Special law on wild animal liability does not preclude common law civil liability for damages beyond statutory categories

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita-Secția civilă sub nr. x/96/2022 la data de 06.05.2022, reclamantul A a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului Apelor și Pădurilor: i. obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000 lei reprezentând daune materiale și a sumei de 100.000 euro, plătibili în lei la cursul BNR din data plății, reprezentând daune morale, ca urmare a suferințelor suferite în urma atacului unui animal sălbatic specia urs, eveniment survenit la data de 17.06.2021; ii. obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aplicată la cuantumul despăgubirilor, calculată în principal de la data evenimentului, 17.06.2021, și până la data plații efective, iar în subsidiar de la data cererii de chemare în judecată și până la data plății efective; iii. obligarea pârâtului la plata a sumei de 300 euro lunar, echivalent în lei la data fiecărei plăți, de la data înregistrării prezentei acțiuni și până la data decesului, cu titlu de rentă viageră (conform art. 1387 alin. (1) coroborat cu art. 1386 alin. (3) și art. 1388 alin. (3) C. civ.); iv. obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 13 alin. (4) din Legea nr. 407/2006, art. 1375 - art. 1377 art. 1385 - art. 1388 alin. (3) art. 1391 – art. 1392 art. 1522 alin. (2) lit. e) C. civ.

Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat în principal diminuarea cuantumului daunelor solicitate, iar în subsidiar introducerea în cauză a gestionarului fondului cinegetic și obligarea la plata în solidar cu acesta a despăgubirilor.

Prin încheierea de ședință din data de 08.06.2022, Tribunalul Harghita-Secția civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de introducere în cauză a gestionarului fondului cinegetic.

2. Sentința pronunțată de Tribunalul Harghita

Prin sentința nr. 30/11.01.2023, Tribunalul Harghita - Secția civilă a admis în parte acțiunea, l-a obligat pe pârât la plata, către reclamant, a sumei de 50.000 euro, în lei la cursul BNR din data plății, cu titlul de daune morale, cu dobândă legală de la data evenimentului, 17.06.2021, și până la data plății efective; l-a obligat pe pârât la plata, către reclamant, a sumei de 8.663 lei, cu titlu de venit nerealizat în perioada 17.06.2021-31.12.2021 și a sumei de 18.288 lei, cu titlu de venit nerealizat în perioada 01.01.2022-31.12.2022; l-a obligat pe pârât la plata lunară, către reclamant, a sumei reprezentând jumătate din salariul minim net pe economie, cu titlul de rentă viageră, începând cu data de 01.01.2023 și până la schimbarea situației personale a reclamantului; a respins, în rest, pretențiile reclamantului; l-a obligat pe pârât la plata, către reclamant, a sumei de 1.163 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș

Prin decizia nr. 727/A/29.11.2023, Curtea de Apel Târgu Mureș - Secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul pârâtului împotriva încheierii din 08.06.2022 a Tribunalului Harghita; a admis apelul pârâtului împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că l-a obligat pe pârât la plata, către reclamant, a sumei de 9.900 lei, cu titlu de daune morale, la care se va adăuga dobânda legală calculată de la data de 17.06.2021, până la data plății efective; l-a obligat pe pârât la plata, către reclamant, a sumei de 1.800 lei, cu titlu de venit net nerealizat, la care se va adăuga dobânda legală, calculată de la data de 17.06.2021, până la data plății efective; a respins celelalte pretenții ale reclamantului; a menținut dispoziția din sentința atacată privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A, învederând următoarele aspecte:

- Printr-o primă critică, recurentul a susținut că norma reținută de instanța de apel, respectiv art. 13 ind. 1 alin. (2) din Legea nr. 407/2006, nu este incidentă în cauză, aplicabilitatea sa fiind condiționată de adoptarea normelor metodologice de punere în aplicare.

În acest sens, recurentul arată că obiectul cauzei este reprezentat de angajarea răspunderii civile delictuale a intimatului-pârât pentru fapta ilicită a acestuia, în urma atacului și prejudiciului produs de exemplarul de faună de interes cinegetic urs brun (Ursus arctos), cuprins în Anexa nr. 2 la Legea nr. 407/2006 asupra sa, eveniment prejudiciabil survenit la 17.06.2021.

În legătură cu reglementarea menționată, deși instanța de apel a considerat-o aplicabilă, la data atacului norma nu era operațională, nu existau adoptate normele metodologice de punere în aplicare.

Legea nr. 13/2020, prin care a fost introdus textul legal menționat, prevede la art. II că modalitatea de acordare a despăgubirilor pentru pagubele sau daunele produse de speciile de faună cinegetică din anexele nr. 1 și 2 la Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin prezenta lege, se adoptă prin hotărâre a Guvernului, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a acestei legi.

Evenimentul prejudiciabil a survenit la 17.06.2021, dată la care nu era adoptată Hotărârea de Guvern nr. 3/04.01.2023, care să conțină modalitatea de acordare a despăgubirilor anterior evocată. De asemenea, până la momentul formulării cererii de chemare în judecată, 02.05.2022, cadrul legislativ nu era complet.

În completarea textului de lege antemenționat, au fost adoptate în anul 2023 două acte normative: Hotărârea de Guvern nr. 3/04.01.2023 privind modalitatea de acordare a despăgubirilor pentru pagubele și/sau daunele produse de speciile de faună de interes cinegetic cuprinse în anexele nr. 1 și 2 la Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006 și unele măsuri de punere în aplicare a acesteia, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 18 din 06.01.2023, inoperabilă în lipsa ordinului de ministru privind modalitatea de acordare a daunelor; Ordinul nr. 1656/13.06.2023, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 569 din 23.06.2023.

Astfel, este clar că normele respective au apărut ulterior atacului și ulterior sesizării instanței, iar norma legală, deși introdusă prin Legea nr. 13/2020 (art. 13 ind. 1 alin. (2) din Legea nr. 407/2006, completată în 2023 prin H.G. nr. 3/2023 și Ordinul nr. 1656/2023) nu putea fi aplicată la cazul dedus judecății, având în vedere principiul neretroactivității legii civile.

Mai mult, pornind de la prevederile art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală, conform cărora legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile și art. 6 alin. (2) C. civ. stabilește că actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.

În ce privește răspunderea civilă delictuală, art. 103 din Legea nr. 71/2011 stabilește că obligațiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la data producerii lor ori, după caz, a săvârșirii lor.

Prin urmare, aplicarea normelor legale cuprinse în actele administrative normative anterior menționate la cazul dedus judecății constituie o încălcare a principiului neretroactivității legii civile, având în vedere caracterul acestora de norme de drept material, iar nu de drept procesual.

- Printr-o altă critică, recurentul a precizat că, în aplicarea textului legal, instanța de apel a omis că reglementarea specială scapă din vedere unele forme ale prejudiciului moral, situație în care, pentru ipotezele nereglementate, trebuiau a fi aplicate normele de drept comun.

Prin coroborarea alin. (1) al art. 13 ind. 1 din Legea nr. 407/2006 cu alin. (2) ar rezulta interpretarea conform căreia daunele morale la care se face referire compensează moral prejudiciul legat de starea de neputință a victimei pe perioada inactivității.

Cu privire la prejudiciul de agrement și la prejudiciul estetic, daunele morale urmează a fi compensate prin raportare la dreptul comun în materie.

Chiar dacă legiuitorul, prin completarea Legii nr. 407/2006 a vânătorii și a protecției fondului cinegetic prin Legea nr. 13/2020 (prin care a fost introdus art. 13 ind. 1 alin. (2) din Legea nr. 407/2006), a scăpat din vedere ipotezele la care s-a făcut referire mai sus, nu înseamnă că acordarea daunelor morale pentru celelalte tipuri de prejudiciu nu este posibilă sau că acestea trebuie acordate global, ca parte a prejudiciului plafonat potrivit art. 13 ind. 1 alin. (2) din Legea nr. 407/2006.

Instanța de apel în mod greșit a stabilit că daunele morale prevăzute în legea specială trebuie acordate sub forma unei sume globale, întrucât legea nu poate fi extinsă dincolo de ipoteza ei, cu atât mai puțin când este vorba despre suprimarea unor drepturi sau garanții ale acestora.

- Printr-o altă critică, recurentul a susținut că instanța de apel nu a avut în vedere că art. 13 ind. 1 alin. (2) din Legea nr. 407/2006 încalcă prevederile internaționale din materia drepturilor fundamentale.

În acest sens, recurentul a arătat că acordarea compensațiilor bănești în cauza pendinte nu reprezintă altceva decât o garanție a drepturilor fundamentale atinse: dreptul la viață, dreptul la integritate fizică și psihică, precum și garantarea creanțelor împotriva statului.

Indiferent de modul de reglementare din legislația internă, protecția drepturilor fundamentale ale omului, inclusiv în componenta despăgubirilor pentru încălcările acestora trebuie interpretată în concordanță cu pactele și cu jurisprudența internațională, în baza art. 20 alin. (1) din Constituția României, iar în caz de neconcordanță ceea ce primează este dreptul internațional.

În cauză, ne aflăm într-o situație de excepție de la principiul specialia generalibus derogant, întrucât jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, obligatorie pentru statele aderante la Convenție, a statuat principiul judecării în echitate, evaluarea daunelor morale în raport cu circumstanțele concrete ale cauzei și principiul reparării integrale a prejudiciului.

Cu referire la principiul restitutio in integrum și cel al acordării unei satisfacții echitabile, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat prin Hotărârea din 13 iulie 2000 în cauza Scozzari și Giunta c. Italiei.

De asemenea, Curtea s-a pronuțat asupra daunelor morale în Cauza Tolstoy Miloslavsky c. Regatului Unit, statuând că „despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii aduse”, astfel încât, în mod evident, prin plafonarea din textul de lege aplicat de prima instanță au fost încălcate aceste principii.

Prin urmare, prejudiciul de natură morală sau nepatrimonială în cauză, poate fi estimat și dezdăunat fiind aplicabile dispozițiile art. 1381 art. 1385 art. 1391 alin. (1) și 2 C. civ., după cum în mod corect a stabilit prima instanță.

- Printr-o altă critică, recurentul a susținut că instanța de apel a interpretat în mod greșit sintagma „proporționale cu zilele de inactivitate raportate la salariul în plată avut” din cuprinsul art. 131 alin. (2) din Legea nr. 407/2006, realizând un calcul bazat pe echivalență.

Referitor la textul de lege, recurentul arată că, într-adevăr, acesta este neclar și are mai multe lacune, după cum în mod corect a identificat și prima instanță, dar în niciun caz criteriul enunțat de acest text nu prevede un raport de echivalență între salariul în plată sau veniturile nerealizate și zilele de inactivitate.

Textul de lege prevede că daunele morale vor fi proporționale cu zilele de inactivitate raportate la salariul în plată avut/salariul minim pe economie, iar nu direct proporționale. Acest raport de proporționalitate nu reprezintă o echivalență, după cum a stabilit prima instanță, ci vine să sublinieze că în contextul evaluării și stabilirii cuantumului daunelor morale trebuie să se țină cont de principiul îmbogățirii fără justă cauză, în sensul în care după despăgubire, persoana să rămână la un standard de viață apropiat celui anterior atacului, sens în care face referire la caracterul compensatoriu al daunelor morale, astfel încât interpretarea textului normativ anterior menționat nu trebuie să conducă la acordarea unor sume derizorii.

- Printr-o ultimă critică, recurentul a invocat că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile legale privind despăgubirile pentru venitul nerealizat.

Cu privire la acest aspect, instanța de apel, analizând situația prin prisma situației de fapt, astfel cum a fost stabilită de către prima instanță, a redus în mod considerabil suma acordată cu titlu de venit nerealizat până la data pronunțării deciziei și a eliminat dispozițiile care prevedeau acordarea a jumătate din salariul minim net pe economie, cu titlu de rentă viageră, începând cu data de 01.01.2023 și până la data plății efective.

Asupra acestui aspect instanța de apel a extins legea specială dincolo de ipoteza ei, aspect care se circumscrie unei aplicări greșite a normelor de drept material și a omis să aplice, în completare, prevederile art. 1387 și 1388 C. civ.

Potrivit art. 13 ind. 1 din Legea nr. 407/2006, ipoteză specială, despăgubirile în cazul atacului de urs vor cuprinde, printre altele, acoperirea veniturilor nete nerealizate în perioada în care victima a fost în incapacitate temporară de muncă. Prin urmare, ipoteza legii speciale este perioada incapacității temporare de muncă.

Însă, pentru perioada ulterioară, de la data stabilirii prin raportul de expertiză medico-legală a incapacității permanente de muncă în proporție de 50% și acordării drepturilor de asigurări sociale, cum textul de lege nu distinge, sunt aplicabile prevederile legii generale, în baza art. 2 alin. (2) C. civ.

În acest sens, aplicabile sunt art. 1387 și 1388 alin. (3) C. civ., în raport cu care despăgubirea în caz de vătămare corporală sau a sănătății trebuie să cuprindă nu doar echivalentul câștigului din muncă pe care cel păgubit l-a pierdut, ci și pe cel care a fost împiedicat să îl obțină, dar și cheltuieli pentru sporirea nevoilor de viață ale celui păgubit, ținându-se seama de nevoile de viață ale celui prejudiciat, după cum în mod corect a stabilit prima instanță.

Față de aceste aspecte, recurentul apreciază că în mod nelegal s-a dispus în sensul înlăturării dispozițiilor referitoare la renta viageră și la venitul nerealizat, începând cu data stabilirii incapacității permanente de muncă, victima beneficiind de acest drept potrivit dreptului comun, legea specială nesuprimându-l.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului și a arătat că dispozițiile art. 13 ind. 1 din Legea nr. 407/2006 reprezintă norme cu caracter special, derogatorii de la prevederile de drept comun ce instituie răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, prevăzută la art. 1375 C. civ., iar, prin urmare, în concursul dintre norma generală și cea specială, urmează a primi eficiență norma specială, conform principiului specialia generalibus derogant.

Contrar susținerilor recurentului, prevederile art. 13 ind. 1 din Legea nr. 407/2006 își găsesc aplicabilitatea cu privire la toate atacurile exemplarelor din specia urs, produse de la data intrării în vigoare a acestora, chiar și în lipsa adoptării normelor metodologice, întrucât permit cuantificarea prejudiciilor cuvenite victimelor, așa cum a stabilit și practica judiciară în materie.

De asemenea, contrar susținerilor recurentului, în cauză nu se regăsesc aspecte contradictorii între normele interne și cele internaționale, nefiind justificată solicitarea de aplicare, cu prioritate, a prevederilor legale internaționale.

Art. 13 ind. 1 alin. (2) din Legea nr. 407/2006 nu îngrădește dreptul victimelor atacurilor exemplarelor din specia urs de a solicita și primi o justă despăgubire pentru prejudiciul moral suferit ci, dimpotrivă, dispoziția normativă facilitează acordarea unor astfel de compensații.

Acest text a fost introdus în Legea nr. 407/2006 prin Legea nr. 13/2020 pentru modificarea și completarea Legii vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, iar pentru formularea acestei prevederi în forma actuală au fost respectate întru totul propunerile și observațiile emise de Consiliul Legislativ prin intermediul Avizului nr. 294/18.06.2019, referitor la propunerea legislativă pentru modificarea și completarea Legii vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006. În acest sens, Consiliul Legislativ a propus ca, pentru precizia normei, să se prevadă în mod expres criterii pentru determinarea daunelor morale, aspect inclus de către Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor în cadrul alin. (2) al art. 13 ind. 1 din Legea nr. 407/2006.

Totodată, Consiliul Legislativ a recomandat ca, pentru elaborarea criteriilor pentru determinarea despăgubirilor pentru daune morale, să fie luate în considerare atât cuantificarea economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale, precum suferința psihică încercată de victimă, cât și evaluarea aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează.

Astfel, forma actuală a art. 13 ind. 1 alin. (2) din Legea nr.407/2006 permite determinarea despăgubirilor pentru daune morale în funcție de concluziile raportului de expertiză medico-legală întocmit pentru fiecare caz concret.

Prin raportare la situația dedusă judecății, soluția instanței de apel, de stabilire a cuantumului daunelor morale cuvenite recurentului conform prevederilor art. 13 ind. 1 din Legea nr. 407/2006, precum și de acordare a unei sume cu titlu de venit net nerealizat, este corectă.

Instanța a avut în vedere faptul că recurentul nu era angajat la momentul producerii incidentului ce face obiectul prezentei cauze. De asemenea, a stabilit faptul că reclamantul a fost încadrat în gradul III de invaliditate, prin Decizia nr. 1155/06.09.2021, beneficiind de pensie de invaliditate, sens în care nu se impunea acordarea unei rente viagere.

Totodată, instanța a stabilit în mod corect faptul că, prin raportare la cuantumul venitului lunar al recurentului anterior producerii evenimentului, având în vedere faptul că acesta a fost în incapacitate temporară de muncă pentru o perioadă de trei luni, reclamantul a fost îndreptățit la plata sumei de 1.800 lei, cu titlu de venit net nerealizat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând, cu prioritate, critica subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care partea reclamantă pretinde că hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea greșită a prevederilor art. 13 ind. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 407/2006, calificate a fi norme de drept speciale prin care se limitează răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrității corporale sau a sănătății persoanei fizice prin atacul exemplarelor din speciile de faună și interes cinegetic prevăzute în anexele nr. 1 și 2 la lege, Înalta Curte constată că este întemeiată, în considerarea celor ce succed.

Răspunderea pentru vătămările aduse integrității corporale ori sănătății, reglementată în dreptul comun prin art. 1387 și urm. C. civ., reprezintă o aplicare concretă a răspunderii delictuale reglementate prin art. 1349 și urm. din cod, legea generală în materie.

Stabilind că orice persoană are îndatorirea să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, art. 1349 alin. (2) C. civ. prevede următoarele: Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.(s.n)

Art. 1381 alin. (1) C. civ. prevede, la rându-i, că obiect al reparației îl constituie orice prejudiciu, iar art. 1385 C. civ. consacră, la alin. (1) cu valoare de principiu, că prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel.

În cazul particular al prejudiciilor cauzate integrității fizice sau psihice ori sănătății, art. 1355 alin. (3) C. civ. prevede că răspunderea în privința acestor prejudicii nu poate fi înlăturată ori diminuată decât în condițiile legii, interzicând instituirea unor clauze contrare prin convenții sau acte unilaterale.

Prin urmare, potrivit normelor de drept comun din materia răspunderii delictuale, căreia se subsumează și răspunderea pentru vătămarea integrității corporale sau sănătății, regula este repararea integrală a tuturor prejudiciilor, iar excepțiile de la regulă, de strictă interpretare, pot fi stabilite, exclusiv, prin voința legiuitorului, nu pe cale de interpretare judecătorească.

În acest sens a statuat și Curtea Constituțională prin decizia nr. 342/2024, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1391 alin. (1) C. civ.

Anume, că din ansamblul reglementărilor din Codul civil în materia răspunderii delictuale, rezultă că, deși principiul reparării integrale a prejudiciilor provocate victimelor unor fapte ilicite consacrat de Codul civil nu este absolut, doar legiuitorul poate stabili limite, și numai în mod expres, iar nu instanțele judecătorești. În privința cazului particular al prejudiciilor aduse integrității corporale ori sănătății, principiul reparării integrale a prejudiciilor rămâne valabil, doar legiuitorul putând decide diminuarea sau înlăturarea răspunderii delictuale, și nu instanțele judecătorești pe cale de interpretare. (paragraful 37).

Or, legiuitorul nu prevede prin art. 13 ind. 1 alin. (1) din Legea vânătorii și protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, lege specială, că răspunderea delictuală pentru prejudiciile aduse integrității corporale ori sănătății unei persoane prin atacul animalelor sălbatice din speciile de faună de interes cinegetic ar fi limitată la plata numai a despăgubirilor indicate de acest text de lege.

Anume, nu prevede cumularea tuturor efectelor negative ale unei astfel de fapte, inclusiv a acelora ireversibile, specifice incapacităților permanente, și subsumarea lor doar prejudiciilor patrimoniale și morale care se produc în perioada imediat următoare atacului, limitând, astfel, obligația de despăgubire și în timp, în raport de momentul producerii prejudiciilor.

Or, în absența unei prevederi exprese în cuprinsul legii speciale, instanțele de judecată nu pot statua în sens contrar, pe cale de interpretare, anume prin calificarea art. 13 ind. 1 alin. (1) ca fiind o normă specială a cărei aplicare, cu prioritate, în respectarea regulii specialia generalibus derogant, ar înlătura de la aplicare atât normele de drept comun din materia reparării prejudiciului în caz de vătămare a integrității corporale sau sănătății, cât și principiul reparării integrale a prejudiciului, în situația particulară exhibată prin ipoteza normei speciale, atacurile exemplarelor din speciile prevăzute în anexele nr. 1 și 2, soldate cu rănirea/decesul unei persoane fizice.

În realitate, regula de interpretare arătată presupune determinarea precisă a ipotezei/ipotezelor de aplicare a art. 13 ind. 1 alin. (1) din Legea nr. 407/2006, lege specială, prin derogare de la normele de drept comun, care trebuie precis identificate, cu privire la care se constată că reglementează sub același aspect, prevăzute de C. civ., ce constituie reglementarea-cadru în materie de repararea a prejudiciilor în cazul răspunderii delictuale.

În considerarea conținutului normativ al textului de lege, rezultă că prin art. 13 ind. 1 alin. (1) din Legea nr. 407/2006 legiuitorul a prevăzut obligația autorităților publice centrale, care exercită paza juridică asupra exemplarelor din speciile de faună și interes cinegetic, de a acorda/remite victimei atacului unor astfel de exemplare, cu titlu de despăgubiri, sume de bani care să acopere prejudiciile materializate în cheltuielile de spitalizare [...] și veniturile nete nerealizate în perioada în care [...] a fost în incapacitate temporară de muncă, de la momentul producerii incidentului, precum și daune morale proporționale cu zilele de inactivitate.

Prin legea specială, fauna de interes cinegetic (totalitatea exemplarelor din populațiile din speciile de faună sălbatică prevăzute în anexele nr. 1 și 2) a fost declarată ca fiind resursă naturală regenerabilă, bun public de interes național și internațional și au fost stabilite obligațiile ce revin autorităților publice în legătură cu gestionarea și protecția acesteia, autorități care exercită, astfel, paza asupra acestor animale, în înțelesul art. 1377 C. civ.

Or, potrivit art. 1375 C. civ., răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapta animalelor este o răspundere obiectivă, fundamentată pe garanția datorată de paznicul juridic prin asumarea riscurilor, ce are ca scop repararea integrală a prejudiciilor cauzate victimelor, neîndoielnic, vulnerabile în fața atacurilor animalelor sălbatice, independent de vreo culpă a paznicului juridic.

În atare condiții, reglementarea prin legea specială a unor obligații de dezdăunare a victimelor era la libera apreciere a legiuitorului.

Cât privește compensația ce se acordă pentru repararea daunelor morale, prin art. 131 alin. (2) din lege se prevede, pe de o parte, că este destinată să acopere un prejudiciu moral limitat, asociat zilelor de incapacitate subsecvente atacului, și, pe de altă parte, formula de cuantificare, anume prin raportare la salariul în plată al victimei, după caz, la salariul minim pe economie, dacă nu este salarizată, fapt ce determină cuantumuri diferite ale diverselor compensații acordate victimelor, direct proporționale cu valorile celor două elemente de calcul mai sus arătate.

Stabilirea prin normă specială a modalității de cuantificare a acestei compensații s-a impus în considerarea opțiunii legiuitorului de a indemniza, de îndată, și prejudiciul corporal obiectivat în suferințele fizice și/sau psihice determinate de rănirea/desfigurarea victimei produse în urma unui astfel de eveniment, grav și violent, intens resimțite în zilele de inactivitate ce succed atacului, așa că stabilirea elementelor ce stau la baza cuantificării, era la libera sa apreciere.

Prin urmare, nu pot fi primite criticile prin care partea reclamantă susține că prin dispozițiile art. 13 ind. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 407/2006 se încalcă normele de drept intern și ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, care impun respectarea principiilor echității și reparării integrale a prejudiciilor în caz de vătămare a sănătății și integrității corporale, întrucât respectarea acestor principii se verifică în cadrul procedurilor jurisdicționale instituite în acest scop, cum este cea pendinte.

Procedura de acordare a categoriilor de despăgubiri indicate la art. 13 ind. 1 din Legea nr. 407/2006, administrativă și facultativă, a fost reglementată prin Hotărârea Guvernului nr. 3/6.01.2023 și Ordinul nr. 1656/23.06.2023 al Ministrului Mediului, Pădurilor și Apelor.

Potrivit acestor acte normative, despăgubirile se acordă numai la cererea victimei, depusă și înregistrată la unitatea administrativ-teritorială pe teritoriul căreia s-a produs atacul, care se înaintează în termen de 48 de ore structurilor teritoriale ale autorităților publice centrale prevăzute de art. 13 ind. 1 alin. (1) la nivelul cărora se înființează, ad-hoc, Comisia de vânătoare, după caz, Comisia de Mediu, care constituie/inițiază un dosar de daună în termen de 24 de ore de la sesizare și adoptă o hotărâre prin care constată, evaluează prejudiciul și se stabilesc despăgubirile, întocmindu-se un proces-verbal la care anexează documentele justificative administrate.

În termen de 10 zile lucrătoare de la data constatării pagubelor prin procesul-verbal întocmit de comisia de constatare, potrivit art. 6 din ordin, conducătorul structurii teritoriale a autorității centrale responsabile emite decizie de aprobare/neaprobare a răspunderii civile și de acordare sau de neacordare a despăgubirilor, după caz, care poate fi contestată potrivit art. 7 și 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

În considerarea momentului adoptării legislației secundare/terțiare, rezultă că norma specială prevăzută de art. 131 din Legea nr. 407/2006 a devenit precisă și previzibilă în aplicare începând cu 23 iunie 2023, data adoptării Ordinului nr. 1656, adică ulterior înregistrării cererii de chemare în judecată pendinte, 6 mai 2022.

Acest fapt nu sprijină, însă, susținerea părții reclamante potrivit căreia norma specială nu putea produce efecte anterior adoptării aceste legislații și nu era incidentă raportului juridic de despăgubire dedus judecății.

Pe de o parte, pentru că, potrivit art. 6 alin. (1) C. civ., prevederile Legii nr.13/13.01.2020 (prin care art. 13 ind. 1 a fost introdus în cuprinsul Legii vânătorii și protecției fondului cinegetic nr. 407/2006) sunt aplicabile faptelor prejudiciabile săvârșite după momentul intrării în vigoare a legii, printre care și fapta din procesul pendinte, săvârșită la 17.06.2021, iar pe de altă parte, pentru că, potrivit art. 5 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul nu poate refuza să judece pe motiv că, în absența unor norme secundare de punere în aplicare, legea ar fi neclară sau incompletă.

Prevederile actelor normative secundare/terțiare confirmă, însă, intenția legiuitorului de a repara, de îndată, prejudiciile patrimoniale și corporale certe suportate de către victime în perioada de timp ce succedă atacurilor exemplarelor din speciile de interes cinegetic aflate sub paza juridică a autorităților statale, într-o procedură simplificată, după modelul celei prevăzute la art. 13 din aceeași lege.

Devin, astfel, relevante analizei raportului dintre legea specială, nr. 407/2006, și legea generală, Codul civil, în materie de reparație a prejudiciilor/pagubelor cauzate de exemplarele din speciile de faună de interes cinegetic, dezlegările statuate prin decizia nr. 549/2021 a Curții Constituționale prin care s-a constatat constituționalitatea art. 13 din lege (normă specială pentru a cărei aplicare a fost emisă H.G. nr. 1679/2008, în vigoare până la data adoptării H.G. nr. 3/5.01.2023).

Examinând norma specială menționată, Curtea a reținut că stabilirea de către legiuitor a unor reguli diferite cât privește acordarea de despăgubiri celor două categorii de persoane indicate în cuprinsul său, proprietarii de culturi agricole, silvice și de animale domestice, așa încât despăgubirile să fie acordate în cel mai scurt timp, este în mod obiectiv și rezonabil justificată, având în vedere amploarea fenomenului constând în pagubele produse de către exemplarele din speciile de faună de interes cinegetic celor trei categorii de bunuri menționate.

Prin urmare, s-a constatat că prevederile art. 13 din Legea nr. 407/2006, în forma anterioară modificărilor și completărilor aduse prin Legea nr. 13/2020, reprezintă norme speciale în materia răspunderii pentru pagubele produse culturilor agricole, silvice și animalelor domestice de către exemplarele din speciile de faună de interes cinegetic. (paragraful 13).

Curtea a subliniat, însă, că, indiferent de natura bunurilor prejudiciate, altele decât cele prevăzute de textul de lege criticat, prejudicii produse de către exemplarele din speciile de faună de interes cinegetic, proprietarii acestor bunuri pot formula acțiuni în justiție pentru valorificarea dreptului lor de proprietate potrivit dispozițiilor de drept comun cuprinse în cadrul general în materie, respectiv Codul civil, practica judiciară fiind constantă în acest sens, așa încât nu se poate reține critica de neconstituționalitate raportată la dispozițiile art. 44 din Legea fundamentală. (parag.19).

Așa fiind, în considerarea celor ce preced, se poate concluziona că prevederile art. 13 ind. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 407/2006 reprezintă norme speciale în materia răspunderii pentru vătămarea integrității corporale și/sau sănătății unei persoane în privința tipurilor de prejudicii pentru a căror reparare legiuitorul a stabilit reguli diferite de acordare a despăgubirilor prevăzute de norma specială în favoarea victimelor atacurilor exemplarelor din speciile de faună de interes cinegetic, de către autoritățile publice centrale care, potrivit legii speciale, exercită paza juridică asupra acestor exemplare.

În respectarea regulii de interpretare exceptio est strictissimae interpretionis, normele speciale menționate se aplică, exclusiv, în privința categoriilor de despăgubiri pe care le preved, prin excepție de la dispozițiile Codului civil care reglementează diferit aceleași categorii de despăgubiri și de la care se constată intervenită derogarea.

Norma specială nu își poate, însă, extinde domeniul de reglementare dincolo de ceea ce face obiectul său în mod expres, ea neputând fi aplicată prin extensie sau prin analogie.

În acest sens sunt prevederile art. 10 C. civ., potrivit cărora „Legile care derogă de la o dispoziție generală, (...) se aplică numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege” și ale art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, potrivit cărora „Reglementarea este derogatorie dacă soluțiile legislative referitoare la o situație anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-și caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri.”

Rezultă, astfel, că, pentru ceea ce nu reprezintă obiectul reglementării normei prevăzute de art. 13 ind. 1 din Legea nr. 407/2006, ca normă specială, se aplică, în completare, normele prevăzute de Codul civil.

În concluzie, în absența restrângerii dreptului la despăgubiri prin norma specială (ceea ce nu s-ar fi putut realiza decât în mod expres, iar nu pe cale de interpretare), pentru toate tipurile de prejudicii pe care victima atacului unui exemplar din fauna de interes cinegetic le-a suportat și care nu își găsesc acoperire de reglementare în norma specială, derogatorie, se aplică în completare dreptul comun, conform art. 2 alin. (2) C. civ.

Așa fiind, în cauza pendinte, în mod greșit instanța de apel a înlăturat de la aplicare dispozițiile art. 1385 alin. (1) art. 1387 art. 1388 art. 1391 și art. 1392 coroborate cu art. 253 alin. (4) C. civ., pe care partea reclamantă, victimă a atacului unui exemplar din speciile de interes cinegetic, și-a întemeiat pretențiile de acordare a altor despăgubiri, diferite de cele prevăzute de art. 13 ind. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 407/2006, reclamând cauzarea mai multor prejudicii corporale în urma atacului din data de 17.06.2021, cu consecința neexaminării acestor pretenții.

Ca atare, în baza art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de partea reclamantă, va casa, în tot, decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În rejudecarea apelului declarat de partea pârâtă, instanța de trimitere va avea în vedere că, susținând multiple vătămări aduse integrității corporale și sănătății, grave și ireversibile, produse în urma atacului din 17.06.2021, partea reclamantă a cerut repararea tuturor prejudiciilor patrimoniale și morale, invocând dispozițiile art. 13 ind. 1 din Legea nr. 407/2006, legea specială, precum și dispozițiile art. 1387 și urm. C. civ., legea generală.

În respectarea regulii de interpretare specialia generalibus derogant, instanța va evalua, cu precădere, care au fost vătămările aduse integrității corporale și/sau sănătății părții reclamante, urmând a distinge, motivat, între cele pe care le subsumează prejudiciilor corporale a căror indemnizare apreciază că se supune normei speciale, prin derogare de la norma de drept comun care reglementează sub același aspect (care se va indica), și cele pe care le subsumează prejudiciilor corporale care nu cad în sfera de reglementare a normei speciale și a căror indemnizare se impune pe temeiul normelor de drept comun.

Cât privește prejudiciile corporale nepatrimoniale, se va avea în vedere că interpretarea coroborată a art. 1349 alin. (2) cu art. 1391 alin. (1) și art. 253 alin. (4) C. civ. impune concluzia potrivit căreia, de principiu, instanțele de judecată au a identifica fiecare prejudiciu suferit și probat de victimă, cu luarea în considerare a trăsăturilor caracteristice care le diferențiază, și, astfel, a-l evalua și indemniza, spre a se evita dubla despăgubire a aceluiași prejudiciu, chestiune invocată, de altminteri, prin apel.

Având în vedere multitudinea consecințelor negative invocate de către partea reclamantă prin actul de sesizare, judecata apelului va ține seama și de clasificarea consacrată a prejudiciilor nepatrimoniale în caz de vătămare a integrității fizice/psihice și a sănătății, după cum urmează: prejudiciul materializat în durerile fizice sau/și psihice, cu luarea în considerare a intensității și duratei acestora, precum și a consecințelor negative de natură patrimonială (cauzat prin rănirea propriu-zisă, intervenții medicale, slăbirea rezistenței fizice sau psihice, deficit funcțional temporar/permanent, cheltuielile de îngrijire a sănătății, cu plata medicamentelor sau a unui însoțitor etc.), prejudiciul estetic (cauzat prin desfigurare, producerea de cicatrici pe față ori pe alte părți ale corpului etc.), prejudiciul de agrement (cauzat prin restrângerea ori privarea victimei de un confort și de plăcerile obișnuite ale vieții familiale și sociale avute anterior vătămării) și prejudiciul constând în pierderea speranței de viață (care impune evaluarea gravității leziunilor ori bolilor dobândite, prin raportare la natura organelor afectate și riscului agravării acestora).

Distincțiile între diversele tipuri de prejudicii, patrimoniale și morale, și arătarea, în concret, a despăgubirii acordate pentru fiecare dintre prejudiciile probate, chiar dacă, în final, se optează pentru stabilirea unei despăgubiri finale unice, prin cumularea despăgubirilor fixate pentru unele dintre prejudicii, se impune a fi evidențiată în considerentele hotărârii pronunțate și în considerarea faptului că indicarea unei despăgubiri globale, nediferențiate, poate pune instanța de recurs în imposibilitate de a exercita controlul judiciar din perspectiva respectării dreptului de dispoziție recunoscut părților prin art. 9 alin. (2) C. proc. civ. ori a regulii prevăzute de art. 22 alin. (6) din același cod, respectiv, din perspectiva modului de aplicare a normelor speciale prevăzute de art. 13 ind. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 407/2006 și a celor de drept comun, reținute în completare, prevăzute de art. 1381 alin. (1) art. 1385 alin. (1) și art. 1387 și urm. C. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Admite recursul declarat de reclamantul A împotriva deciziei nr. 727/A din 29 noiembrie 2023 a Curții de Apel Târgu Mureș - Secția I civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 30 octombrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.

Cu opinia separată a doamnei judecător (...) în sensul respingerii recursului, ca nefondat.

În dezacord cu opinia majoritară, consider că recursul formulat în cauză este nefondat și că decizia instanței de apel atacată reflectă o corectă interpretare și aplicare a normelor de drept incidente la cazul dedus judecății, soluția acesteia înscriindu-se în jurisprudența curentă a Înaltei Curți în materie.

Trăsătura comună a tuturor criticilor de recurs formulate este aceea că prin diversele susțineri, partea a tins să obțină, în realitate, o înlăturare de la aplicare a normei speciale reprezentate de art. 13 ind. 1 din Legea nr. 407/2006, pe tărâmul căreia a fost despăgubit pentru daunele materiale și morale suferite în urma atacului de urs căruia i-a căzut victimă la 17.06.2021, pentru a pretinde dezdăunarea sa conform dreptului comun pe care îl consideră favorabil, acesta denunțând reducerea semnificativă a sumelor primite în baza hotărârii de primă instanță în urma controlului judiciar realizat în apel.

-În mod nefondat a susținut recurentul că norma legală aplicată de instanța de apel, respectiv art. 13 ind. 1 alin. (2) din Legea nr. 407/2006 era neaplicabilă cazului său, deoarece era condiționată de adoptarea normelor metodologice de punere în aplicare (H.G. nr. 3/4.01.2023 și Ordinul nr. 1656/13.06.2023, ambele reglementări secundare fiind intrate în vigoare ulterior atacului de urs produs la 17.06.2021 și formulării cererii sale de chemare în judecată, din 2.05.2022).

Raportat la conținutul concret al celor două acte normative vizate de critica recurentului, care au stabilit modalitatea de acordare a despăgubirilor în situațiile de natura celei ce face obiectul prezentei cauze, acestea constituie legislație secundară care, fără a înlocui dispozițiile Legii nr. 407/2006, permit doar punerea în aplicare a acesteia, stabilesc modul în care prevederile actului normativ la care se referă vor fi efectiv puse în aplicare, cuprinzând, totodată, și alte aspecte organizatorice privind implementarea acestora.

Ele nu derogă de la dispozițiile Legii vânătorii și a protecției fondului cinegetic, ci sunt în deplin acord cu acestea, respectând principiile generale de tehnică legislativă reglementate de Capitolul VII din Legea nr. 24/2000, și, contrar susținerilor recurentului reclamant, ele nu completează textul din legislația primară, respectiv art. 13 ind. 1 din Legea nr. 407/2006, instituind pentru prima dată regula limitării daunelor morale la o sumă proporțională cu zilele de inactivitate raportate la salariul în plată avut sau, după caz, cu echivalentul salariului minim pe economie obținut de o persoană în activitate, ci detaliază numai modalitatea concretă de calculare și acordare a acestora.

Textul art. 13 ind. 1 din lege cuprindea deja instrumentele necesare punerii sale în aplicare, legiuitorul făcând referiri explicite la proporționalitatea daunelor morale cu zilele de inactivitate raportate la salariul în plată avut sau, în cazul în care victima nu este salariată, la proporționalitatea sumei acordate cu titlu de daune morale cu echivalentul salariului minim pe economie obținut de o persoană în activitate, actele normative ulterioare neaducând niciun element de noutate sub acest aspect, ci având doar rolul de a detalia procedura ce trebuie urmată pentru acordarea daunelor morale, de a desemna organele implicate în operațiunea de calculare și acordare a daunelor, de a simplifica activitatea acestora, punând, totodată, la îndemâna persoanei nemulțumite de cuantumul sumei acordate cu acest titlu un mijloc de a contesta decizia emisă în această procedură.

Or, câtă vreme instrumentele necesare aplicării art. 13 ind. 1 din Legea nr. 407/2006 se regăseau ca atare în chiar conținutul normei primare, nu se poate pretinde că, prin reglementarea la nivel infralegal a modalității de acordare a despăgubirilor prevăzute de art. 13 ind. 1 din Legea nr. 407/2006 s-ar încălca principiul neretroactivității legii, pentru simplul fapt că H.G. nr. 3/04.01.2023 și Ordinul nr. 1656/13.06.2023 sunt ulterioare momentului producerii prejudiciului ori introducerii cererii de chemare în judecată. Stabilirea daunelor morale se putea realiza chiar și în lipsa normelor metodologice, respectiv, prin aplicarea directă a prevederilor art. 13 alin. (2) din Legea nr. 407/2006 (așa cum, de altfel, s-a și întâmplat în speță) câtă vreme textul de lege prevede explicit sfera beneficiarilor dreptului la despăgubiri, precum și modul de calcul, anume prin raportare la perioada de inactivitate, cu luarea în considerare a calității de salariat sau nesalariat, în funcție de care se folosește drept criteriu de calcul salariul în plată sau salariul minim pe economie, după caz.

Ca atare, contrar susținerilor recurentului reclamant, împrejurarea că normele de aplicare a Legii nr. 407/2006 nu existau la data prejudiciului ori a introducerii cererii de chemare în judecată, fiind adoptate ulterior, nu conduce la inaplicabilitatea dispozițiilor art. 13 alin. (1) și (2) din Legea nr. 407/2006, după cum acesta a criticat.

Împrejurarea că în cuprinsul art. 13 alin. (2) din Legea nr. 407/2006 se are în vedere echivalentul salariului minim pe economie, în timp ce H.G. nr. 3/04.01.2023 raportează daunele morale la echivalentul salariului minim brut pe țară garantat în plată obținut de o persoană în activitate nu are semnificația introducerii unui instrument nou de determinare a cuantumului daunelor morale, de natură a justifica înlăturarea de la aplicare a normei în discuție, câtă vreme, în esență, modalitatea de acordare a despăgubirilor nu a fost modificată, intenția legiuitorului fiind în mod evident doar aceea de a înlătura ambiguitatea formulei inițial alese și de a asigura uniformitate în aplicare normei, prevenind discriminările ce puteau rezulta din aceasta. Nu mai puțin, reiese că raportarea despăgubirilor la salariul minim brut garantat este una favorabilă reclamantului.

- Nefondată este și critica prin care se susține inaplicabilitatea normei legale speciale, respectiv art. 13 ind. 1 din Legea nr. 407/2006, la stabilirea daunelor morale cuvenite pentru acoperirea prejudiciilor suferite în urma atacului de urs, justificat de faptul că aceasta ar asigura dezdăunarea doar pentru unele din formele prejudiciului moral, cel legat de starea de neputință a victimei, așadar nu și pentru alte forme pe care le poate îmbrăca acesta, cum ar fi cele decurgând din suferințele fizice, afectarea sănătății, prejudiciul de agrement, prejudiciul estetic, care, în opinia recurentului ar trebui despăgubite potrivit dreptului comun (Codul Civil) .

Cu alte cuvinte, recurentul consideră că prin prevederile speciale, legiuitorul a dorit să compenseze doar prejudiciul moral legat de starea de neputință a persoanei victimă a atacului de urs pe perioada inactivității, însă, câtă vreme prejudiciul moral se poate concretiza sub mai multe aspecte/dimensiuni, ce nu au fost avute în vedere de legiuitor, acesta se impune a fi reparat în conformitate cu regulile dreptului comun.

Argumentul recurentului este greșit și nu poate fi primit întrucât textul de lege vizat reglementează un drept la despăgubire pentru daune morale, oferind totodată un criteriu de cuantificare (zile de inactivitate raportate la salariul în plată avut sau, pentru cazul când victima nu e salariată, o sumă proporțională cu echivalentul salariului minim pe economie obținut de o persoană în activitate), iar nicidecum nu reglementează tipologii de prejudicii morale – potrivit recurentului, norma specială ar viza doar posibilitatea acordării de daune morale pentru starea de neputință a victimei atacului de urs – pentru a înțelege de aici că cele la care art. 13 ind. 1 din lege nu se referă, ar rămâne neacoperite în textul legii speciale care, din acest motiv, ar trebui complinit cu dreptul comun (Codul civil).

Distincțiile în interpretarea legii cu care operează recurentul când critică - de această dată conținutul legii, iar nu activitatea instanței – sunt atât de forțate încât neglijează aspectul că, nici la nivel de normă legală și nici la nivel de doctrină ori de jurisprudență nu a fost până în prezent consacrat tipul de prejudiciu moral despre care afirmă că s-ar fi aflat în atenția legiuitorului la elaborarea normei art. 13 ind. 1 din Legea nr. 407/2006, respectiv cel legat de „starea de neputință a victimei”, care evocă mai degrabă un prejudiciu strâns legat de „afectarea sănătății”(care, în viziunea recurentului, ar fi aflat sub incidența dreptului comun).

Așa cum s-a arătat, reglementând în alineatul 2 despăgubirea daunelor morale proporțional cu zilele de inactivitate, legiuitorul nu a făcut decât să instituie criteriul de utilizat pentru comensurarea acestora, indiferent de forma ori tipul de atingere/afectare a drepturilor personale nepatrimoniale, iar nu să instituie un drept la despăgubire pentru o anume formă de prejudiciu moral, cel identificat de recurent neavând nici măcar o fizionomie proprie.

Chiar dacă, aplicând criteriul instituit de legiuitor, efectul este cel al limitării despăgubirii ce poate fi acordată pentru repararea prejudiciilor morale - efect, de altfel, necontestat de recurent –, acest procedeu a fost admis ca valabil în jurisprudența Curții Constituționale întrucât ține de opțiunea legiuitorului, așa cum a reamintit aceasta prin decizia sa nr. 342/2024 când a apreciat asupra neconstituționalității art. 1391 C. civ.:”(...) deși principiul reparării integrale a prejudiciilor provocate victimelor unor fapte ilicite consacrat de Codul civil nu este absolut, doar legiuitorul poate stabili limite (...). În privința cazului particular al prejudiciilor aduse integrității corporale ori sănătății, principiul reparării integrale a prejudiciilor rămâne valabil, doar legiuitorul putând decide diminuarea sau înlăturarea răspunderii delictuale, iar nu instanțele judecătorești pe cale de interpretare.„

- Este, de asemenea, nefondată critica prin care se susține o încălcare prin norma art. 13 ind. 1 alin. (2) din Legea nr. 407/2006 a reglementărilor internaționale în materia drepturilor fundamentale, respectiv a Convenției Europene a Drepturilor Omului în a cărei jurisprudență s-a consacrat principiul judecării în echitate, prin evaluarea daunelor morale în raport cu circumstanțele concrete ale cauzei și principiul reparării integrale a prejudiciului.

În jurisprudența sa constantă, instanța europeană a recunoscut libertatea fiecărui stat de a-și reglementa propriile instituții juridice și a ținut cont de marja de apreciere a acestora, dar și de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțelese, în materia drepturilor nepatrimoniale, sub forma unei compensări rezonabile, proporționale, prevăzută ca atare în legislația națională.

Câtă vreme legiuitorul național a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi despăgubiri pentru prejudiciile materiale și morale cauzate de atacurile animalelor sălbatice, adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări generale, nu încalcă art. 20 alin. (1) din Constituția România și nici jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

- Și ultimele două critici susținute de recurentul-reclamant sunt nefondate. În cuprinsul acestora, s-a invocat o neclaritate a criteriului legal de cuantificare a daunelor morale despre care a susținut în mod nelămurit că „raport de proporționalitate nu reprezintă o echivalență” și că noțiunea de proporționalitate nu ar trebui văzută ca una de plafonare a prejudiciului moral, „care nu limitează acordarea integrală a acestuia în condițiile dreptului comun”; de asemenea, recurentul a criticat o aplicare greșită a prevederilor legale referitoare la despăgubirile (materiale) pentru venitul nerealizat, critică prin care nu a demonstrat ceea ce a susținut, anume greșita aplicare a normei legale incidente, ci a denunțat faptul că prin aplicarea normei speciale (art. 13 ind. 1 alin. (1) din Legea nr. 407/2006) instanța de apel a redus „în mod considerabil suma acordată cu titlu de venit nerealizat până la data pronunțării deciziei și a eliminat dispozițiile care prevedeau acordarea a jumătate din salariul minim net pe economie, cu titlu de rentă viageră”, refuzând să aplice, în completarea legii speciale, prevederile dreptului comun – art. 1387 și 1388 alin. (3) C. civ. – în virtutea cărora victima atacului de urs este îndreptățită să fie despăgubită nu doar cu echivalentul câștigului din muncă pe care a fost împiedicată să îl obțină din cauza afectării sănătății, ci și cu sumele necesare sporirii nevoilor sale de viață, drept pe care susține că legea specială nu îl suprimă.

Or, soluția adoptată în calea de atac a apelului reflectă o judicioasă rezolvare a raportului juridic litigios, prin aplicarea corectă o normei speciale, în care instanța de apel a extins perioada de inactivitate pentru care a despăgubit reclamantul între data producerii evenimentului și data emiterii în favoarea acestuia a deciziei de stabilire a invalidității (prin pierderea parțială a capacității de muncă) și de acordare a drepturilor de asigurări sociale, la un total de 3 luni, perioadă pe care nu a rezumat-o la aceea de îngrijiri medicale (45 de zile) rezultată din certificatul medico-legal. De asemenea, în ceea ce privește daunele materiale, a acordat reclamantului despăgubiri cu titlu de venit nerealizat pe aceeași perioada de 3 luni, respectiv până la data la care s-au stabilit în favoarea părții drepturi la pensie pentru reducerea capacității de muncă (plătite tot de stat), venit nerealizat ce a fost demonstrat pe bază de declarații de martori.

Întocmai ca și toate celelalte critici ale recursului, și acestea două nu susțin decât la modul declarativ o greșită interpretare și aplicare a normei de drept incidente, recurentul pledând, în realitate, pentru soluționarea raportului juridic litigios nu prin aplicarea legii speciale, ci prin înlăturarea acesteia sub diverse motive, spre a migra pe tărâmul dreptului comun, văzut ca fiind unul preferabil pentru parte.

În materia daunelor produse de speciile de faună cinegetică (urs), legiuitorul român a implementat o legislație specifică, prin adoptarea Legii nr. 407/2006, care trebuie aplicată cu prioritate față de dreptul comun, întrucât altfel s-ar recunoaște posibilitatea părților de a opta pentru legea mai favorabilă, ajungându-se la situația inechitabilă în care spețe similare primesc un tratament juridic diferit. Dacă legea generală este comună pentru o întreagă sferă de reglementare, ceea ce înseamnă că acționează în toate cazurile și în orice materie, legea specială se aplică într-un domeniu mai restrâns, special determinat și limitat la cazuri expres stabilite.

Prin urmare, legea specială are prioritate față de legea generală, este de strictă interpretare, nu este susceptibilă de extrapolare, nu poate fi aplicată prin analogie și nu poate fi completată cu normele de drept comun. Rațiunea adoptării unei reglementări speciale prin care s-a prevăzut acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile materiale și morale aduse victimelor atacurilor de urs, după criteriile anume instituite de legiuitor, nu putea fi aceea de a despăgubi aceste victime după criteriile legii speciale pentru ca, în completare, să fie despăgubite pentru aceleași daune și după criteriile dreptului comun.

Se mai impune precizarea că niciun moment în criticile sale, recurentul nu a negat natura specială a normei legale prin aplicarea căreia instanța de apel a soluționat litigiul și nici caracterul limitativ al criteriilor de despăgubire oferite de norma specială, caracter care, sub aspectul tehnicii de legiferare, nu e în mod obișnuit anunțat de legiuitor, ci este inerent soluției legislative implementate, decurge din logica și efectele aplicării criteriilor legale.

Recurentul-reclamant nu are un drept de opțiune între legea specială și dreptul comun în materie, în acest sens pronunțându-se și instanța supremă prin decizia nr. 33/2008, într-un recurs în interesul legii, prin care a statuat că: „Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială”.

Calea legală aflată la îndemâna părții pentru a critica și/sau înlocui soluția legislativă consacrată în legea specială nu este aceea a recursului exercitat împotriva deciziei instanței de apel spre a critica o greșită aplicare a normei speciale pentru motivul că aceasta nu a fost înlăturată/substituită cu dreptul comun ori că nu a fost aplicată în completare cu acesta, ci aceea a criticării soluției legislative implementate pe calea excepției de neconstituționalitate pentru ca, în cazul admiterii și declarării neconstituționalității textului de lege vizat, legiuitorul să aibă șansa de a-și reconsidera opțiunea, de a o îmbunătăți sau perfecționa în acord cu recomandările instanței de contencios constituțional.

În considerarea tuturor acestor motive, în opinia pe care o susțin, consider că recursul formulat trebuia respins ca nefondat, nici o neregularitate de interpretare și aplicare a legii speciale, căreia instanța de apel i-a dat curs, nefiind nici măcar invocată prin memoriul de recurs, care a fost aproape integral dedicat criticării soluției legislative implementate la nivel de normă specială.