Termination of bailiff status: time-bar of administrative action and inapplicability of statutory interruption to the one-year extension period

Şedinţa publică din data de 17 mai 2024

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 4 august 2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu MINISTRUL JUSTIŢIEI, admiterea acţiunii şi, în consecinţă, anularea Ordinului OMJ nr. 4130/C/09.08.2021 deoarece este nelegal şi netemeinic.

1.2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 49 de la data de 23 aprilie 2023 Curtea de Apel Târgu Mureş – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtul MINISTERUL JUSTIŢIEI.

A fost respinsă ca prescrisă acţiunea în contencios formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL JUSTIŢIEI, având ca obiect anularea Ordinului nr. 4130/C/9.08.2021.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamantul A., invocând temeiul de drept de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu consecinţa admiterii căii de atac, casarea hotărârii primei instanţe, iar pe fondul cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată.

În esenţă, în motivare, a arătat că prima instanţă a determinat greşit termenul până la care poate fi introdusă la instanţă cererea prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004.

În conformitate cu prevederile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cererea poate fi introdusă şi într-un termen de 1 an de la data primirii răspunsului la procedura prealabilă.

În cazul recurentului, motivele temeinice au fost reprezentate de starea depresivă în care a intrat după excluderea din profesia de executor judecătoresc, dar şi de procedurile prealabile depuse, speranţa legitimă fiind că Ministerul Justiţiei, în mod amiabil, va da eficienţă juridică prevederilor art. 90 alin. (1) din C. pen., conform cărora "persoana faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei nu i se mai aplică pedeapsa şi nu este supusă niciunei decăderi, interdicţii sau incapacităţi ce ar putea decurge din infracţiunea săvârşită".

Or, în cauza de faţă, deşi faţă de recurent s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, prin actul administrativ contestat i-a fost interzis dreptul de a profesa ca executor judecătoresc, ceea ce înseamnă o interdicţie de a munci, deşi fapta de care a fost acuzat nu are nicio legătură cu serviciul, iar prin hotărârea penală nu i-a fost interzis dreptul de a profesa.

ÎIn consecinţă, văzând dispoziţiile legale ale art. 90 alin. (1) din C. pen., precum şi motivarea explicită în acest sens din Decizia nr. 905/2021 a Curţii Constituţionale, conform căreia profesionistul faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei nu i se poate interzice să profeseze ca urmare a pedepsei penale amânate, a sperat, până la limita termenului de 1 an, că Ministerul Justiţiei va aplica dispoziţiile mai sus indicate.

Cu toate acestea, a solicitat să se constate că a formulat prezenta acţiune în interiorul termenului de un an de zile de la data la care a fost primit răspunsul la procedura prealabilă.

În drept, a invocat art. 20 alin. (1) şi alin. (3), teza a II-a din Legea nr. 554/2004 raportat la motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul – pârât Ministerul Justiţiei a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, cu menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei civile atacate în cauza de faţă aceasta fiind dată cu aplicarea dispoziţiilor legale incidente.

2.1. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate şi a apărărilor expuse în cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

2.1.1. Aspecte de fapt şi de drept relevante

La data de 09.08.2021, Ministrul Justiţiei a emis Ordinul nr. 4130 prin care s-a constatat încetarea calităţii reclamantului A. de executor judecătoresc.

Conform înscrisurilor aflate în dosarul ataşat cu nr. x/2021, având ca obiect suspendarea ordinului atacat în prezenta cauză, împotriva acestuia reclamantul a formulat plângerea prealabilă solicitând revocarea sa, plângere soluţionată prin adresa nr. x/07.09.2021, comunicată reclamantului la sediul avocatului ales la acea dată.

La data de 09.09.2021, reclamantul a ataşat în dosarul nr. x/2021, ce avea ca obiect acţiunea de suspendare a ordinului atacat în prezenta cauză, răspunsul la plângerea prealabilă.

La data de 17.09.2021, reclamantul a introdus pe rolul Curţii de Apel Târgu-Mureş o cerere de anulare a Ordinului nr. 4130/C/9.08.2021, cerere ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2021 şi care a fost anulată prin încheierea nr. 54/20.10.2021, neatacată.

La data de 04.08.2022, reclamantul a introdus o nouă acţiune având ca obiect anularea Ordinului nr. 4130/C/9.08.2021, acţiune înregistrată dosar nr. x/2022.

Prima instanţă învestită cu soluţionarea cererii în anularea Ordinului nr. 4130/C/9.08.2021 a respins, ca fiind prescrisă, acţiunea reclamantului.

Împotriva acestei soluţii, a formulat cerere de recurs reclamantul, invocând în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv aplicarea şi interpretarea greşită a nomelor de drept material de prima instanţă. Aşadar, reclamantul a susţinut că judecătorul fondului a interpretat greşit dispoziţia legală de la art. 11 din Legea nr. 554/2004.

În urma propriului demers de interpretare a legii, reevaluând ansamblul probator administrat în cauză, instanţa de control judiciar reţine că reclamantul a avut calitatea executor judecătoresc, care a fost eliberat din funcţie prin Ordinul 4130, atacat în cauza de faţă.

Acesta a formulat două cereri de anulare a ordinului sus menţionat, prima acţiune(din dosar nr. x/2021) a fost anulată de instanţa învestită cu soluţionarea acesteia, iar ulterior, reclamantul a promovat o nouă acţiune împotriva aceluiaşi ordin de eliberare din funcţie, care face obiect al dosarului de faţă.

Din perspectiva normelor de drept incidente în cauză, Înalta Curte reţine că prezintă relevanţă art. 11 din Legea contenciosului administrativ "(1)Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă; (2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz.…"

Totodată, se va avea în vedere dispoziţia prevăzută de art. 2539 C. civ. "…(2) Prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenţie în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite a renunţat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă(…)."

Din coroborarea textelor de lege şi prin raportare la situaţia de fapt dedusă judecăţii, Înalta Curte reţine că reclamantul a formulat o primă acţiune în anulare care a făcut obiectul dosarului nr. x/2021, înăuntrul termenului de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care este aşa cum menţionează alin. (5) din acelaşi articol un termen de prescripţie, acţiune care a fost anulată în procedura de regularizare a cererii.

În conformitate cu art. 2539 alin. (2) teza a II-a din C. civ., reclamantul a reintrodus cererea cu acelaşi obiect, urmând ca instanţa să ia act de întreruperea cursului prescripţiei conform C. civ., efect care însă se produce numai sub rezerva admiterii fondului cererii.

Or, în cauză, nu poate fi vorba de incidenţa instituţiei întreruperii termenului de prescripţie câtă vreme cererea reclamantului a fost respinsă, pe cale de excepţie, ca prescrisă.

În acelaşi timp, reclamantul nu se poate prevala de dispoziţia de la art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 cu precizarea că cea de-a doua cerere de chemare în judecată s-a încadrat în termenul de 1 an prevăzut de lege, deoarece acest termen este în accepţiunea legii este un termen de decădere iar nu de prescripţie, deci nu poate intra sub incidenţa art. 2539 C. civ.

Mai mult, partea care se prevalează la formularea cererii de chemare în judecată de dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 trebuie să facă dovada unor motive temeinice care au împiedicat-o să se încadreze în termenul de 6 luni anterior amintit, aspecte neprobate de reclamantul din cauză. Invocarea unor motive legate de starea psiho-emoţională sau de speranţa legitimă faţă de conduita părţii procesuale adverse, nu reprezintă o justificare pertinentă care să poată fi încadrată în noţiunea de motive temeinice aşa cum solicită legea aplicabilă.

În aceste condiţii, cum termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune de 6 luni nu a fost întrerupt iar reclamantul nu a reuşit să probeze motivele temeinice, mai presus de voinţa sa, care să – l fi determinat să nu formuleze cererea de chemare în judecată în condiţiile art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, în mod corect a stabilit prima instanţă de judecată că în cauză a intervenit prescripţia dreptului material la acţiune şi a respins cererea de anulare a Ordinului nr. 43 ca fiind prescrisă.

2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 49 din 21 aprilie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 17 mai 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.