Admissibility of civil tort action for fiscal accessory debts following unresolved civil liability in criminal tax evasion proceedings

Şedinţa publică din data de 13 decembrie 2023

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la 27 mai 2021, reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF), a chemat în judecată pe pârâţii A. (în calitate de asociat şi administrator al B. SRL) şi B. S.R.L. (parte responsabilă civilmente), solicitând obligarea acestora la plata sumei de 375.397 RON, cu titlu de prejudiciu produs bugetului de stat reprezentând obligaţii fiscale accesorii.

În drept, acţiunea se întemeiază pe dispoziţiile art. 1.357-1.359 din C. civ.

Pârâtul A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind inadmisibilă şi prescrisă; pe fondul cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind neîntemeiată.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 1493 din 2 noiembrie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins excepţiile inadmisibilităţii şi prescripţiei dreptului material la acţiune ca neîntemeiate, a admis acţiunea şi a obligat pe pârâţi la plata sumei de 375.397 RON către reclamant, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat, reprezentând accesoriile fiscale ale creanţei fiscale principale (în cuantum de 372.755 RON).

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia civilă nr. 1686A din 11 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâţii B. S.R.L. şi A. împotriva sentinţei civile nr. 1493 din 2 noiembrie 2021 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

4. Motivele de recurs formulate de pârâţi

- Prin prisma motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., au susţinut că instanţa a încălcat atribuţiile puterii judecătoreşti atunci când a reţinut că pretenţiile deduse judecăţii au natura unor creanţe fiscale, respingând în mod eronat excepţia inadmisibilităţii, deşi acestea nu sunt susceptibile de soluţionare pe cale judiciară. Agenţia Naţională de Administrare a Finanţelor este obligată să emită titluri executorii în acord cu atribuţiile sale, prevăzute de art. 1 din H.G. nr. 520 din 24 iulie 2013, precum şi faţă de prevederile art. 85 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, iar nu instanţa de judecată.

- În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., au invocat încălcarea prevederilor art. 85, art. 86, art. 91, art. 214 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală şi a principiului specialia generalibus derogant. Instanţa de apel a reţinut că prejudiciul afirmat reprezintă o creanţă fiscală, însă a respins apelul şi a apreciat eronat că acţiunea formulată de ANAF poate fi întemeiată pe răspunderea civilă delictuală reglementată de C. civ.

În raport cu natura obligaţiei ce face obiectul litigiului, ANAF avea la dispoziţie exclusiv procedura reglementată de Codul de procedură fiscală, iar nu posibilitatea formulării unei acţiuni de drept comun, fără ca legea specială să îi confere reclamantei un drept de opţiune. Procedând astfel, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 85 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, din care reiese că legiuitorul a prevăzut, prin această lege specială, modul în care se poate constata, calcula şi stabili creanţa fiscală, nefiind de competenţa instanţei de judecată asemenea operaţiuni.

Mai mult, în aprecierea sa, dispoziţiile art. 91 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură fiscală stipulează inclusiv modalitatea de stabilire şi de încasare a obligaţiilor fiscale izvorâte din infracţiuni, ceea ce înseamnă că, dacă a existat o cauză penală, organele fiscale au în continuare atribuţii să emită titluri executorii fiscale, iar concursul instanţei pentru realizarea acestui drept nu este reglementat sub nicio formă.

Conform principiilor elementare de drept, legea generală se aplică în orice materie şi în toate cazurile, mai puţin în acelea în care legiuitorul a stabilit un regim special şi derogatoriu care sunt prioritare faţă de norma de drept comun. Caracterul prioritar al normei speciale decurge din însăşi finalitatea adoptării ei, demonstrând intenţia legiuitorului de a deroga de la norma generală, prin prevederi de strictă interpretare şi aplicare. Legislaţia conferă modalităţi distincte de realizare a dreptului în raport cu calitatea subiecţilor de drept, astfel că o autoritate a statului, în speţă ANAF, nu poate fi asimilat aplicării regulilor generale prevăzute în C. civ., decât dacă legea specială conferă o asemenea opţiune, ceea ce însă nu s-a identificat.

- Printr-o altă critică subsumată aceluiaşi motiv de casare a susţinut că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a deciziilor nr. 17/2015 şi nr. 7/2018, pronunţate de Înalta Curte în recurs în interesul legii. În aprecierea sa, decizia nr. 17/2015, pronunţată în recurs în interesul legii nu se aplică, deoarece în cauză latura civilă a fost lăsată nesoluţionată. De asemenea, nu este incidentă nici decizia nr. 7/2018, întrucât prin această decizie a fost clarificată competenţa de soluţionare a laturii civile în cazul în care instanţa penală a pronunţat o soluţie de achitare pentru alte infracţiuni prevăzute de Legea nr. 241/2005, ceea ce nu este cazul în speţă, întrucât pârâţii au fost condamnaţi, achitând prejudiciul aferent unei alte infracţiuni.

- Recurenţii-pârâţi au susţinut că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 91 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul fiscal referitoare la prescripţie, în condiţiile în care instanţa a apreciat admisibilă acţiunea în răspundere civilă delictuală. În raport cu aceste critici au considerat că sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 (motive contradictorii) şi pct. 8 din C. proc. civ.

Faţă de temeiul de drept al acţiunii, în materie de prescripţie, ar deveni incidenţe dispoziţiile art. 2.528 şi art. 2.517 din C. civ., termenul de prescripţie fiind de 3 ani. La momentul soluţionării excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, în mod eronat a făcut aplicarea normelor speciale şi nu a normelor generale reglementate de C. civ., respectiv art. 2.528 şi art. 2.517.

Făcând aplicare normelor din legea specială în materie de prescripţie, instanţa de apel a motivat contradictoriu cererile şi excepţiile deduse judecăţii, întrucât, pe de o parte, a statuat că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun pentru temeinicia acţiunii, iar, pe de altă parte, a statuat că sunt incidente dispoziţiile legii speciale în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. Motivarea oscilantă a instanţei cu privire la legea aplicabilă speţei nu este convingătoare că asigură garanţia imparţialităţii actului de justiţie.

- Ultima critică din recurs vizează încălcarea prevederilor art. 442 din C. proc. civ. de către instanţa de apel, care, în opinia recurenţilor-pârâţi, nu este abilitată să aprecieze dacă în motivarea sentinţei apelate a fost incidentă o eroare materială. Prin apelul declarat au solicitat anularea sentinţei apelate, deoarece prima instanţă nu a procedat la soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii, ci a analizat excepţia lipsei de interes, după cum rezultă din considerente, excepţie care însă nu a fost invocată în cauză, iar în dispozitiv a dispus respingerea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată.

5. Apărările formulate de reclamant

Intimatul-reclamant Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF), a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, formulând următoarele apărări:

Acţiunea civilă delictuală a fost în mod temeinic admisă, recurenţii-pârâţi fiind obligaţi la plata sumei de 375.397 RON, reprezentând accesoriile aferente sumei de 372.755 RON, prejudiciul fiind calculat conform Codului de procedură fiscală.

Admisibilitatea acţiunii rezultă din dispoziţiile art. 27 alin. (2) din C. proc. pen., în virtutea cărora Statul Român prin ANAF are dreptul de a sesiza instanţa civilă după ce instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă.

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, este lipsită de fundament susţinerea recurenţilor-pârâţi conform căreia termenul de prescripţie ar fi început să curgă în anul 2011, momentul în care a fost produs prejudiciul bugetului de stat. În mod legal a reţinut instanţa de fond că momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi pe cel răspunzător de repararea acesteia este reprezentat de data rămânerii definitive a sentinţei penale. Abia după acest moment statul a putut sesiza instanţa civilă.

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul formulat de pârâţi împotriva deciziei instanţei de apel, Înalta Curte reţine caracterul său nefondat, în considerarea următoarelor aspecte:

- Criticile expuse din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. sunt strâns legate de cele dezvoltate la pct. 2 din cererea de recurs (susceptibile de încadrare în cazurile de casare prevăzute de pct. 5 şi pct. 8 al aceluiaşi text legal), deoarece privesc modul de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi implicaţiile acestei soluţii în planul atribuţiilor puterii judecătoreşti, astfel că vor fi analizate împreună.

Prima chestiune care trebuie lămurită vizează admisibilitatea acţiunii în răspundere civilă delictuală, care are ca obiect obligarea pârâţilor la plata sumei de 375.397 RON, reprezentând echivalentul obligaţiilor fiscale accesorii aferente debitului principal datorat bugetului de stat şi achitat în dosarul penal nr. x/2020 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, conform ordinului de plată nr. x din 13 noiembrie 2020.

Statul Român, reprezentat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, a formulat plângere penală pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu privire la faptul că în perioada 16 noiembrie 2011 - 26 noiembrie 2012, societatea B. S.R.L. a înregistrat în evidenţa contabilă un număr de 23 de facturi fictive de achiziţie de la societatea C.. De asemenea, conform adresei nr. x/26 februarie 2020 emisă de ANAF - DGRFP Bucureşti, s-a constituit parte civilă în procesul penal cu suma de 774.294 RON, din care suma de 372.755 RON reprezentând cuantumul obligaţiilor fiscale principale, şi a solicitat introducerea în cauză, în calitate de parte responsabilă civilmente, a societăţii B. S.R.L., măsură dispusă prin ordonanţa din 2 noiembrie 2020 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti.

Cauza penală a fost soluţionată prin sentinţa nr. 43 din 19 ianuarie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020 de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, fiind admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei. Inculpatul A. a fost condamnat la o amendă penală de 20.000 RON pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată, iar acţiunea civilă a fost lăsată nesoluţionată. În aceste circumstanţe, reclamantul Statul Român a sesizat instanţa civilă pentru recuperarea prejudiciului constând în obligaţiile fiscale accesorii, fiind înregistrat prezentul litigiu.

În acord cu instanţele de fond, acţiunea civilă delictuală ce face obiectul litigiului este admisibilă, întrucât are ca premise pornirea procesului penal împotriva administratorului societăţii (A.) pentru săvârşirea unei infracţiuni de evaziune fiscală, exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal împotriva inculpatului şi a părţii responsabile civilmente, care a fost lăsată nesoluţionată în raport cu modul de rezolvare a acţiunii penale.

Posibilitatea ca autorităţile fiscale să se constituie parte civilă în procesul penal rezultă clar din dispoziţiile procedural-fiscale. Interpretând dispoziţiile art. 214 alin. (4) din Codul de procedură fiscală, care prevăd că "Hotărârea definitivă a instanţei penale prin care se soluţionează acţiunea civilă este opozabilă organelor de soluţionare competente, cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă." reiese că organele fiscale se pot constitui parte civilă în procesele penale.

De asemenea, prin Decizia nr. 179 din 28 martie 2019, publicată în M.Of., Partea I, nr. 390 din 20 mai 2019, Curtea Constituţională a reţinut că, dată fiind natura infracţiunilor prevăzute de art. 8 şi art. 9 din Legea nr. 241/2005, în aceste cauze parte civilă este întotdeauna statul român, iar prin Decizia nr. 867/2021, publicată în M.Of., Partea I nr. 325 din 01 aprilie 2022, a statuat că, în lipsa unei reglementări exprese, în procesele penale ce privesc săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, constituirea statului ca parte civilă rămâne caracterizată de principiul disponibilităţii. Ca atare, constituirea statului ca parte civilă rămâne o opţiune, pe care acesta o poate sau nu exercita.

Bineînţeles, astfel cum a motivat instanţa de apel, relevante sub acest aspect sunt şi deciziile nr. 17 din 5 octombrie 2015 şi nr. 7 din 19 martie 2018, pronunţate în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, sunt lipsite de fundament criticile recurenţilor-pârâţi în sensul că dispoziţiile legale nu conferă autorităţii fiscale, în calitate de reprezentant al statului, posibilitatea de a solicita realizarea dreptului pe calea acţiunii civile.

În conformitate cu dispoziţiile art. 27 alin. (2) din C. proc. pen., persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acţiune la instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă.

Statuând că partea interesată se poate adresa instanţei civile pentru soluţionarea acţiunii civile rămase nesoluţionate în procesul penal, legiuitorul a avut în vedere jurisdicţia civilă de drept comun, guvernată de normele C. civ. şi ale C. proc. civ., fără ca textul legal să facă distincţie în funcţie de subiectul de drept, astfel cum pretind în mod nejustificat recurenţii-pârâţi.

Concluzia se impune în considerarea obiectului acţiunii civile din procesul penal care, potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (1) din C. proc. pen., constă în tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale.

Sediul materiei răspunderii civile delictuale se află în C. civ.. Dispoziţiile art. 1357 alin. (1) din acest act normativ prevăd că "Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare".

Aşa fiind, în acest caz, instanţa civilă este învestită cu judecata unei acţiuni în răspundere civilă delictuală, particularitatea raportului juridic obligaţional fiind determinată de împrejurarea că delictul civil se verifică în fapta care a făcut obiectul acţiunii penale în procesul penal în care partea pârâtă a avut calitatea de parte inculpată. Dacă fapta ilicită a fost sancţionată ca infracţiune printr-o lege penală specială, în considerarea nerespectării unor obligaţii care în plan civil sunt reglementate, de asemenea, printr-o lege specială (întrucât reprezintă latura pasivă a conţinutului unui raport juridic reglementat prin norme de drept speciale), atât instanţa penală care judecă acţiunea civilă alăturată acţiunii penale, cât şi instanţa civilă, de drept comun, care judecă acţiunea civilă lăsată nesoluţionată de instanţa penală, vor aplica şi regulile de fond prevăzute de normele de drept material statuate prin legea specială, acestea având relevanţă în verificarea condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Aplicarea regulilor prevăzute de normele de drept speciale de instanţa penală şi, după caz, de instanţa civilă, nu schimbă însă natura juridică a formei de răspundere civilă care poate fi atrasă în sarcina părţii inculpate şi a părţii responsabile civilmente din procesul penal (pârâţi în procesul civil pendinte), anume răspunderea civilă delictuală, care se judecă după regulile stabilite prin normele C. civ. şi ale C. proc. civ.

În atare condiţii, instanţa civilă de drept comun, învestită fiind în temeiul dispoziţiilor art. 27 alin. (2) din C. proc. pen., nu poate opune părţii reclamante excepţia de inadmisibilitate a acţiunii în răspundere civilă delictuală, întemeiate pe dispoziţiile art. 1.357 alin. (1) din C. civ., sub motiv că alte proceduri legale, administrative sau judiciare, instituite prin normele procedurale prevăzute în legea specială ar fi trebuit urmate pentru a obţine repararea prejudiciului cauzat prin săvârşirea faptei ilicite ce a făcut obiectul acţiunii penale.

Susţinerile recurenţilor-pârâţi, conform cărora reclamantul avea la dispoziţie exclusiv procedura fiscală pentru determinarea şi recuperarea prejudiciului, ignoră şi faptul că, în cauză, nu s-a solicitat concursul instanţei civile pentru soluţionarea unui raport de drept fiscal tipic, între organul fiscal şi societatea B. S.R.L., pentru a fi aplicabile exclusiv dispoziţiile art. 85, art. 86 şi art. 91 din Codul de procedură fiscală, ci pentru recuperarea prejudiciului generat de obligaţiile fiscale care au fost eludate prin activitatea infracţională desfăşurată de recurentul-pârât A., în calitate de asociat şi administrator al acestei societăţi.

Împrejurarea că prejudiciul afirmat reprezintă o creanţă fiscală accesorie nu poate atrage inadmisibilitatea acţiunii civile delictuale, câtă vreme a luat naştere şi un raport de drept civil ca urmare a condamnării recurentului-pârât A. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată, constând în înregistrarea unor achiziţii de servicii în evidenţa contabilă a recurentei-pârâte B. S.R.L. şi declararea acestora către organele fiscale (care însă nu reflectă operaţiuni reale), în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.

Ca atare, criticile recurenţilor-reclamanţi sunt nefondate şi pentru că nu fac distincţia între raportul de drept fiscal stabilit între organul fiscal şi societate în cursul derulării activităţii economice şi raportul de drept civil ce ia naştere ca urmare a condamnării inculpatului (administratorul societăţii) în procesul penal. Urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală de către recurentul-pârât A., infracţiune constatată printr-o hotărâre judecătorească definitivă, s-a născut în patrimoniul Statului Român dreptul la recuperarea prejudiciului cauzat prin sustragerea de la plata taxelor şi impozitelor atât de la inculpat, cât şi de la persoana responsabilă civilmente, care nu poate fi condiţionat de parcurgerea procedurii fiscale.

Atunci când pretind aplicarea principiului de drept "specialia generalibus derogant" cu trimitere la conţinutul Codului de procedură fiscală cu privire la chestiunea admisibilităţii acţiunii pendinte, recurenţii-pârâţi scapă din vedere că reclamantul urmăreşte recuperarea prejudiciului produs bugetului de stat (creanţe fiscale accesorii) prin acţiunile nelegale ce au intrat în conţinutul infracţiunii de evaziune fiscală.

În situaţia analizată în cauză, astfel cum a fost descrisă anterior, procedura fiscală, care tinde la identificarea şi colectarea creanţei, nu exclude procedura penală, cu autonomia plenară specifică, care tinde la sancţionarea inculpatului (sancţiunea penală) şi la recuperarea prejudiciului - prin ataşarea acţiunii civile la cauza penală, care, în circumstanţe obişnuite, ar fi putut fi rezolvată chiar de instanţa penală. Niciun argument de lege nu se opune dreptului Statului Român, reprezentat de organul fiscal central, de a introduce acţiunea civilă, ce a fost alăturată celei penale în procesul penal, dar lăsată nesoluţionată în circumstanţele ce au condus la finalizarea acestuia (pe baza acordului de recunoaştere a vinovăţiei încheiat de pârât) la instanţa civilă, cu scopul de a recupera prejudiciului decurgând din săvârşirea faptei ce a atras condamnarea sa. Cele două mecanisme, apte a conduce la recuperarea prejudiciului, au interese juridice şi avantaje diferite, iar reclamantul Statul Român şi-a exercitat dreptul de a opta între acestea, alegând să introducă acţiunea civilă delictuală, iar nu să emită titlul prin care să stabilească o creanţă fiscală accesorie, act administrativ susceptibil de cenzura instanţei de contencios administrativ.

Caracterul fiscal al prejudiciului a fost avut în vedere de instanţele de fond atunci când au statuat asupra întinderii creanţelor fiscale accesorii, care de altfel a fost evaluat de către ANAF prin cererea de chemare în judecată, sub acest aspect fiind aplicabile prevederile legii speciale, respectiv Codul fiscal şi Codul de procedură fiscală, în considerarea particularităţii faptei ilicite. Se constată însă, că din această perspectiva, recurenţii-pârâţi nu au reclamat vreo neregularitate.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Faţă de argumentele precedente, care susţin admisibilitatea acţiunii în răspundere civilă delictuală, se constată că stabilirea prejudiciului de natură fiscală, reclamat de Statul Român, de către instanţele de judecată nu reprezintă o ingerinţă în atribuţiile conferite organelor fiscale de legea specială, motiv pentru care sunt înlăturate şi criticile relative la depăşirea atribuţiilor judecătoreşti, analizate prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ.

- Printr-o altă critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., au susţinut că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a deciziilor nr. 17/2015 şi nr. 7/2018, pronunţate de Înalta Curte în recurs în interesul legii.

În ce priveşte susţinerile recurenţilor subsumate tezei potrivit căreia dezlegările date de instanţa supremă prin decizia RIL nr. 17/2015, ar fi aplicabile numai în cazul soluţionării laturii civile într-un proces penal, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate.

Este real că problema de drept pentru a cărei dezlegare a fost declanşat mecanismul de unificare al recursului în interesul legii priveşte interpretarea art. 19 din C. proc. pen. în cauzele având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute de Legea nr. 241/2005, însă, această decizie nu se reduce la dispozitivul care conţine dezlegarea punctuală a problemei de drept menţionate, ci conţine şi considerentele decizorii, care susţin soluţia din dispozitiv prin expunerea argumentelor ce conduc la respectiva dezlegare. Astfel, forţa obligatorie pe care i-o conferă dispoziţiile art. 474 din C. proc. pen. nu este limitată la dispozitiv, ci este caracteristică şi considerentelor care îl susţin.

Or, aşa cum instanţa de apel a menţionat explicit în cadrul analizei realizate, decizia în interesul legii nu sprijină concluzia potrivit căreia partea civilă are a urma procedura administrativă prevăzută de Codul de procedură fiscală în scopul obţinerii reparaţiei prejudiciului şi nici excepţia inadmisibilităţii acţiunii în despăgubire întemeiate pe dispoziţiile art. 1.357 alin. (1) din C. civ.

Prin decizia menţionată s-a stabilit că în cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa penală, soluţionând acţiunea civilă, are a dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii, datorate în condiţiile Codului de procedură fiscală.

Potrivit considerentelor hotărârii, soluţia s-a impus în considerarea faptului că infracţiunile de evaziune fiscală sunt prevăzute de dispoziţiile unei legi penale speciale, Legea nr. 241/2005, care se integrează organic sistemului legislaţiei în materie fiscală, scop în care această lege se impune a fi corelată cu cele mai importante legi în materie fiscală cu care se află în conexiune, anume cu Codul fiscal şi Codul de procedură fiscală, acte normative care guvernează o formă particulară de definire, stabilire şi administrare a creanţelor fiscale, sens în care s-a apreciat că instanţa penală este îndrituită să aplice regulile de fond specifice fiecăreia dintre cele două răspunderi.

Rezultă că instanţa penală, în soluţionarea acţiunii civile alăturate acţiunii penale, şi pentru identitate de raţiune, şi instanţa civilă, în soluţionarea acţiunii civile lăsată nesoluţionată de instanţa penală, învestite fiind cu angajarea răspunderii civile delictuale a părţii inculpate pentru săvârşirea unor fapte ilicite incriminate ca infracţiune în Legea nr. 241/2005, constând în nerespectarea unor obligaţii prevăzute de normele Codul fiscal şi ale Codului de procedură fiscală, vor aplica normele de drept material fiscal în considerarea regulii de interpretare "specialia generalibus derogant", dat fiind că respectivele obligaţii îşi au izvorul în conţinutul unui raport juridic de drept fiscal.

Cu privire la decizia RIL nr. 7/2018, instanţa supremă s-a pronunţat, în cadrul mecanismului de unificare jurisprudenţială, pe aspectul lipsei de consecinţe date de natura fiscală a creanţei pretinse pe planul unei anumite competenţe specializate, statuându-se că "substanţa dreptului care trebuie examinat nu constituie, în sine, un argument peremptoriu pentru determinarea competenţei unei instanţe specializatate, în lipsa unei norme atributive de competenţă; de altfel, însăşi instanţa penală, în măsura în care soluţionează latura civilă, aplică într-un asemenea caz dispoziţii de drept fiscal, chiar dacă îi lipseşte o specializare într-un asemenea domeniu" (par. 51) şi că "instanţei de contencios administrativ şi fiscal nu îi revine o competenţă de drept comun în soluţionarea oricărui litigiu având ca obiect o creanţă de natură fiscală" (par. 52).

Nefiind relevantă aşadar natura sau substanţa dreptului de creanţă a cărui realizare se urmăreşte, pentru a atrage o anumită competenţă sau procedură de valorificare (pentru emiterea titlului de creanţă sau contestarea acestuia) rezultă că importantă, în aprecierea admisibilităţii acţiunii, este determinarea fundamentului juridic al pretenţiilor, reprezentat de răspunderea civilă delictuală, situaţie în care, instanţa învestită analizează întrunirea cumulativă a elementelor acesteia, fără să i se poată opune vreun fine de neprimire.

Susţinerea recurenţilor-pârâţi potrivit căreia dezlegările conţinute în decizia RIL nr. 7/2018, la care a făcut trimitere incidentală şi instanţa de apel, nu ar fi aplicabile la speţă întrucât ar viza creanţe fiscale rezultate din săvârşirea altei infracţiuni, prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005, iar nu cea reglementată de art. 9, reţinută în sarcina recurentului-pârât A., nu este aptă să demonstreze nelegalitatea deciziei din apel. Pe de o parte, întrucât dezlegările cu valoare de principiu cuprinse în decizia de recurs în interesul legii menţionată sunt aplicabile pentru identitate de raţiune, mutatis mutandis, cu această valoare fiind de altfel reţinute, iar pe de altă parte, pentru că instanţa de apel realizează, pe aspectul admisibilităţii, o analiză proprie, cu argumente corecte, validate în recurs, conform considerentelor expuse anterior.

- Criticile dezvoltate la punctul 4 din cererea de recurs antamează legalitatea soluţiei date asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, prin raportare la aplicarea greşită a prevederilor art. 91 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul fiscal, precum şi viciul motivării contradictorii, în condiţiile în care instanţa a apreciat admisibilă acţiunea întemeiată pe dispoziţiile C. civ.

În dezacord cu opinia recurenţilor-pârâţi, Înalta Curte subliniază că, deşi substanţa dreptului de creanţă a cărui realizare se urmăreşte nu constituie, în sine, un argument pentru inadmisibilitatea acţiunii în răspundere civilă delictuală faţă de circumstanţele de fapt ale litigiului, aceasta atrage aplicabilitatea legilor fiscale pentru soluţionarea raportului juridic civil de despăgubire, în acord cu principiul "specialia generalibus derogant".

În mod nefondat au susţinut că, în raport cu temeiul de drept pe care se fundamentează acţiunea, ar deveni incidente dispoziţiile art. 2.528 şi art. 2.517 din C. civ., care reglementează un termen de prescripţie de 3 ani. Raţionamentul recurenţilor-pârâţi este contrazis de dispoziţiile art. 2.516 din C. civ., care stabilesc domeniul de aplicare în materia prescripţiei extinctive stipulând astfel: "Dispoziţiile prezentului titlu constituie dreptul comun în materia prescripţiei extinctive." Prin urmare, prevederile C. civ. privind prescripţia extinctivă, reprezentând dreptul comun în materie, se vor aplica ori de câte ori nu există reglementări speciale, care să stabilească regulii derogatorii aplicabile regimului juridic al prescripţiei extinctive. Or, dispoziţiile art. 91 din Codul de procedură fiscală constituie norma specială care instituie termenele de prescripţie inclusiv pentru valorificarea unei creanţe de natură fiscală, solicitate în prezenta cauză. Rezultă astfel că instanţa de apel a soluţionat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în mod corect, prin raportare la termenul de prescripţie instituit de dispoziţiile fiscale, motiv pentru care nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Totodată, Înalta Curte constată că recurenţii-pârâţi nu au arătat în ce măsură ar fi fost diferită soluţia dată asupra prescripţiei dreptului material la acţiune dacă s-ar fi aplicat termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 2.517 din C. civ., în condiţiile în care nu au criticat considerentele instanţei de apel prin care s-a reţinut incidenţa cazului de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive prevăzut de art. 2.537 pct. 3 din C. civ., al cărui efect este de a şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere, urmând ca după întrerupere să curgă o nouă prescripţie, aşa cum stipulează expres art. 2.541 din acelaşi cod a cărui aplicare este atrasă de art. 92 alin. (1) din Codul de procedură fiscală. Se observă astfel că termenul de prescripţie de 3 ani invocat de către recurenţii-pârâţi nici măcar nu este apt să conducă la concluzia că acţiunea pendinte ar fi prescrisă.

În ceea ce priveşte motivarea contradictorie a hotărârii atacate, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a din C. proc. civ., ipoteza pusă în discuţie de recurenţii-pârâţi vizează divergenţa între considerentele care fundamentează soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în răspundere delictuală şi cele care susţin respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Argumentarea curţii de apel, care, deşi a reţinut admisibilitatea acţiunii în răspundere delictuală pentru valorificarea creanţelor fiscale accesorii, a considerat că termenul de prescripţie aplicabil este cel prevăzut de Codul de procedură fiscală nu este contradictorie sau oscilantă, întrucât natura juridică a creanţei pretinse, care constituie reperul comun de analiză, se imprimă diferit asupra celor două chestiuni, după cum s-a demonstrat deja. În consecinţă, nu poate fi reţinută nici incidenţa acestui motiv de recurs.

- Nefondată este şi critica privitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 442 din C. proc. civ. de către instanţa de apel, care se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., iar nu în motivul de recurs reglementat de pct. 8 al aceluiaşi text legal. În aprecierea recurenţilor-pârâţi, în analiza motivului de apel vizând nepronunţarea/nemotivarea asupra excepţiei inadmisibilităţii, curtea de apel nu era abilitată să aprecieze dacă, în considerentele sentinţei apelate, se regăseşte o eroare materială, deoarece norma de procedură stipulează că doar instanţa care a pronunţat hotărârea poate dispune îndreptarea erorilor materiale.

Faţă de dispoziţiile art. 442 coroborate cu art. 445 din C. proc. civ. reiese că îndreptarea unei hotărâri nu poate fi dispusă pe calea apelului sau recursului, precum şi că prerogativa de a decide remedierea erorilor materiale revine instanţei care a pronunţat respectiva hotărâre. Cu toate acestea, normele menţionate nu pot fi interpretate în sensul că instanţa de apel, chemată să examineze legalitatea şi temeinicia sentinţei primei instanţe, nu ar fi fost abilitată să analizeze în ce măsură neregularitatea invocată prin motivele de apel de către recurenţii-pârâţi constituie o eroare de judecată sau una materială, pentru a-şi construi raţionamentul în funcţie de care să soluţioneze calea de atac.

Considerentele criticate din această perspectivă nu reprezintă decât argumentele pentru care instanţa de apel a înlăturat motivele de apel vizând nepronunţarea asupra excepţiei inadmisibilităţii, existenta unei contradicţii între dispozitivul sentinţei şi motivarea acesteia, nulitatea hotărârii primei instanţe, fără să releve aplicarea procedurii stipulate de dispoziţiile art. 442 din C. proc. civ.. Mai mult, chiar pârâţii au învestit instanţa de apel să examineze considerentele hotărârii apelate din care, în opinia acestora, ar fi rezultat că tribunalul a analizat excepţia lipsei de interes (neinvocată în cauză), iar nu excepţia inadmisibilităţii acţiunii, pentru ca ulterior, pe calea recursului, să critice în mod nejustificat că instanţa de apel nu ar fi fost abilitată să aprecieze asupra acestei chestiuni.

Având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor aduse de recurenţi hotărârii instanţei de apel, urmând a dispune, în conformitate cu prevederile art. 496 din C. proc. civ., respingerea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii A. şi S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1668 A din 11 noiembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 decembrie 2023.