penalităţi de întârziere doar de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de stabilire a despăgubirilor numai în situaţia în care societatea de asigurare ar fi întocmit o ofertă de despăgubire justificată şi care să fi fost expediată la adresa corectă în interiorul termenului de 3 luni, ofertă care ar fi fost respinsă de reclamanţi.

Reţinând, aşadar, că oferta recurentei a fost considerată viciată din punct de vedere procedural, prin aceea că a fost transmisă reclamantei la o adresă de e-mail care nu a fost agreată de comun acord şi care nu prezintă certitudinea că informaţiile comunicate au şi ajuns la cunoştinţa persoanei păgubite, criticile recurentei, potrivit cărora în mod greşit instanţa de apel ar fi înlăturat din probaţiune corespondenţa electronică privind oferta transmisă reclamantei, nu pot fi analizate din perspectiva motivului de casare invocat. Verificarea modului în care instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor legale pretins a fi fost încălcate/aplicate greşit exclude verificarea unei chestiuni de temeinicie (constând în modalitatea de comunicare a ofertei făcute reclamantei) care, de fapt, a şi stat la baza soluţiei adoptate.

Cum aceasta presupune, totodată, o reevaluare a situaţiei de fapt care nu poate fi realizată în această etapă procesuală, fiind incompatibilă cu specificul căii de atac a recursului în care se realizează exclusiv verificarea legalităţii hotărârii recurate, iar nu temeinicia acesteia, criticile recurentei-pârâte nu pot fi reţinute.

2. Procedând, în continuare, la analiza recursului incident declarat de recurenta-reclamantă A., Înalta Curte reţine că, prin cererea de recurs, autoarea a formulat critici subsumate motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 C. proc. civ.

Totodată, având în vedere că, prin criticile formulate în susţinerea ambelor motive de casare invocate, sunt vizate, în esenţă, aceleaşi norme legale - art. 36 alin. (1) şi (2) din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. sunt susceptibile de a fi încadrate tot în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest context, Înalta Curte subliniază că motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. sancţionează nerespectarea principiului separaţiei puterilor în stat şi presupune imixtiunea autorităţii judecătoreşti în activitatea puterii executive sau legislative, aşa cum au fost consacrate de Constituţia României.

Instanţa reţine, aşadar, că depăşirea atribuţiilor instanţelor judecătoreşti se concretizează într-o imixtiune a acestora în sfera activităţii executive sau legislative, ceea ce presupune săvârşirea de către instanţa judecătorească a unor acte care intră în atribuţiile altei puteri legal constituite în stat. Excesul de putere derivă din trecerea abuzivă a barierelor între funcţiile ce revin autorităţilor publice, partajate la nivelul sistemului etatic, un exces faţă de limitele fixate prin norme constituţionale sau prin legi organice.

În speţă, însă, ceea ce impută recurenta-reclamantă instanţei de apel, drept o ingerinţă nepermisă a instanţei în materie de reglementare legislativă, cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, este neaplicarea prevederilor art. 36 alin. (1) şi (2) din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, în sensul că, în accepţiunea recurentei, în ce priveşte cuantumul despăgubirii, asigurătorul datorează suma indicată în cererea de despăgubire dacă acesta nu a dat niciun răspuns în termenul legal de 3 luni de la data avizării de daună.

Contrar celor afirmate de recurentă în dezvoltarea motivului de casare prevăzut de pct. 4 al art. 488 C. proc. civ., pretinsa nelegalitate săvârşită de instanţa de apel, care, în opinia recurentei, a refuzat să îşi însuşească înţelesul neechivoc al prevederilor art. 36 alin. (1) şi (2) din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, înlăturând aplicarea art. 36 alin. (2), nu relevă o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti, aceasta cu atât mai mult cu cât, prin criticile formulate în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut încălcarea/aplicarea greşită a aceloraşi norme mai sus amintite.

Prin urmare, criticile expuse în dezvoltarea primului motiv de recurs (art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.) relevă că recurenta reclamă, în realitate, încălcarea/aplicarea greşită a unor norme de drept material, aceleaşi, de altfel, pe care le-a indicat şi în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Aşa fiind, deşi autoarea căii de atac a încadrat această critică în ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., un atare motiv de recurs nu este incident, susţinerile părţii fiind susceptibile de a fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin prisma căruia vor fi verificate criticile acesteia.

În esenţă, recurenta este nemulţumită de cuantumul despăgubirilor constând în daunele morale acordate de prima instanţă şi menţinute de instanţa de apel în rejudecare. În acest sens, recurenta susţine că art. 36 alin. (2) stabileşte că valoarea despăgubirii la plata căreia este obligat asigurătorul RCA este cea din cererea de despăgubire, în cazul îndeplinirii condiţiilor din ipoteza normei juridice.

Înalta Curte constată că recurenta critică modul în care instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 36 alin. (2) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14 din 29 noiembrie 2011 al preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.

În opinia recurentei, încălcarea prevederilor art. 36 alin. (2) din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 are drept consecinţă acordarea necondiţionată a despăgubirilor solicitate prin cererea de despăgubire.

Înalta Curte reţine că art. 36 alin. (2) din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 nu se referă la plata despăgubirii solicitate, aşa cum susţine recurenta, ci numai la plata despăgubirii.

Or, art. 43 din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, făcând trimitere la art. 54 din Legea nr. 136/1995, menţionează doar două modalităţi de stabilire a despăgubirilor: pe cale amiabilă sau pe cale judecătorească.

Niciunde în economia Legii nr. 136/1995 şi a Capitolul V Titlul III din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 (care se referă la despăgubiri) nu se regăsesc prevederi care sancţionează asigurătorul pentru nerespectarea obligaţiei menţionate în art. 36 alin. (2), prin acordarea necondiţionată a sumei solicitate de către persoana prejudiciată, fără a se face vreo probă a acestei despăgubiri.

Dimpotrivă, în art. 36 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 este menţionată necesitatea administrării mijloacelor de probă pentru dovedirea răspunderii asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie R.C.A. şi cuantificarea prejudiciului, în baza probelor astfel administrate, asigurătorul având obligaţia de a notifica părţii prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire.

Ca atare, nu se poate concluziona că asigurătorul ar avea obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată cu suma maximă cerută de aceasta ca despăgubire, în ipoteza prevăzută de art. 36 alin. (2) din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

O astfel de sancţiune nu este prevăzută nici în art. 22 din Directiva nr. 2009/103/CE, care reglementează procedura de despăgubire şi în care legiuitorul european a prevăzut că statele membre adoptă dispoziţii care să garanteze că, în cazul în care oferta nu a fost prezentată în termen de 3 luni, se percep dobânzi calculate în funcţie de valoarea despăgubirii oferite de către întreprinderea de asigurare sau acordate de către judecător persoanei vătămate.

Legea internă din România a transpus prevederile unionale, prevăzând posibilitatea de soluţionare a cererii de despăgubire fie pe cale amiabilă, fie pe cale judecătorească şi sancţionând neîndeplinirea obligaţiei de a soluţiona cu celeritate cererea de despăgubiri doar prin plata de penalităţi de întârziere, conform art. 37 din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, nu şi prin plata de către societatea de asigurare a sumei solicitate de persoana vătămată.

O astfel de concluzie este întărită şi de prevederile art. 36 alin. (5) din Norme, potrivit cărora despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Reţinând, aşadar, că nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge ambele recursuri, ca nefondate, cu menţiunea că, dată fiind soluţia pronunţată asupra recursurilor, nu vor fi acordate cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 193/2021 din 8 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 noiembrie 2022.