Judicial reduction of excessive contractual penalties versus implied tacit modification through invoicing practice

Şedinţa publică din data de 6 octombrie 2022

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 30 octombrie 2020 pe rolul Tribunalului Olt, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună, în temeiul art. 194 din C. proc. civ. şi art. 1541 din C. civ.:

1. În principal, constatarea intervenirii modificării tacite a prevederilor contractuale vizate de clauza VI lit. c) din contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 28 martie 2017, în sensul în care părţile au convenit modificarea cuantumului penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,5% pe fiecare zi de întârziere, stabilind astfel un cuantum de 0,05% pe fiecare zi de întârziere;

2. În subsidiar, reducerea cuantumului penalităţilor excesive în cuantum de 0,5% pe zi de întârziere cuprinse în clauza VI lit. c) din contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 28 martie 2017, în temeiul art. 1541 din C. civ.

Tribunalul Olt, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 178/2021 din 3 iunie 2021, a respins excepţia inadmisibilităţii cererii principale şi excepţia lipsei de obiect/interes a cererii subsidiare, invocate prin întâmpinare; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., în ansamblu; a luat act de faptul că pârâta va solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Prin decizia nr. 712/2021 din 17 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2020, s-a respins apelul ca nefondat declarat de reclamanta A. S.A. împotriva încheierii din 18 mai 2021 şi a sentinţei nr. 178 din 3 iunie 2021, ambele pronunţate de Tribunalul Olt, secţia a II a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2020; s-a anulat ca netimbrat apelul incident formulat de pârâta B. S.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţe.

La data de 31 ianuarie 2022 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2020, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. prin administrator judiciar C. împotriva deciziei nr. 712/2021 din 17 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate şi rejudecarea cauzei în fond, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată, prin care s-a solicitat, în principal, constatarea intervenirii modificării tacite a prevederilor contractuale vizate de clauza VI lit. c) din contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 28 martie 2017, în sensul în care părţile au convenit modificarea cuantumului penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,5% pe fiecare zi de întârziere, stabilind astfel un cuantum de 0,05% pe fiecare zi de întârziere. În subsidiar, prin acţiunea introductivă, reclamanta a solicitat reducerea cuantumului penalităţilor excesive în cuantum de 0,5% pe zi de întârziere cuprinse în Clauza VI lit. c) din contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 28 martie 2017, în temeiul art. 1541 din C. civ.. În temeiul art. 453 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a cerut obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea recursului.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Prin respingerea cererii de amânare formulate de către reclamantă, instanţa de fond a nesocotit dreptul acesteia de a lua cunoştinţă de soluţia pronunţată cu privire la cererea de reexaminare, lipsind, implicit, partea de posibilitatea de a face dovada achitării taxei judiciare de timbru aferente capătului de cerere subsidiar. Totodată, a fost nesocotit dreptului la apărare al reclamantei, având în vedere soluţia pronunţată de instanţă cu privire la cererea de amânare.

Această dezlegare a primei instanţe a fost menţinută în calea de atac a apelului, fiind evident că a fost încălcat dreptul la apărare al reclamantei, drept ce reprezintă principala garanţie a unui proces echitabil, fără de care tranşarea litigiului în mod judicios nu ar fi posibilă.

Prin respingerea cererii de amânare, instanţa a procedat de o manieră vădit nelegală, întrucât a fost suprimat dreptul reclamantei de a fi înştiinţată cu privire la soluţia dată cererii de reexaminare, ceea ce echivalează, aşadar, cu o restrângere în sine a dreptului la apărare.

Potrivit menţiunilor din cuprinsul încheierii de şedinţă din 18 mai 2021, instanţa de fond a pus în discuţia reprezentantului convenţional al societăţii B. S.R.L. doar cererea de probatorii formulată de către aceasta, omiţând să se pronunţe cu privire la probele solicitate de către reclamantă, atât prin cererea introductivă, cât şi prin cererea modificatoare formulată în termenul şi în condiţiile prevăzute de art. 204 din C. proc. civ.

În mod nelegal, instanţa de apel validează nepronunţarea de către instanţa de fond asupra probelor solicitate de către reclamantă, reţinând că, deşi nu s-a pronunţat expres asupra probei, aceasta nu era utilă soluţionării litigiului.

Procedând în acest fel, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre vădit nelegală şi netemeinică, motiv pentru care recurenta a solicitat să fie avute în vedere aspectele prezentate în cuprinsul cererii de recurs.

Astfel, s-a arătat că prin cererea modificatoare depusă la termenul de judecată din 9 februarie 2021, societatea reclamantă şi-a precizat acţiunea, fiind propuse noi dovezi, respectiv proba cu expertiza în specialitatea contabilitate. Reclamanta s-a raportat la conţinutul somaţiei depuse în probaţiune de către societatea pârâtă, în conformitate cu care aceasta pretinde de la reclamantă plata sumei de 4.423.323,06 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere, calculate în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/28.03.2017, în cuantum de 0,5% pe zi de întârziere, potrivit notei de calcul anexate întâmpinării. Având în vedere că pentru o serie de facturi emise a operat prescripţia, reclamanta a solicitat suplimentarea probatoriului în sensul încuviinţării probei cu expertiza în specialitatea contabilitate în dovedirea primului capăt de cerere, cu scopul de a determina întinderea concretă a obligaţiei de plată a penalităţilor de întârziere datorate de reclamantă, prin raportare la cuantumul de 0,05% pe zi de întârziere.

Întrucât au fost ignorate mijloacele de probă solicitate de reclamantă, prin hotărârea recurată a avut loc nesocotirea principiilor fundamentale ale procesului civil, respectiv dreptul la apărare şi contradictorialitatea prevăzute de art. 13 şi art. 14 din C. proc. civ.

Recurenta a mai arătat că instanţa era obligată, în cadrul etapei cercetării procesului, să pună în discuţia părţilor probele propuse de fiecare dintre acestea.

Or, în contextul în care, instanţa a nesocotit dreptul reclamantei de a propune şi administra probe, precum şi de a pune concluzii în legătură cu problemele de fapt şi de drept care interesează dezlegarea pricinii, corelativ acestui drept, pentru asigurarea respectării sale, instanţa de judecată avea obligaţia de a pune în discuţia părţilor toate probele solicitate de părţile litigante, dar şi toate chestiunile de fapt şi de drept apărute în cursul procesului, în baza cărora urma să soluţioneze cauza.

Această încălcare i-a cauzat recurentei-reclamante o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii atacate, fiind incidente astfel "disp. Art. 481 alin. (1) pct. 6 coroborate cu Art. 13, 14 C. proc. civ..", iar pe cale de consecinţă, aceasta a solicitat "admiterea apelului, cu consecinţa anulării sentinţei atacate şi rejudecării cauzei".

În privinţa modificării penalităţilor de întârziere, autoarea căii de atac a solicitat să se aibă în vedere faptul că părţile au modificat cuantumul penalităţilor de întârziere în valoare de 0,5% pe zi de întârziere menţionate în cuprinsul Clauzei VI lit. c) din contractul nr. x/28.03.2017, fiind agreată plata unor penalităţi de întârziere în valoare de 0,05% pe zi de întârziere, astfel cum rezultă fără putinţă de tăgadă din cuprinsul facturilor fiscale recunoscute şi acceptate în mod expres de către ambele părţi.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a susţinut faptul că de o manieră vădit netemeinică, prin hotărârea recurată, instanţa de apel a reţinut următoarele:

« Astfel, în ceea ce priveşte modificarea cuantumului penalităţilor, instanţa de fond a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1272 C. civ.

Faptul că, pe facturi, a fost înscris un cuantum mai mic al penalităţilor decât cel stabilit în contract, nu poate fi interpretat ca o schimbare a acordului de voinţe, ca o modificare a contractului în ceea ce priveşte penalitatea, atâta timp cât, prin contract, s-a stabilit, la art. IX "Alte condiţii", ultimul paragraf, că modificarea contractului poate avea loc doar cu acordul ambelor părţi, acord ce va îmbrăca forma unui act adiţional.

Or, între părţi nu a intervenit niciun act adiţional care să modifice cuantumul penalităţilor.

Mai mult, părţile au stabilit tot la capitolul "Alte condiţii" faptul că "Prezentul contract reprezintă titlu executoriu şi poate fi investit cu formulă executorie, fără o altă formalitate". Aceleaşi menţiuni se regăsesc şi în contractul nr. x/29.05.2018 încheiat ulterior de părţi, de asemenea neexecutat, ambele contracte făcând obiectul executării silite. Aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, pârâta B. S.R.L. a şi trecut la executarea penalităţilor în temeiul contractelor, ocazie cu care reclamanta nu a înţeles să conteste modul de stabilire al acestora.

Chiar faptul că, în anul următor, părţile au încheiat cel de-al doilea contract, având acelaşi cuantum al penalităţilor, de 0,5% pe zi de întârziere, demonstrează faptul că practica statornicită între părţi era în acest sens.

Potrivit art. 1266 C. civ., " (1) Contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor. (2) La stabilirea voinţei concordante se va ţine seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea şi de comportamentul lor ulterior încheierii contractului".

Din probele administrate, rezultă că voinţa părţilor a fost în sensul de a stabili o penalitate de 0,5% pe zi de întârziere şi nu de 0,05%, astfel că soluţia instanţei de fond este temeinică şi legală ».

Raţionamentul instanţei nu poate fi primit, întrucât, aşa cum rezultă din cuprinsul facturilor fiscale depuse la dosarul cauzei, acestea emană de la societatea pârâtă, fiind semnate şi ştampilate de către reprezentanţii acesteia, contrar celor reţinute de instanţa de apel.

Prin urmare, dovada unei manifestări de voinţă neîndoielnice în sensul perceperii unor penalităţi de întârziere în cuantum de 0,05% pe zi de întârziere, din partea pârâtei, rezultă din cuprinsul facturilor fiscale emise, semnate, ştampilate de ambele părţi, reprezentând un mijloc de probă cu privire la operaţiunea efectuată şi, implicit, cu privire la penalităţile de întârziere, sens în care recurenta a solicitat să se observe că instanţa fondului ar fi trebuit să acorde valoarea juridică scontată facturilor fiscale cu privire la cuantumul penalităţilor de întârziere.

Recurenta-reclamantă a subliniat faptul că între părţi s-a statornicit calcularea facturilor cu aplicarea penalităţilor în cuantum de 0,05% pe zi de întârziere. Voinţa reală a părţilor rezultă, în mod neîndoielnic, din cuprinsul facturilor fiscale emise de către societatea pârâtă, fiind menţionate expres penalităţi de 0,05% pe zi de întârziere. A solicitat să fie avute în vedere şi prevederile art. 1272 din C. civ., în sensul că practicile şi conduita părţilor statornicite în derularea raporturilor contractuale au valoarea juridică indubitabilă a unei modalităţi de manifestare a consimţământului.

Aşadar, potrivit practicii statornicite între părţi şi, mai ales, aşa cum rezultă din cuprinsul facturilor fiscale emise chiar de către societatea pârâtă ce au menirea de a identifica voinţa reală a părţilor contractante, comportamentul acestora relevă astfel înţelegerea lor de a modifica tacit clauza contractuală ce vizează penalităţile de întârziere - clauza VI lit. c) din contractul nr. x/28.03.2017.

O altă critică supusă analizei instanţei de recurs vizează ignorarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 1541 din C. civ., conform cărora "instanţa nu poate reduce penalitatea decât atunci când:

a) obligaţia principală a fost executată în parte şi această executare a profitat creditorului;

b) penalitatea este vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului.

(2) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. b), penalitatea astfel redusă trebuie însă să rămână superioară obligaţiei principale.

(3) Orice stipulaţie contrară se consideră nescrisă".

Faţă de cuantumul penalităţilor de întârziere solicitate de pârâtă (recuperate pe calea dosarelor execuţionale nr. 557/2020 şi nr. 558/2020) şi obiectul contractului de vânzare-cumpărare intervenit între părţi (achiziţionare şi livrare de produse destinate activităţii agricole), recurenta-reclamantă apreciază că sunt incidente dispoziţiile art. 1541 alin. (1) lit. b) din C. civ., penalitatea având un caracter vădit excesiv prin raportare la previzibilitatea prejudiciului pentru părţi la momentul încheierii contractului.

Premisa esenţială pentru ca un debitor să solicite aplicarea mecanismului reglementat de art. 1541 din C. civ. o reprezintă buna-credinţă a acestuia, întrucât raţiunile pentru care legiuitorul a edictat textul de lege au avut în vedere buna-credinţă a debitorului şi echitatea.

Pe de altă parte, legiuitorul a avut în vedere ideea de a preveni o anumită inegalitate economică existentă la momentul încheierii contractului, care ar trebui reechilibrată, eventual, prin dreptul acestuia de a solicita reducerea penalităţilor de întârziere.

Recurenta a precizat că societatea pârâtă din cauza dedusă judecăţii a încasat debitul principal în cuantum de 1.209.464,52 RON şi, ulterior, a recuperat suma de 1.209.464,52 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere.

În acest context, autoarea recursului consideră că a fost dovedită inegalitatea economică generată de posibilitatea părţii adverse de a pretinde, suplimentar, faţă de recuperarea debitului principal şi a penalităţilor în cuantum egal cu debitul principal, a altor penalităţi de întârziere suplimentare, calculate la valoarea de 0,5% pe zi de întârziere.

Întrucât legiuitorul nu a definit termenul de "excesiv", rămâne la latitudinea instanţelor de judecată să facă o astfel de apreciere, însă opinia majoritară este aceea conform căreia penalitatea are caracter "vădit excesiv" atunci când în mod evident, judecătorul nu are nevoie de verificări suplimentare pentru a constata acest aspect. Legiuitorul se raportează în aprecierea caracterului "vădit excesiv" la prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului, iar nu la prejudiciul efectiv suferit, având în vedere faptul că rolul clauzei penale este tocmai de a-l exonera pe creditor de a face dovada prejudiciului şi a cuantumului său.

Analizând art. 1541 din C. civ., se poate afirma că legiuitorul a avut în vedere, ca argument al reducerii penalităţilor, faptul că nu este îndeplinită o condiţie a răspunderii civile contractuale, respectiv ca prejudiciul să fi fost previzibil la momentul încheierii contractului.

Or, dacă penalitatea este vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului, răspunderea debitorului va fi determinată de instanţa de judecată care va reduce cuantumul penalităţilor. Dreptul instanţelor de a reduce clauzele penale nu încalcă principiul autonomiei de voinţă, ci ţine cont de împrejurarea că reducerea clauzei penale este fără îndoială, în consonanţă cu reglementările actuale existente pe plan european care pun în valoare semnificaţia clauzei penale.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat anularea recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. pe fond, intimata a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. La termenul de dezbateri, reprezentantul convenţional al acesteia a precizat că îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuielile de judecată, pe cale separată.

Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

În cauză nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, raportat la conţinutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 490 din C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 12 mai 2022 s-a fixat termen la data de 6 octombrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, întrucât procesul este guvernat de dispoziţiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii filtrului.

Înalta Curte, în temeiul art. 248 din C. proc. civ., a luat în examinare excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă B. S.R.L., urmând a o respinge, întrucât din conţinutul cererii de recurs se pot desprinde critici de nelegalitate ce pot fi analizate din perspectiva motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că nu poate fi reţinută incidenţa art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

În esenţă, recurenta critică hotărârea instanţei de apel susţinând că aceasta a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material (caz de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.), întrucât prin respingerea cererii de amânare formulate de către reclamantă, instanţa de fond a nesocotit dreptul acesteia de a lua cunoştinţă de soluţia pronunţată cu privire la cererea de reexaminare, lipsind, implicit, partea de posibilitatea de a face dovada achitării taxei judiciare de timbru aferente capătului de cerere subsidiar. Totodată, a fost nesocotit dreptului la apărare al reclamantei, având în vedere soluţia pronunţată de instanţă cu privire la cererea de amânare. Această dezlegare a primei instanţe a fost menţinută în calea de atac a apelului, fiind evident că a fost încălcat dreptul la apărare al reclamantei, drept ce reprezintă principala garanţie a unui proces echitabil, fără de care tranşarea litigiului în mod judicios nu ar fi posibilă. Potrivit menţiunilor din cuprinsul încheierii de şedinţă din 18 mai 2021, instanţa de fond a pus în discuţia reprezentantului convenţional al societăţii B. S.R.L. doar cererea de probatorii formulată de către aceasta, omiţând să se pronunţe cu privire la probele solicitate de către reclamantă, atât prin cererea introductivă, cât şi prin cererea modificatoare formulată în termenul şi în condiţiile prevăzute de art. 204 din C. proc. civ.. În mod nelegal, instanţa de apel validează nepronunţarea de către instanţa de fond asupra probelor solicitate de către reclamantă, reţinând că, deşi nu s-a pronunţat expres asupra probei, aceasta nu era utilă soluţionării litigiului.

Criticile recurentei nu sunt fondate, neconstatându-se încălcarea sau aplicarea greşită de către instanţa de apel a niciunei norme de drept.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte relevă faptul că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea normelor de drept material şi el poate consta în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

În prima parte a memoriului de recurs, recurenta a formulat critici care vizează soluţia de respingere a cererii sale de amânare de către prima instanţă, pretinsa ignorare a mijloacelor de probă solicitate de către societatea reclamantă, nesocotirea principiilor fundamentale ale procesului civil prevăzute de art. 13 şi art. 14 din C. proc. civ., respectiv dreptul la apărare şi contradictorialitatea.

În raport de această argumentare, Înalta Curte constată incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod, iar nu a celui indicat de recurentă, întrucât se invocă aplicarea greşită a unor norme de drept procesual, iar nu de drept substanţial, impunându-se calificarea corespunzătoare.

Prin urmare, analiza recursului declarat împotriva deciziei instanţei de apel se va face şi din această perspectivă, desigur, cu luarea în considerare a criticilor dezvoltate de partea reclamantă în cuprinsul cererii de recurs.

Înalta Curte va înlătura criticile referitoare la respingerea cererii de amânare a judecării cauzei de către prima instanţă, în vederea comunicării încheierii nr. 11/12.05.2021.

La termenul de judecată din 18 mai 2021, Tribunalul Olt, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a constatat că reclamanta are cunoştinţă de dispozitivul încheierii nr. 11/12.05.2021 şi a respins cererea de amânare formulată de aceasta, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 222 alin. (1) din C. proc. civ.. Pentru a da posibilitatea reprezentantului convenţional al reclamantei să depună la dosar concluzii scrise, prima instanţă a amânat pronunţarea asupra cauzei la data de 3 iunie 2021.

Împotriva acestei încheieri, reclamanta A. S.A. a formulat apel, iar prima critică a vizat nelegalitatea soluţiei de respingere a cererii de amânare a judecării cauzei, până la momentul comunicării încheierii prin care s-a soluţionat cererea de reexaminare a încheierii prin care instanţa s-a pronunţat cu privire la cererea sa de ajutor public judiciar.

Instanţa de apel a constatat că, prin încheierea nr. 11 din 12 mai 2021 pronunţată de Tribunalul Olt, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2020, s-a admis cererea de reexaminare formulată de petenta A. S.A. şi s-a dispus eşalonarea plăţii taxei judiciare de timbru în cuantum de 47.838,23 RON, în 6 rate lunare, a câte 7973,0383 RON, începând cu luna mai 2021; s-a constatat că încheierea constituie titlu executoriu şi s-a dispus comunicarea către UAT Chitila jud. Ilfov - Direcţia Economică pentru executare.

Faţă de această soluţie, Curtea de Apel Craiova a constatat că reclamanta nu avea obligaţia depunerii vreunei dovezi a plăţii taxei judiciare de timbru la dosar, astfel încât prima instanţă în mod corect nu a acordat termen în acest sens. De altfel, atâta timp cât instanţa a soluţionat cauza pe fond, apelanta-reclamantă nu a dovedit un prejudiciu produs ca urmare a soluţionării litigiului anterior comunicării încheierii către partea reclamantă. Din contră, instanţa a respectat astfel principiul celerităţii soluţionării cauzei, prevăzut de art. 6 din C. proc. civ.. Nu se poate aprecia nici că instanţa nu a respectat dreptul la apărare al părţii, de vreme ce aceasta nu a soluţionat cauza la acelaşi termen de judecată, ci a amânat pronunţarea la data de 3 iunie 2021 pentru a da posibilitatea reclamantei să depună la dosar concluzii scrise, în temeiul art. 222 alin. (2) din C. proc. civ.. Instanţa a constatat în mod corect că nu erau îndeplinite condiţiile art. 222 alin. (1) din acelaşi cod, nefiind invocat niciun motiv temeinic referitor la lipsa de apărare.

În calea de atac a recursului au fost reiterate aceste susţineri referitoare la pretinsa nelegalitate a soluţiei de respingere a cererii de amânare.

În expunerea motivelor de recurs, autoarea prezentei căi de atac a reluat criticile formulate în apel, susţinând caracterul vădit netemeinic al respingerii cererii de amânare, fără să dezvolte motive de nelegalitate care să vizeze hotărârea atacată.

Prin urmare, instanţa supremă constată că acestea nu reprezintă altceva decât o reiterare a motivelor de apel formulate împotriva sentinţei primei instanţe, care şi-au găsit deja o dezlegare jurisdicţională prin decizia pronunţată în apel.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut faptul că în mod nelegal, instanţa de apel validează nepronunţarea de către instanţa de fond asupra probelor solicitate de către reclamantă, reţinând că, deşi nu s-a pronunţat expres asupra probei, aceasta nu era utilă soluţionării litigiului.

Procedând în acest fel, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre vădit nelegală şi netemeinică, motiv pentru care recurenta a solicitat să fie avute în vedere aspectele prezentate în cuprinsul cererii de recurs.

Întrucât au fost ignorate mijloacele de probă solicitate de reclamantă, prin hotărârea recurată a avut loc nesocotirea principiilor fundamentale ale procesului civil, respectiv dreptul la apărare şi contradictorialitatea prevăzute de art. 13 şi art. 14 din C. proc. civ.

Recurenta a mai arătat că instanţa era obligată, în cadrul etapei cercetării procesului, să pună în discuţia părţilor probele propuse de fiecare dintre acestea.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că apelanta-reclamantă A. S.A. a solicitat în probaţiune, prin cererea de apel, încuviinţarea probei cu înscrisuri şi a probei cu expertiza în specialitatea contabilitate.

La termenul la care s-a dezbătut cauza în apel, respectiv 17 noiembrie 2021, societatea reclamantă a fost reprezentată de doamna avocat D. care a solicitat instanţei încuviinţarea probei cu înscrisurile depuse la dosar şi a unei expertize contabile, urmând să se stabilească cuantumul penalităţilor de întârziere prin raportare la facturile aflate la dosarul cauzei.

Curtea de Apel Craiova a încuviinţat proba cu înscrisurile depuse la dosar şi, apreciind că nu este utilă soluţionării cauzei, a respins proba cu efectuarea unei expertize contabile.

Instanţa supremă reţine că dreptul la apărare este un principiu de drept constituţional, consacrat de art. 24 din Constituţie, potrivit căruia dreptul la apărare este garantat în tot cursul procesului. În vederea asigurării respectării dreptului la apărare, prin art. 13 alin. (3) C. proc. civ. este dezvoltat conţinutul dreptului părţii la apărare în cadrul procesului civil, una din componentele acestuia fiind reprezentată de posibilitatea părţilor de a propune probe.

În cauză, instanţa de apel a respins proba cu expertiza în specialitatea contabilitate, propusă de către reclamantă, în cadrul judecăţii apelului, cu motivarea că aceasta nu este utilă soluţionării cauzei.

Respectarea dreptului la apărare în cadrul procesului civil implică asigurarea respectării dreptului de a propune probe, iar nu şi posibilitatea ca acestea să fie în mod automat admise.

Respingerea motivată a probei cu expertiza în specialitatea contabilitate, nu aduce nicio atingere dreptului la apărare, câtă vreme nu se poate reţine care sunt viciile de legalitate care afectează măsura adoptată de instanţa de apel şi vătămarea legitimă cu caracter procesual suferită de parte. Aprecierea asupra pertinenţei, concludenţei şi utilităţii probei propuse se constituie într-un aspect care ţine de temeinicia hotărârii adoptate, fiind incompatibilă cu examenul de legalitate specific recursului.

Totodată, Înalta Curte reaminteşte că aprecierea şi administrarea probatoriului sunt atribute ale instanţei de judecată care se circumscriu principiului rolului activ al acesteia, incluzând însă şi posibilitatea respingerii, înlăturării sau neluării în considerare a anumitor probe, fără ca prin aceasta să fie încălcat sau cenzurat dreptul la apărare.

Decizia atacată nu aduce atingere principiilor amintite de recurentă, în condiţiile în care, potrivit art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., "instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 478 alin. (2)", apreciere asupra căreia instanţa este suverană.

Prin urmare, instanţa de recurs va înlătura această critică, întrucât este neîntemeiată.

Recurenta-reclamantă a mai arătat, la pagina 8 din memoriul de recurs, ultimul paragraf, că această încălcare i-a cauzat o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii atacate, fiind incidente astfel "disp. Art. 481 alin. (1) pct. 6 coroborate cu Art. 13, 14 C. proc. civ..", iar pe cale de consecinţă, aceasta a solicitat "admiterea apelului, cu consecinţa anulării sentinţei atacate şi rejudecării cauzei".

Înalta Curte constată că în cuprinsul cererii de recurs nu există critici formulate, care să poată fi supuse controlului de legalitate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Soluţia dată de instanţa de apel în calea de atac ordinară, de reformare, devolutivă a apelului este justificată în motivarea deciziei, iar faptul că recurenta nu este mulţumită de argumentele reţinute de instanţa de apel, nu conduce la concluzia că hotărârea astfel criticată este susceptibilă de a fi casată.

Înalta Curte mai reţine că decizia recurată corespunde exigenţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a prezentat, într-o manieră clară, precisă şi concisă argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt şi în drept soluţia adoptată, fiind astfel la adăpost de orice critică din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte criticile pe care recurenta le încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se impune a face o serie de precizări preliminare analizei propriu-zise a acestora.

Recursul este o cale extraordinară de atac în reformare ce poate fi exercitată pentru temeiuri de nelegalitate limitativ determinate de lege, nu şi de netemeinicie. Aşa cum rezultă din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., scopul recursului este doar acela de examinare a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. include în conţinutul său cazurile de încălcare sau de aplicare greşită a normelor de drept material, cum ar fi interpretarea eronată a unui text legal, aplicarea unei norme juridice, deşi aceasta nu era incidentă în cauză ş.a.m.d.

Aşadar, incongruenţa normei juridice raportată la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond poate fi subscrisă acestui motiv de nelegalitate. Însă multe dintre criticile formulate de către recurentă vizează, în realitate, reaprecierea probelor administrate şi, în consecinţă, stabilirea unei alte situaţii de fapt, esenţial diferită de cea reţinută de către instanţele de fond.

În privinţa modificării penalităţilor de întârziere, autoarea căii de atac a solicitat să se aibă în vedere faptul că părţile au modificat cuantumul penalităţilor de întârziere în valoare de 0,5% pe zi de întârziere menţionate în cuprinsul Clauzei VI lit. c) din contractul nr. x/28.03.2017, fiind agreată plata unor penalităţi de întârziere în valoare de 0,05% pe zi de întârziere, astfel cum rezultă fără putinţă de tăgadă din cuprinsul facturilor fiscale recunoscute şi acceptate în mod expres de către ambele părţi.

Hotărârile instanţelor anterioare au validat opinia intimatei-pârâtei.

Aşadar, dezlegarea recursului presupune verificarea măsurii în care, în cele două etape anterioare ale procesului, instanţele de fond au aplicat corect legea, în stabilirea voinţei părţilor.

Doar în parte criticile expuse în memoriul de recurs aduc în dezbatere, în mod real, pretinsa nelegalitate a deciziei atacate; cele mai multe sunt incompatibile, însă, cu natura nedevolutivă a prezentei căi de atac.

Cercetarea voinţei părţilor este un atribut al instanţelor de fond, nu şi al celei de recurs, concluzie impusă mai ales de concepţia noului C. proc. civ., care nu mai include, între motivele de recurs, pe unul asemănător celui reglementat, în Codul de la 1865, de art. 304 pct. 8; în concret, examenul instanţei supreme va fi limitat numai la a verifica dacă, la stabilirea voinţei reale a părţilor, a fost încălcată ori greşit aplicată vreo normă de drept material, cu precădere din categoria celor impuse de C. civ. pentru interpretarea convenţiilor; analiza celorlalte aspecte invocate, cu rol circumstanţial, scapă însă cenzurii în recurs, deoarece sistemul de drept naţional nu prevede trei grade de jurisdicţie, ci doar două (fond şi apel).

Criticile referitoare la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1272 din C. civ. sunt nefondate.

Conform art. 1270 din C. civ., "contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante. Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege".

Potrivit art. 1272 alin. (1) din acelaşi cod "contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar şi la toate urmările pe care practicile statornicite între părţi, uzanţele, legea sau echitatea le dau contractului, după natura lui".

Prin sintagma "are putere de lege", din cuprinsul art. 1270 alin. (1) din C. civ., se înţelege faptul că fiecare este obligat, prin contractul pe care îl încheie, la fel ca atunci când obligaţia i-ar fi impusă prin lege. Cu alte cuvinte, contractul este legea părţilor, acestea fiind ţinute să-l respecte întocmai, potrivit adagiului latin pacta sunt servanda.

Pe de altă parte, de regulă, conţinutul contractului este cel stabilit de către părţi, în exercitarea principiului libertăţii contractuale, potrivit art. 1169 din C. civ., premisa art. 1272 din C. civ. fiind aceea a unei determinări insuficiente a conţinutului contractului de către părţile contractante, cu consecinţa unor posibile diferende în legătură cu exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor pe parcursul derulării relaţiei contractuale.

În asemenea situaţii, legiuitorul a stabilit în cuprinsul art. 1272 alin. (1) din C. civ. modalităţile legale de completare a conţinutului contractului, în absenţa colaborării părţilor în sensul unei eventuale completări pe cale convenţională a contractului.

Nemulţumită de cuantumul penalităţilor de întârziere în valoare de 0,5% pe zi de întârziere menţionate în cuprinsul Clauzei VI lit. c) din contractul nr. x/28.03.2017, prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă A. S.A., prin administrator judiciar C., a criticat decizia instanţei de apel din perspectiva unei pretinse aplicări şi interpretării greşite a prevederilor art. 1272 alin. (1) din C. civ., susţinând faptul că între părţi s-a statornicit calcularea facturilor cu aplicarea penalităţilor în cuantum de 0,05% pe zi de întârziere. Aşadar, consideră că voinţa reală a părţilor rezultă, în mod neîndoielnic, din cuprinsul facturilor fiscale emise de către societatea pârâtă, fiind menţionate expres penalităţi de 0,05% pe zi de întârziere.

În accepţiunea recurentei principiul forţei obligatorii a contractelor poate fi înfrânt prin "completarea" clauzelor contractuale, în condiţiile art. 1272 alin. (1) din C. civ.

Aşa cum s-a expus şi anterior, pentru a da eficienţă prevederilor art. 1272 alin. (1) din C. civ., se impune, ca situaţie premisă, ca actul juridic în legătură cu care se solicită analiza conţinutului să nu conţină suficiente elemente pentru a se determina întinderea, respectiv exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor, cu consecinţa unor posibile diferende între părţile contractante în legătură cu aceste chestiuni, condiţie care, în cauză, nu este întrunită, astfel cum, în mod corect, a statuat şi curtea de apel.

Astfel, verificând raporturile juridice dintre părţi, instanţa de prim control judiciar a constatat, în mod corect, că pe facturi a fost înscris un cuantum mai mic al penalităţilor decât cel stabilit în contract, însă acest fapt nu poate fi interpretat ca o schimbare a acordului de voinţe, ca o modificare a contractului în ceea ce priveşte penalitatea, atâta timp cât, prin contract, s-a stabilit, la art. IX "Alte condiţii", ultimul paragraf, că modificarea contractului poate avea loc doar cu acordul ambelor părţi, acord ce va îmbrăca forma unui act adiţional.

Curtea de Apel Craiova a reţinut că între părţi nu a intervenit niciun act adiţional care să modifice cuantumul penalităţilor. Mai mult, părţile au stabilit tot la capitolul "Alte condiţii" faptul că "Prezentul contract reprezintă titlu executoriu şi poate fi investit cu formulă executorie, fără o altă formalitate".

A mai constatat că aceleaşi menţiuni se regăsesc şi în contractul nr. x/29.05.2018 încheiat ulterior de părţi, care, de asemenea, nu a fost executat. Chiar faptul că, în anul următor, părţile au încheiat cel de-al doilea contract, având acelaşi cuantum al penalităţilor, în valoare de 0,5% pe zi de întârziere, demonstrează faptul că practica statornicită între părţi era în acest sens.

Aşadar, din probele administrate în faţa instanţelor devolutive, a rezultat că voinţa părţilor a fost în sensul de a stabili o penalitate în valoare de 0,5% pe zi de întârziere, iar nu de 0,05% pe zi de întârziere, context în care se dovedeşte a fi legală soluţia pronunţată prin decizia recurată.

Faţă de cuantumul penalităţilor de întârziere solicitate de pârâtă (recuperate pe calea dosarelor execuţionale nr. 557/2020 şi nr. 558/2020) şi obiectul contractului de vânzare-cumpărare intervenit între părţi (achiziţionare şi livrare de produse destinate activităţii agricole), recurenta-reclamantă apreciază că sunt incidente dispoziţiile art. 1541 alin. (1) lit. b) din C. civ., penalitatea având un caracter vădit excesiv prin raportare la previzibilitatea prejudiciului pentru părţi la momentul încheierii contractului.

Dispoziţiile legale care reglementează condiţiile în care se poate reduce clauza penală se regăsesc în cuprinsul art. 1541 din C. civ. cu următorul cuprins:

"(1) Instanţa nu poate reduce penalitatea decât atunci când: a) obligaţia principală a fost executată în parte şi această executare a profitat creditorului; b) penalitatea este vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului. (2) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. b), penalitatea astfel redusă trebuie însă să rămână superioară obligaţiei principale. (3) Orice stipulaţie contrară se consideră nescrisă".

Una din condiţiile impuse de textul de lege anterior evocat vizează evaluarea prejudiciului ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului, în raport de care instanţa trebuie să stabilească caracterul vădit excesiv al penalităţii contractuale.

În situaţia în care se constată îndeplinită condiţia impusă de dispoziţiile art. 1541 alin. (1) lit. b) din C. civ., penalitatea redusă trebuie să rămână, totuşi, superioară obligaţiei principale.

Autoarea recursului consideră că a fost dovedită inegalitatea economică generată de posibilitatea părţii adverse de a pretinde, suplimentar, faţă de recuperarea debitului principal şi a penalităţilor în cuantum egal cu debitul principal, a altor penalităţi de întârziere suplimentare, calculate la valoarea de 0,5% pe zi de întârziere.

Înalta Curte reţine că această critică are în vedere modalitatea în care instanţa devolutivă de atac a apreciat concret elementele de fapt ale prejudiciului ce putea fi prevăzut de părţi la momentul încheierii contractului, ceea ce înseamnă că nu poate fi încadrată în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., nefiind o susţinere care să antameze o posibilă nelegalitate a deciziei de apel.

De altfel, chiar recurenta-reclamantă a arătat, în cuprinsul memoriului de recurs, că legiuitorul nu a definit termenul de "excesiv" şi că rămâne la latitudinea instanţelor de judecată să facă o astfel de apreciere .

Or, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., analiza Înaltei Curţi este limitată la examinarea conformităţii deciziei de apel cu normele de drept aplicabile, neputând proceda la o reanalizare a situaţiei de fapt.

Prin urmare, aceste susţineri nu vor fi analizate în calea extraordinară de atac.

Cum nici din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu se poate justifica soluţia de casare a deciziei recurate, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă B. S.R.L.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. prin administrator judiciar C. împotriva deciziei nr. 712/2021 din 17 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 octombrie 2022.