Ope legis transfer under GD 322/1992 prevails over later declarative certificate; revendication upheld

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 18 mai 2021 şi înregistrată sub nr. x/1285/2021 pe rolul Tribunalului Cluj, reclamanta A S.A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu B S.A., obligarea pârâtei să recunoască și să respecte dreptul de proprietate al reclamantei cu privire la imobilele situate in Cluj-Napoca, str. (...) şi str. (...), înscrise în CF nr. (...), cu nr. cadastral (...), constând din teren în suprafață de 10720 mp și construcții după cum urmează: -construcție înscrisă în CF nr. (...) cu nr. cadastral (...)-C1, compusă din suprafață construită la sol 448 mp; construcții - sediu administrativ:

Clădirea principala cu 4 corpuri (A, B, C si D) cu fundații de piatră și beton, pereții din cărămidă, acoperiș cu tablă si țiglă, cu o suprafață utilă de 1560 mp cu S+P+E; Corpul A: - cu subsol +parter+etaj, compus din subsol cu 2 camere, parter; cu 1 sală, 1 cameră, 1 coridor, 4 WC, 2 vestiare, 2 dușuri, 2 scaune și 1 windfang; - construcție înscrisă în CF nr. (...) cu nr. cadastral (...)- C2 compusă din suprafață construită la sol de 512 mp; corpul B: - cu subsol, parter și etaj compus din: - subsol cu 2 încăperi; - parter cu 3 încăperi, 3 holuri, 3 săli, 2 sas, 2 grupuri sanitare, 2 vestiare și 2 wc-uri; - etaj cu 2 încăperi, 1 sas și 1 wc; - construcție înscrisă în CF nr. (...) cu nr. cadastral (...)-C3, compusă din suprafață construită la sol 171 mp; corpul C: - cu subsol și parter - subsol cu 2 încăperi - parter cu 5 încăperi și 1 coridor; - construcție înscrisă în CF nr. (...) cu nr. cadastral (...)-C4, compusă din suprafață construită la sol 338 mp, corpul D: - cu subsol, parter și etaj - subsol cu 3 încăperi - parter cu 7 încăperi, 1 hol şi 1 casa scării, 1 sas, 2 grupuri sanitare, 1 wc și 1 coridor - etaj cu 10 încăperi, 1 hol şi 1 coridor; - construcție înscrisă în CF nr. (...), cu nr. cadastral (...)-C6, compusă din suprafață construită la sol 348 mp; stație de transformare 110/10 KW - stadion cu fundație de beton, pereți din beton, cărămidă și BCA, acoperiș tip terasă din beton armat compusă din: cameră stație de conexiuni, camera CDA și baterie, cameră Transformator de putere, cameră Celula transformator, cameră Celulă LES, camera echipamentului de legare pământ și depozit, și obligarea pârâtei la predarea imobilelor menționate anterior, rectificarea înscrierilor în CF în sensul anulării încheierilor de intabulare prin care a fost înscris dreptul de proprietate al pârâtei, radierii dreptului de proprietate al pârâtei din CF nr. (...) cu privire la imobilele având nr. cadastrale (...), (...)-CI, (...)-C2, (...)-C3, (...)-C4, (...)-C6, constând din construcție înscrisă în CF nr. (...), cu nr. cadastral (...)-C1, compusă din suprafața construită la sol 448 mp; construcții - sediu administrativ: clădirea principală cu 4 corpuri (A,B, C și D) cu fundații de piatră și beton, pereții din cărămidă, acoperiș cu tabla și țiglă, cu o suprafață utilă de 1560 mp cu S+P+E;

Corpul A: - cu subsol +parter+etaj compus din subsol cu 2 camere, parter; cu 1 sală, 1 cameră, 1 coridor, 4 WC, 2 vestiare, 2 dușuri, 2 scaune și 1 windfang; construcție înscrisă în CF nr. (...) cu nr. cadastral (...)-C2, compusă din suprafață construită la sol: 512 mp; corpul B: - cu subsol, parter și etaj compus din: - subsol cu 2 încăperi; - parter cu 3 încăperi, 3 holuri, 3 săli, 2 sas, 2 grupuri sanitare, 2 vestiare și 2 wc-uri; - etaj cu 2 încăperi, 1 sas și 1 wc; construcție înscrisă în CF nr. (...) cu nr. cadastral (...)-C3, compusă din suprafața construită la sol 171 mp; corpul C: - cu subsol și parter - subsol cu 2 încăperi - parter cu 5 încăperi și 1 coridor; construcție înscrisă în CF nr. (...), cu nr. cadastral (...)-C4, compusă din suprafața construită la sol 338 mp, corpul D: - cu subsol, parter și etaj - subsol cu 3 încăperi - parter cu 7 încăperi, 1 hol și 1 casa scării, 1 sas, 2 grupuri sanitare, 1 wc și 1 coridor-etaj cu 10 încăperi, 1 hol și 1 coridor; construcție înscrisă în CF nr. (...) cu nr. cadastral (...)-C6 compusă din suprafața construită la sol 348 mp; statie de transformare 110/10 KW - stadion cu fundație de beton, pereți din beton, cărămidă și BCA, acoperiș tip terasă din beton armat compusă din cameră Stație de conexiuni, cameră CDA și baterie, cameră Transformator de putere, cameră Celula transformator, cameră Celula LES, camera echipamentului de legare pământ și depozit, înscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei cu privire la imobilele situate în Cluj-Napoca, str. (...) si (...), județul Cluj, cu titlu prin divizare, lege și fuziune; cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 52/01.02.2023, Tribunalul Cluj a admis, în parte, acţiunea precizată formulată de A S.A. şi continuată de C S.A., ca urmare a divizării A S.A., conform proiectului de divizare aprobat prin sentinţa civilă nr. 1517/2022, pronunţată de Tribunalul Specializat.

A dispus obligarea pârâtei B S.A. să lase reclamantei, în deplină proprietate şi pașnica folosinţă, terenul în suprafaţă de p, înscris în C.F. nr. (...), având nr. cadastral (...), situat în Cluj–Napoca, str. (...), str. (...), județul Cluj, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză întocmit de expert D, urmând ca pârâta să exercite, în continuare, folosinţa asupra suprafeţelor de teren pe care sunt amplasate construcţiile C5 şi C6, aflate în proprietatea sa; construcţiile având nr. cadastral (...) – C1, cu suprafaţa construită la sol de p, cu nr. cadastral (...) – C2, având suprafaţa construită la sol de .p., cu nr. cadastral (...) – C3, având suprafaţa construită la sol de .p., cu nr. cadastral (...) – C4, având suprafaţa construită la sol de .p., situate în Cluj – Napoca, str. (...), str. (...), jud. Cluj, astfel cum au fost identificate în raportul de expertiză întocmit de expert D.

A dispus înscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei asupra terenului în suprafaţă de .p., înscris în C.F. nr. (...), având nr. cadastral (...), situat în Cluj – Napoca, str. (...), str. (...), jud. Cluj, şi asupra construcţiilor având nr. cadastrale (...) C1 – C4, situate în Cluj – Napoca, str. (...), str. (...), jud. Cluj, astfel cum au fost identificate în raportul de expertiză întocmit de expert D.

A respins, ca neîntemeiate, cererile prin care a fost solicită rectificarea înscrierilor în cartea funciară, în sensul anulării încheierilor de intabulare şi radierii dreptului de proprietate al pârâtei.

Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 243/A/2023 din 28 septembrie 2023, Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă a admis excepţia de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr. 8696 din 28.08.2003, emis de Ministerul Economiei şi Comerţului, invocată de intimatele-reclamante A S.A., şi C S.A., în contradictoriu cu emitentul actului, Ministerul Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului, şi apelanta-pârâtă B S.A.

A respins apelul promovat de pârâta B S.A., în contradictoriu cu intimatele-reclamante A S.A. şi C S.A. împotriva sentinţei civile nr. 52 din 01 februarie 2023, pronunţată de Tribunalul Cluj.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei menţionate, au declarat recurs pârâţii B S.A. şi Ministerul Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului, după cum urmează:

1. Prin recursul declarat, pârâta B S.A. a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, următoarele:

Prin motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a reproşat instanţei de apel aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor Legii nr. 15/1990, a H.G. nr. 834/1991 și încălcarea principiului non reformatio in pejus, din perspectiva constatării nelegalității Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria (...) nr. (...)/28.08.2003.

Astfel, instanţa de apel a apreciat, în mod greşit, că actul administrativ atacat a fost emis cu transgresarea prevederilor H.G. nr. 322/1992, a art. 20 din Legea nr. 15/1990 cu modificările ulterioare şi respectiv a art. 2 din Ordinul nr. 346/10.11.2000 emis de Ministerul Economiei şi Comerţului.

Prin H.G. nr. 322/1992 nu s-a transmis, ope legis, dreptul de proprietate asupra terenului, acesta rămânând în proprietatea statului, dreptul de proprietate asupra terenului fiind dobândit în temeiul dispoziţiilor H.G. nr. 834/1991, iar certificatul de atestare a dreptului de proprietate a fost şi este legal şi temeinic.

Astfel, la data apariţiei Legii nr. 15/1990, patrimoniul unităţilor economice de stat nu cuprindea şi terenurile utilizate de către acestea, ci doar celelalte bunuri mobile şi imobile, terenurile pe care se găseau amplasate aceste unităţi aflându-se în proprietatea statului. Întrucât Legea nr. 15/1990 este o lege preconstituțională, la data înfiinţării societăţilor comerciale rezultate din reorganizarea fostelor unităţi economice de stat, societățile nu au putut prelua terenurile administrate de către fostele unităţi economice de stat, cu titlu de proprietate, ci doar cu titlu de drept de administrare, ceea ce rezultă cu claritate din cuprinsul H.G. nr. 834/1991 care prevede procedura de stabilire şi evaluare a terenurilor necesare desfăşurării activităţii.

Certificatul de atestare a dreptului de proprietate, în privinţa căruia, în mod nelegal, instanţa de apel a admis excepţia de nelegalitate, nu a fost emis în temeiul H.G. nr. 322/1992, ci în temeiul H.G. nr. 834/1991, actul normativ care prevedea procedura specială privind transmiterea dreptului de proprietate asupra terenurilor. H.G. nr. 322/1992 nu se suprapune peste domeniul de reglementare al H.G. nr. 834/1991, patrimoniul la care se referă H.G. nr. 322/1992 necuprinzând niciun teren, ci doar alte bunuri mobile sau imobile în afară de terenuri, urmând ca situaţia juridică a terenurilor să fie domeniul exclusiv de reglementare al H.G. nr. 834/1991.

Ca atare, în patrimoniul unităţilor economice de stat se găsea, la data apariţiei Legii nr. 15/1990, doar un drept de folosinţă asupra terenurilor, dreptul de proprietate aparţinând Statului. Drept urmare, societăţile comerciale constituite prin transformarea fostelor unităţi economice de stat nu puteau dobândi alte drepturi decât pe cele pe care le aveau autoarele lor, mai exact, în ceea ce priveşte terenurile, doar dreptul de folosinţă.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 15/1990, rezultă că inventarierea patrimoniului unităţilor economice de stat, supuse transformării în societăţi comerciale, urma să se facă în vederea preluării şi stabilirii capitalului societăţilor comerciale înfiinţate pe calea prevăzută de această lege, iar hotărârea de guvern la care face trimitere acest articol de lege urma să fie adoptată tocmai în vederea corectei aplicări a Legii nr. 15/1990.

Este adevărat că art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 atribuie în patrimoniul societăţii comerciale ce se năştea prin transformarea unităţilor economice de stat dreptul de proprietate asupra bunurilor, însă, la data apariţiei Legii nr. 15/1990, niciun teren nu se afla în proprietatea vreunei unităţi economice de stat, acestea având asupra terenurilor doar un drept de folosinţă.

Sintagma de „patrimoniu” folosită de Legea nr. 15/1990 şi de H.G. nr. 834/1991 nu include un drept de proprietate asupra terenurilor, ci doar un drept de folosinţă asupra acestora, deoarece, la acea dată, în respectivul patrimoniu nu se regăsea decât un drept de folosinţă asupra terenurilor.

H.G. nr. 834/1991 a apărut din necesitatea de a se înregistra în capitalul social al societăţilor comerciale nou înfiinţate şi terenurile aferente construcţiilor în care aceste noi entităţi urmau să-şi desfăşoare activitatea.

Acest lucru rezultă şi din analiza dispoziţiilor art. 32 ind. 1 şi art. 32 ind. 2 din O.U.G. nr. 88/1997.

Conform alin. (2) al acestui articol, societăţile comerciale urmau a se privatiza fără a include în capitalul social valoarea terenului prevăzut la alin. (1), însemnând că respectivul teren nu era în proprietatea societăţilor comerciale cu capital de stat, care s-au înfiinţat în baza Legii nr. 15/1990, ci în proprietatea statului.

De asemenea, în ultima teză a alin. (3) al aceluiaşi articol se arată faptul că terenurile clasificate ca aparţinând domeniului privat al statului ori unităţilor administrativ-teritoriale, după caz, pot fi concesionate, închiriate sau oferite societăţii comerciale privatizate spre a fi cumpărate.

De altfel, potrivit art. 32 ind. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997, doar după eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, capitalul social al societăţilor comerciale cu capital de stat urma să se majoreze de drept cu valoarea terenurilor menţionate în respectivul certificat.

Ca atare, societăţile comerciale înfiinţate în baza Legii nr. 15/1990 prin reorganizarea fostelor unităţi economice de stat aveau vocația de a dobândi doar dreptul de proprietate asupra terenurilor pe care aceste unităţi le aveau în folosinţă, însă numai după parcurgerea procedurii prevăzute de H.G. nr. 834/1991, neputându-se reţine că dreptul de proprietate asupra terenurilor folosite de aceste unităţi putea fi dobândit prin efectul legii.

Această procedură nu este una administrativă, prealabilă, ci este chiar procedura legală prin parcurgerea căreia societăţile comerciale cu capital de stat, înfiinţate în baza Legii nr. 15/1990, puteau dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor avute în folosinţă.

Procedura reglementată de H.G. nr. 834/1991 nu este teoretică şi iluzorie, ea permiţând calea de atac în justiţie în cazul în care comisiile şi comitetele ori organele implicate în derularea procedurii nu ar respecta dispoziţiile legale.

H.G. nr. 322/1992 a prevăzut transmiterea drepturilor şi obligaţiilor existente în patrimoniul fostelor societăţi de stat la data de 31.12.1991, dată la care terenurile erau în proprietatea statului, iar nu în patrimoniul fostelor societăţi de stat.

În argumentarea incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că, deşi în soluţionarea excepţiei de nelegalitate, instanţa de apel nu a anulat actul administrativ, ci doar a soluţionat cauza fără a ţine cont de actul administrativ respectiv, prin admiterea excepţiei de nelegalitate a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate Seria (...) nr. (...)/28.08.2003 s-a creat pârâtei o situaţie mai grea în propria cale de atac, contrar dispoziţiilor art. 481 C. proc. civ.

În susținerea acestei critici, recurenta-pârâtă a arătat că reclamanta nu a atacat sub niciun aspect sentinţa tribunalului, nu a formulat apel principal sau incident, cu toate că invocase dobândirea dreptului de proprietate prin Certificatul de atestare a dreptului de proprietate Seria (...) nr. (...)/28.08.2003.

Or, admiterea excepţiei de nelegalitate, în soluționarea apelului exercitat, semnifică de facto anularea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate Seria (...) nr. (...)/28.08.2003, singura persoană care ar fi putut contesta dreptul de proprietate fiind chiar reclamanta.

Drepturile procesuale nu trebuie să fie teoretice și iluzorii, prin urmare, chiar dacă, formal, sancţiunea nulităţii Certificatului de atestare a dreptului de proprietate Seria (...) nr. (...)/28.08.2003 nu a fost pronunţată de instanţă, de facto, aceasta s-a produs, vătămând pârâta în propria cale de atac.

Chiar dacă soluția din apel a fost de respingere a căii de atac formulate de către pârâtă, faţă de dispoziţiile art. 430 alin. 2 C. proc. civ., considerentele privind constatarea nulității Certificatului de atestare a dreptului de proprietate Seria (...) nr. (...)/28.08.2003 se vor opune pârâtei de către reclamantă cu autoritate de lucru judecat, fapt ce constituie o agravare a situaţiei în propria cale de atac.

O altă critică, circumscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., a vizat pretinsa încălcare de către instanța de apel a dispoziţiilor art. 19 şi 20 din Legea 15/1990, a HG nr. 945/1990 şi ale Normelor metodologice nr. 1/1990 de aplicare ale HG nr. 945/1990, prin care s-au stabilit inventarierea şi determinarea valorii bunurilor aparţinând patrimoniului fostelor unităţi economice de stat, inventariere care nu a cuprins terenurile aflate în administrarea fostelor unităţi economice de stat.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta-pârâtă a arătat că prin HG nr. 322/1992 nu s-a transmis niciun drept de proprietate asupra terenului, întrucât nici autoarea pârâtei nu deţinea în proprietate niciun teren, contrar celor reţinute de instanţa de apel.

Nemo dat quod non habet are drept consecinţă directă că HG nr. 322/1992 nu poate constitui temei al transmiterii dreptului de proprietate care nu exista în patrimoniul fostelor societăţi de stat.

Chiar dacă s-ar accepta teza susținută de către reclamantă potrivit căreia aceasta a dobândit ope legis dreptul de proprietate asupra bunurilor revendicate la data intrării în vigoare a HG nr. 322/1992, aceasta nu a putut dobândi dreptul de proprietate asupra niciunei suprafeţe de teren, întrucât niciun teren nu se afla în proprietatea antecesoarelor pârâtei la data intrării în vigoare a HG nr. 322/1992.

Dreptul de proprietate a fost recunoscut pârâtei prin emiterea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria (...) nr. (...)/28.08.2003, certificat care face dovada deplină a dreptului de proprietate asupra terenului revendicat.

Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 19 şi 20 din Legea nr.15/1990, rezultă că antecesoarea pârâtei a dobândit numai proprietatea asupra acelor bunuri care au fost inventariate şi a căror valoare a servit la constituirea capitalului social, aceste operaţiuni prealabile efectuându-se în temeiul HG nr. 945/1990 privind inventarierea şi reevaluarea patrimoniului unităţilor economice de stat şi a Normelor metodologice nr. 1/1990, adoptate de Ministerul Finanţelor Publice şi Agenţia Naţională de Privatizare, acte normative care nu cuprindeau dispoziţii referitoare la terenuri.

Ca urmare, terenurile aflate în administrarea fostelor unităţi economice de stat nu au fost inventariate, iar valoarea lor nu a servit la determinarea capitalului social al noilor societăţi comerciale, în condiţiile legii, dată fiind şi împrejurarea că, la data adoptării Legii nr. 15/1990, valoarea terenurilor nu era înregistrată în contabilitatea unităţilor economice şi nu existau reglementări privind modul de evaluare a terenurilor proprietatea statului.

Cu privire la natura juridică a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, practica Înaltei Curți de Casație și Justiție este constantă în sensul că acesta constituie act administrativ de autoritate, constitutiv de drepturi.

Pentru ca terenurile la care se referă art. 32 ind. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997 să poată fi considerate aport în natură la majorarea de drept a capitalului social, terenul respectiv trebuie, mai întâi, să fie în patrimoniul Statului, pentru a se reîntoarce, ca aport în natură, la capitalul social al societăţii, Statul primind în schimb acţiuni suplimentare la societatea respectivă.

Prin urmare, rezultă că data dobândirii de către societate a dreptului de proprietate asupra terenurilor este data aportării lor în natură la capitalul social, care se produce, de drept, în momentul emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

La nivelul anului 2003, respectiv la data de 28.08.2003 pârâta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului revendicat în prezenta cauză, prin aportul în natură al Statului Român la capitalul social al acesteia.

Din această perspectivă, în mod greşit, instanţa de apel nu a analizat aceste apărări, limitându-se la a confunda procedura de constituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor, prevăzută de HG nr. 834/1991, cu transmisiunea, cu titlu universal, a bunurilor existente în patrimoniul fostelor unităţi socialiste de stat, prevăzută de HG nr. 322/1992.

Este de necontestat că toate bunurile necesare desfăşurării activităţii societăţii comerciale nou înfiinţate au fost preluate în patrimoniul acesteia cu titlu de proprietate, potrivit HG nr. 322/1992, însă nu se poate omite că terenurile nu se aflau cu titlu de proprietate în patrimoniul fostei unităţi socialiste, ele fiind în proprietatea statului, urmând a fi aportate la capitalul social al societăţii nou înfiinţate prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, potrivit HG nr. 834/1991.

O altă critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 7 C. proc. civ., a vizat greșita interpretare de către instanţa de apel a considerentelor decizorii ale deciziei Curţii Supreme de Justiţie nr. 2753/1.10.2002, pronunţată în dosarul nr. x/2001, prin care s-a confirmat că bunurile aferente părţii de patrimoniu cuvenite urmare a reorganizării, au revenit reclamantei, în proprietate, iar nu în locațiune.

Decizia Curții Supreme de Justiție nr. 2753/2002 nu a stabilit niciun drept de proprietate asupra terenurilor, acest aspect nefăcând obiectul respectivei acţiuni în contencios administrativ.

Instanţa de apel a nesocotit puterea de lucru judecat a deciziei Curții Supreme de Justiție nr. 142/2000, pronunţată în dosarul nr. x/2001 prin care s-a dezlegat natura juridică de act administrativ de autoritate a protocolului de predare-primire patrimoniu.

Fără a se reține autoritatea de lucru judecat, nefiind întrunită condiția triplei identități de părți, obiect și cauză, decizia Curţii Supreme de Justiţie nr. 2753/1.10.2002, pronunţată în dosarul nr. x/2001, a avut ca obiect o acţiune în contencios administrativ privind anularea Ordinului nr. 346/2000, emis de Ministerul Economiei şi Comerţului în care se specifica, la art. 2, că protocolul de predare-primire va menţiona recunoaşterea dreptului de deplină proprietate a S.C. E S.A. asupra patrimoniului astfel preluat, inclusiv asupra sediului societăţii din str. (...) Cluj - clădiri şi terenurile aferente.

Astfel cum rezultă din practicaua deciziei anterior menţionate, obiect al respectivei acţiuni a fost obligarea autorităţii publice pârâte să emită un nou ordin prin care să dispună predarea către Societatea comercială E. S.A. Cluj a spaţiului efectiv ocupat din clădirea din municipiul Cluj-Napoca, strada (...), cu titlu de locațiune pe durată nedeterminată, sub sancţiunea plăţii unor daune cominatorii.

Cauza juridică este distinctă, dar şi obiectul este distinct, în prima judecată Curtea Supremă fiind chemată să se pronunţe asupra faptului dacă în patrimoniu, în ansamblul său, iar nu un anume bun individual-determinat, s-a transmis legal cu titlu de proprietate autoarei pârâtei, solicitând, la acel moment, anularea ordinului respectiv pe motiv că s-ar fi transmis strict dreptul de locațiune asupra unui bun individual determinat.

În prezenta cauză, nu s-a pus în discuţie pretinsul drept de locațiune asupra fracţiunii de patrimoniu dobândită de reclamantă în temeiul HG nr. 322/1992, fiind întru totul respectată de către pârâtă puterea de lucru judecat a deciziei Curţii Supreme de Justiţie nr. 2753/1.10.2002 pronunţată în dosarul nr. x/2001, prin care s-a confirmat că bunurile aferente părţii de patrimoniu cuvenite urmare a reorganizării au revenit reclamantei în proprietate, iar nu în locațiune.

Contrar reținerilor curții de apel, ceea ce se contestă în prezenta cauză este că terenurile nu făceau parte din patrimoniul transmis, întrucât nu se aflau în proprietatea autoarei pârâtei, ci în proprietatea Statului, aspect asupra căruia Curtea Supremă nu s-a pronunţat.

Deşi a confirmat legalitatea Ordinului nr. 346/2000 care se referea expres şi la terenuri, Curtea Supremă s-a pronunţat în limitele învestirii sale în cadrul acţiunii în contencios administrativ, prin raportare la motivele de nelegalitate invocate de reclamanta din respectiva cauză.

Din perspectiva lipsei identităţii de obiect, decizia Curţii Supreme de Justiţie nr. 2753/2002 nu a stabilit niciun drept de proprietate asupra vreunui teren, acest aspect nefăcând obiectul respectivei acţiuni în contencios administrativ, ci a confirmat legalitatea Ordinului nr. 346/2000 prin care se prevedea încheierea protocolului de predare-primire a patrimoniului către reclamantă, hotărârea neavând caracter constitutiv de drepturi, respectiv în patrimoniul reclamantei din prezenta cauză nefiind născut niciun drept care să fi putut fi opus în prezenta cauză.

Protocolul de predare primire nr. 1386/12.06.2003, încheiat inclusiv în executarea deciziei Curţii Supreme de Justiţie nr. 2753/2002, a individualizat bunurile predate: teren în suprafaţă totală de 2910,23 mp şi construcţiile clădire administrativă, gheretă portar, magazie materiale din str. (...); apartamentele (...) din Căminul (...), str. (...) şi cota indiviză de terne aferentă; locuinţa de serviciu in str. (...) cu terenul şi părţile indivize aferente; atelierele şi garajele din mun. Turda, str. (...), împreună cu terenul de 1890 mp; magazia de cazane si terenul aferent de 2273,51 mp din Huedin, str. (...); baraca metalică şi terenul în suprafaţă de 17.113,82 mp din Someşeni; terenul în suprafaţă de 1207 mp aferent staţiei de conexiuni 35kV Gherla situat în Gherla, str. (...).

La pct. 3.9 din Protocolul de predare primire nr. 1386/12.06.2003, s-a stabilit că părţile semnatare înţeleg că din momentul semnării Protocolului, să stingă toate litigiile aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti şi declară că nu mai au alte pretenţii cu privire la îndeplinirea prevederilor HG nr. 322/1992, a Deciziei nr. 142/18.01.2000 a Curţii Supreme de Justiţie a sentinţei civile nr. 57 din 23 martie 1999 a Curţii de Apel Cluj, a Ordinului nr. 90/23.03.2000 al Ministrului Industriei şi Comerţului, a raportului comisiei desemnate prin Ordinul M.LC. nr. 90/2000 pentru definitivarea protocolului de desprindere din F, precum şi a Ordinului nr. 346 al Ministerului Industriei şi Comerţului din 01.11.2000.

Instanţa de apel a nesocotit principiul pacta sunt servanda cât şi legalitatea actului administrativ necontestat - Protocolul de predare primire nr. 1386/12.06.2003, apreciind, în mod nelegal, că ar fi vorba despre o imposibilitate legală de a renunţa la dreptul de proprietate asupra terenurilor prin act sub semnătură privată.

Prin aceasta, instanţa de apel a nesocotit puterea de lucru judecat a deciziei Curţii Supreme de Justiţie nr. 142/2000, pronunţată în dosarul nr. x/2001 prin care s-a dezlegat natura juridică de act administrativ de autoritate a protocolului de predare-primire patrimoniu, care nu este un simplu act privat al unor societăţi comerciale, ci este un act de autoritate, încheiat în baza şi în limitele mandatului expres acordat de către Statul Român, unicul acţionar de la momentul respectiv.

Astfel, în cuprinsul deciziei anterior menţionate, s-a reţinut că existenţa unei hotărâri guvernamentale care stabileşte cu claritate aceste sarcini, modalitatea de realizare practică şi sediul social al reclamantei, exclude, prin ea însăşi, caracterul de act de gestiune şi implicit, necesitatea unui acord de voinţă a unor negocieri contractuale între societăţi comerciale, legate de transmiterea patrimoniului către noua societate înfiinţată. Actul juridic trebuia încheiat ca o măsură de executare efectivă a unei obligaţii rezultând din hotărârea guvernului. El rămâne aşadar un act administrativ de autoritate, din moment ce nu concretizează un acord de voinţă şi nici nu tinde la valorificarea vreunor drepturi contractuale, care sunt caracteristice actelor normative de gestiune.

O altă critică, subsumată motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., a vizat împrejurarea că actul administrativ reprezentat de Protocolul de predare primire nr. 1386/12.06.2003 este legal şi temeinic, fiind instrumentum probationis al dobândirii dreptului de proprietate ope legis, iar nu un act prin care se renunţă la vreun drept.

Nu există niciun act normativ care să prevadă obligativitatea încheierii unui alt act autentic pentru transferul dreptului de proprietate, ulterior parcurgerii procedurii prevăzute de Legea nr. 15/1990 şi de HG nr. 834/1991, respectiv HG nr. 322/1992, un atare act autentic nefiind necesar.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta pârâtă a arătat că protocolul de predare-primire, în orice formă s-ar încheia, nu poate avea conţinut identic cu Ordinul nr. 346 din 1.11.2000 şi HG nr. 322/1992, pentru că nu ar avea nicio utilitate practică.

Scopul Protocolului de predare-primire este individualizarea bunurilor transmise în proprietatea reclamantei, fiind încheiat în temeiul şi în limitele stricte ale mandatului acordat de Ministerul Industriei şi Comerţului, ambele părţi semnatare fiind societăţi cu capital integral de stat, acesta constituind dovada deciziei Statului, în calitate de unic acţionar al ambelor societăţi, de partajare a patrimoniului astfel încât acesta să deservească activităţii ambelor societăţi.

În temeiul Notei Ministerului Industriei şi Comerţului nr. 181706 din 07.09.2000 privind departajarea patrimonială între G şi S.C. E S.A., s-a stabilit de către acţionarul unic, Statul Român, conţinutul protocolului de predare primire: construcţiile din strada (...), administrate în prezent de S.C. E S.A. şi terenul aferent acestora se transferă pentru posesie şi folosinţă S.C. E S.A.

Însă S.C. E S.A. nu administra toate clădirile şi întreg terenul situat la adresa (...), ci doar o parte din construcţia care i-a fost atribuită prin protocol, motiv pentru care protocolul încheiat între reprezentanţii celor două societăţi a avut în vedere strict acea clădire administrativă, ghereta portar, magazie materiale şi terenul aferent în suprafaţă totală de 2910,23 mp din str. (...).

În realitate, Protocolul nu contravine sub niciun aspect Ordinului nr. 346 din 1.11.2000 şi HG nr. 322/1992, pentru că prevede expres transmiterea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă totală de 2910,23 mp şi construcţiile clădire administrativă, gheretă portar, magazie materiale din str. (...), precum şi asupra altor bunuri imobile nemenţionate în Ordinul nr. 346 din 1.11.2000 şi HG nr. 322/1992 .

Nu există niciun act normativ care să prevadă obligativitatea încheierii unui alt act autentic pentru transferul dreptului de proprietate, ulterior parcurgerii procedurii prevăzute de Legea nr. 15/1990 şi de HG nr. 834/1991, respectiv HG nr. 322/1992, un atare act autentic nefiind necesar.

Dimpotrivă, legislaţia prevede expres procedura de urmat pentru transferul dreptului de proprietate asupra patrimoniului fostelor societăţi socialiste de stat, individualizarea bunurilor necesare activităţii societăţilor capitaliste nou înfiinţate (Legea 15/1990 şi HG 322/1992), precum si procedura constituirii dreptului de proprietate asupra terenurilor necesare activităţii societăţilor capitaliste nou înfiinţate (Legea 15/1990 şi HG 834/1991)

Titlurile de proprietate sunt astfel: pentru bunuri mobile şi imobile necesare activităţii societăţilor capitaliste nou înfiinţate (altele decât terenuri) - Protocolul de predare-primire (act administrativ) pentru terenurile necesare activităţii societăţilor capitaliste nou înfiinţate -Certificat de atestare a dreptului de proprietate (act administrativ). Nu este necesar niciun alt act autentic pentru transferul dreptului de proprietate, chiar dacă în discuţie sunt terenuri, pentru motivul existenţei legislaţiei speciale (Legea 15/1990, HG 834/1991, respectiv HG 322/1992) care derogă de la dreptul comun aplicabil transferului dreptului de proprietate asupra terenurilor prin acte inter vivos.

Instanţa de apel a răsturnat, în mod nelegal, sarcina probei, sancţionând pârâta pentru nedovedirea faptului negativ că bunurile existente la adresa sediului social nu erau toate necesare desfăşurării activităţii reclamantei.

Potrivit art. 249 C. proc. civ., sarcina probei dreptului de proprietate aparţine reclamantei, aceasta fiind cea obligată potrivit legii să dovedească faptul că a dobândit dreptul de proprietate asupra fiecăruia dintre bunurile revendicate, respectiv să dovedească faptul că toate şi fiecare dintre aceste bunuri (inclusiv terenurile) existau în patrimoniul pârâtei la data desprinderii autoarei reclamantei şi erau afectate desfăşurării activităţii acesteia.

Potrivit legislaţiei speciale incidente în cauză - Legea 15/1990, HG 834/1991, respectiv HG 322/1992 - societăţile nou înfiinţate (reclamanta) vor dobândi dreptul de proprietate asupra bunurilor (mobile şi imobile) strict necesare desfăşurării activităţii lor.

Instanţa de apel a reţinut nelegal că nu s-a probat că nu toate bunurile aflate la sediul social nu sunt aferente activităţilor menţionate la art. 1, răsturnând astfel, sarcina probei, impunând pârâtului să dovedească un fapt negativ (că bunurile nu erau necesare activităţii reclamantei), în timp ce art. 249 C. proc. civ. impunea reclamantei să dovedească afirmaţiile făcute în cererea sa de chemare în judecată.

2. Prin recursul declarat, Ministerul Economiei, Antreprenoriatului și Turismului a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. în ceea ce privește soluția de admitere a excepției de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria (...) nr. (...) din 28.08.2003, emis în favoarea recurentei pârâte pentru următoarele motive:

Emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului a fost dispusă pe baza documentației depuse, în temeiul și cu respectarea dispozițiilor legale.

Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului nu reprezintă titlu de proprietate, ci atestă o anumită situație patrimonială existentă la un moment dat, respectiv atestă dreptul de proprietate asupra terenului din patrimoniul societății comerciale la data înființării acesteia prin hotărâre de Guvern.

Dreptul de proprietate al societății comerciale a fost dobândit prin efectul legii și nu prin actul administrativ a cărui nelegalitate se invocă.

În calitate de minister de resort, Ministerul Economiei eliberează certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființarea acestora prin hotărâre de Guvern, numai pe baza documentației topografice avizată de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară și Departamentul de Urbanism și Amenajare a Teritoriului. Prin urmare, răspunderea întocmirii documentației topografice în vederea emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului nu revine minsterului de resort, iar conformitatea înscrierilor în cartea funciară pentru suprafețele de teren ale societăților pentru care au fost emise certificate de atestare a dreptului de proprietate nu intră în atribuțiile ministerului.

Aspectele învederate de către pârâți nu au o motivare temeinică având în vedere că în cadrul comisiilor constituite la nivelul fiecărei societăți comerciale la stabilirea și evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale au făcut parte specialiști în probleme specifice fiecărui domeniu care au aprofundat și sintetizat documentația suspusă analizei și aprobării la nivelul anului 2003 când a fost emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului contestat.

III. Apărările formulate în cauză

La data de 18 ianuarie 2024, intimatele-reclamante A S.A. și C S.A au formulat întâmpinare la recursul exercitat de pârâta B S.A., prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea, ca temeinică și legală, a deciziei curții de apel.

La aceeași dată, intimatele-reclamante A S.A. și C S.A au formulat întâmpinare la recursul exercitat de Ministerul Economiei, Antreprenoriatului și Turismului, prin care au solicitat, în principal, constatarea nulității recursului, în condițiile art. 489 alin. 1 și alin. 2 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea, ca nefondat, a recursului.

IV. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă la data de 11 decembrie 2023, sub nr. x/1285/2021.

După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 31 ianuarie 2024, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 471 ind. 1 alin. (1) C. proc. civ., în cauză a fost fixat termen de judecată la data de 19 martie 2024, când Înalta Curte, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea la data de 01 aprilie 2024, când, pentru imposibilitatea constituirii completului de judecată, a amânat pronunţarea la data de 09 aprilie 2024, și ulterior la 23 aprilie 2024.

V. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

1. În ceea ce priveşte recursul declarat de către Ministerul Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului, examinând excepția nulității invocată prin întâmpinare de către intimatele-reclamante, Înalta Curte constată următoarele:

În conformitate cu art. 489 alin. 2 C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 pct. 1- 8 C. proc. civ.

Pe acest temei, pentru ca recursul să fie motivat, nu este suficientă indicarea formală a unuia dintre motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., ci este necesară formularea unor critici concrete privind judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat de către titularul recursului.

În acelaşi timp, nu constituie critici de nelegalitate susţinerile părţii cu privire la situaţia de fapt stabilită în evocarea fondului de către instanţa de apel şi care tind la reaprecierea probatoriului administrat, întrucât reevaluarea elementelor faptice care au condus la pronunţarea deciziei de apel interesează temeinicia acesteia, a cărei verificare nu se încadrează în motivele de recurs prevăzute în mod expres şi limitativ de art. 488 alin. 1 C. proc. civ..

Prin decizia recurată, a fost admisă excepția de nelegalitate a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate Seria (...) nr. (...)/28.08.2003, emis de către Ministerul Economiei și Comerțului, în cadrul apelului declarat de către pârâta B S.A.

În motivarea acestei soluții, instanța de apel a constatat, în esență, că actul administrativ a fost emis cu nerespectarea prevederilor HG nr. 322/1992, art. 20 din Legea nr. 15/1990 și, respectiv, art. 2 din Ordinul nr. 346 din 10.11.2000 emis de Ministerul Industriei și Comerțului.

Or, motivele de recurs formulate nu conțin vreo critică din perspectiva motivelor pentru care instanța de apel a constatat nelegalitatea actului, ci descriu procedura administrativă derulată în vederea eliberării actului, cu scopul de a demonstra desfășurarea corectă a operațiunilor (depunerea documentației, recepția documentației topografice cu respectarea criteriilor normative de stabilire și evaluare a terenurilor), aspecte care nu au făcut obiectul analizei instanței de apel.

Mai mult decât atât, recurenta a menționat că actul administrativ nu reprezintă titlu de proprietate, ci doar atestă dreptul de proprietate asupra terenului, ce a fost dobândit de către societatea comercială prin efectul legii (art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990).

Aceste susțineri concordă cu analiza efectuată de către instanța de apel (după cum se va dezvolta în cadrul recursului declarat de către pârâta B S.A.), astfel încât nu relevă o critică la adresa considerentelor deciziei recurate.

În aceste condiţii, se constată că nu s-au formulat în cauză critici de nelegalitate privitoare la decizia atacată, care să fie examinate în raport de prevederile art. 488 C. proc. civ., motiv pentru care Înalta Curte, în unanimitate, va constata că recursul este nul, pe temeiul art. 489 alin. 2 C. proc. civ.

2. În ceea ce priveşte recursul declarat de către pârâta B S.A., examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Prin motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut încălcarea prevederilor art. 481 C. proc. civ., ce consacră principiul non reformatio in pejus, întrucât instanţa de apel a admis excepţia de nelegalitate a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate Seria (...) nr. (...)/28.08.2003, în cadrul apelului declarat de către pârâtă, împotriva soluţiei primei instanţe de admitere a cererii în revendicare.

Critica astfel formulată urmează a fi respinsă.

Intimatele-reclamante au invocat, în cursul judecării apelului declarat de pârâta B S.A., excepţia de nelegalitate a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate Seria (...) nr. (...)/28.08.2003, în condiţiile art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004.

Prin decizia recurată în cauză, această excepţie a fost admisă, iar apelul pârâtei a fost respins ca nefondat, menţinându-se, în consecinţă, soluţia de admitere a cererii în revendicare.

În conformitate cu art. 4 din Legea nr. 554/2004, „(1) Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu ori la cererea părţii interesate. (2) Instanţa învestită cu fondul litigiului şi în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluţionarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunţe asupra excepţiei, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunţa în cauză. În situaţia în care instanţa se pronunţă asupra excepţiei de nelegalitate prin încheiere interlocutorie, aceasta poate fi atacată odată cu fondul. (3) În cazul în care a constatat nelegalitatea actului administrativ cu caracter individual, instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate va soluţiona cauza, fără a ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată.”

Pe acest temei, atunci când nelegalitatea unui act administrativ cu caracter individual este invocată pe cale de excepţie, în cursul procesului, cercetarea excepţiei presupune constatarea legalităţii ori a nelegalităţii actului, iar în cel din urmă caz, instanţa admite excepţia şi soluţionează cauza fără a ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată, aşadar, fără a dispune anularea actului, adică întocmai cum a procedat instanţa de apel în cauza de faţă.

Or, conformarea soluţiei instanţei prevederilor legale pe baza cărora a fost pronunţată exclude înrăutăţirea în propria cale de atac a situaţiei beneficiarului actului a cărui nelegalitate a fost constatată, înlăturarea actului administrativ nelegal din probatoriul administrat conducând, practic, la invalidarea argumentaţiei întemeiate pe acel act, dată fiind condiţia legăturii cu cauza, în sensul ca de actul administrativ cu caracter individual să depindă soluţionarea litigiului pe fond, prevăzută în mod expres în art. 4 din Legea nr. 554/2004 (a cărei întrunire în cauză nu a fost contestată prin cererea de recurs).

De altfel, se impune a se constata că modalitatea previzibilă în care instanţa de apel urma să procedeze în situaţia admiterii excepţiei, faţă de conţinutul lipsit de echivoc al alin. 3 din art. 4, permitea părţii nemulţumite, respectiv apelantei-pârâte să se opună chiar primirii excepţiei de nelegalitate, în măsura în care considera că eventuala admitere a acesteia ar conduce la agravarea situaţiei sale în propria cale de atac şi la încălcarea art. 481 C. proc. civ.

Or, cu toate că apelanta-pârâtă a invocat inadmisibilitatea excepţiei de nelegalitate, singurul motiv a fost acela al neretroactivităţii Legii nr. 554/2004, excepţia astfel formulată fiind respinsă, prin raportare la Decizia nr. 9/2021 a Înaltei Curţi – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii (chestiune ce nu formează obiect al criticilor din recurs). Pârâta nu a invocat, în cursul judecării apelului, principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac, ca fine de neprimire a excepţiei de nelegalitate.

În conformitate cu art. 488 alin. 2 C. proc. civ., „Motivele prevăzute la nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.”

Prin urmare, neinvocarea art. 481 C. proc. civ. în combaterea excepţiei de nelegalitate, chiar în cursul judecării apelului, cu toate că era posibilă susţinerea acestui mijloc de apărare, dat fiind conţinutul art. 4 alin. 3 din Legea nr. 554/2004, constituie un motiv suplimentar pentru respingerea motivului de recurs pe acest aspect.

Recurenta-pârâtă a integrat criticii privind neagravarea situaţiei sale în propriul apel şi susţineri vizând greşita admitere a excepţiei de nelegalitate, care se impun, însă, a fi analizate distinct, din perspectiva modului de aplicare a normelor de drept material, împreună cu celelalte critici întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.. Într-o asemenea analiză, o eventuală admitere a recursului ar fi consecinţa nelegalităţii soluţiei date excepţiei de nelegalitate (sau, desigur, a soluţiei asupra apelului), iar nu a criticii referitoare la încălcarea art. 481 C. proc. civ., în legătură cu care au fost deja expuse considerentele ce preced.

În ceea ce priveşte motivele de casare încadrate de către recurenta-pârâtă în prevederile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., s-au evocat, în esenţă, următoarele aspecte, ce urmează a fi analizate ca atare:

- Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 19 şi 20 din Legea nr. 15/1990, precum şi pe cele ale HG nr. 945/1990 emise în aplicarea acestor norme, deoarece societăţile comerciale înfiinţate în baza Legii nr. 15/1990 aveau doar vocaţia de a dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor pe care aceste unităţi le aveau în folosinţă, dreptul de proprietate fiind dobândit ulterior, după parcurgerea procedurii prevăzute de HG nr. 834/1991; prin HG nr. 322/1992 nu s-a transmis, astfel, ope legis dreptul de proprietate asupra terenului, acesta rămânând în proprietatea statului; certificatul de atestare a dreptului de proprietate privată a fost legal emis, prin raportare la HG nr. 834/1991, iar nu la HG nr. 322/1992.

- Protocolul de predare-primire nr. 1386/12.06.2003 este legal şi temeinic, reprezentând instrumentum probationis al dobândirii dreptului de proprietate ope legis pentru celelalte bunuri decât terenurile, iar nu un act prin care se renunţă la vreun drept; nu există niciun act normativ care să prevadă obligativitatea încheierii unui alt act autentic pentru transferul dreptului de proprietate, ulterior parcurgerii procedurii prevăzute de Legea nr. 15/1990 şi de HG nr. 834/1991, respectiv HG nr. 322/1992, un atare act autentic nefiind necesar.

Recurenta-pârâtă a invocat, totodată, motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 7 C. proc. civ., în ceea ce priveşte, pe de o parte, greșita interpretare de către instanţa de apel a considerentelor decizorii ale deciziei Curţii Supreme de Justiţie nr. 2753/1.10.2002, pronunţată în dosarul nr. x/2001, iar, pe de altă parte, nesocotirea puterii de lucru judecat a deciziei Curții Supreme de Justiție nr. 142/2000, pronunţată în dosarul nr. x/2001.

De asemenea, prin cererea de recurs s-a invocat incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., reproşându-se instanţei de apel încălcarea dispoziţiilor art. 249 C. proc. civ. referitoare la sarcina probei, prin inversarea, în mod nelegal, a sarcinii probei şi sancţionarea pârâtei pentru nedovedirea unui fapt negativ, anume acela că bunurile existente la adresa sediului social nu erau toate necesare desfăşurării activităţii reclamantei.

Observându-se că toate aceste critici sunt strâns legate de cele întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., urmează a fi analizate împreună, în ordinea impusă de expunerea coerentă a raţionamentului juridic pe care se bazează soluţia pronunţată.

Criticile formulate, astfel cum au fost dezvoltate în cererea de recurs, sunt nefondate.

În analiza acestora, se impune a se sublinia că litigiul de faţă priveşte societăţi care s-au înfiinţat în urma reorganizării Regiei Autonome de Electricitate „F”, însă nu concomitent, ci succesiv, prin acte normative distincte, la un interval de 8 ani: autoarea reclamantelor, H S.A. - prin HG nr. 322/1992 (ce a fuzionat prin absorbţie în anul 2015 cu reclamanta A S.A.), în timp ce autoarea societăţii pârâte, „I” S.A., abia prin HG nr. 627/2000, odată cu divizarea J S.A. (aceasta fiind înfiinţată prin HG nr. 365/1998, ca urmare a unei noi reorganizări a Regiei Autonome de Electricitate „F”).

În acelaşi timp, nu poate fi ignorat faptul că „F” fusese, la rându-i, înfiinţată prin HG nr. 1199/1990, la art. 1 menţionându-se că aceasta se organizează şi funcţionează în conformitate cu prevederile Legii .

Aceste precizări, rezultate din actele normative de înfiinţare a autoarelor părţilor în litigiu, sunt esenţiale în stabilirea regimului juridic al imobilelor revendicate în cauză la momentul înfiinţării fiecăreia dintre societăţile menţionate anterior.

În conformitate cu art. 5 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, „(1) Regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său. (2) În exercitarea dreptului de proprietate, regia autonomă posedă, foloseşte şi dispune, în mod autonom, de bunurile pe care le are în patrimoniu, sau le culege fructele, după caz, în vederea realizării scopului pentru care a fost constituită (...)”.

Această normă reglementează dobândirea prin efectul legii a dreptului de proprietate al regiei autonome asupra bunurilor din patrimoniul său, persoana juridică exercitând în mod liber toate prerogativele dreptului de proprietate.

Astfel, prin Legea nr. 15/1990, proprietatea de stat asupra mijloacelor fixe şi a mijloacelor circulante a fost trecută în proprietatea regiilor autonome şi a societăţilor comerciale, ca o primă etapă a dezetatizării economiei naţionale prin reorganizarea entităţilor juridice care o exercitau prin dreptul de administrare operativă directă. Statul român, care exercita dreptul de proprietate în virtutea Constituţiei din anul 1965, a renunţat la statutul de unic şi absolut proprietar, transferând acest drept persoanelor juridice rezultate din organizarea fostelor întreprinderi şi unităţi economice socialiste de stat.

Art. 5 din Legea nr. 15/1990 a fost supus controlului de constituţionalitate în repetate rânduri, Curtea Constituţională arătând că prevederea legală are o legătură indisolubilă cu dispoziţiile art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990, ambele fiind compatibile cu dispoziţiile constituţionale referitoare la proprietatea publică şi privată.

Potrivit Curţii, aceste prevederi se integrează, în realitate, în ansamblul normelor prin care legiuitorul preconstituţional a stabilit bazele unui sistem economic compatibil cu regulile economiei de piaţă, sistem bazat pe proprietatea privată, opus esenţial sistemului economic centralizat, pe care l-a înlocuit şi care se baza pe proprietatea de stat. Astfel, scopul Legii nr. 15/1990 a fost de a institui cadrul juridic al reorganizării unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale (Decizia nr. 9 din 22 ianuarie 1997, publicată în Monitorul Oficial nr. 141 din 7 iulie 1997, Decizia nr. 151 din 17 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial nr. 444 din 25 mai 2005).

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale este constantă în a statua că bunurile regiilor autonome şi ale societăţilor comerciale înfiinţate potrivit Legii nr. 15/1990 nu constituie proprietate de stat, ci proprietate privată, titularul proprietăţii fiind regia sau societatea, totodată, că, în cazul societăţilor, statul este un simplu acţionar care deţine o cotă-parte din capitalul social, ce nu se confundă cu patrimoniul persoanei juridice (Decizia nr. 18/1994, publicată în Monitorul Oficial nr. 343 din 12 decembrie 1994, Decizia nr. 9/1997, publicată în Monitorul Oficial nr. 141 din 7 iulie 1997).

Aşadar, în aplicarea art. 5 din Legea nr. 15/1990, bunurile aflate în patrimoniul Regiei Autonome „F” la data înfiinţării sale au devenit ope legis proprietatea acesteia.

Pe cale de consecinţă, referirea la „patrimoniu” din HG nr. 322/1992 privind înfiinţarea de societăţi comerciale prin desprinderea unor activităţi din cadrul Regiei Autonome „F” Bucureşti are în vedere bunuri aflate în proprietatea regiei autonome.

Aceste bunuri s-au transmis cu acelaşi titlu în patrimoniul societăţii înfiinţate, instanţa de apel constatând, în mod corect – ca, de altfel, şi prima instanţă – că HG nr. 322/1992 reprezintă actul normativ prin care reclamanta a dobândit ope legis dreptul de proprietate asupra imobilului situat pe str. (...) (vor fi făcute, ulterior, precizări în legătură cu întinderea dreptului de proprietate).

Sunt nefondate susţinerile recurentei-pârâte formulate în combaterea acestei constatări, în sensul că la data înfiinţării, societățile comerciale nu au putut prelua cu titlu de proprietate terenurile administrate de către fostele unităţi economice de stat, ci doar cu titlu de drept de administrare.

Cu referire la aceste susţineri, este de observat, în primul rând, că referirea la prevederile art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990 indică o premisă greşită, anume aceea că antecesoarea reclamantelor, societatea H S.A., ar fi fost înfiinţată prin reorganizarea fostei unităţi economice de stat (Întreprinderea Regională K Cluj).

Art. 20 alin. 2, în conformitate cu care „Bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobîndite cu alt titlu”, face parte din secţiunea Legii nr. 15/1990 referitoare la societățile organizate din unitățile economice de stat, iar potrivit art. 16 din lege, „Unităţile economice de stat, cu excepţia celor care se constituie ca regii autonome, vor fi organizate sub formă de societăţi pe acţiuni sau societăţi cu răspundere limitată, în condiţiile prevăzute de lege.”

Or, după cum s-a arătat anterior, antecesoarea reclamantelor a fost înființată ca urmare a reorganizării regiei autonome constituite în baza Legii nr. 15/1990, iar nu prin reorganizarea directă a fostei unități economice de stat, art.16, citat mai sus, excluzând încadrarea societății E S.A. în categoria societăților pe care legiuitorul le vizează prin acest text de lege.

În mod evident, regia autonomă constituită în baza Legii nr. 15/1990 se putea reorganiza, la rândul său – astfel cum s-a întâmplat în cauză -, dar atare operaţiune era supusă normelor de drept comun referitoare la reorganizarea persoanei juridice, la momentul înființării societăţii H S.A., prin HG nr. 322/1992, fiind în vigoare Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice, ale cărui dispoziţii urmau a fi aplicate în mod corespunzător.

Conform art. 42 din acest act normativ, „Persoana juridică nu încetează de a avea ființă în cazul în care o parte din patrimoniul ei se desprinde şi se transmite la una sau mai multe alte persoane juridice existente sau care iau, astfel, ființă.”

De asemenea, art. 47 din Decret prevede „În cazul în care o parte din patrimoniul unei persoane juridice se desprinde şi se transmite la o singură persoană juridică existentă sau care ia astfel ființă, împărțirea patrimoniului se face în proporția părții desprinse şi transmise.”

Prin urmare, prin HG nr. 322/1992 a avut loc o divizare parţială a RA „F”, în urma căreia o parte din patrimoniul regiei autonome s-a transmis unei persoane juridice nou-create, împărţirea patrimoniului urmând a fi avut loc între societatea H S.A. şi F, care nu şi-a încetat existenţa la acel moment.

În al doilea rând, susţinerile din cererea de recurs nu sunt fondate nici dacă s-ar considera că sunt incidente prevederile art. 16 şi următoarele din Legea nr. 15/1990 şi în cazul societăţii comerciale înfiinţate prin reorganizarea regiei autonome constituite chiar în baza Legii nr. 15/1990, aşadar, inclusiv cele ale art.20 alin. 2 din lege, în conformitate cu care „Bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu”.

Considerentele expuse anterior în legătură cu art. 5 din Legea nr. 15/1990 sunt valabile şi în cazul art. 20 alin. 2, dobândirea prin efectul legii a însuşi dreptului de proprietate în patrimoniul societăţilor comerciale înfiinţate ca urmare a reorganizării unităţilor economice de stat având aceeaşi raţiune ca transferul proprietăţii din patrimoniul statului în cel al unei regii autonome.

Susţinerile recurentei-pârâte se bazează pe caracterul preconstituţional al Legii nr. 15/1990, ceea ce înseamnă, în aprecierea părţii, că nu era posibilă preluarea terenurilor cu titlu de proprietate, ci doar cu titlu de administrare.

Acest argument vizează, în realitate, neconstituţionalitatea Legii nr. 15/1990, al cărei control excedează competenţele instanţei de judecată, fiind, de altfel, invalidat de către Curtea Constituţională în numeroase decizii, inclusiv unele recente, în care se arată în mod explicit că nu este necesară reconsiderarea jurisprudenţei consolidate.

Astfel, prin Decizia nr. 825/2021, publicată în Monitorul Oficial nr. 550 din 06 iunie 2022, la paragraful 18 s-au expus următoarele:

„Prin Decizia nr. 112 din 9 noiembrie 1995, precitată, Curtea a reţinut că legea, în înţelesul său de act juridic, este supusă regulii tempus regit actum, aşadar, regimului constituţional din perioada în care a fost adoptată. Astfel, având în vedere jurisprudenţa sa cu privire la acţiunea legilor în timp, Curtea a reţinut că în ceea ce priveşte contradicţia unei legi anterioare Constituţiei cu prevederile Legii fundamentale, acesta este un aspect al conflictului de legi în timp şi are drept consecinţă abrogarea totală sau parţială a legii, în temeiul art. 150 alin. (1) din Constituţie. Este însă o regulă ce nu se poate aplica bunurilor trecute în proprietatea societăţilor comerciale născute prin transformarea unităţilor de stat, deoarece, în cazul unor asemenea bunuri, dreptul subiectiv de proprietate al societăţii comerciale s-a constituit în cadrul unor raporturi juridice stabilite anterior Constituţiei.”

Trebuie menţionat, de asemenea, un alt paragraf important din cuprinsul aceleiaşi Decizii nr. 825/2021 a Curţii Constituţionale, care clarifică conţinutul sintagmei „cu excepţia celor dobândite cu alt titlu” din cuprinsul art. 20 alin. 2 al Legii nr. 15/1990:

„21. Prin Decizia nr. 37 din 3 aprilie 1996, Curtea a arătat că dispoziţiile art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990 reglementează două componente distincte ale patrimoniului societăţilor comerciale: bunuri aflate în proprietate şi bunuri dobândite cu alt titlu. Or, art. 136 alin. (3) [art. 135 alin. (3) anterior revizuirii] din Constituţie prevede că în proprietatea publică intră numai acele bunuri care aparţin statului sau unităţilor sale administrativ-teritoriale, ele putând fi date în administrarea regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate sau închiriate. Per a contrario, celelalte bunuri care sunt în proprietatea societăţilor comerciale constituie proprietatea privată a acestor societăţi comerciale şi urmează regimul juridic al acestei proprietăţi.”

Prin urmare, în măsura în care nu este vorba despre bunuri care nu puteau face obiectul proprietăţii private (bunurile aflate în proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ- teritoriale), bunuri al căror regim juridic era stabilit prin legi speciale (precum Legea nr. 18/1991) sau bunuri care nu au intrat în mod legal în proprietatea statului – şi, prin urmare, nici în proprietatea entităţilor înfiinţate în baza Legii nr. 15/1990 -, celelalte bunuri din patrimoniu reprezintă proprietatea privată a acestor societăţi comerciale, prin efectul actului administrativ cu caracter normativ sau individual de înfiinţare, şi urmează regimul juridic al acestei proprietăţi. În prezenta cauză nu a fost invocată şi dezbătută vreuna dintre situaţiile menţionate de excepţie de la dobândirea proprietăţii în baza art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990 (chiar în ipoteza în care s-ar considera că această normă este aplicabilă în cauză).

Legea nr. 15/1990 nu face nicio distincţie între diferitele bunuri aflate în patrimoniul societăţii, astfel încât această distincţie nu este posibilă nici în operaţiunea de interpretare a legii, contrar afirmaţiilor recurentei-pârâte, care a susţinut că, în privinţa terenurilor, dreptul de proprietate se dobândea doar după parcurgerea procedurii prevăzute de HG nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat.

După cum rezultă din preambulul său, acest act normativ a fost emis în baza art. 19 şi 20 din Legea nr. 15/1990, aşadar, chiar în aplicarea acelei norme (art. 20 alin. 2) ce prevedea dobândirea dreptului de proprietate de către societăţile comerciale înfiinţate conform Legii nr. 15/1990, asupra bunurilor din patrimoniul lor.

În conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. 3 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „Actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă”.

Prin urmare, în executarea legii, hotărârea de Guvern a fost emisă cu deplina respectare a art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990, exclusiv cu scopul prevăzut de art. 19 din aceeaşi lege, prin care s-a stipulat că „Inventarierea patrimoniului unităţilor economice de stat supuse transformării în societăţi comerciale, precum şi evaluarea şi stabilirea capitalului societăţilor comerciale înfiinţate pe această cale se fac în condiţiile stabilite prin hotărâre a guvernului.”

Nu au temei, în aceste condiţii, alegaţiile recurentei-pârâte, în sensul că, până la emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate privată prevăzut de art. 5 din HG nr. 834/1991, terenurile rămân în proprietatea statului (şi doar în administrarea societăţii comerciale), iar certificatul respectiv reprezintă un titlu constitutiv al dreptului de proprietate.

După cum s-a arătat în cele ce preced, dobândirea dreptului de proprietate de către societatea comercială înfiinţată în baza Legii nr. 15/1990 operează prin efectul legii, fără vreo distincţie în privinţa naturii bunurilor din patrimoniu, astfel încât statul, prin autorităţile administrative, nu acţionează în calitate de proprietar şi nici nu poate dispune de un drept pe care nu îl deţine în patrimoniu, prin constituirea dreptului de proprietate, astfel cum pretinde recurenta-pârâtă. Certificatul de atestare a dreptului de proprietate privată prevăzut de art. 5 din HG nr. 834/1991 are doar valoarea unui titlu declarativ al dreptului de proprietate, de recunoaştere a unui drept preexistent în patrimoniul societăţii.

Este adevărat, în acelaşi timp, că intervenţia autorităţilor administrative în procedura HG nr. 834/1991 este justificată de calitatea statului român de unic deţinător al capitalului social iniţial al societăţilor comerciale, după cum reiese din art. 20 alin. 1 din Legea nr. 15/1990 („Iniţial, capitalul social al societăţilor comerciale constituite potrivit este deţinut integral de statul român sub formă de acţiuni sau părţi sociale, în raport cu forma juridică a societăţii şi va fi vărsat în întregime la data constituirii societăţii”) şi din art. 21 al legii („Societăţile comerciale înfiinţate conform prezentei legi au un acţionar, respectiv deţinător de părţi sociale, unic până la transferul total sau parţial al acţiunilor sau părţilor sociale către terţe părţi din sectorul public sau privat, din ţară sau din străinătate, în conformitate cu legislaţia specială”).

Astfel, art. 6 alin. 3 din HG nr. 834/1991 prevede că „Valoarea terenurilor evaluate potrivit alin. (1), actualizată cu indicele de inflaţie până la data evaluării, se include, potrivit legii, în patrimoniul societăţilor comerciale, iar capitalul social al acestora se majorează conform dispoziţiilor art. 113 lit. f) şi art. 210 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.”

Calitatea statului de unic acţionar sau deţinător de părţi sociale nu poate fi, însă, confundată cu calitatea de proprietar, pentru că nici între capitalul social al societăţii şi patrimoniul acesteia nu se poate pune semnul egalităţii (s-a făcut deja referire, prin prezenta decizie, şi la jurisprudenţa Curţii Constituţionale prin care s-a statuat în mod constant că titularul proprietăţii este regia sau societatea înfiinţată potrivit Legii nr. 15/1990, totodată, că, în cazul societăţilor, statul este un simplu acţionar care deţine o cotă-parte din capitalul social, ce nu se confundă cu patrimoniul persoanei juridice).

Susţinerile recurentei, potrivit cărora aportarea terenurilor în natură la capitalul social nu se produce abia în momentul emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, dată la care, în opinia părţii, s-ar dobândi de către societate dreptul de proprietate asupra terenurilor, relevă tocmai confuzia între capital şi patrimoniu, fiind contrazise chiar de prevederile legale citate mai sus: capitalul social este vărsat în întregime la data constituirii societăţii, deci statul acţionează în calitate de acţionar, iar după evaluarea terenurilor conform HG nr. 834/1991, se produce doar majorarea capitalului, corespunzător valorii terenului.

Argumentele recurentei conturează, practic, o situaţie de excepţie de la regula dobândirii dreptului de proprietate de către societate chiar pe data actului administrativ prin care s-a edictat înfiinţarea sa, consacrată de art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990. Or, o eventuală derogare de la regulă ar fi trebuit prevăzută în mod expres şi printr-un act normativ cu o forţă juridică egală cu cea prin care regula a fost stipulată, respectiv prin lege, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Pentru motivele expuse, nu au nicio relevanţă pentru determinarea titularului dreptului de proprietate prevederile HG nr. 834/1991 ori ale OUG nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale (art. 32 ind. 2 alin. 1), invocate de către recurentă, în legătură cu majorarea capitalului social cu valoarea terenurilor menţionate în certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, susţinerile recurentei pe acest aspect urmând a fi respinse ca atare.

În consecinţă, Înalta Curte va respinge criticile referitoare la nerespectarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 19 şi 20 din Legea nr. 15/1990, prin raportare la HG nr. 834/1991, iar aceeaşi concluzie se impune, pentru identitate de rațiune, şi în privinţa afirmaţiilor vizând HG nr. 945/1990 privind inventarierea şi reevaluarea patrimoniului unităţilor economice de stat, acest act normativ având domeniul de aplicare relevat chiar prin titlul său, operaţiunile preconizate având scopul „determinării capitalului social” (art. 1).

Din cele expuse, reiese, în acelaşi timp, că certificatul de atestare a dreptului de proprietate privată prevăzut de art. 5 din HG nr. 834/1991 poate fi legal emis doar în favoarea societăţii care deţine în proprietate terenurile, în aplicarea art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990.

HG nr. 834/1991 a fost emisă în executarea art. 19 şi 20 din Legea nr. 15/1990, astfel încât emiterea certificatului în beneficiul altei persoane juridice decât proprietarul terenurilor echivalează cu nelegalitatea actului administrativ prin raportare chiar la HG nr. 834/1991, care trebuie aplicată în strictă conformitate cu legea.

Pentru aceste motive, se constată că instanţa de apel, contrar susţinerilor recurentei, a procedat în mod corect, în analiza excepţiei invocate de către reclamante, cercetând legalitatea emiterii acestui act administrativ în favoarea pârâtei în funcţie de existenţa dreptului de proprietate al autoarei reclamantelor asupra terenurilor în litigiu, născut ope legis la data înfiinţării acesteia prin HG nr.322/1992. De modul de dezlegare a acestei chestiuni depindea stabilirea apartenenţei respectivelor bunuri la patrimoniul autoarei pârâtei, la momentul înfiinţării societăţii pârâte şi, pe cale de consecinţă, transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul pârâtei, drept în absenţa căruia emiterea certificatului de atestare este nelegală.

Sub acest aspect, se cuvine a se face din nou referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale conturată în legătură cu art. 5 şi art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990, la paragraful 23 din Decizia nr. 825/2021 (deja citată în prezenta hotărâre) s-au arătat următoarele:

„În contextul analizei constituţionalităţii prevederilor criticate, instanţa de contencios constituţional a statuat că, în ceea ce priveşte cuprinderea, în masa bunurilor ce au devenit obiect al dreptului de proprietate al societăţilor comerciale respective, a unor bunuri care anterior nu au intrat legal în proprietatea statului, chestiunea de a şti dacă, în considerarea reglementării legale din momentul respectiv, un anume bun a putut deveni proprietatea societăţii este de competenţa instanţei judecătoreşti. Examinând această problemă, instanţa va trebui să stabilească dacă, în regimul reglementărilor legale de la data dobândirii bunului, acesta a putut trece în proprietatea statului sau dacă, în lipsa unui titlu legal, o asemenea dobândire a proprietăţii nu a avut loc niciodată (Decizia nr. 467 din 2 aprilie 2009, Decizia nr. 151 din 17 martie 2005, Decizia nr. 112 din 9 noiembrie 1995, precitate).”

Aceste statuări relevă posibilitatea instanţei de judecată de a verifica dacă un anume bun a devenit proprietatea societăţii nou înfiinţate în temeiul Legii nr.15/1990, în aplicarea dispoziţiilor legale ratione temporis şi, chiar dacă instanţa de contencios constituțional s-a referit la dobândirea de către stat în mod nelegal, care ar împiedica intrarea bunului în proprietatea societăţii comerciale, aceste considerente se impun mutatis mutandis atunci când instanţa de judecată este învestită cu cercetarea incidenţei art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990 la situaţia de fapt conturată în cauză.

Înalta Curte constată, totodată, ca fiind nefondată critica vizând nesocotirea puterii de lucru judecat a deciziei Curții Supreme de Justiție nr. 142/2000, pronunțate în dosarul nr. x/2001, prin care s-a dezlegat natura juridică de act administrativ de autoritate a protocolului de predare-primire patrimoniu nr. 1386/12.06.2003.

Astfel cum s-a arătat prin decizia de apel, în mod necontestat, prin acea hotărâre judecătorească a fost menţinută hotărârea primei instanţe prin care, constatându-se un refuz nejustificat, s-a dispus obligarea Ministerului Industriilor să emită actul administrativ necesar perfectării protocolului de desprindere a unor activităţi din cadrul fostei R.A. F Bucureşti, în conformitate cu HG nr. 322/1992, iar pe celelalte intimate (succesoare ale F), să semneze acest protocol, potrivit dispoziţiilor acestei hotărâri, precum şi a anexei 13, în sensul predării în favoarea reclamantei (societatea H S.A. Cluj) a spaţiului situat în Cluj-Napoca, str. (...), ca sediu social.

Paragrafele din decizia Curţii Supreme, redate, de altfel, în cererea de recurs, sunt următoarele:

„Existenţa unei hotărâri guvernamentale care stabileşte cu claritate aceste sarcini, modalitatea de realizare practică (adică protocolul) şi sediul social al reclamantei, exclude, prin ea însăşi, caracterul de act de gestiune şi implicit, necesitatea unui acord de voinţă a unor negocieri contractuale între societăţi comerciale, legate de transmiterea patrimoniului către noua societate înfiinţată.

Actul juridic trebuia încheiat ca o măsură de executare efectivă a unei obligaţii rezultând din hotărârea guvernului. El rămâne aşadar un act administrativ de autoritate, din moment ce nu concretizează un acord de voinţă şi nici nu tinde la valorificarea vreunor drepturi contractuale, care sunt caracteristice actelor normative de gestiune.”

Prin decizia recurată, instanţa de apel a apreciat că protocolul de predare-primire nu poate fi caracterizat ca un act administrativ, în accepţiunea Legii nr. 554/1994, acesta reprezentând doar o operaţiune tehnico-materială, ulterioară emiterii hotărârii de Guvern. Protocolul, prin el însuşi, nu dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice. În subsidiar, chiar dacă protocolului i s-ar alătura valenţele şi efectele unui act administrativ, acesta nu deţine o forţă juridică superioară Ordinului nr. 346 din 1.11.2000 şi HG nr. 322/1992.

Faţă de considerentele deciziei de apel, expuse anterior, reiese că instanţa s-a raportat la protocolul de predare-primire (ca operaţiune tehnico-materială – aşadar, ca modalitate de realizare practică, astfel cum s-a arătat chiar prin decizia Curţii Supreme în discuţie) şi din perspectiva naturii de act administrativ, înlăturând susţinerile apelantei-pârâte cu motivarea că, prin intermediul acestora, se urmăreşte interpretarea clauzelor din protocol (inclusiv cea referitoare la stingerea litigiilor şi absenţa altor pretenţii) cu nesocotirea Ordinului nr. 346 din 1.11.2000 şi HG nr. 322/1992.

Prin urmare, nu are temei critica recurentei vizând încălcarea autorităţii de lucru judecat a deciziei Curții Supreme de Justiție nr. 142/2000, din moment ce, în cuprinsul deciziei recurate, este analizată şi ipoteza susţinută de către pârâtă, aceea de act administrativ.

Totodată, urmează a fi înlăturată și critica referitoare la greșita interpretare de către instanţa de apel a considerentelor decizorii ale deciziei Curţii Supreme de Justiţie nr. 2753/1.10.2002, pronunţată în dosarul nr. x/2001, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 7 C. proc. civ.

După cum reiese din cuprinsul deciziei recurate, considerentele decisive privind existența dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei rezidă în dobândirea ope legis a acestui drept, argumentul autorității de lucru judecat a considerentelor deciziei instanței supreme fiind unul suplimentar. Întrucât analiza instanței de apel privind titlul de proprietate al reclamantei a fost confirmată prin prezenta decizie, pentru considerentele expuse, fără a fi necesară recurgerea la argumentul suplimentar, critica pe acest aspect va fi respinsă.

Înalta Curte constată, în acelaşi timp, că nu pot fi primite susţinerile părţii din cadrul celei din urmă critici întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., întrucât fie tind la reaprecierea situației de fapt stabilite de către instanța de apel, fie sunt contradictorii, după cum se va dezvolta în cele ce succed.

De asemenea, este nefondată critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ.

În analiza acestor critici, se impune a se menţiona că, în privinţa întinderii dreptului de proprietate al reclamantei (dobândit de către antecesoarea sa ope legis în baza HG nr. 322/1992), prima instanţă a ajuns la concluzia că HG nr. 322/1992 a avut în vedere întreg imobilul din str. (...) (cu excepția construcţiilor edificate ulterior), prin raportarea la termenii utilizați, la dispozitivul sentinței civile nr. 57/1999 pronunţate de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/1993 și la împrejurarea că, la momentul adoptării HG nr. 322/1992, terenul şi construcţiile formau un singur trup şi aveau o singură adresă, respectiv str. (...), neavând relevanţă faptul că, în prezent, există două adrese poştale.

Tribunalul a reținut, totodată, nedovedirea de către pârâtă a împrejurării că, la momentul publicării HG nr. 322/1992 sau al pronunţării sentinței civile nr. 57/1999, imobilele revendicate aveau o altă destinaţie, nefiind sediul L Cluj sau că a existat, ulterior dobândirii dreptului de proprietate de către reclamantă (antecesoarea sa), un alt act juridic prin care aceasta a retransmis dreptul de proprietate asupra imobilelor revendicate.

Aşadar, tribunalul a determinat conţinutul sintagmei „patrimoniul aferent activităților menționate la pct. 1 din prezenta hotărâre” din cuprinsul HG nr. 322/1992 (respectiv activităţile desprinse din F şi stabilite drept obiect al societăţii H S.A. Cluj), anume întregul imobil de la sediul social fixat pentru noua societate, arătând şi criteriile de determinare, pe baza probatoriului administrat.

Instanța de apel a validat aprecierea primei instanţe referitoare la întinderea dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului de la sediul său social, respingând motivele de apel pe acest aspect, iar prin motivele de recurs nu s-a invocat eventuala aplicare, de către instanţa de apel, a unor criterii greșite de identificare a intenţiei emitentului actului normativ, în stabilirea întinderii dreptului de proprietate, nefăcându-se, de altfel, nicio referire la HG nr. 322/1992, în cadrul ultimelor critici vizând aplicarea greşită a legii de drept material sau, după caz, de drept procesual.

Astfel, recurenta-pârâtă a susținut că protocolul de predare-primire patrimoniu nr. 1386/12.06.2003 nu contravine Ordinului nr. 346 din 1.11.2000 și HG nr. 322/1992.

Menţionarea hotărârii de Guvern în context este, însă, formală, partea raportându-se doar la conținutul Ordinului și al protocolului, precum și la discuțiile purtate în vederea încheierii protocolului (anexând cererii de recurs înscrisuri întocmite în acel cadru, inclusiv situația centralizată a bunurilor imobile ce au făcut obiectul discuțiilor).

În acelaşi timp, instanţa de apel a arătat în mod explicit că premisa acestui litigiu este asigurată de legalitatea Ordinului nr. 346 din 10.11.2000 (confirmată prin decizia nr. 2753/1.10.2002 a Curţii Supreme de Justiţie), iar acesta a fost emis în executarea şi prin valorificarea prevederilor HG nr. 322/1992.

În contextul în care au fost confirmate aprecierile primei instanţe în privinţa întinderii dreptului de proprietate al reclamantei, constatarea anterioară echivalează cu cea potrivit căreia Ordinul Ministerului Industriilor are în vedere, la rândul său, întregul imobil aflat la sediul social al reclamantei, în configuraţia de la momentul adoptării HG nr. 322/1992.

Or, recurenta-pârâtă nu a formulat vreo critică nici în legătură cu legalitatea Ordinului din această perspectivă, astfel încât trebuie constatat că aprecierile anterioare interesează situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită de către instanţa de apel, întrucât au permis concluzia că dreptul de proprietate al reclamantei, dobândit ope legis (acest aspect fiind tranşat anterior, prin considerentele deja expuse în prezenta decizie), viza întregul imobil de la sediul social al reclamantei, în configuraţia de la momentul adoptării HG nr. 322/1992 (cererea în revendicare din cauză fiind admisă în aceste coordonate).

Pornind de la această stare de fapt, instanţa de apel a constatat că protocolul de predare-primire atestă predarea posesiei doar pentru o parte din imobilul proprietatea reclamantei, aşadar, o executare parţială.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, atare constatare de fapt nu relevă încălcarea prezumţiei de legalitate a unui act administrativ, de vreme ce instanţa de apel nu a făcut nicio apreciere în privinţa bunurilor efectiv predate, astfel cum sunt menţionate în protocol. Dimpotrivă, a fost cercetată relevanţa protocolului sub aspect probator şi s-a reţinut că acest act nu dovedeşte predarea bunurilor ce formează obiectul cererii în revendicare.

În aceste condiţii, susţinerile în discuţie relevă, în realitate, nemulțumirea părții față de concluzia la care a ajuns instanța de apel pe baza materialului probator administrat, confirmând aprecierile primei instanțe, în sensul absenţei vreunei dovezi privind predarea de către pârâtă a bunurilor aflate în proprietatea reclamantei.

Or, reaprecierea situaţiei de fapt şi a probelor administrate reprezintă o chestiune de temeinicie a deciziei recurate, a cărei evaluare nu se încadrează în motivele de casare prevăzute în mod expres şi limitativ de art. 488 alin. 1 C. proc. civ. și, ca atare, excedează atribuţiile acestei instanţe de control judiciar, circumscrise verificării exclusiv a legalităţii hotărârii de apel.

Cât privește critica referitoare la calificarea drept o renunțare la drept, de către instanța de apel, a clauzei din protocolul de predare-primire privind stingerea litigiilor și asumarea obligației de a nu emite în viitor pretenții referitoare la aplicarea HG nr. 322/1992, se constată că nu poate fi primită, față de autoritatea de lucru judecat a considerentelor deciziei Curții Supreme de Justiție nr. 142/2000, pronunțate în dosarul nr. x/1999.

Este de precizat că, prin prezenta decizie, a fost deja respinsă critica vizând încălcarea efectelor acelei decizii prin care s-a dezlegat natura juridică de act administrativ a protocolului de predare-primire patrimoniu nr. 1386/12.06.2003, redându-se, în analiza motivului de recurs, considerentele relevante.

Aceleași considerente sunt esențiale și în ceea ce privește efectele juridice ale clauzei în discuție, deoarece instanța supremă a arătat în mod explicit că este exclus „un acord de voinţă a unor negocieri contractuale între societăţi comerciale, legate de transmiterea patrimoniului către noua societate înfiinţată”.

Or, clauza respectivă, specifică fiind unei tranzacții, urmare a unei negocieri contractuale (indiferent de calificarea sa juridică), este incompatibilă cu actul administrativ ce se limitează la executarea efectivă a unei obligaţii rezultând din hotărârea guvernului (potrivit considerentelor din decizia Curții Supreme) și, prin urmare, critica va fi respinsă, remarcându-se și caracterul contradictoriu al criticilor formulate în cadrul aceleiași cereri de recurs.

În ceea ce privește critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., recurenta a reproșat instanței de apel inversarea sarcinii probei și sancţionarea sa pentru nedovedirea unui fapt negativ, anume că nu toate bunurile aflate la sediul social al reclamantei sunt aferente activităților acesteia, cu toate că sarcina probei dreptului de proprietate revenea reclamantei.

Critica astfel formulată nu este fondată.

După cum s-a arătat deja în prezenta decizie, instanța de apel a confirmat aprecierile primei instanțe referitoare la existența dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei și la întinderea dreptului, aspecte care au fost analizate de către această instanță de recurs, în limitele criticilor vizând modul de aplicare a legii.

Or, din moment ce s-a considerat că reclamanta și-a probat afirmațiile din cererea de chemare în judecată, instanța de apel a sancționat, în realitate, nedovedirea de către pârâtă a propriilor susțineri și apărări în combaterea acestora, ceea ce nu echivalează cu inversarea sarcinii probei, ci, dimpotrivă, cu o aplicare corespunzătoare a art. 249 C. proc. civ., în condițiile în care toate părțile din proces, iar nu numai reclamantul, are sarcina probei susținerilor formulate în cursul procesului.

Întrucât critica a fost întemeiată pe încălcarea normei de drept procesual în materie, neavând drept finalitate efectuarea controlului de legalitate şi în legătură cu criteriile de determinare a întinderii dreptului de proprietate, nu este necesară cercetarea distinctă a afirmației vizând obiectul probei, care, fără a fi dezvoltată, a fost integrată criticii privind inversarea sarcinii probei.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte, în majoritate, va respinge ca nefondat recursul pârâtei B S.A., în baza art. 496 alin.1 C. proc. civ..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de Ministerul Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului împotriva deciziei civile nr. 243A/2023 din 28 septembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, Secția I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 aprilie 2024.

În majoritate:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B S.A. împotriva deciziei civile nr. 243A/2023 din 28 septembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, Secția I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 aprilie 2024.

Cu opinia separată a domnului judecător M, în sensul:

Admite recursul declarat de pârâta B S.A. împotriva deciziei civile nr. 243A/2023 din 28 septembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, Secția I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.

Considerentele opiniei separate:

Potrivit art. 20 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale,

Inițial, capitalul social al societăților comerciale constituie potrivit art. 17 este deținut integral de statul român sub formă de acțiuni sau părți sociale, în raport cu forma juridică a societatii și va fi vărsat în întregime la data constituirii societății.

Bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobîndite cu alt titlu.

Părţile au depus eforturi notabile pentru a convinge instanţa de recurs cu privire la interpretarea justă a acestui text de lege, cu toate că această controversă nu are decât o relevanţă mediată în cauză.

În condiţiile art. 645 C. civ. 1864, proprietatea se mai dobândeşte prin accesiune sau incorporatiune, prin prescripţie, prin lege şi prin ocupaţiune.

Acest text de lege se aplică actelor şi faptelor juridice încheiate ori, după caz, săvârşite în timpul în care vechiul Cod civil s-a aflat în vigoare (art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Noului Cod Civil).

Astfel cum s-a arătat în doctrina relevantă, legea nu constituie, în regulă generală, izvorul unor raporturi juridice concrete, ci numai în conjuncţie cu un fapt juridic în sens restrâns, de care legea leagă naşterea unor efecte juridice.

În speţa de faţă, faptul juridic în sens restrâns de care legea leagă efecte achizitive de proprietate îl constituie situaţia la care se referă ipoteza normei juridice cuprinse în art. 20 alin.2 din Legea nr. 15/1990, respectiv împrejurarea că anumite bunuri se află în patrimoniul societăţii comerciale sub forma căreia se reorganizează o fostă unitate economică (socialistă) de stat.

În cauză, reclamanta A S.A. respectiv pârâta B S.A. sunt, în esenţă, succesoare în drepturile fostei Regii Autonome "F", întrucât autoarele lor au beneficiat, prin efectul unor divizări parţiale, de dobândirea unor părţi din patrimoniul fostei regii, la rândul ei succesoarea unei unităţi economice de stat din perioada anterioară anului 1990.

Recurenta-pârâtă B S.A. susţine în mod nefondat că noile societăţi comerciale, constituite în condiţiile Legii nr. 15/1990, nu ar fi dobândit prin efectul legii dreptul de proprietate asupra terenurilor aflate anterior în patrimoniul lor, cu titlul de administrare ori de folosinţă, un atare efect translativ de proprietate intervenind doar în urma parcurgerii procedurii şi emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate la care se referă HG nr. 834/1991.

Potrivit art. 1 HG nr. 834/1991 privind privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat, terenurile aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora, necesare desfăşurării activităţii conform obiectului lor de activitate, se determină, pentru societăţile comerciale înfiinţate prin hotărîre a Guvernului, de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuţiile ministerului de resort, iar pentru societăţile comerciale înfiinţate prin decizia organului administraţiei locale de stat, de către autoritatea publică judeţeana.

Sintagma „certificat de atestare a dreptului de proprietate” relevă, în acord cu o jurisprudenţă consolidată, că respectivul certificat nu are un efect constitutiv de drepturi, cum fără temei se susţine în recurs, ci un efect declarativ, efectul translativ operând în virtutea legii.

Cu toate că această susţinere nu este fondată din punct de vedere juridic, efectele declarative ale certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu sunt de natură să demonstreze temeinicia acţiunii în revendicare, cum au reţinut instanţele de fond şi cum susţine intimata-reclamantă.

Astfel, rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 20 alin.2 din Legea nr. 15/1990 şi ale art. 1 din HG nr. 834/1991 că, atunci când se pune problema de a determina care terenuri au intrat în proprietatea societăţii comerciale nou înfiinţate, trebuie verificat dacă respectivul bun se afla în patrimoniul, respectiv în deţinerea ori administrarea unităţii economice de stat la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990 şi dacă respectivul teren este necesar desfăşurării activităţii societăţii comerciale nou înfiinţate, conform obiectului acestuia de activitate. Aceste două criterii sunt cumulative, împrejurare importantă pentru cauza dedusă judecăţii.

Prin HG nr. 322/1992 privind înfiinţarea de societăţi comerciale prin desprinderea unor activităţi din cadrul Regiei Autonome "F" Bucureşti s-a dispus, în condiţiile art. 1, că „pe data prezentei hotărîri, Regia Autonomă "F" se reorganizează prin desprinderea subunitatilor din structura sa, prevăzute în anexa nr. 1, care se organizează ca societăţi comerciale pe acţiuni, persoane juridice.Denumirea, sediul, obiectul de activitate şi capitalul social iniţial al societăţilor comerciale nou înfiinţate, sînt redate în anexa nr. 1”

În cuprinsul anexei nr. 1 este înfiinţată la pct. 13 societatea „E” S.A., antecesoarea intimatei-reclamante, cu precizarea că obiectul de activitate constă în „proiectare, execuţie şi reparaţii instalaţii electrice”, iar sediul principal se află în str. (...), Cluj. De asemenea, s-a arătat că unitatea din care se desprinde activitatea este L Cluj.

Potrivit art. 3 din această hotărâre de guvern „Capitalul social al societăţilor comerciale nou înfiinţate este format prin preluarea activului şi pasivului pe bază de bilanţ la 31 decembrie 1991, corespunzător activităţilor desprinse de la subunitatile din cadrul Regiei Autonome "F" Bucureşti prevăzute la litera B, punctele 1-40 din anexa nr. 1 la Hotărîrea Guvernului nr. 1199/1990.”

De asemenea, potrivit art. 5, „patrimoniul, precum şi indicatorii din programele de activitate pe anul 1992, aferenţi activităţilor menţionate la art. 1 din prezenta hotărîre vor fi predati, respectiv preluati, pe bază de protocol. Personalul societăţilor comerciale nou înfiinţate se considera transferat în interesul serviciului şi îşi menţine drepturile specifice salariaţilor Regiei Autonome "F" Bucureşti, care vor fi suportate de către societăţile comerciale.”

Din ansamblul acestei hotărâri de guvern rezultă că a avut loc o divizare parţială a Regiei Autonome "F" Bucureşti, prin desprinderea unor activităţi (de proiectare, execuţie şi instalaţii electrice) şi transferul acestora către societăţi comerciale nou înfiinţate, inclusiv către societatea "E” S.A.", antecesoarea intimatei-reclamante.

Ambele instanţe de fond au acordat o importanţă decisivă menţiunii din cuprinsul anexei nr. 1 la HG nr. 322/1992 potrivit căreia sediul principal al societăţii nou înfiinţate se află în str. (...), Cluj, concluzionând pe acest temei că întregul teren aflat la această adresă ar fi trecut în patrimoniul societăţii nou înfiinţate şi, prin efectul transmisiunilor subsecvente, în cel al reclamantei.

Astfel, prima instanţă de fond (tribunalul) a reţinut că „este fără dubiu faptul că HG nr. 322/1992 reprezintă actul normativ prin care reclamanta a dobândit ope legis dreptul de proprietate asupra imobilului situat pe str. (...) şi nu protocolul, acesta din urmă fiind documentul încheiat ad probationem cu ocazia predării/primirii bunurilor, în condiţiile în care transferul s-a făcut între două societăţi comerciale. În ceea ce priveşte întinderea dreptului de proprietate instanţa constată că atât în HG nr. 322/1992, cât şi în sentinţa civilă nr. 57/1999, pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosar nr. x/1993, se vorbeşte despre „sediul”, respectiv „spaţiul” din Cluj – Napoca, str. (...), şi nu de o suprafaţă determinată sau de o construcţie determinată, sau parte din imobilul situat la această adresă, ceea ce conduce la concluzia că s-a avut în vedere întreg imobilul aflat la această adresă, mai puţin, evident, construcţiile edificate ulterior. Pe de altă parte pârâta nu a făcut dovada că la momentul publicării HG nr. 322/1992 sau al pronunţării sentinţei civile nr. 57/1999 imobilele revendicate aveau o altă destinaţie, nefiind sediul L Cluj sau că a existat, ulterior dobândirii dreptului de proprietate de către reclamantă (antecesoarea sa), un alt act juridic prin care aceasta a retransmis dreptul de proprietate asupra imobilelor revendicate.

De asemenea, în condiţiile în care la momentul adoptării HG nr. 322/1992 terenul şi construcţiile formau un singur trup şi aveau o singură adresă, respectiv str. (...) (în acest sens fiind adresa nr. 431/17.06.2021 - fila 171 ultimul volum), este fără relevanţă faptul că în prezent există două adrese poştale.” Instanţa de apel a validat în esenţă aceste constatări.

Trebuie observat mai întâi că anexa nr. 1 la HG nr. 322/1992 nu prevede că imobilul (în sensul tehnico-juridic de teren şi construcţii situate pe acesta) din str. (...) ar trece în ansamblul său în proprietatea societăţii nou înfiinţate. Anexa hotărârii de guvern se rezumă la a indica sediul principal al societăţii nou înfiinţate.

Pe de altă parte, aşa cum am arătat în cele ce preced, justa interpretare a Legii nr. 15/1990, a HG nr. 831/1991 şi, pe cale de consecinţă, şi a HG nr. 322/1992 constă în aceea că doar bunurile aferente activităţilor care au fost desprinse şi transferate societăţilor nou înfiinţate sunt transferate, odată cu divizarea, în patrimoniul acestora. Aşa cum susţine şi intimata-reclamantă, (doar) bunurile aferente activităţilor care au fost desprinse şi transferate au devenit proprietatea societăţilor nou formate, prin efectul Legii nr. 15/1990. Chestiunea esenţială a cauzei de faţă consta însă în a determina cu exactitate, pe temeiul unor probe suficiente, care bunuri intră în această categorie precis determinabilă.

Din probatoriul aflat la dosar, dar analizat într-o manieră insuficientă de către instanţele de fond, rezultă că la sediul din str. (...), Cluj nu se aflau localizate doar activităţile aferente obiectului de activitate al societăţii nou formate, ci şi alte activităţi cu caracter economic şi tehnic aferente conglomeratului numit în epocă F, respectiv Regia Autonomă "F" Bucureşti.

Aşa fiind, în cauză trebuia determinat care parte a terenului din str. (...), fiind aferentă acelei sau acelor clădiri în care se desfăşurau activităţile care au făcut obiectul divizării, au fost transferate în patrimoniul, respectiv în proprietatea societăţii "E” S.A.". Simpla menţionare a adresei din str. (...) ca sediul principal al acestei societăţi nu echivalează nici direct şi nici indirect cu transferul întregului teren aflat la această adresă în proprietatea societăţii nou formate. O atare interpretare este nu doar contrară cuprinsului anexei nr. 1, care spune altceva (contrar argumentării instanţei de apel asupra acestei chestiuni), ci şi dispoziţiilor art. 3 şi 5 din HG nr. 322/1992.

Preluarea activului şi pasivului capitalului social pe bază de bilanţ, respectiv încheierea protocolului de predare-preluare între F, pe de-o parte, şi E - S.A. (precum şi a altor societăţi înfiinţate prin aceeaşi hotărâre, pentru aceleaşi raţiuni) a fost dispusă de Guvern, ca emitent al HG nr. 322/1992, tocmai pentru că era necesară determinarea în concret a acelor elemente de activ (în speţă, interesează terenurile) aferente activităţilor transmise şi necesare societăţilor nou înfiinţate, potrivit obiectului acestora de activitate.

În mod previzibil, o atare manieră imprecisă de a dispune divizarea patrimoniului, lăsând în seama unităţii economice iniţiale (F) şi a celei nou înfiinţate E S.A.) sarcina de a delimita care bunuri rămân primei şi care se transferă secundei a dat naştere unor neînţelegeri, reflectate în litigii succesive, inclusiv a celui de faţă.

Prin protocolul nr. 1011/16.02.1993 încheiat în temeiul HG nr. 322/1992 s-a menţionat că societatea nou înfiinţată primeşte „capitalul social, activele fixe şi circulante şi sursele aferente aparţinând fostei Secţii de reparaţii şi lucrări noi, cât şi a unei părţi din activitatea de proiectare şi transport.” Rezultă din cuprinsul acestui protocol că L, componentă a F, îşi continuă activitatea, păstrând active proprii (care sunt acestea nu a fost însă lămurit în cursul judecăţii în faţa instanţelor devolutive).

Prin sent.civ. nr. 57/1999 a C.A. Cluj, s.cont.adm., irevocabilă prin respingerea recursului prin dec.civ. nr. 142/2000 a Curţii Supreme de Justiţie, s.cont.adm., s-a statuat cu putere de lucru judecat că pârâţii din acel dosar, Ministerul Industriilor, Filiala B SA şi N Bucureşti SA sunt obligaţi, primul să emită actul administrativ necesar finalizării protocolului de desprindere a unor activităţi din cadrul fostei F, iar celelalte pârâte, să semneze documentul, în sensul predării de către reclamantă a imobilului din str. (...), ca sediu social.

Instanţele de contencios administrativ au reţinut în mod definitiv că transferul de active patrimoniale necesare sediului social al reclamantei E S.A. a fost dispus printr-un act administrativ de autoritate (HG nr. 322/1992), aducerea sa la îndeplinire fiind obligatorie, în virtutea principiului supremaţiei legii.

Contrar celor reţinute prin decizia recurată, prin această hotărâre nu s-a judecat chestiunea întinderii concrete a activelor transmise către reclamanta din acel litigiu. În esenţă, ceea ce s-a judecat a fost caracterul nejustificat al refuzului de a aduce la îndeplinire prevederile HG nr. 322/1992. Instanţa de contencios nu a fost însă învestită cu vreun capăt de cerere care să privească însăşi delimitarea concretă a bunurilor supuse transferului. Simpla referire la sediul social din str. (...) nu înseamnă că toate terenurile de la acea adresă au fost atribuite antecesoarei intimatei-reclamante în proprietate, cum axiomatic, dar eronat au statuat cele două instanţe devolutive. Prin definiţie, autoritatea de lucru judecat nu poate privi decât dezlegările efective date de instanţă, în limitele învestirii sale. Or, problema litigioasă în litigiul de faţă nu a fost dezlegată nici explicit nici implicit prin hotărârile judecătoreşti menţionate.

Pentru maniera corectă în care trebuie înţelese prevederile HG 322/1992 şi deci şi hotărârea judecătorească amintită fac trimitere la paragrafele precedente, pentru a nu mă repeta.

Aşa fiind, raportul comisiei constituite pe temeiul Ordinului Ministrului Industriilor nr. 90/2000 pentru definitivarea protocolului de desprindere din F a E S.A. menţionează că se transferă „pentru posesie şi folosinţă” construcţiile administrate în prezent de E S.A. şi terenurile aferente (f. 192, vol. I dosar T. specializat Cluj).

Cum a arătat şi instanţa de apel, prin art. 2 din Ordinul Ministrului Industriilor şi Comerţului nr. 346/2002 s-a dispus că protocolul de predare-primire va menţiona recunoaşterea dreptului de deplină proprietate a S.A. asupra patrimoniului astfel preluat, inclusiv a sedului social din str. (...) Cluj – clădirile şi terenurile aferente.

Nici aceste acte nu pot fi înţelese decât ca punere în aplicare a HG nr. 322/1992, neputând fi interpretate în sensul că toate terenurile de la adresa menţionată ar trece în patrimoniul antecesoarei intimatei-reclamante.

În ceea ce priveşte decizia nr. 2573 pronunţată în dosar nr. x/2001 de Curtea Supremă de Justiţie, pasajele citate de instanţa de apel au următorul conţinut:

„În esenţă, instanţa a reţinut că ordinul nr. 346 din 10.11.2000, emis de Ministerul Industriilor nu reprezintă altceva decât actul de executare a unei obligaţii rezultate din Hotărârea Guvernului nr. 322/1992, precum şi a unei obligaţii stabilite prin sentinţa civilă nr. 57/1999, care este opozabilă şi obligatorie, pentru toate părţile din proces, respectiv că, în temeiul legii nr. 15/1990, societăţile comerciale nou înfiinţate au devenit proprietare asupra părţii din patrimoniu care le-a revenit în urma reorganizării şi nu doar simpli locatari, cum eronat se susţine în acţiune.”

„Afirmaţia reclamantei că actul administrativ trebuie anulat pentru că atribuie intervenientei imobile în proprietate şi nu în locaţiune, nu corespunde nici ea realităţii”.

„ În baza prevederilor art. 20 ale legii nr. 15/1990, societăţile nou înfiinţate au dobândit dreptul de proprietate asupra părţii din capital care le-a revenit ca efect al reorganizării şi nu doar un simplu drept de locaţiune, cum netemeinic se susţine în acţiune.” (subl.mea. M).

Instanţa de apel are de altfel parţial dreptate atunci când reţine că aceste considerente reţin cu autoritate de lucru judecat că societăţile nou înfiinţate au dobândit dreptul de proprietate asupra părţii din capital care le-a revenit ca efect al reorganizării. Într-adevăr, în temeiul acestei statuări, nu poate fi primită apărarea pe care (în mod surprinzător) recurenta-pârâtă a ales să-şi întemeieze în principal recursul, respectiv lipsa caracterului achizitiv de proprietate al transferului patrimonial operat prin HG nr. 322/1992.

Pe de altă parte, deşi califică drept „demers oţios” verificarea susţinerilor recurentei-pârâte prin raportare la autoritatea de lucru judecat a hotărârilor anterioare, instanţa de apel omite să observe faptul esenţial că nici această a doua hotărâre pronunţată de instanţa de contencios administrativ nu a avut ca obiect determinarea exactă a bunurilor transferate în patrimoniul E S.A. şi ca atare nu au, nici explicit nici implicit, autoritate de lucru judecat asupra chestiunii litigioase deduse judecăţii în cauza de faţă.

Extinderea eronată a efectelor autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri anterioare dincolo de chestiunile dezlegate de aceasta constituie o greşeală de judecată subsumabilă cazului de casare prevăzut de art. 488 alin.1 pct. 7 C. proc. civ., căci autoritatea de lucru judecat se încalcă şi când este reţinută atunci când nu există, nu doar când este negată acolo unde există. Argumentul corect nu este cel invocat de recurentă (anume lipsa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză), întrucât efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune doar condiţiile identităţii de părţi şi de chestiune litigioasă. Acest ultim element este cel care lipseşte în cauză.

Mai mult, pornind de la această premisă greşită, în mod nelegal a infirmat instanţa de apel atât efectele protocolul de predare primire nr. 1386 din 12.06.2003, cât şi ale certificatului de atestate a Dreptului de proprietate seria (...) nr. (...) din 28.08.2003, acte juridice perfect valabile, întrucât acestea nu încalcă nici hotărârile judecătoreşti irevocabile anterioare, nici prevederile Ordinului Ministrului Industriilor şi Comerţului nr. 346/2002.

Ca atare, în mod corect s-a prevalat recurenta-pârâtă în apel de protocolul de predare primire nr. 1386 din 12.06.2003, prin care s-a procedat la predarea în favoarea reclamantei a mai multor bunuri, în categoria cărora se integrează terenul în suprafaţă totală de 2910,23 mp şi construcţiile clădire administrative, gheretă, portar, magazine materiale din str. (...), protocol care specifică în mod expres că exceptând bunurile expres individualizate în cadrul acestui protocol, reclamanta nu deţine un drept de proprietate asupra bunurilor revendicate.

Departe de a fi un act nevalabil, acest protocol constituie atât o operaţiune de îndeplinire a prevederilor HG nr. 322/1992, conform cu această hotărâre (iar nu contrar, cum s-a judecat în mod greşit prin decizia recurată), dar şi un contract prin care părţile se înţeleg asupra părţii din patrimoniu care a făcut obiectul divizării odată cu constituirea E S.A. (deci şi care parte a terenului) şi asupra părţii aceluiaşi patrimoniu (şi teren) care a ramas în proprietatea antecesoarei recurentei-pârâte.

Contrar instanţelor de fond, care neagă efectele acestui protocol inclusiv în considerarea lipsei formei autentice (dar fără a identifica în mod precis în temeiul cărei norme ar fi trebuit respectată o atare formă ad validitatem), trebuie observat că în cauză nu se aplicau prevederile Legii nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor, potrivit cu care terenurile situate în intravilan şi extravilan pot fi înstrăinate şi dobândite prin acte juridice între vii, încheiate în forma autentică (art. 2 alin.1). Acest text de lege se aplica ratione temporis doar înstrăinărilor ut singuli, iar nu operaţiunilor de divizare a patrimoniului unei persoane juridice, protocolul din data de 12.06.2003 fiind un act de delimitare a patrimoniului constituit în favoarea E S.A. prin însăşi hotărârea de guvern, care a efectuat o divizare parţială a F. De vreme ce divizarea a operat chiar prin efectul HG nr. 322/1992, devine într-adevăr de prisos a vorbi despre forma autentică specifică unei înstrăinări a unui teren individual determinat prin acte între vii, ceea ce lipseşte odată în plus de suport legal decizia recurată.

Ca urmare, protocolul de predare primire nr. 1386 din 12.06.2003 constituie un act juridic valabil şi cu efecte obligatorii, similare unei veritabile legi, între cocontractanţi (art. 969 C. civ. 1864), de unde urmează că nu se poate reţine calitatea de proprietar a intimatei-reclamante decât asupra terenului care i-a fost recunoscut în proprietate prin acest protocol – teren la care acţiunea de faţă nu se referă. Acţiunea de faţă, care trebuia respinsă în întregime, priveşte suprafaţa de teren care nu a fost transferată autoarei intimatei-reclamante, ci a rămas în proprietatea autoarei recurentei-pârâte. Aşa fiind, situaţia reală a proprietăţilor părţilor este reflectată în mod corect în cuprinsul raportului de expertiză întocmit în faţa Tribunalului Cluj de expert D (f. 149 şi urm. dosar T. Cluj), la care instanţele devolutive omit să se refere.

Aceste chestiuni au fost invocate (chiar dacă într-o manieră perfectibilă) de către apelanta-pârâtă prin apelul declarat, după cum rezultă chiar din cuprinsul deciziei recurate:

„S-a învederat de apelantă că HG nr. 322/1992 nu a prevăzut că toate bunurile aflate la sediul social al societăţilor nou înfiinţate se vor transmite în patrimoniul acestora, ci exclusiv bunurile/drepturile patrimoniale aferente activităţilor menţionate la art. 1 din prezenta hotărâre. Chiar presupunând veridică o astfel de constatare, aceasta nu este aptă a radia împrejurarea conform căreia Ordinul nr. 346 din 10.11.2000 a fost emis tocmai valorificând prevederile HG nr. 322/1992. Pe de altă parte, HG nr. 322/1992, nu instituie prohibiţia ca toate bunurile aflate la sediul social să facă obiectul transmiterii dreptului de proprietate, după cum nu s-a probat că nu toate bunurile aflate la sediul social nu sunt aferente activităţilor menţionate la art. 1. Aceste observaţii anihilează abordarea apelantei privind încadrarea în sfera raţionamentelor eronate a susţinerilor primei instanţei că, referirile din HG nr. 322/1992 la „sediul” din str. (...), angajează concluzia că s-a avut în vedere întreg imobilul aflat la această adresă, mai puţin construcţiile edificate ulterior.

S-a specificat de către apelantă că HG nr. 322/1992 nu prevede că sediul social se va transmite în proprietatea societăţilor nou înfiinţate. Chiar concedând absenţa unei menţiuni exprese în acest sens, o astfel de constatare nu împiedică însă includerea sediului social în patrimoniul care se transferă societăţilor nou înfiinţate şi nici nu transpare din actul normativ analizat o prohibiţie în privinţa aspectului examinat.”

Este însă justificată critica formulată de recurenta-pârâtă pe temeiul art. 488 alin.1 pct. 5 C. proc. civ. împotriva acestei statuări, întrucât sunt încălcate regulile sarcinii probei, instituite de art. 249 C. proc. civ. – îi incumba intimatei-reclamante să facă dovada pozitivă a includerii terenului revendicat în patrimoniul care i-a fost transferat cu ocazia divizării parţiale, iar nu recurentei-pârâte dovada contrară; mai mult, faptul că actul administrativ (HG nr. 322/1992) nu cuprinde o „prohibiţie” a includerii sediului social în patrimoniul care se transferă societăţilor nou înfiinţate (instanţa de apel se referă probabil la întregul teren de la acea adresă, deşi nu este acelaşi lucru) este, desigur, un raţionament eronat – nu se poate reţine că intimatei-reclamante i-au fost transferate alte active decât cele aferente activităţii sale economice, chiar dacă HG nr. 322/1992 nu interzicea şi alte transferuri. Dimpotrivă, hotărârea de guvern trebuie interpretată că bunurile care nu fac obiectul divizării au rămas în patrimoniul F, neexistând „opţiunea” de a le considera incluse printre activele transmise societăţii nou formate.

Prin raportare la cele ce preced, nelegal a înlăturat instanţa de apel efectele protocolului din 12.06.2003, care nu era contrar Ordinului nr. 346/2002 şi nici hotărârilor judecătoreşti care au determinat adoptarea acestuia. Totodată, prin acest protocol, intimata-reclamantă nu a „renunţat” la un drept de proprietate pe care nu l-a avut niciodată, iar referirea instanţei de apel la prevederi legale care privesc renunţarea la dreptul subiectiv pretins sunt, desigur, întrutotul străine cauzei, atât ratione materiae, cât şi ratione temporis (se fac referiri la o normă de natură procesual-civilă, intrate în vigoare la aproape 10 ani după încheierea amintitului protocol, respectiv la 15.02.2013), ceea ce conturează cazurile de casare prevăzută deopotrivă de art. 488 alin.1 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Chestiunile care au determinat formularea prezentei opinii separate au fost invocate şi pe calea recursului, chiar dacă acestea sunt amestecate cu numeroase argumente juridice nefondate, a căror înlăturare face obiectul opiniei majoritare. Nu se poate invoca, totuşi, în pofida manierei imperfecte de redactare a motivelor căii de atac, că instanţa de recurs nu ar fi fost învestită cu chestiunea întinderii dreptul de proprietate imobiliară transmis prin divizare către antecesoarea intimatei-reclamante.

Cu toate că chestiunile semnalate în cele ce preced sunt strâns legate de situaţia de fapt, ele conturează o greşită aplicare a legii, situaţia de fapt reţinută fiind calificată juridic în mod eronat. Instanţele devolutive au interpretat în mod greşit efectele unor acte administrative (de putere publică), respectiv HG nr. 322/1992 şi Ordinul nr. 346/2002 şi au extins fără temei legal efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al hotărârilor anterioare ale instanţelor de contencios administrativ asupra unei chestiuni care nu a făcut obiectul acelor litigii, ci face doar obiectul litigiului de faţă (întinderea dreptului transmis şi delimitarea exactă a proprietăţilor părţilor). Consecinţa este reprezentată de inexistenţa unei judecăţi efective asupra pretenţiilor şi apărărilor formulate. Interpretarea corectă a actelor administrative şi a hotărârilor evocate face necesară casarea deciziei recurate, în temeiul art. 488 alin.1 pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului altei formaţiuni de judecată a curţii de apel competente.

Cu ocazia acestei rejudecări, ar fi fost necesară valorificarea efectivă a probelor deja administrate şi, dacă este cazul, suplimentarea lor pentru a se determina dacă vreo parte a terenului revendicat se află, totuşi, în proprietatea intimatei-reclamante.

Pentru chestiunile care nu sunt contrare analizei de faţă, achiesez la opinia majoritară a onoratelor mele colege.