Immutability of object of action in cassation: exclusion of implicit claims for building extensions from a property restoration lawsuit

Şedinţa publică din data de 16 octombrie 2024

Deliberând asupra recursurilor şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor – secţia a II-a Civilă la 03.05.2019, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., a chemat în judecată pe pârâtele S.C. C. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâtele să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilele situate în Oradea, jud. Bihor, str. x – înscris în cartea funciară (în continuare, "C.F.") nr. x, nr. cadastral x, constând în teren intravilan în suprafaţă de 1.381 m.p., cu spaţii comerciale P+5Ep, cu suprafaţă construită de 369 m.p. şi suprafaţă desfăşurată de 1.560 m.p. – şi str. x, înscris în C.F. nr. x, nr. cadastral x, compus din teren intravilan în suprafaţă de 1.169 m.p. cu spaţii comerciale Sp+P+2Ep, cu suprafaţă construită de 585 m.p. şi suprafaţă desfăşurată de 1.159 m.p. Totodată, a solicitat obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosinţă a imobilelor mai sus indicate, în cuantum de 2,564 euro/m.p., raportate la suprafaţa de 1.254 m.p., în conformitate cu art. 563 alin. (1) teza finală C. civ., începând cu 05.12.2017 şi până la data eliberării efective, evacuarea pârâtelor din imobilele indicate şi acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare, S.C. C. S.R.L. a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bihor şi excepţia lipsei calităţii procesuale active.

La 26.11.2019, prima instanţă a respins excepţia necompetenţei materiale, iar prin încheierea de la 04.02.2020, a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale active.

Prin sentinţa comercială nr. 110/LP/21.07.2020, Tribunalul Bihor – secţia a II-a Civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, a admis în parte acţiunea, a obligat pârâtele să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantei imobilele situate în Oradea, jud. Bihor, str. x, înscris în C.F. nr. x Oradea, cu nr. cadastral x, constând în teren intravilan în suprafaţă de 1.381 m.p., cu spaţii comerciale în regim de înălţime P+5Ep, cu suprafaţa construită de 369 m.p. şi suprafaţa desfăşurată de 1.560 m.p., şi str. x, înscris în C.F. nr. x Oradea, cu nr. cadastral x, constând în teren intravilan în suprafaţă de 1.169 m.p., cu spaţii comerciale în regim de înălţime Sp+P+2Ep, cu suprafaţa construită de 585 m.p. şi suprafaţa desfăşurată de 1.159 m.p., a dispus evacuarea pârâtelor din imobilele menţionate şi a respins capătul de cerere privind obligarea lor la plata de despăgubiri.

La 15.01.2021, reclamanta a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurate în sentinţa tribunalului, cu privire la suprafaţa desfăşurată a construcţiilor obiect al acţiunii, care ar fi, în cazul imobilului din str. x, de 2.168 m.p. şi pentru construcţia din str. x, de 1.636 m.p.

Prin încheierea din 02.02.2021, prima instanţă a respins această cerere.

Împotriva sentinţei primei instanţe, toate părţile au declarat apel.

La termenul din 29.04.2021, instanţa de prim control judiciar a respins cererea apelantei-reclamante de modificare a obiectului cererii de chemare în judecată, considerând că ea vizează majorarea suprafeţei imobilului a cărui restituire se solicită şi este inadmisibilă în apel, conform art. 204 şi art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Prin încheierea din 24.03.2022, curtea de apel, reţinând prevederile art. 478 alin. (4) C. proc. civ. şi în raport cu precizările părţilor, a statuat că "obiectul prezentului dosar şi al acţiunii în revendicare îl reprezintă imobilele de pe str. x şi Meziadului în integralitatea lor, respectiv spaţiile iniţiale, precum şi extinderile realizate de către cele două pârâte".

Prin decizia nr. 29/2024-A/25.01.2024, Curtea de Apel Oradea – secţia a II-a Civilă a admis apelurile declarate şi a schimbat sentinţa primei instanţe, în sensul că a admis în parte cererea, a dispus evacuarea pârâtelor din imobilele reprezentând extinderea construcţiei A1 şi închiderea parţială cu tâmplărie PVC, notată sub B11 în C.F. x Oradea, cu nr. cadastral x, situată administrativ în Oradea, str. x, jud. Bihor şi din clădirea rezultată în urma extinderii clădirii existente şi închiderea parţială cu tâmplărie PVC, notată sub B10 în C.F. x Oradea, cu nr. cadastral x, astfel cum au fost identificate prin raportul întocmit de expertul E.. Totodată, a obligat în solidar pârâtele la plata, în favoarea reclamantei, a sumei de 225.563,76 euro, în echivalent în RON la data plăţii efective, cu titlu de despăgubiri, şi a sumei de 22.250 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. A respins ca nefondate celelalte pretenţii şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

Împotriva deciziei instanţei de apel, toate părţile au declarat recurs, S.C. D. S.R.L. atacând şi încheierea din 24.03.2022.

Prin recursul propriu, reclamanta S.C. A. S.R.L. (în continuare, "A.") a solicitat modificarea deciziei, în sensul obligării în solidar a pârâtelor la plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat prin lipsa de folosinţă a suprafeţei de 1.007,8 m.p. şi a cheltuielilor de judecată de 28.640 RON.

Prin criticile expuse – ce nu au fost încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. –, autoarea căii de atac a reclamat, în primul rând, că instanţa de apel a diminuat în mod greşit suprafaţa de 1.007,8 m.p. pentru care i-a acordat daune-interese cu 53,8 m.p., reprezentând părţi comune şi spaţii de acces.

Printr-o critică subsecventă, a contestat refuzul de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, susţinând că este fundamentată pe premisa greşită a inexistenţei documentelor justificative.

În motivarea recursului propriu, îndreptat împotriva încheierii din 24.03.2022 şi a deciziei instanţei de apel, dezvoltat prin trei memorii distincte, S.C. D. S.R.L. (în continuare, "D.") a arătat că, prin hotărârile date, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, că hotărârile nu cuprind motivele pe care se întemeiază, cuprind motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei şi că instanţa de apel a încălcat sau a aplicat greşit normele de drept material; a invocat, astfel, cazurile de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

De asemenea, a ridicat excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei interesului reclamantei în formularea acţiunii.

Prin critica ce va fi încadrată în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că încheierea din 24.03.2022 este contrară dispoziţiei din 29.04.2021, de respingere ca inadmisibilă a cererii de modificare a acţiunii, formulată de reclamantă, dar şi că instanţa nu putea accepta lămurirea obiectului pricinii în temeiul art. 478 alin. (4) C. proc. civ.

Din perspectiva aceluiaşi motiv de casare, recurenta-pârâtă D. a contestat că instanţa de apel era abilitată să decidă în favoarea reclamantei cu privire la suprafeţele care le excedau pe cele indicate în cererea introductivă, de 1.560 m.p., respectiv de 1.159 m.p.

A arătat că apelul reclamantei nu a fost îndreptat împotriva încheierii prin care tribunalul a respins cererea de îndreptare a erorii materiale, ci doar împotriva dispoziţiei de respingere a capătului de cerere vizând acordarea daunelor-interese, adoptată prin sentinţă.

Autoarea acestei căi de atac a susţinut că, prin decizia recurată, instanţa a dat mai mult decât s-a cerut, respectiv ceea ce nu s-a cerut, întrucât a dispus, contrar tribunalului, evacuarea pârâtelor inclusiv din extinderile construcţiilor asupra cărora erau proprietare şi care, inexistente la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.06.2009 de notarul public F. (în continuare, "contractul de vânzare nr. x/2009"), nu puteau fi predate reclamantei în baza deciziei nr. 143/C/05.12.2017, pronunţată de Curtea de Apel Oradea – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2009-R (în continuare, "decizia nr. 143/2017").

Subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., această recurentă-pârâtă a arătat că acţiunea în revendicare era inadmisibilă, întrucât reclamanta nu a avut în proprietate construcţiile edificate de pârâte, iar acestea din urmă nu îi contestă dreptul de proprietate asupra terenului şi a construcţiilor, în starea lor iniţială.

În realitate, a opiniat că în cauză este decelabilă ipoteza reglementată de art. 581 C. civ., a lucrărilor autonome cu caracter durabil efectuate cu bună-credinţă, acţiunea fiind una în accesiune imobiliară artificială în sensul art. 577 C. civ., care permite instanţei să dispună înscrierea proprietarului terenului ca proprietar al construcţiilor, însă subordonat despăgubirii constructorului fie cu contravaloarea materialelor şi a manoperei, fie cu sporul de valoare adus imobilului.

O altă critică a vizat soluţia dată acţiunii în revendicare cu privire la imobilele proprietatea debitorului falit, pe care a arătat că nu le foloseşte.

În continuare, autoarea acestei căi de atac a combătut considerentele prin care instanţa de apel, interpretând prin prisma C. civ. şi a Legii nr. 7/1996 sintagma "notare", a conchis că extinderile construcţiilor s-ar afla în patrimoniul reclamantei şi a arătat că, dimpotrivă, ele se află în proprietatea sa şi a S.C. C. S.R.L. (în continuare, "C."), potrivit înscrierilor de sub B.10 şi B.11 din C.F. nr. x şi nr. x.

Printr-o critică subsecventă, recurenta-pârâtă D. a combătut valorificarea, prin decizia recurată, a încheierii nr. 41756/04.04.2023, emisă de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bihor – Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Oradea, arătând că prin aceasta nu s-a respins cererea de intabulare sau înscriere provizorie a imobilelor în litigiu.

În subsecvenţa concluziei privind calitatea sa de proprietar asupra extinderilor, D. a susţinut că este nelegală şi dispoziţia de obligare la plata despăgubirilor.

Argumentând cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., această recurentă a evocat existenţa considerentelor contradictorii, prin care se afirmă că extinderile sunt în proprietatea pârâtelor, pentru ca în final ele să fie plasate în patrimoniul debitorului.

Printr-o altă critică, a evidenţiat că nu au fost anulate încheierile de carte funciară nr. x şi nr. 6881 din 29.01.2015, prin care au fost intabulate în cartea funciară imobilele nou edificate în favoarea sa şi a pârâtei C., conform autorizaţiei de construire nr. x/20.11.2014.

A arătat că, deşi acţiunea în revendicare impunea, instanţa de prim control judiciar a omis compararea titlurilor de proprietate, care ar fi condus la concluzia inexistenţei unui drept al reclamantei asupra extinderii construcţiilor.

Autoarea acestui recurs a contestat şi obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.

Printr-un memoriu de recurs formulat în comun, atât D., cât şi C. au solicitat casarea deciziei recurate, cu consecinţa, în principal, a trimiterii cauzei spre rejudecare instanţei de apel, iar în subsidiar, a reţinerii spre judecare în fond şi a respingerii acţiunii; au invocat cazurile de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., au învederat că dispoziţia de evacuare a lor din construcţiile adăugate celor iniţiale excedează limitele învestirii, încalcă principiul disponibilităţii şi dreptul la un proces echitabil, întrucât curtea de apel a fost învestită exclusiv cu pretenţia de schimbare a hotărârii, în sensul obligării pârâtelor la plata prejudiciului constând în lipsa de folosinţă.

Circumscris cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarele căii de atac au învederat lipsa din decizia recurată a raţionamentului care să susţină concluzia privind proprietatea reclamantei asupra extinderilor de construcţii.

Subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele au criticat confirmarea respingerii de către tribunal a excepţiei lipsei calităţii procesuale active în formularea acţiunii în revendicare asupra celor două extinderi adăugate construcţiilor iniţiale.

Au evidenţiat că, dovedind că deţin un drept de proprietate asupra construcţiilor edificate cu bună-credinţă şi un drept de superficie asupra terenului, constituit de S.C. G. S.R.L., au răsturnat prezumţia instituită de art. 577 şi art. 579 C. civ.

Au criticat, din perspectiva aceluiaşi motiv de casare, obligarea lor la despăgubiri în baza art. 563 alin. (1) teza a II-a C. civ., arătând că, din moment ce reclamanta nu şi-a probat dreptul de proprietate, acestea nu puteau fi stabilite.

Prin întâmpinare, D. a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantă, excepţia inadmisibilităţii motivului de recurs privind cheltuielile de judecată şi, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat; pârâta C. a solicitat, în principal, anularea aceluiaşi recurs ca nemotivat şi, în subsidiar, ca nefondat.

Prin întâmpinările formulate, reclamanta a solicitat respingerea recursurilor formulate de pârâtele D. şi C..

La 17.06.2024 şi 18.06.2024, reclamanta a răspuns la întâmpinările depuse de pârâte, iar la 06.09.2024, recurenta-pârâtă D. a răspuns întâmpinărilor formulate de reclamantă.

Examinând, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei instanţei de apel, invocată de pârâte, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar conform art. 486 alin. (3) teza I C. proc. civ., "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii". De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în cazurile de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Atunci când, astfel cum se întâmplă în cauză, recurentul nu îşi circumscrie obiecţiile prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., revine instanţei de recurs să verifice în ce măsură criticile pot fi subsumate unei ipoteze de casare, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

De altfel, nu indicarea expresă a cazului de la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci argumentarea în concret a modului în care el se materializează în cauză este de esenţa motivării legale a recursului, deoarece sancţiunea nulităţii este incidentă nu numai în cazul în care lipsesc criticile de nelegalitate, dar şi atunci când ele sunt invocate formal, vizează aspecte de netemeinicie sau reproduc întocmai susţinerile expuse în etapele procesuale anterioare, fără a le adecva obiectului căii extraordinare de atac, reprezentat de decizia pronunţată în apel.

Soluţia nulităţii la care legiuitorul s-a oprit este justificată de împrejurarea că recursul este o cale extraordinară de atac, în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Criticile expuse în calea de atac promovată de autoarea demersului judiciar au vizat, pe de o parte, cuantumul despăgubirilor acordate de instanţa de apel pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosinţă, iar pe de altă parte, dispoziţia de neacordare a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat.

Înalta Curte constată că cererea de acordare a daunelor-interese a fost admisă numai în parte, apreciindu-se că reclamanta nu a probat că pârâtele i-au împiedicat folosinţa asupra spaţiilor comune ale imobilelor în litigiu, în suprafaţă de 53,8 m.p.

Aceasta reprezintă o statuare exclusiv în fapt, a cărei legătură intrinsecă cu probaţiunea o plasează în afara limitelor controlului judiciar declanşat de calea extraordinară de atac promovată, care nu permite instanţei de recurs să reanalizeze probele, întrucât administrarea şi evaluarea lor sunt prerogativa doar a instanţelor de fond.

Aşa fiind, această critică nu poate fi încadrată în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin cea de-a doua critică, recurenta-reclamantă a solicitat modificarea deciziei recurate şi acordarea cheltuielilor de judecată în valoare de 28.640 RON, reclamând că instanţa de apel a înlăturat în mod greşit onorariul de avocat dintre sumele cerute cu acest titlu.

Instanţa de prim control judiciar a acordat suma de 22.250 RON cu titlu de cheltuieli de judecată recurentei-reclamante, aferentă întocmirii rapoartelor de expertiză în apel, dar a respins cererea de acordare a sumei pretinse cu titlu de onorariu de avocat, faţă de lipsa dovezilor privind avansarea ei.

În acest cadru, motivul de recurs apare invocat cu nesocotirea art. 483 alin. (3) şi a art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Această încălcare nu derivă din incidenţa deciziei nr. 3/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, căci, contrar susţinerilor D., recurenta-reclamantă nu pune în discuţie aprecierea asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată, ci din împrejurarea că, similar situaţiei analizate în precedent, criticând aserţiunea curţii de apel privind nedovedirea cheltuielilor de judecată, autoarea căii de atac vizează aprecierea probelor, circumscrisă temeiniciei hotărârii.

În consecinţă, excepţia nulităţii este fondată şi va fi admisă, iar recursul declarat de recurenta-reclamantă va fi anulat, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În continuare, Înalta Curte va examina recursul promovat de recurenta-pârâtă D. împotriva încheierii din 24.03.2022, criticată din perspectiva considerentelor prin care, în temeiul art. 478 alin. (4) C. proc. civ., curtea a reţinut că în primul capăt de cerere este inclusă şi revendicarea, respectiv, pretenţia de evacuare a pârâtelor din partea din imobilele situate în Oradea, jud. Bihor, str. x şi str. x, reprezentând lucrările adăugate clădirilor iniţiale.

Autoarea căii de atac invocă incongruenţa acestor statuări referitoare la obiectul acţiunii cu cele stabilite anterior de aceeaşi instanţă prin încheierea din 29.04.2021, susţinând totodată că ele reflectă aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 478 alin. (4) C. proc. civ.

Contextualizarea criticilor impune evidenţierea modului în care reclamanta a construit cadrul procesual obiectiv în prezenta cauză, cum acesta a fost definitivat în primă instanţă şi, ulterior, modificat în cursul judecării apelului.

Prezentul litigiu este subsecvent celui din dosarul cu nr. x/2009, în care lichidatorul judiciar al reclamantei S.C. A. S.R.L. a solicitat judecătorului-sindic anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2009, prin care debitoarea vânduse cumpărătoarei S.C. G. S.R.L. imobilele situate în Oradea, str. x – compus din teren intravilan în suprafaţă de 1.381 m.p., cu spaţii comerciale cu regim de înălţime P+5Ep, cu suprafaţă construită de 369 m.p. şi suprafaţă desfăşurată de 1.560 m.p. – şi str. x, compus din teren intravilan în suprafaţă de 1.169 mp, cu spaţii comerciale cu regim de înălţime Sp+P+2Ep, cu suprafaţă construită de 585 m.p. şi suprafaţă desfăşurată de 1.159 m.p.

Reformând sentinţa primei instanţe, Curtea de Apel Oradea – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a pronunţat decizia nr. 43/C/2017-R/05.12.2017 şi a anulat contractul de vânzare nr. x/2009.

În anul 2019, invocând ocuparea celor două imobile în continuare, fără titlu, de către C. şi D., A. a promovat acţiunea de faţă.

Prin primul capăt de cerere – admis de prima instanţă – a solicitat ca pârâtele să fie obligate la a-i lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilele pe care le-a identificat preluând descrierea inserată în dispozitivul actului jurisdicţional precedent; prin al doilea capăt de cerere, respins de tribunal, autoarea demersului judiciar a cerut obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosinţă a imobilelor.

Reclamanta a solicitat tribunalului la 15.01.2021 ca sentinţa pronunţată să fie îndreptată, în sensul menţionării corecte a suprafeţelor desfăşurate ale construcţiilor din care s-a dispus evacuarea ca fiind, pentru construcţia din Str. x, de 2.168 m.p., iar pentru cea din str. x, de 1.636 m.p.

Cererea – respinsă de prima instanţă prin încheierea din 02.02.2021, neapelată, cu motivarea că nu se circumscrie art. 442 C. proc. civ., iar o eventuală eroare poate fi îndreptată prin apelarea sentinţei – a fost reiterată de reclamantă în apel pe temeiul art. 204 alin. (2) C. proc. civ. şi a fost respinsă prin încheierea din 29.04.2021, întrucât s-a apreciat că încalcă art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din 24.03.2022, recurată, instanţa de prim control judiciar a interpelat din oficiu pârâtele cu privire la obiectul acţiunii şi, subsecvent, a considerat că, reprezentând o precizare a pretenţiilor, includerea adăugirilor efectuate asupra construcţiilor iniţiale în componenta obiectivă a acţiunii este permisă de art. 478 alin. (4) C. proc. civ.

Tranşarea criticii presupune în primul rând stabilirea naturii încheierii din 29.04.2021, chestiune cu privire la care, în dezbateri, părţile au avut poziţii contrare; caracterul interlocutoriu a fost afirmat de recurentele-pârâte, în timp ce recurenta-reclamantă a susţinut natura preparatorie a încheierii.

Articolul 235 teza a II-a C. proc. civ. defineşte încheierile interlocutorii ca fiind acelea prin care, fără a se hotărî în totul asupra procesului, se soluţionează excepţii procesuale, incidente procedurale ori alte chestiuni litigioase.

Această ultimă ipoteză este incidentă în cauză, câtă vreme părţile au adoptat, în şedinţa din 29.04.2021, poziţii diametral opuse în privinţa obiectului material al prezentului demers judiciar. Pe de o parte, reclamanta a invocat incidenţa art. 204 alin. (2) C. proc. civ., dar a susţinut şi că acţiunea în revendicare includea în obiectul său extinderile, care nu au fost menţionate în cerere din eroare; C. s-a opus, arătând că nu s-a formulat apel împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale, iar D. a relevat că cererea este inadmisibilă în raport cu temeiul de drept invocat.

Cum această chestiune litigioasă a fost tranşată la 29.04.2021 prin respingerea ca inadmisibilă a cererii de modificare a obiectului acţiunii în apel, încheierea interlocutorie astfel pronunţată, având autoritate de lucru judecat provizorie, a dezînvestit irevocabil instanţa şi a impus respectarea soluţiei până la finalul procesului, excluzând orice schimbare ulterioară a obiectului cererii.

Rezultă din cele de mai sus că redeschiderea chestiunii cadrului procesual obiectiv în şedinţa din 24.03.2022 a încălcat art. 235 C. proc. civ.

Pentru a verifica dacă această constatare este aptă să determine casarea încheierii potrivit art. 175 alin. (1) C. proc. civ., se impune a verifica dacă instanţa de apel a reţinut corect incidenţa art. 478 alin. (4) C. proc. civ., când a inclus în obiectul acţiunii în revendicare şi extinderile realizate la imobilele de pe str. x şi Meziadului.

Recurenta-pârâtă afirmă că aceste dispoziţii nu sunt aplicabile, în timp ce recurenta-reclamantă susţine că supraedificatele au fost cuprinse în obiectul material al acţiunii, încă din faţa primei instanţe.

Critica recurentei-pârâte D. este fondată.

Articolul 478 C. proc. civ. stabileşte limitarea efectului devolutiv la aspectele supuse judecăţii în prima instanţă, conform principiului tantum devolutum quantum iudicatum, iar alin. (3) consfinţeşte imutabilitatea obiectului acţiunii în calea de atac, pentru a asigura menţinerea controlului judiciar strict la ceea ce a fost dezbătut şi soluţionat anterior.

În acţiunea introductivă, primul capăt de cerere s-a limitat la construcţiile existente la momentul încheierii contractului nr. x/2009 pe terenurile situate în Oradea, str. x şi str. x, excluzând lucrările realizate ulterior. Acest perimetru al primului capăt de cerere – confirmat de tribunal prin respingerea cererii de îndreptare a erorii materiale – s-a definitivat o dată cu neapelarea încheierii primei instanţe din 02.02.2021.

Instanţa de recurs reaminteşte că, prin decizia nr. 28/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut că art. 478 alin. (4) C. proc. civ. – care dispune că "Părţile pot însă să expliciteze pretenţiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe" – este incident în cazul pretenţiilor implicite sau virtuale, rămase în mod eronat nesoluţionate de prima instanţă, deşi au făcut obiectul învestirii acesteia, fără a permite, sub pretextul explicitării cererilor ori apărărilor din prima instanţă, formularea unor cereri noi în apel.

Raportându-se la această decizie în interesul legii, va analiza dacă cererea referitoare la revendicarea extinderilor construcţiilor este o pretenţie implicită sau virtuală faţă de cea privind construcţiile iniţiale.

Această ipoteză presupune o conexiune strânsă între pretenţii, absentă în cauză, câtă vreme cererile privind imobilele existente la data încheierii contractului puteau fi în mod valid dezlegate şi în lipsa celor privind evacuarea din extinderile construcţiilor.

Mai mult, cererea referitoare la construcţiile iniţiale caracterizează o acţiune în revendicare – în care instanţa statuează asupra dreptului de proprietate asupra bunului revendicat –, în timp ce proprie extinderilor în litigiu este acţiunea în accesiune, a cărei dezlegare impune, în primul rând, calificarea lucrărilor ca autonome sau adăugate. Numai în subsecvenţa acestei încadrări se poate decide asupra proprietăţii lucrărilor, a regimului juridic al despăgubirilor sau a obligaţiei de demolare, convergent cu opţiunea proprietarului terenului şi cu legea aplicabilă ei ratione temporis.

Or, independent de temeiul juridic indicat de reclamantă, alteritatea cauzei – a cărei consecinţă este natura distinctă a acţiunilor prin care dreptul material este apărat în justiţie – reflectă inexistenţa conexităţii celor două pretenţii lor şi impune concluzia că acţiunea în revendicarea extinderilor nu constituie o pretenţie implicită sau virtuală în raport cu revendicarea construcţiilor iniţiale, în sensul deciziei în interesul legii nr. 28/2015.

În concluzie, includerea în obiectul material al acţiunii, sub pretextul explicitării pretenţiilor conform art. 478 alin. (4) C. proc. civ., a extinderilor construcţiilor încalcă prevederile art. 478 alin. (1) C. proc. civ., tinzând la schimbarea cadrului procesual configurat în primă instanţă.

Prin întâmpinare, recurenta-reclamantă a invocat în sprijinul legalităţii încheierii atacate poziţiile procesuale exprimate în şedinţa din 24.03.2022 de apelantele-pârâte, care au confirmat că în acţiune sunt incluse şi extinderile.

Instanţa de recurs nu poate primi aceste susţineri, întrucât, chiar în ipoteza consemnării acordului tuturor părţilor pentru modificarea obiectului acţiunii – ipoteză pe care cauza nu o reflectă –, cererea nu mai putea fi modificată în apel, căci art. 204 C. proc. civ. este incident numai în faţa primei instanţe. Or, astfel cum s-a dezlegat anterior, sentinţa tribunalului şi respingerea cererii de îndreptare a erorii materiale denotă că aceste extinderi nu erau incluse în obiectul acţiunii.

Faţă de considerentele anterioare, Înalta Curte reţine că încălcarea art. 235 C. proc. civ., care a permis alterarea obiectului acţiunii prin includerea extinderilor construcţiilor, a generat o vătămare ce impune anularea actului jurisdicţional, întrucât aceasta a constituit fundamentul dispoziţiei de evacuare a pârâtelor din aceste extinderi, adoptată de curtea de apel ulterior, prin decizia deopotrivă recurată; de aceea, constată că este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursurile recurentelor-pârâte, va casa încheierea din 24.03.2022 şi va trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel, cu reţinerea obiectului acţiunii, astfel cum a fost conturat în prezenta decizie.

Păşind la examinarea recursurilor declarate de pârâtele D. şi C. împotriva deciziei de apel, instanţa supremă reţine următoarele:

Efectul produs de încheierea interlocutorie a cărei casare se va dispune a fost lărgirea nepermisă a cadrului procesual obiectiv cu cererea de revendicare a extinderilor construcţiilor în litigiu.

Reţinând această împrejurare, precum şi dispoziţiile art. 501 alin. (2) şi art. 179 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va casa şi decizia recurată; prin urmare, analiza criticilor formulate cu privire la hotărârea din apel nu se mai impune, iar în rejudecare, instanţa de apel va examina legalitatea şi temeinicia sentinţei tribunalului, prin prisma căilor ordinare de atac, dar respectând obiectul acţiunii, aşa cum a fost conturat de cererea introductivă.

În condiţiile în care aceasta este prima casare dispusă în proces, instanţa supremă nu poate da curs solicitării recurentelor-pârâte de rejudecare a cauzei în fond, nefiind întrunite condiţiile art. 497 C. proc. civ., care, în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, permit această soluţie numai subsecvent unei prime casări, atunci când nu ar fi pusă în situaţia de a proceda la analizarea stării de fapt prin recalificarea faptelor sau prin completarea sau readministrarea probatoriului.

Faţă de ansamblul considerentelor anterioare, în temeiul art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul reclamantei şi va admite recursurile declarate de recurentele-pârâte împotriva deciziei şi încheierii recurate, pe care le va casa şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe spre o nouă judecată, prilej cu care instanţa de apel va soluţiona şi cererile părţilor de acordare a cheltuielilor de judecată, în calea extraordinară de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., împotriva deciziei nr. 29/2024-A/25.01.2024, pronunţată de Curtea de Apel Oradea – secţia a II-a Civilă.

Admite recursurile declarate de recurentele-pârâte S.C. D. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 29/2024-A/25.01.2024 şi a încheierii din 24.03.2022, pronunţate de Curtea de Apel Oradea – secţia a II-a Civilă.

Casează decizia şi încheierea recurate şi trimite cauza instanţei de apel spre o nouă judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 octombrie 2024.